Sunteți pe pagina 1din 116

MichelTournier

Amanţii taciturni
CUPRINS:
Amanţii taciturni.5
Bureţii din Ziua tuturor sfinţilor…41
Theobald sau Crima perjectă. 66
Pirotehnie sau Comemorarea.83
Blandine sau Vizita tatălui. 108
Aventuri africane. 121
Lucie sau Femeia fără umbră… 127
Să scrii în picioare. „… 159
Maşina fantomă.163
Primejdioasa milă. x…166
Cerşetorul de stele.168
Un prunc în paie. 182
Regele mag Faust.192
Angus.198
Pierrot sau Tainele nopţii. 227
Legenda pâinii.243
Legenda muzicii şi a dansului… 248
Legenda parfumurilor. 252
Legenda picturii.259
Cele două banchete sau Comemorarea. 264

EL. YVES OUDALLE. Numele meu. M-am născut la Yport, pe 21 martie


1930, tata era marinar-pescar iar mama se trăgea dintr-o familie cu mulţi copii.
Tatăl meu practica pescuitul de coastă cu o barcă pe care-ar fi putut s-o
conducă şi singur, dar pe care o exploata împreună cu un tovarăş de-al lui
până ce fratele meu mai măre avea să împlinească vârsta la care îi putea fi de
ajutor. Prezenţa acestui frate al meu mi-a încrâncenat viaţa. Îl invidiam şi mă
apăsa o dorinţă mistuitoare de-a fi mai presus decât el. Soluţia, o aveam în faţa
ochilor de fiecare dată când târgul cel mare de miercurea ne aducea la Fecamp,
port de vase ce pescuiesc în Terra Nova. Fratele meu pescuia macrou,
scrumbie, cochilii Saint-Jacques. Eu aş pescui morun. Pleca în fiecare
dimineaţă şi se întorcea seara într-o barcă de şapte metri. Eu m-aş îmbarca
pentru patru luni pe un trauler din cele de şaptezeci de metri lungime şi
unsprezece lăţime pe care le admiram iarna, când erau aduse la reparat în doc
uscat în vederea marii plecări. El nu era decât un mic meseriaş, eu aş fi însă
un maestru. M-aş duce pe bancurile din Terra Nova şi din Arctica, în mările
cele mai reci din lume, cu un echipaj de cincizeci de oameni. N-aveam decât tm.
Gând, să termin cu şcoala şi să mă-mbarc. Legea interzicea angajarea unui
mus sub cincisprezece ani. Ştiam că, totuşi, puteai să pleci şi dacă n-aveai
vârsta, sub tutela unei rude. Astfel, datorită unui unchi îndepărtat, căpitan de
bord, reuşii să semnez primul contract la vârsta de treisprezece ani.
Nu ştiu cum era viaţa copiilor în uzină, în fundul minelor de cărbune sau
izolaţi, pe câmpiile din Beauce, în mijlocul turmelor de oi. Ştiu însă că cea a
unui mus pe un vas de pescuit în larg era un iad. Aşa cum scria, liniştit,
dicţionarul Larousse de pe vremea aceea la articolul „ţap ispăşitor”, „musul era
ţapul ispăşitor al echipajului”. Pentru a-l exploata, a-l călca în picioare şi a-l
sodomiza, bărbaţii de pe vas aveau două argumente: „Toţi am trecut prin asta.
O să facă şi el ce-au făcut şi-ăilalţi” şi: „Aşa se-nvaţă meserie”. Meserie, asta
voia să-nsemne să „enoc-tezi” morunul, adică să-l goleşti de sânge şi să-l speli
în apă multă înainte de a-l arunca în cală. Şi pentru asta trebuie să stai cu
mâinile continuu afundate în apa de mare timp de şaisprezece până la douăzeci
de ore, cit durează „ziua” de pescuit, şi nu-i greu de imaginat ce cioturi
violacee, crăpate, plesnite, roase de saramură ajung aceste mâihi, care nu mai
par a fi mâini de om. Şi astăzi mai port stigmatele acelei groaznice ucenicii.
Dar munca încă nu-i nimic. Căci „jegosul”, aflat pe treapta cea mai de jos
a ierarhiei de la bord, trebuie să stea la dispoziţia echipajului adesea doborât de
oboseală, de enervare şi băutură. In mod normal, este ajutorul bucătarului şi
aleargă de pe o punte pe alta cu supiere, cafetiere şi gamele, sau împarte în
stânga şi-n dreapta zeci de ţigări aprinse ca-re-i umplu gura şi-l asfixiază. Şi nu
rareori scurtul lui somn e întrerupt de câteva şuturi care-l scot afară din culcuş
ca să-i servească pe cei din tura de noapte. Dar cum aş fi putut să mă plâng?
Doar insistasem atâta ca s-ajung acolo! „Tu ai căutat-o, netotule!” Şi, peste
toate astea, mai era şi ciudata şi atotputernica solidaritate a echipajului care,
fără vreo îndoctrinare politică, ştie bine că este, în bloc, victima unui sistem
economic şi social. La fel se întâmplă în toate clasele exploatate. Mizeria şi
suferinţa îi fac pe membrii clasei respective cruzi unii faţă de ceilalţi, dar cu
toţii ştiu că mizeria şi suferinţele trebuie imputate maşinii şi stăpânilor ei.
Pentru pescarii în Terra Nova, stăpânul este armatorul. Pe armator, simplul
pescar nu-l vede niciodată, e o lipitoare mitică, un căpcăun ascuns. Îl înfruntă
numai căpitanul, după ce se-ncheie pescuitul. Îi face un raport oral în care
amestecă cifre şi detalii umane, admiţând încă de la începutul jocului că o rană
gravă sau chiar o moarte survenită la bord îl vor impresiona mai puţin de-cât o
campanie deficitară. De modul în care se înfăţişează el acolo depinde
reangajarea întregului echipaj şi chiar şi a lui.
Nu l-arn întâlnit pe armatorul meu înainte de a ajunge eu însumi
căpitan. Dar aveam şaisprezece ani când. Cei doi copii ai lui îşi făcură apariţia
pe Frehel, traulerul cu remorcă ce prospecta coastele abrupte ale Groenlandei
de opt zile, fără prea mari rezultate. Atmosfera de la bord era furtunoasă, iar
sosirea acestui băiat de optsprezece şi a fetiţei de zece ani, emanaţii ale
armatorului, nu putea să pice mai prost. Totuşi, de când o şalupă îi adusese
acolo de pe un vas luxos de agrement, căpitanul se străduia să-i primească pe
Frehel cu toate onorurile şi să-i iniţieze în tainele marii meserii. Prea absorbit
de corvezile mele, nu am avut cine ştie ce răgaz să-i urmăresc în cele patruzeci
şi opt de ore pe care le petrecură la bord, dar am fost actorul involuntar al unui
incident datorită căruia, fără îndoială, experienţa deveni pentru ei picantă.
Tocmai curăţăm cu peria puntea din spate când apăru secundul cu cei doi
vizitatori. Era un colos fără minte, foarte mândru de barba lui neagră, peste
măsură de îngrijită şi de trabucurile scumpe din care sugea întruna. Se opri în
dreptul meu şi arătă cu degetul chiar spre trabucul care se stinsese.
Încurcându-mă în mătură, până la urmă am scos din buzunar bricheta mare
de alamă cu petrol, atribut al uneia din îndatoririle mele de mus, şi făcui să
ţâşnească din din ea o flacără mare, negricioasă. Spre ghinionul meu, în
momentul în care mă apropiam de trabucul secundului, un tangaj brusc mă
aruncă înainte. Flacăra pătrunse sfârâind în frumoasa barbă ferchezuită şi
lucioasă. Secundul făcu un salt înapoi scoţând un urlet. La îndemâna lui se
afla o putină cu scrumbii, cu un morun mare deasupra. Îl apucă de coadă şi
mă lovi cu el peste faţă cât putu de1 tare. Asta, pe traulere, se numeşte
„cravaşa bancurilor”, o curea vâscoasă şi, ţepoasă cu care toţi ucenicii de pe
vase au avut de-a face. Eram prea deprins cu bătăile ca să mai fiu afectat de
lovitura asta. Tânărul fiu al armatorului a fost, se pare mai afectat decât mine.
„Vino, Nadege”, spuse el făcând cale-ntoarsă împreună cu sora lui. Îi privii cum
se îndepărtau, gândindu-mă că dezaprobarea lor n-ar face decât să-mi agraveze
cazul în ochii secundului. Cel puţin aflasem prenumele fetiţei.
EA. E-adevărat că mă numesc. NADEGE. Tatăl meu spunea: „I-am ales
prenumele ăsta cas-o oblig să fie încântătoare. Altfel, o va face să fie ridicolă”.
Or, din cauza acestui prenume am suferit întotdeauna, de parc-ar fi fost unul
ridicol, căci eu sunt tocmai opusul femeii „încântătoare”. În viaţa unei fetiţe
există un moment crucial, o încercare decisivă, în urma căreia nimic nu mai
este ca-nainte. Priviţi-le cum se îngrămădesc la ieşirea de la şcoală. Dintr-o
singură privire le veţi recunoaşte pe cele nevinovate, care n-au fost supuse
acelei încercări. Sunt slăbănoage sau durdulii, graţioase sau stângace, vesele
sau melancolice, dar se vede„ că nu le pasă, că nici măcar n-au habar.
Celelalte, trecute prin încercare, iniţiate, pot fi recunoscute după oglinda pe
care-o poartă în fundul sufletului. Acestea şi-au pus într-o zi blestemata
întrebarea fatidică şi totuşi atât de neînsemnată: „Oare sunt drăguţă?” în clipa
aceea, pe umeri li s-a lăsat toată alienarea condiţiei feminine. Da, femeile ar
trebui să militeze ca să li se acorde, la fej ca şi bărbaţilor, dreptul la urâţenie.
Ar trebui să se termine odată şi cu această convenţie abjectă ceimpune ca o
femeie de mai mult de treizeci de ani să nu fie întrebată ce vârstă are, să se
evite chiar şi cea mai mică aluzie, ca şi cum ar fi vorba de o boală ruşinoasă. A
proceda astfel înseamnă să împărtăşeşti opinia curentă potrivit căreia o femeie
devenită adultă, şi care a încetat deci să mai fie o pradă proaspătă şi râvnită, e
numai bună de aruncat la gunoi.
Oare sunt drăguţă? Nu oglinzii mele i-am pus această întrebare, ci
mamei. Aveam unsprezece ani. Ea mă orbea cu frumuseţea, cu eleganţa, cu
arta ei de-a se purta în lume. Ieşeam de la oculistul care tocmai îmi pusese pe
vârful năsucului o pereche de ochelari mari de bagă. Trebuie să fiţi de acord că
întrebarea nu mai putea fi ocolită. Mă uitam cu înfrigurare în toate vitrinele,
încercând să-mi zăresc în ele imaginea. În mod normal, ar fi trebuit să întreb:
oare îmi stă bine cu ochelarii ăştia? „întrebarea crucială” profită oarecum de
asemănarea cu această întrebare anodină pentru a i se strecura în. Loc: „Oare
sunt drăguţă?” Şi-acum mai aud răspunsul mamei. Răspunsul acela mi-a
rămas tatuat pentru totdeauna pe piele: „Nu,. Dar ai un aer simpatic şi
inteligent, şi asta face mai mult”. Eram disperată. Căci a fi simpatică şi
inteligentă nu însemna nimic pentru mine. Nu exista decât o singură
alternativă: drăguţă sau nefericită. Mama, cu un cuvânt, tocmai mă hărăzise
nefericirii. „Fuce mult mai mult,” Cum oare aş fi putut crede această afirmaţie
aruncată cu o dezinvoltură seducătoare, în vreme ce mama părea să fi pus totul
în joc pentru a demonstra celorlalţi şi, fără îndoială, şi ei însăşi că, deşi se
născuse la Fecamp şi se trăgea din mai multe generaţii trăite în ţinutul Caux,
asta nu însemna că nu era una dintre femeile cele mai strălucitoare ale
societăţii internaţionale a armatorilor?
Simpatică şi inteligentă în loc de drăguţă şi elegantă. Mi-au trebuit ani de
zile ca să mă pot obişnui cu gândul că acesta mi-e destinul. Am sfârşit prin a
accepta că, deşi nu era „mult mai bine”, nu era nici neapărat un blestem. Mai
ales că aceste două calităţi par să se excludă uneori. Să fie un semn de
inteligenţă? Am un simţ ascuţit al prostiei şi un fler care nu dă greş în privinţa
asta. Cât despre oamenii la care-am reperat-o, oscilez între o respingere
imediată, radicală şi fără drept de apel şi o indulgenţă amuzată, uri dispreţ
amestecat cu înduioşare. „Te rog: fii frumos şi taci!” I-am pus pe mulţi pe. Fugă
cu această rugăminte.
Cum aerul meu inteligent şi ochelarii păreau să mă predestineze, am
făcut studii: o licenţă în literatura clasică la facultatea din Rouen. Acolo l-am
întâlnit pe Alexis, care se pregătea pentru agregaţia de filosofie. Filosofii sunt
nişte profesionişti ai inteligenţei. Ceea ce alţii cultivă ca amatori, spiritul,
subtilitatea, fineţea, penetraţia, intuiţia, viziunea sintetică, pentru ei reprezintă
profesiunea însăşi. Cu li asta m-a avut. Îmi imaginez că puţine fete au fost
seduse de lectura comentată a unor pagini de Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger.
Asta rni s-a întâmplat mie. Acum, după atâta vreme, rni se pare caraghios, dar
nu mi-e ruşine. Ne-am căsătorit. Mult prea tineri, după părerea unanimă a
familiilor noastre. Tulburările din Mai 1968 ne-au apropiat, apoi ne-au
despărţit. E greu ca un cuplu să supravieţuiască unei asemenea experienţe. Nu
mai conteneam să-mi bat joc de ardoarea revoluţionară a lui Alexis. E adevărat
că, dintotdeauna, îşi concepuse rolul său de profesor de filoso-fie într-un sens
socratic, hărăzit să trezească spiritele, să neliniştească, să nască tulburări.
Salută acel Mai 68 ca pe propria lui înscăunare. Eu vedeam altfel lucrurile. De
fapt, pentru el totul se rezolva prin discursuri, printr-un potop de vorbe de
nestăvilit care mătura totul în cale, obstacolele, adversarii şi simplul bun simţ.
Confunda noţiunile de a lua puterea şi a lua cuvântul, iar eu nu pierdeam nici
o ocazie de a-i arăta acest lucru. Copleşită de ridicol, m-am retras la Fecamp, în
sinul familiei. Oamenii din ţinutul Caux trec drept taciturni, şi-aceasta era
calitatea pe care o apreciam cel mai mult după verbozitatea şaizecioptista. M-
am dus să mă refac la ţară, am trecut la regim de pâine goală, dar de băut
beam, căci păstrasem obiceiul, deprins în Cartierul Latin, de-a petrece ore
întregi în cafenea. Lumea bună din Fecamp era scandalizată văzându-mă cum
bat bistrou-rile din centru sau din port. Aşa l-am întâl-nit pe Oudalle. Recruta
un echipaj pentru vaporul pe care tocmai fusese numit comandant de Uscătorie
1. Stătea în fundul cafenelei la o masă la care candidaţii veneau cu actele unul
după altyil, ca la spovedanie. Masiv, domol, cu privirea albastră pe sub sprân-
cenele blonde, Oudalle părea la fel de vorbăreţ ca şi un urs alb de la polul Nord.
Mi-a plăcut de el imediat. Mai târziu, mi-am amintit că nu era prima noastră
întâlnire. In urmă cu douăzeci de ani, în timpul unei croaziere pe care-o făceam
în familie pe unul din iahturile Companiei, tatăl meu ne trimisese, pe fratele
meu şi pe mine, să petrecem două zile pe un trauler din flota noastră, care
lucra prin apropiere. Lucrul ăsta făcea parte din educaţie, încă din primele
clipe, mă şocase atmosfera impregnată de-o brutală tristeţe care domnea în
acea ocnă plutitoare. Acolo am fost martora unei scene violente: secundul îl lovi
peste faţă cu un morun pe tânărul mus care fusese cât pe ce să-i, ardă faţa
încercând să-i aprindă trabucul. Cu siguranţă, nu l-aş fi recunoscut pe acel
adolescent în ursul alb din cafenea, dar el îmi auzise prenumele – un prenume
destul de rar ca să nu-l poată uita, mai ales că şi împrejurările în care-l aflase
erau destul de deosebite.
Am avut ocazia să vorbesc cu el despre sentimentele, prin forţa lucrurilor
ostile, pe care le nutresc lucrătorii de pe mare faţă de cei ce le sug sângele şi
care sunt, pentru ei, armatorii. Dar noi – copiii Căpcăunului -
1 La Secherie (în orig.) – nume familiar dat companiei generale de pescuit
în larg (n. ediţiei fr.).
Crescuserăm în cultul oamenilor „Marii meserii”, al acelor pescari din
Islanda celebraţi de o pleiadă de scriitori, de la Victor Hugo, con-tinuând cu
Pierre Loti şi Joseph Conrad, până la Roger Vercel. Era vdrba aici de epopeea
noastră familială, de lumea noastră, grandioasă şi întunecată, cu eroii şi
netrebnicii ei, şi mai ales de flotila noastră de vapoare cu pânze, apoi cu aburi
şi acum cu motoare diesel pe care Compania le armase în aproape un secol de
existenţă şi ale cărei machete scrupulos de exacte împodobeau vitrinele marelui
birou al Uscătoriei. Toate acestea jucau, desigur, un rol important în
sentimentele mele faţă de Oudalle. A plecat în larg la trei săptămâni după
prima noastră întâlnire şi, în timpul celor cinci ani care au urmat, am fost
fericită să-l aştept, să mă gândesc la el, să-i scriu, nu fără ca o alta în mine să
râdă, batjocoritoare, de acest rol de nevastă de pescar, virtuală văduvă,
rătăcind pe ţărmurile pustii în văl cernit, rol pe care-mi plăcea să-l joc. De ce să
neg? Eram pasionată de literatură – şi sunt în continuare – şi mă gândeam nu
fără emoţie la Gaud, personajul din romanul lui Pierre Loti, care se stinge de
dragoste, în singurătate, în timp ce Yann al ei navighează pe mările îngheţate.
Mai ales unul din pasajele romanului mă tulbura prin mireasma lui de fetişism
care surprinde într-o carte atât de naivă: Atingea deseori hainele lui Yann,
frumoasele lui haine de nuntă, despăturin-du-le, împăturindu-le la loc, ca o
maniacă.
— Mai ales una din bluzele lui, de lină albastră, care-i păstrase jorma
trupului; dacă o aruncai uşor pe masă, desena ea singură, de parcă aşa îi era
obiceiul, conturul umerilor şi-ai pieptului său.
EL; Unchiul meu îmi spunea că un marinar în Terra Nova n-ar trebui să
se-nsoare niciodată. E vorba aici, evident, de soarta soţiei neglijate trei sferturi
din an, singură acasă cu copiii. Pentru ca tatăl lor să nu devină un străin, le
vorbeşte despre el cât mai mult. Dar ce le mai poţi spune atâta amar de vreme,
dacă nu ai o imaginaţie de romancier? Şi nici ea nu trebuie să facă din cel
absent un sfânt, un erou, un geniu al binelui. Căci vine apoi marea încercare a
întoarcerii, dificila: lui reintegrare într-un mediu care s-a desprins cu absenţa
lui. Poveştile sale cu gheţari, cu furtuni şi cu peşti îi plictisesc pe comeseni iar
el, la rândul lui, nu mai este la curent cu viaţa de zi cu zi a celor de prin
împrejurimi. De câte ori plecarea tatălui într-o nouă cursă nu e aşteptată cu
nerăbdare de toată lumea.
Sunt nevoit să constat că dificultatea marinarului de a trăi în cuplu se
manifestă tocmai în conversaţie. Tot stând despărţiţi, nu prea mai au ce să-şi
spună.
Cazul meu era complicat de o dimensiune socială sau, cel puţin,
profesională. Marinarul care o ia în căsătorie pe fiica armatorului trece în ochii
confraţilor săi drept un transfug, aproape un trădător. Cu atât mai mult cu cât
este bănuit că ascultă de mirajul banilor. Echipajele de pescuit în larg provin
rareori din Fecamp. Fecamp este oraşul, domeniul armatorilor. Pescarii, în
schimb, provin din târgurile şi satele din regiunea Caux. Ei aparţin aceloraşi
pături sociale defavorizate ca şi cei din agricultură. Pentru că m-am născut la
Yport (care numără vreo mie de” locuitori), sunt considerat aproape un
burghez. M-am însurat deci cu o domnişoară de la oraş. Pe deasupra şi bogată,
şi educată. Divorţată, e drept, dar de un tip cu agregaţie de filosof ie. Aş fi avut
de ce să fiu intimidat dacă aş fi fost la prima tinereţe. Numai că marea meserie
mă ţinuse multă vreme celibatar, şi numai după ce-mi obţinusem brevetul de
căpitan la Şcoala de hidrografie^ şi pescuit din Fecamp m-am gândit să mă
însor. Fără îndoială, voiam să mă prezint cum trebuie în faţa noii mele familii şi
să am măcar o caschetă cu galoane pe care să i-o arat logodnicei mele. Încă o
concesie făcută celor bogaţi. Numai că toţi aceşti ani petrecuţi în mijlocul
echipajului, numai printre bărbaţi, nu au însemnat şi o pregătire pentru viaţa
conjugală. În mintea lui Nadege dispuneam la început de un oarecare capital
mitologic. Ea fusese crescută în sânul acestei dinastii de armatori în cultul
pescuitului în larg. Mă asculta pasionată când îi povesteam despre isprăvile
mele în larg. Cu timpul, capitalul s-a epuizat. Pasiunea ei s-a preschimbat în
respect. Apoi, singurul lucru pe care mi l-a mai oferit a fost răbdarea. Iar
răbdarea îşi are limitele ei.
EA. Şi totuşi, e adevărat că facem parte din acelaşi mediu, iar lucrul ăsta
se simte în raporturile dintre noi. Adu-ţi aminte. Într-o zi ai îndrăznit să-mi faci
o declaraţie care ar fi sunat într-un mod cu totul ciudat în urechile oricărei alte
femei. Eram goală, în picioare în faţa ta. Manile ţi se plimbau pe corpul meu cu
o minunată încetineală. Mi-ai spus.
EL. Eşti frumoasă ca un morun!
EA. Eram încântată în virtutea francmasoneriei căreia îi aparţineam
amândoi, şi al cărei semn este acest cavânt.
EL. Morun, merluciu, batog tânăr, egrefin, batog uscat, narvaga, cod.
Aveam tot atâtea cuvinte pentru acest peşte-fetiş câte are arabul pentru cămilă.
Şi e adevărat că tare mai e frumos morunul nostru, cu cele trei înotătoare
dorsale, cu cele două înotătoare anale, cu. Rochia-i împodobită cu nervuri şi
pete de leopard şi mai ales.
EA. mai ales cu bărbia lui mustăcioasă care-i întruchipează sensibilitatea
şi umorul.
EL. La urma urmelor, un vânător are foarte bine voie să-i spună soţiei
căprioara mea sau prepeliţa mea. Şi pe urmă, ce. Ondine, Melusine, Sirenele.
Femeia-peşte îşi are legenda, prestigiul ei!
Din nefericire, un eveniment avea să ne tulbure francmasoneria şi, în
acelaşi timp, viaţa mea personală. Tocmai făceam escală la Saint-Pierre-et-
Miquelon când, pe 23 martie 1973, primii o telegramă laconică şi fără drept de
apel:
Navă dezarmată definitiv la încheiere cursă. A nu comunica informaţia
echipajului! Semnat: Morunul.
Degeaba încercasem să mă obişnuiesc cU gândul acestui sfârşit brusc
venind de la Fecamp, capitala morunului, lovitura era oricum brutală. Dar cum
să le porţi pică acelor vechi familii de armatori din Fecamp pentru că-şi iau.
Mâna de pe tine după o luptă distrugătoare cu timpul? Batogul sărat, aliment
al săracilor şi produs de săraci, lasă locul codului îngheţat sau congelat în
momentul în care bancurile epuizate de o exploatare intensă sunt din ce în ce
mai rare. Cele mai ' multe din traulerele de pescuit în larg sunt aruncate la
fiare vechi. Iar eu, mă-ntorc pe uscat şi mă trezesc şomer la patruzeci şi trei de
ani. Iată-mă deci pământean sută la sută şi soţ cu normă întreagă. Ce
întorsătură!
Tu ai reacţionat printr-o hotărâre care, numai cu timpul am înţeles acest
lucru, te costa atunci şi pe care o luaseşi pentru mine, pentru a mă salva,
pentru a salva cuplul nostru. La şase luni după întoarcerea mea definitivă,
încuiai _ frumosul nostru apartament cu ferestrele ce dominau portul Fecamp
şi ne instalam la Grouin-du-Sud, lângă Avranches, într-o casă de vară a
familiei pe care-a. I restaurat-o ca să poată fi locuită tot anul. Această
peregrinare de la un capăt la altul al Nor-mandiei avea un scop foarte precis: să
mă îndepărteze de mediul din Fecamp unde criza şi descompunerea profesiunii
mele întreţineau o atmosferă insuportabilă şi, mai ales, să-mi arate sub o formă
nouă marea, de care mă lipsise încheierea carierei mele.
Sub o formă nouă, da, şi asta-i încă puţin spus! Căci în ţinutul Caux nu
se cunoaşte cuvântul plajă cu ceea ce evocă el din fineţea nisipului şi fauna
vilegiaturiştilor: Faleze înalte, de cretă, roase continuu de valuri şi de intemperii
care smulg din ele frânturi de rocă, plaje pline de galeţi pe care resacul îi
rostogoleşte cu un huruit de greblă, acesta este malul mării de la noi.
Mărturisesc, fără să-mi fie ruşine, că nu ştiu să înot, eu, care am în spate
atâţia ani de navigaţie. Scăldatul, bronzatul şi alte asemenea zbenguieli
estivale, ca şi acel talmeş-balmeş al aşa-zisului pescuit submarin cu măşti,
labe, combinezoane, puşti şi sticle cu oxigen, toate astea sunt ocupaţii de
parizieni, de bogătani trândavi ce vin să se joace câteva zile cu oceanul. Noi nu
ştim să ne jucăm cu oceanul.
La Grouin am descoperit opusul mării, opusul oceanului: refluxul şi
modul lui de folosire, pescuitul pe jos. Pescuitul propriu indigenilor, neştiut de
cei veniţi în vacanţă, care se practică încălţat cu espadrile vechi bine strânse pe
picior, îmbrăcat sumar, şi care cere o profundă complicitate cu „liziera”, acea
zonă ambiguă, litigioasă, magică, rând pe rând acoperită şi descoperită de
oscilaţiile nivelului mării.
Pescarul pedestru trăieşte în ritmul maree-lor. Pentru el sunt mai
importante orele fluxului şi refluxului decât cele ale răsăritului şi apusului de
soare. El se supune marelui şi misteriosului orologiu astronomic, ale cărui cifre
se numesc solstiţii, eehinocţii, maree vii, sizigii. Anuarul oficial al mareelor pe
care-l ţine la căpătâi îi stabileşte cu luni înainte -ziua în care va trebui să
prevadă un picnic pe plajă, să se trezească la ora trei dimineaţa sau să stea pe
loc fiindcă e vremea fluxului slab.
Cum frumosul meu trauler modern cu capacitatea de 1485 de tone-
registru fusese trimis la casare, mă deghizez în vagabond şi pornesc în
expediţie cu găleată, cutie cu sare, cazma, traistă, harpon mare, coş, năvod de
crevete, fără să uit cumva sticla în care să aduc apa de1 mare pentru a le găti,
dar plec la drum mai ales cu inima tresăltând deja de acea bucurie a
îndelungatelor ore de hoinăreală prin stufărişuri, locuri mâloase, băltoace,
stânci, lagune şi nisipuri mişcătoare. Diseară o să răstorn pe masa din
bucătărie arici de mare şi scoici, caracatiţe şi crabi de ţărm, cuţite-de-mare şi
midii şi, ' dacă ne vor binecuvânta zeii mărilor, un homar cu cleşti greoi,
albaştri, şi cu o detentă caudală de temut.
EA. La început, m-am crezut datoare să te însoţesc în expediţiile tale şi,
fără îndoială, în ce te priveşte, şi tu te-ai străduit sincer să mă asociezi
plăcerilor tale de pescar. Dar a trebuit până la urmă să recunoaştem că era
vorba de plăceri solitare, de bucurii egoiste pe care.
— Dorind să le împărtăşeşti cu cineva, le distrugi. Eforturile tale de a mă
sili să fiu gata la ora prevăzută de teribilul Anuar oficial al mareelor, ca să mă-
nveţi să scot din ganga lui de nisip cuţitul-de-mare – solen ensis, cum precizezi
tu cu o pedanterie de autodidact – cu ajutorul unui fir de oţel rigid terminat
printr-un vârf de plumb conic, să mă hotărăsc în sfârşit să-mi strecor mâna
goală pe sub coama de iarbă-de-mare a unei stânci şi să prind corpul puternic,
rece ca gheaţa, al unei caracatiţe sau al unui ţipar-de-mare, să. Să. Să. Nu mai
ştiu, atât de puţine urme lăsau toate acele sfaturi şi dojeni care plouau
continuu asupra mea, da, toată acea zadarnică ucenicie până la urmă mai mult
ne-a despărţit în loc să ne apropie. Şi-apoi a venit şi lovitura de graţie – acea
întâinâre extraordinară cu Patricio Lagos, ale cărui invenţii au căpătat pentru
noi valoare de simboluri.
EL. Era într-o dimineaţă senină de septem-brie, după o maree de
echinocţiu, când micul golf arăta pustiit, rătăcit, aproape patetic. Mergeam pe o
plajă acoperită cu oglinzi de apă în care fremătau peşti plaţi, şi presărată cu
scoici neobişnuite, buccine, negişori, halio-tide, palurde.
Dar cum nu prea aveam chef de pescuit, ne uitam mai ales în direcţia
coastei dinspre sud, învăluită într-o ceaţă lăptoasă. Da, în aer plutea misterul,
aproape drama, şi n-am fost prea surprins când mi-ai arătat, la vreo sută de
metri mai încolo, două trupuri înlănţuite acoperite de nisip. Am alergat îndată
înspre ceea ce credeam a fi nişte cadavre de înecaţi. Dar nu erau înecaţi
acoperiţi de nisip. Erau două statui sculptate în nisip, de o stranie şi
sfâşietoare frumuseţe. Trupurile stăteau înc°l&cite într-o uşoară adâncitură,
încinse cu o fâŞie de pânză cenuşie, murdară de mâl, care ie făcea să pară şi
mai adevărate. Privindu-le, gândul te ducea la Adam şi Eva înainte ca
Putnnezeu să insufle viaţă în nările lor de jut. Te puteai gândi şi la acei
locuitori din Pompei, cu trupurile lor mineralizate de ploaia de cenuşă a
Vezuviului. Sau la oamenii din Hiroshima, vitrificaţi de explozia atomică.
Chipurile lor arămii, presărate cu paiete de ittieă, erau întoarse unul către
celălalt, dar distanţa ce le despărţea era de netrecut. Numai mâinile şi
picioarele li se atingeau.
Am rămas o clipă în faţa acelor două truneânsufleţite, ca lângă un
mormânt de deschis. În momentul acela a ţâşnit din nu ştiu ce ascunziş
nebănuit un fel de dră-cuşor caraghios, cu pieptul şi cu picioarele goale,
îmbrăcat în nişte blugi cu franjuri. Înc? Pu să danseze cu graţie, făcând gesturi
largi din braţele-i ce păreau că ne salută, apoi că se apleacă înspre cele două
trupuri care zăceau, ca pentru a le culege şi a le înălţa pe urmă către cer. Plaja
pustiită în urma refluxului, lumina palidă, cuplul de nisip, nebunul care dansa,
toate acestea ne învăluiau într-o nălucire melancolică şi ireală. Şi deodată
dansatorul a împietrit, căzut parcă în extaz. Apoi s-a înclinat, a îngenuncheat,
s-a prosternat în faţa noastră sau, mai curând – după cum ne-am dat seama –
în faţa unei apariţii din spatele nostru. Ne-am întors. Din dreapta, stânca
Tombelaine se înălţa din ceaţă. Dar, fl^ai cu seamă, plutind precum un miraj
saharian deasupra norilor, insuliţa Mont-SaintMichel. Strălucea cu toate ţiglele
ei roşii, cu toate vitraliile piramidei ei abaţiale.
Timpul se oprise. Trebuia să se întâmple ceva care să-l pună din nou în
mişcare. O uşoară atingere mă gâdilă în tălpi. O limbă înspumată îmi linge
degetele de la picioare. Ascultând cu atenţie, percepem foşnetul ne-sfârşit al
mării ce se târăşte făţarnică spre noi. În mai puţin de-o oră, acea imensă
întindere dezgolită, aflată în bătaia vântului şi-a soarelui, va fi înapoiată
adâncurilor verzui şi primitoare.
— Dar or să fie distruşi! Ai strigat tu atunci.
Dansatorul se înclină în semn de încuviinţare cu un zâmbet mâhnit. Apoi
se ridică din-tr-un salt şi începu să mimeze întoarcerea fluxului, de parcă ar fi
vrut să-l însoţească, să-l încurajeze, chiar să-l provoace prin dansul lui. La fel
fac şi vrăjitorii africani ca să aducă ploaia sau să alunge demonii. Iar marea îl
ascultă, ocoleşte la început marginile adânciturii în care zăceau cei doi, apoi
găse'şte spărtura, lasă să se strecoare înăuntru un nevinovat firicel de apă,
apoi două, trei. Mâinile împreunate fură atinse primele, şi se desprin-seră una
de alta, lăsând să atârne cioturi de încheieturi frânte. Priveam îngroziţi acea
dizolvare capricioasă, inexorabilă a cuplului pe care continuam să-l simţim
uman, apropiat nouă, premonitoriu poate. Un val mai puternic se abătu asupra
capului femeii luându-i jumătate din faţă, apoi veni rândul umărului drept al
bărbatului să fie distrus, iar noi îi găseam şi mai emoţionanţi, aşa mutilaţi cum
erau.
Câteva minute mai târziu eram nevoiţi să batem în retragere şi să
părăsim cupa de nisip în care se roteau vârtejuri înspumate. Dansatorul ne
însoţea şi se dovedi că nu era nici nebun, nici mut. Numele lui era Patricio
Lagos şi venea din Chile, tocmai din insula Chiloe, unde s-a născut, şi care se
află în sudul coastei chiliene. E populată de. Indieni specializaţi în exploatarea
pădurilor. Studiase în acelaşi timp sculptura şi dansul la Santiago, apoi se
expatriase în acest ţinut îndepărtat. Problema timpului îl obseda. Dansul, artă
a clipei, efemeră prin natura ei, nu lasă nici o urmă şi suferă de a nu se putea
înrădăcina în vreo continuitate. Sculptura, artă a eternităţii, sfidează timpul
căutând materiale indestructibile. Dar, prin aceasta, ajunge până la urmă tot la
moarte, căci marmura posedă o vocaţie funerară evidentă. Pe coastele Mării
Mânecii şi ale Atlanticului, Lagos descoperise fenomenul mareelor, guvernat de
legi astronomice. Or, mareea ritmează jocul dansatorului de pe plajă şi îmbie,
în acelaşi timp, la practicarea unei sculpturi efemere.
— Sculpturile mele de nisip sunt vii, afirma el.
— Iar dovada este faptul că mor. Ele sunt opusul statuii din cimitir, care
este eternă pentru că e lipsită de viaţă:
Sculpta astfel cu înfrigurare cupluri în nisipul abia' descoperit de reflux,
căci una şi aceeaşi inspiraţie îl făcea şi să danseze, şi să sculpteze. Era
important ca opera să fie încheiată în răstimpul dintre flux şi reflux.
Căci acel răstimp trebuia să fie o paranteză de odihnă şi de meditaţie.
Marele moment era, însă, întoarcerea fluxului şi îngrozitoarea ceremonie a
distrugerii operei. Distrugere lentă, minuţioasă, nemiloasă, voită de un destin
astronomic şi care trebuia să fie însoţită de un dans liric şi sumbru. „Celebrez
patetica fragilitate a vieţii”, spunea el. Şi-atunci, tu i-ai pus o întrebare
primordială pentru noi, la care el a dat un răspuns obscur şi misterios, cred eu.
EA. Da, am ridicat problema tăcerii. Căci, după datinile şi obiceiurile
noastre, dansul este însoţit de muzică şi, într-un anume fel, el nu este decât
muzica încarnată, muzica întrupată. Astfel, acel dans pe care-l executa tăcut în
jurul cuplului ce zăcea în nisip avea în el ceva paradoxal, ceva insolit. El a
respins, pur şi simplu, cuvântul tăcere. „Tăcerea.? A spus el mirat, dar nu
există tăcere! Natura detestă tăcerea, tot aşa cum are oroare de vid. Ascultaţi
plaja în timpul refluxului: gângureşte prin miile de buze umede întredeschise
spre cer. Volubilă. Pe vremea când învăţam franceza, m-am îndrăgostit de acest
cuvânt graţios şi ambiguu. I se potriveşte rochiţei-rândunicii, a cărei tulpină
subţire se înfăşoară la nesfârşit în jurul altor plante' mâi robuste din jur pe
care, până la urmă, le sufocă sub bogăţia ei delirantă, presărată cu pâlnii albe.
Valul este şi el volubil1. Înlănţuie cu tentaculele-i lichide pieptul şi coapsele
amanţilor mei de mâl. Şi îi distruge. Este sărutul morţii. Dar valul este volubil
şi prin gânguritul acela copilăresc şi şoptit atunci când se revarsă peste mâl. Îşi
strecoară limbile lui sărate printre nisipuri scoţând suspine jilave. Ar vrea să
vorbească. Îşi caută cuvintele. E un prunc ce gângăveşte în leagăn.”
Şi a rămas în urmă, iar când am ajuns pe plajă ne-a părăsit cu un gest
discret de adio şi cu un zâmbet trist.
EL. E cam nebun sculptorul tău dansator, dar e-adevărat că, traversând
Normandia de la est la vest, emigrând din galeţii de la Fe-camp înspre
nisipurile de la Mont-Saint-Mi-chel, am schimbat şi vuietul oceanului.
Talazurile coastelor din Caux macină miliarde de pietricele într-un huruit
asurzitor. Aici mareea murmură înaintând cu paşi de pescăruş.
EA. Acea falsă tăcere nu ţi-a mers. La Fe-camp, am iubit un bărbat
taciturn. În tine se afla condamnarea întregii vorbării convenţionale cu care se
înconjoară oamenii în raporturile dintee ei. Bună ziua, bună seara, ce mai faci,
foarte bine, dar dumneavoastră, ce vreme groaznică. Ucideai toată trăncăneala
asta cu' o privire de plumb. Aici ai devenit ţâfnos. În tăcerile tale eşti urâcios, în
monologurile tale se simte că bombăm.
EL. Atenţie! N-am condamnat niciodată expresia „ce vreme urâtă!” Nu
cred că e inutil să vorbeşti de ploaie şi de timp frumos1.
1 Sriitorul foloseşte aici la propriu expresia figurată pariez de la pluie et
du beau temps = a vorbi de una, de alta (n, tr.).
E un subiect foarte important pentru marinari. Eu găsesc în buletinele
meteo multă poezie lirică. Chiar aşa. Cuvintele rostite trebuie să se potrivească
cu cerul şi cu marea. Cuvintele din Fecamp nu sunt în armonie cu aerul din
Avranches. Aici e vorba de ceva ca o chemare dulce şi perfidă, o solicitare la
care nu pot să răspund.
EA. Aici suntem despărţiţi de o imensă plajă de tăcere care sporeşte cu
refluxul de fiecare zi. Marea logoree din Mai 68 mă făcuse să visez la 6
înţelepciune laconică, la cuvinte cumpănite, rare, dar pline de-nţeles. Noi ne
cufundăm într-o muţenie apăsătoare, la fel de goală ca şi acea verbozitate
studenţească.
EL. Mi-ar plăcea să ştiu ce vrei. Acum nu mai conteneşti să-mi reproşezi
că tac. Nu dai înapoi de la nici un atac, oricât ar fi el de jignitor.
EA. Asta ca să te smulg din tăcerea ta. Caut criza, izbucnirea, scena de
familie. Ce-i aia o scenă de familie? Este triumful femeii. Atunci când femeia a
reuşit, în sfârşit, tot hăr-ţuindu-1, să-l scoată pe bărbat din tăcerea lui. Şi-
atunci el ţipă, tună şi fulgeră, înjură, iar femeia se lasă scăldată cu voluptate
de acea aversă verbală.
EL. Ţi-aduci aminte ce se spune despre contele de Carhaix-Plouguer? În
societate, el şi soţia lui dau impresia că se înţeleg perfect. Schimbă doar
cuvintele necesare ca să nu dea de bănuit. E-adevărat, nici un cuvânt în plus.
Căci asta nu e decât o faţadă. Contele, aflând că soţia lui îl înşela, i se adresă
pentru ultima oară comunicându-i hotărârea lui de a nu mai vorbi niciodată cu
ea între patru ochi. Dar, lucru extraordinar, în ciuda acestei mu-ţenii, el a găsit
totuşi mijlocul de a-i face trei copii.
EA. Eu nu te-am înşelat niciodată. Dar îţi amintesc că ţi se întâmplă să
nu-mi acorzi nici măcar acel minim de cuvinte necesar pentru a nu trezi
bănuieli. Duminica mergem de obicei să luăm prânzul într-un restaurant de pe
coastă. Câteodată rrti-e atât de ruşine de muţenia noastră, încât îmi mişc
buzele în tăcere, pentru ca ceilalţi clienţi să creadă că vorbesc cu tine.
EL. Într-o dimineaţă când luam micul dejun.
EA. Îmi amintesc. Erai cufundat în cititul ziarului. Dispăruseşi în spatele
ziarului desfăcut în chip de paravan. Poate fi cineva mai prost crescut?
EL. Ai apăsat pe clapa de pornire a unui mic magnetofon pe care tocmai
îl puseseşi pe masă. S-a auzit atunci un concert de fluierături, horcăituri,
gâlgâituri, răsuflări şi sforăituri, totul organizat, ritmat, cu întoarcere la
punctul de plecare şi reluarea întregii game. Te-am întrebat: „Ce-i asta?” Iar tu
mi-ai răspuns: „Ăsta eşti tu când dormi. E tot ce ai să-mi spui. Şi-atunci,
înregistrez.
— Eu, sforăi?
— Evident că sforăi! Dar nu ştii. Acum poţi s-auzi. E un progres, nu?”
EA. N-am spus totul. Împinsă de tine, de sforăitul tău nocturn, m-am
informat. În mine încă mai somnolează studenta care-am fost. Am descoperit o
ştiinţă, roncologia, o încercare de definire a sforăitului nocturn. Iat-o: „Zgomot
inspiratoriu în timpul somnului, provocat, în momentul pătrunderii aerului de
avea vibraţie a vălului palatin sub efectul conjugat şi simultan al aerului care
soseşte prin nas şi al aerului care se năpusteşte prin gură”. Asta e. Adaug că
acest tremur al vălului palatin este foarte asemănător cu cel al pânzei de
corabie zbârnâind în vânt. După cum vezi, e tot o problemă de navigaţie.
EL. Sunt sensibil la această escapadă nautică, dar vreau să-ţi amintesc
că n-am navigat niciodată pe o corabie cu pânze.
EA. Cât despre remediile propuse de ron-cologie, cel mai radical este
traheotomia, adică deschiderea unui orificiu în trahee pentru ca respiraţia să se
facă în afara căilor nazale normale. Dar mai există şi uvulo-palato-fa-ringo-
plastia – pentru cei iniţiaţi u. p. f. p. – care constă în a rezeca o parte a vălului
palatin, inclusiv a omuşorului, şi a-i înlătura vârfurile pentru a limita astfel
posibilităţile de vibraţie.
EL. Ar 'trebui să li se spună tinerilor la ce se expun prin căsătorie.
EA. Şi asta reciproc. Cum să poată bănui o tânără ce zgomot de
locomotivă cu aburi emite făt-frumosul pe c'are-l iubeşte? Totuşi, ăsta-i
adevărul: în lungile ceasuri nocturne petrecute alături de un sforăitor pe cinste,
ea îşi construieşte o filosofie destul de amară.
EL. Şi ce spune filosofia asta roncologică?
EA. Că un cuplu se construieşte încet-încet de-a lungul anilor şi că acele
cuvinte pe care le schimbă cei doi capătă, cu timpul, o importanţă din ce în ce
mai mare. La început, gesturile sunt de ajuns. Apoi dialogul câştigă în
suprafaţă. Trebuie să câştige şi în adâncime. Cuplurile mor când nu mai au ce
să-şi spună. Relaţiile mele cu un bărbat încetează în seara în care, întâlnindu-
mă cu el după o zi petrecută în altă parte, nu-mi mai vine să-i povestesc ce-am
făcut, şi nici pe el n-am chef să-l aud spunându-mi cum şi-a petrecut acele ore
fără mine.
EL. E adevărat că n-am fost niciodată vorbăreţ. Dar ţi se întâmplă destul
de des să mă întrerupi când spun câte-o poveste, pentru că nu te interesează.
EA, Pentru c-ai> mai povestit-o de-o sută de ori.
EL. Într-o zi mi-ai făcut, în legătură cu asta, o propunere diabolică, şi
chiar şi astăzi mă mai întreb dacă vorbeai serios. Mi-ai propus să-mi numerotez
poveştile. Din momentul acela, în loc să spun una de la început până la sfârşit
cu toate nuanţele de rafinament ale unui bun povestitor, m-aş fi putut margini
să spun ce număr are, iar tu ai fi înţeles îndată despre ce e vorba. Dac-aş fi
spus 27, tu ai fi găsit în memorie povestea cu câinele bunicii îmbrăcat din
greşeală pe şalutierul meu şi revenit la Fecamp cu o vedetă militară. Când aş fi
anunţat numărul 71, ne-am fi gândit amândoi în tăcere la prietenia atât de
fidelă a celor doi pescăruşi pe care-i salvasem şi-i hrănisem pe un vas *şi care
au ştiut să mă regăsească pe o altă navă. La numărul 14 ne-ar fi venit în minte
odiseea bunicului cu ocazia unicei lui vizite la Paris. Şi atunci de ce-mi mai
reproşezi că tac?
EA. Iţi ştiu toate poveştile şi le povestesc chiar mai bine decât tine. Un
bun povestitor trebuie să ştie să fie mereu nou.
EL. Nu neapărat. Repetiţia face parte din joc. Există un ritual al povestirii
pe care-l respectă copiii, de exemplu. Fără să le pese de noutate, ei cer sa li se
povestească aceeaşi poveste în -aceiaşi termeni. Orice schimbare îi face să
tresară de indignare. Tot aşa, există un ritual al vieţii de zi cu zi, al
săptămânilor, al anotimpurilor, ăl sărbătorilor, al anilor. Viaţa fericită ştie să se
strecoare în aceste tipare fără să se simtă îngrădită.
EA. Greşeşti crezând că ideea mea de a-ţi numerota poveştile nu avea alt
scop decât să te facă să taci. Aş fi putut la. Fel de bine s-o folosesc şi ca să>te
fac să vorbeşti. Ţi-aş fi spus pur şi simplu: 23. Şi îndată ai fi început să-mi
povesteşti cum ai trăit tu în oraşul Le Havre asediat între 2. Şi 13 septembrie
1944. Dar mă întreb sincer: aş putea oare răbda să ascult aceeaşi poveste
spusă la nesfârşit, în aceiaşi termeni? Aş avea oare acea imaginaţie
copilărească de care e nevoie pentru aşa ceva?
EL. Sunt convins că e tocmai invers. Minţi sau te minţi. Şi mai este
celălalt punct de vedere, al meu. Există o anume idee ce trezeşte teamă, şi
tocmai bună pentru a ucide dialogul unui cuplu, ideea urechii virgine. Dacă xm
bărbat schimbă femeia, el o face ca să găsească la cea nouă o ureche virgină
pentru poveştile lui. Don Juan nu era nimic altceva decât un incorigibil hâbleur
1 – cuvânt spaniol care înseamnă plăcut la vorbă. O femeie nu-l interesa decât
atâta timp – un timp, vai, scurt – cit ea credea în vorbele lui seducătoare.
Umbra unei îndoieli surprinsă în privirea ei îi strecura un fior de gheaţă în
inimă şi-n sex. Şi-atunci pleca, se ducea să caute în altă parte delicioasa şi
calda credulitate, singura ce dădea cu adevărat greutate vorbăriei lui
încântătoare. Toate astea arată importanţa cuvintelor în viaţa cuplului. De
altfel, atunci când unul din cei doi se culcă cu o a treia persoană, se spune că îl
„înşală” pe celălalt, ceea ce înseamnă că situezi înşelăciunea m dome-
1 De la spaniolul hablador, derivat de la verbul hăblar, a vorbi (n.t.).
Niul limbajului. Un bărbat şi o femeie care nu s-ar minţi niciodată şi şi-ar
mărturisi imediat toate trădările nu s-ar înşela unul pe celălalt.
EA. Fără îndoială. Dar ăsta ar fi un dialog între cinici, iar rănile pe care şi
le-ar face în numele transparenţei i-ar despărţi destul de repede.
EL. Atunci trebuie să minţim?
EA. Da şi nu. Intre obscuritatea minciunii şi cinismul transparenţei este
loc pentru o întreagă gamă de clarobscururi în care adevărul este ştiut, dar
ţinut sub tăcere, sau dinadins ignorat. În societate, curtoazia interzice ca
anumite, adevăruri să fie rostite pe şleau. De ce nu ar exista şi o curtoazie în
viaţa cuplurilor? Tu mă înşeli, eu te înşel, dar nu vrem să ştim. Adevărata
intimitate e cea crepusculară. „Vrei abajurul puţin mai jos să-l pleci”, spunea
fermecătorul Paul Ge-raldy.
EL. In cupluri, poate, dar cu siguranţă nu între femei. Intre ele cinismul
cel mai crud se manifestă nestânjenit. Doamnelor, între voi sunteţi nişte
înspăimântătoare cumetre! Aşteptam într-o zi la coafor în încăperea pentru
„Domni”, despărţită de salonul de dame doar printr-un paravan. Am fost de-a
dreptul indignat de complicitatea coafezelor, mani-chiuristelor, a celor de la
snălat şi a clientelor într-o sporovăială generalizată în care secretele cele mai
intime ale trupurilor şi-ale cuplurilor erau expuse fără cea mai mică reţinere.
EA. Vrei să spui poate că bărbaţii între ei se jenează?
EL. Mai mult decât crezi. În orice caz, mai mult decât femeile. Vanitatea
masculină, atât de ridicolă în general, le impune în cazul ăsta o anume
pudoare. De exemplu, nu ne face prea mare plăcere să vorbim despre bolile
noastre.
EA. 'E adevărat că „secretele intime”, cum aşa de drăguţ le numeşti tu, se
reduc la foarte puţin în cazul bărbaţilor. La ei, totul se termină întotdeauna cu
cifre. De atâtea ori sau atâţia centimetri. Or, secretele femeilor sunt extrem de
subtile şi ascunse! Dar complicitatea noastră este cea a oprimaţilor, deci o
complicitate universală căci pretutindeni femeia este supusă voinţei bărbatului.
Nici un bărbat nu va cunoaşte vreodată profunzimea sentimentului de
complicitate ce poate uni două femei chiar total străine una de alta. Îmi
amintesc de o călătorie în Maroc. Eram singura femeie din micul nostru grup.
Cum se întâmplă foarte des în Sud, am fost imediat abordaţi de un băiat foarte
tânăr care ne-a invitat pe loc să luăm ceaiul la el. Acolo sân-tem întâmpinaţi de
tatăl înconjurat de fiii lui, trei sau patru, nu mai ştiu exact. Cel mai mic cred că
de-abia începuse să meargă. Uşa încăperii care dădea probabil spre celelalte
camere era mascat^ de o cuvertură care din când în când se mişca încetişor şi
atunci zăream un ochi negru furişând o privire spre noi. Mama, fetele, bunica,
soacra, ascunse înăuntru, aşteptau, ascultau, spionau. Mi-am adus aminte de
protestele femeilor în casele cărora se instala robinet cu apă curentă. Pentru ele
luaseră sfârşit drumurile la fântâna din sat, prilej de lungi şi delicioase
sporovăieli cu celelalte femei. Când am plecat de-acolo, m-am întâlnit fală-n
faţă cu o tânără care se întorcea acasă, Mi-a zâmbit doar mie, căci eram
singura femeie, şi în zâmbetul acela era o întreagă lijme de călduroasă
fraternitate. Şi când spun fraternitate, ar trebui să spun „su-roritate”, dacă
acest cuvânt ar exista.
EL, Probabil că lucrul ăsta se-ntâmplă destul de rar pentru a merita să i
se dea un nume.
EA. Asta, mai ales, fiindcă bărbaţii sunt cei ce construiesc limbajul. Într-
un roman ciudat intitulat Miracolul insulei femeilor, Gerhart Hauptmann
propune o robinsonadă închipuită de el. Îşi imaginează cum, în urma
naufragiului unui pachebot, nişte şalupe pline numai de femei eşuează pe o
insulă pustie. Se formează astfel o republică a femeilor, cu vreo sută de
^etăţence.
EL, Iadul curat!
EA. Ba deloc, dimpotrivă! E marea surori-tate. Ideea pe care o apără
Hauptmann este aceea că, dacă femeile se ceartă, ele o fac din cauza bărbaţilor.
Bărbaţii sunt marii vinovaţi ce seamănă zâzanie între surori. Lucrul e valabil
chiar şi la maici, pe care le tulbură confesorul lor comun.
' ' EL. Şi acesta e miracolul?
EA. Nu, miracolul constă în faptul că într-o zi, după mulţi ani de
comunitate suro-rală fericită, una dintre femei se trezeşte, în mod inexplicabil,
însărcinată.
EL. Sfântul Duh, bineînţeles. '
EA. Lucrurile s-ar putea totuşi rezolva dacă ar da naştere unei fete. Dar
răutatea sorţii vrea ca ea să aibă un băiat. Aşadar, sfârşitul insulei femeilor a
sunat. Virusul viril îşi va împlini opera lui distrugătoare.
„EL. În concluzie, pentru că tu şi cu mine avem neşansa de-a aparţine
unor sexe opuse, nemaiavând nimic să ne spunem, nu ne mai rămâne decât să
ne despărţim. Măcar să o facem cu răsunet. Să-i chemăm pe toţi prietenii
noştri la o cină nocturnă.
EA. Un medianoche, cum se spune în spaniolă.
EL. Să alegem noaptea cea mai scurtă a anului pentru ca ultimul dintre
invitaţi să plece când se iveşte soarele deasupra golfului. Eu o să mă ocup de
meniu. N-o să se mănânce decât din produsele pescuite de mine.
EA. Noi vom vorbi cu ei, ei vor vorbi cu noi, şi aceasta va fi marea
conversaţie despre cuplu şi despre dragoste. Un medianoche închinat dragostei
şi mării. După ce fiecare îşi va fi isprăvit povestea, tu vei bate cu cuţitul în
pahar, anunţându-le. Solemn vestea cea tristă: „Oudalle şi Nadege se despart
fiindcă nu se mai înţeleg. Li se întâmplă chiar să se ia la harţă. Apoi o tăcere
ameninţătoare îi înconjoară.” Şi când ultimul invitat va fi plecat, vom pune pe
uşa casei o tăbliţă: DE VÂNZARE, apoi ne vom îndepărta la rândul nostru,
fiecare în altă direcţie.
FAURĂ ÎNTOCMAI. Trimiseră invitaţii pentru se?'„a solstiţiului de vară
tuturor prietenilor lui Nadege şi-ai lui Oudalle. Nadege reţinu toate camerele de
la trei hoteluri din Avranches. Oudalle, ajutat de doi prieteni, pregăti din
peştele pescuit de el o masă rămasă de pomină prin bogăţia ei.
Era încă lumină când se prezentară primii invitaţi. Erau cei care
avuseseră de făcut cel mai lung drum, căci soseau direct de la Arles. Apoi,
aproape imediat, sunară la uşă vecinii cei mai apropiaţi, şi se mai scurse o
jumătate de oră până ce începură să sosească următorii. Musafirii se succedară
astfel toată noaptea, într-un constant balet de maşini, aşa cum şi voiau Nadege
şi Oudalle, care nu prevăzuseră o cină obişnuită, în jurul unei mese, ci un
serviciu permanent la care fiecare lua parte după cum sosea. La început se
serviră crabi în sos propriu, un consomeu de scoici cu crutoane şi anghile
afumate. Apoi nişte paguri-pustnici flambaţi cu whisky şi arici-de-mare violeţi,
afumaţi. Se aşteptă, după tradiţie, a douăsprezecea bătaie anunţând miezul,
nopţii, pentru a se servi mâncarea' regală, homari Pompadour înconjuraţi de
căluţi-de-mare. Noaptea continuă apoi cu caracatiţe cu ardei iute, paella de
sepie şi o tocană de animale bătrâne în vin alb. Când se crăpă de ziuă, s-au
adus haiiotis în vin alb, clătite umplute cu anemone şi scoici Saint-Jacques cu
vin de Champagne. A fost astfel un adevărat ospăţ marin, fără legume, fructe
sau zahăr.
Un grup de meseni se adunase pe terasa înaltă ai cărei stâlpi ajungeau
până pe plajă. Nici Nadege, nici Oudalle n-ar fi putut „pune cine a avut ideea de
a depăna prima poveste. Ea se pierdu în noapte, ca şi, fără îndoială, a doua şi a
treia. Dar, surprinşi de ceea ce se întâmpla la ei acasă, făcură astfel încât
povestirile ce urmară să fie înregistrate şi păstrate. Se adunară astfel
nouăsprezece, şi aceste povestiri erau când poveşti, inaugurate prin formula
magică şi tradiţională „a fost odată”, când nuvele povestite la persoana întâi,
crâmpeie de viaţă adesea sfâşietoare şi sordide. Nadege şi Oudalle ascultau,
uimiţi în faţa acelor construcţii imaginare pe care le vedeau înălţându-se în
propria lor casă şi care se năruiau apoi odată cu ultimul cuvânt rostit, pentru a
face loc altor evocări la fel de efemere. Se gândeau la statuile de nisip ale lui
Lagos. Urmăreau cu luare-aminte lenta transformare pe care acea succesiune
de ficţiuni o săvârşea înlăuntrul lor. Li se părea că nuvelele, neîndurător de
realiste, pesimiste, distrugătoare, nu făceau decât să-i despartă, să nimicească
cuplul pe care-l formau, pe când poveştile, savuroase, calde, binevoitoare, se
străduiau, dimpotrivă, să-i apropie. Or, dacă nuvelele se impuseseră la început
prin adevărul lor apăsător şi melancolic, poveştile, pe măsura scurgerii nopţii,
câştigaseră în frumuseţe şi în forţă pentru a ajunge în final la o strălucire
fermecătoare. În primele ceasuri, Ange Crevet, copilul umilit şi plin de ură,
Ernest braconierul, Theobald sinucigaşul, îngrozitorul tată al Blandinei, apoi
Lucie, femeia fără umbră şi alţi câţiva, toată această mulţime cenuşie şi austeră
crea o atmosferă posomorită, de sumbră aversiune. Curând însă, Angus şi
regele Faust, Pierrot şi-a sa Colom-bine, Adam dansatorul şi Eva cea
parfumată, pictorul chinez şi rivalul său grec, formară cu toţii cortegiul
strălucitor al unei noi nunţi, tinere şi veşnice. Dar mai ales ultima poveste, cu
cele două banchete, salva, se pare, viaţa conjugală de zi cu zi, ridicând gesturile
repetate zilnic şi-n fiecare noapte la înălţimea unei ceremonii intime, plină de
fervoare.
Soarele solstiţiului pârjolea silueta vârfului Mont-Saint-Michel când
ultimul dintre invitaţi se ridică să-şi ia rămas bun după ce spusese, numai
pentru gazdele sale, cea mai frumoasă poveste, fără îndoială inventată
vreodată. Fluxul în creştere alerga pe sub scân-durile rare ale terasei. Scoicile
mângâiate de val îşi desfăceau valvele şi dădeau drumul căuşului de apă
păstrat înăuntrul lor în timpul orelor aride. Miile şi miile de guri însetate de pe
plaja dezgolită se umpleau de umoare salină, şuşotind. Plaja gângăvea în
căutarea unui limbaj, aşa cum bine înţelesese Lagos.
— Nu te-ai ridicat, n-ai lovit cu cuţitul în pahar şi nu le-ai anunţat
prietenilor noştri trista veste a despărţirii, spuse Nadege.
— Pentru că fatalitatea despărţirii noastre nu-mi mai apare la fel de
evidentă de când cvi toate poveştile astea care mi-au intrat în cap, răspunse
Oudalle.
— Ceea ce ne lipsea cu adevărat, era o casă de cuvinte în care să locuim
împreună. Pe vremuri, religia le aducea soţilor un edificiu real – biserica – şi în
acelaşi timp imaginar, populat cu sfinţi, ilustrat cu legende, răsunând de
imnuri, care-i apăra de ei înşişi şi de ameninţările exterioare. Un asemenea
edificiu ne lipsea nouă. Prietenii noştri ne-au oferit toate materialele ca să ni-l
clădim. Literatura ca panaceu pentru cuplurile gata să se destrame.
— Eram ca doi crapi ascunşi în mâlul vieţii noastre de fiecare zi, încheie
Oudalle, fidel în continuare metaforelor sale halieutice. Vom fi de^-acum
înainte ca doi păstrăvi ce freamătă alături în apele unui torent de munte.
— Ospăţul tău pescăresc a fost delicios, mai spuse Nadege. Te numesc
bucătar-şef al casei mele. Vei fi marele preot al bucătăriilor mele, păstrător al
ritualurilor culinare şi manduca-torii ce conferă mesei dimensiunea sa
spirituală.
Bureţii din ziua tuturor sfinţilor.
LA SFÂRŞITUL SĂPTĂMÂNII aveam de jucat un meci de polo la Rio de
Janerio. Trebuia să mă-ntâlnesc acolo cu soţia -mea, care plecase cu patru zile
în urmă luând şi cei mai buni cai ai mei. Acest răgaz probabil că le pica foarte
bine, căci îşi puteau reveni după oboseala şi enervarea celor zece ore 'petrecute
în avion. Iar soţia mea cu siguranţă că era încântată să-i călărească pe pistă ca
să-i mai dezmorţească. Pasionat de cai, eram evident dator să mă căsătoresc cu
o femeie pasionată 'de cai. Tocmai din lipsa acestui gen de corn-j plicitate s-au
stricat celelalte două căsătorii ale mele.
Eram deci celibatar de ocazie, şi se poate ca această situaţie insolită (eu
sunt un bărbat întru totul şi iremediabil de casă, homo con-jugalisj să mă fiv
determinat a porni în pelerinaj către prima mea tinereţe. În seara aceea trebuia
să iau de la Roissy avionul ce urma să mă ducă la Rio, cu escală la Madrid.
După ce am dat liber servitorilor, am încuiat eu însumi vila şi am aşteptat
lângă bagaje taxiul ce trebuia să mă ducă la aeroport. Cu gândul părăsisem
^deja Parisul, eram deja la Rio împreună cu soţia mea, la prietenii de la Clubul
hipic, la care urma să locuim, dar eram In primul rând alături de dragii mei
armăsari refăcuţi după emoţiile călătoriei prin văzduh. Visele îmi fură brutal
spulberate de impactul cu realitatea, adică în cazul de faţă de un panou agăţat
strâmb deasupra ghişeului de înregistrare a zborurilor: zborul meu era anulat.
Motivul': o grevă a personalului de la rampă de pe aeroportul din Madrid. Eram
consternat. Iată un lucru care nu s-ar fi în-tâmplat pe vremea Ivii Franco!
Ţinând cont de orele zborurilor următoare şi de decalajul orar faţă de Rio,
meciul meu de polo era pierdut iar pe dragii mei căluţi degeaba îi trecusem
peste Atlantic. Soţia mea avea să tragă foloasele ea adoră călătoriile cu avionul
şi, slavă Domnului, un sejur în plină primăvară braziliană nu e deloc o
tragedie.
În schimb, acest contratimp mă rupsese de realitate într-un fel foarte
ciudat. Locuinţa era încuiată, personalul se evaporase, caii şi soţia mea îşi
luaseră zborul. Reţinut într-un mod absurd la Paris, pe care moral îl
părăsisem, pluteam într-un vis straniu şi îngrijorător. Mi se părea că viaţa mea
era aşa, şleam-pătă, ca un dinte, care se clatină şi care nu mai stă în gaura lui
din gingie decât în'virtutea obişnuinţei. Cea mai slabă presiune a limbii îi
dezgoleşte rădăcinile şi gaura moale şi sân-gerindă a gingiei.
Am luat un taxi şi am pus din nou piciorul pe trotuarul pe care-l
cunoşteam atât de bine, descumpănit de excesul de disponibilitate. Ţinând într-
o mână valiza şi-n cealaltă bagajul de cabină, împinsei cu genunchiul grilajul
grădinji şi o pornii pe alee. Se lăsase deja noaptea umedă de noiembrie, dar
lumina verzuie a felinarelor se revărsa foarte limpede pe jos. Lovesc cu piciorul
un morman de frunze moarte şi descopăr astfel un mic ciorchine de ciuperci. „E
tocmai vremea bureţilor”, gândii eu. In casă domneşte o atmosferă sinistră.
Doar am plecat, pentru numele lui Dumnezeu, atunci ce mai caut aici?
Frigiderul nu-mi poate oferi nimic. Ecranul televizorului ră-mâne negru. Mă
învârt o vreme prin încăperile pustii şi prea ordonate ca să „nu mă simt acolo
un intrus. Îmi vine ideea să mă duc să mănânc în micul restaurant de pe
strada Le Sueur, care e deschis până la miezul nopţii, apoi această perspectivă
mă îngrozeşte. Până la urmă mă dezbrac şi mă culc.
„Vremea bureţilor de toamnă.'1 Da, căci, dacă buretele este în principal o
ciupercă de. Primăvară, el are şi o varietate de toamnă mai grăsuţă, mai
întunecată, dar nu mai puţin savuroasă* Îmi vin în minte ciupercile firave din
grădină. Mă gândesc la copilăria mea. În timpul războiului aveam opt, nouă.
Zece, unsprezece, doisprezece ani. Trăiam în prezbi-teriul unui sat din
Bourgogne. Când mai bine, când mai rău, dar nu pre-a aveai cui să te plângi în
acele vremuri cumplite. Străbăteam câm-pia pe bicicletă ca să adun de-ale gurii
de pe la ţărani. Nu pot să uit ce greutate îngrozitoare poate avea o remorcă
agăţată de cadrul bicicletei, nici grosolănia panglicilor de plută care foarte
curând luară locul cauciucurilor, învăţam la şcoala comunală, unde ceilalţi mă
necăjeau din cauza originilor mele burgheze pe care mi le trădau ţinuta şi
accentul. Nu aveam decât un singur prieten adevărat, pe Ernest, un „element
rău”, leneş fără leac dar braconier genial. Ehe, la pus capcane pentru iepuri, la
ademenit mierle, sau la prinsul păstrăvilor cu mâna în Ouche, nu mai era altui
ca el i De cite ori, datorită lui, n-am reuşit să îmbunătăţesc substanţial mesele
familiei! În schimb, mama îi dădea hainele şi pantofii noştri uzaţi. Toate îi
veneau superb şi purta la nesfârşit vechiturile noastre care, prin el, păraau să
devină eterne.
Specialitatea lui erau ciupercile. Le-ar fi găsit până şi sub catedra
învăţătorului, şi încă din cele gustoase! Fără să aibă cunoştinţe teoretice, făcea
din instinct diferenţa între cele otrăvitoare şi cele comestibile, cu o siguranţă ce
nu dădea greş. Cu o condiţie totuşi: nu trebuia să-i arăţi ciuperci puse într-o
batistă sau într-un coş şi să-i ceri părerea, în cazul ăsta dădea din cap, refuza
să se pronunţe, îşi mărturisea ignoranţa, i Ciuperca nu putea fi recunoscută
decât pe terenul pe care crescuse, înainte ca cineva s-o' fi atins. Asta era
Ernest.
Bureţii.', îmi aduceam aminte de un câmp uneori inundat de bureţi, în
josul izvorului Fontaâne Fermee – unul din cele dowă izvoare ale râului Ouche
– şi căruia i se spunea, n-aş putea explica de ce, La Combe aux jars1. Aş fi
putut să jur că la vremea asta
1 în traducere: Vâlceaua cu gânsaci (n. t).
Iciupercile se adunaseră în „cercurile lor de vrăjitoare” în iarba rară care
creştea pe pă-rnânt ingrat.
Degeaba-mi caut somnul; fără să fiu cu-a-devărat adormit, mă cufund
într-un fel de vâs cu ochii deschişi care mă poartă înapoi la acei ani ai
copilăriei, la urma urmelor destul de scurţi, dar care formează fundamentul
oricărei existenţe. La Combe aux jars şi bureţii de-a-colo, Ernest cu buzunarele
lui pline de şopârle, de insecte, de cuiburi de ouă, de cuţite, de scule de pescuit
sau de capcane. De treizeci de ani am părăsit toate aceste locuri, pe care le simt
totuşi atât de vii şi atât de apropiate. Nu sunt oare prea lipsit de recunoştinţă,
neglijând atât de total acest ţinut şi pe cei ce mi-au înconjurat şi mi-au hrănit
copilăria în timpul ace! 6r ani negri?
' Mă ridic. Hotărât lucru, nu mă ia somnul. Mă îmbrac din nou ştiind, în
sinea mea, dar fără a-ndrăzni încă să-i formulez, cărui proiect îi dau ascultare.
Bentley-ul aşteaptă în garajul subteran, monstru aţipit şi docil. Trebuie numai
să apăs pe un buton şi îndată va ţâşni afară din gaura lui. Apăs. Uşa electrică
basculează lent. Motorul fornăie cu bâândeţe. Avenue Foch este scăldată într-
olumină palidă. Merg în direcţia şoselei de centură. În clipa în care intru pe
autostrada ce duce spre Sud, e ora două şi jumătate noaptea.
Ajungând la ieşirea din Pouilly-en-Auxois, am o ezitare. Jmi propusesem
la început să ajung până la Beaune, apoi să urc din nou spre Montigny pe
naţionala 470. Panourile ce indicau ieşirea din Pouilly îmi perindau însă prin
faţa ochilor nişte nume de sate care-mi sunau atât de plăcut la ureche Incit n-
am putut rezista chemării lor. Commarin, satul scriitorului feroviar din
Burgundia, Henri Vincenot, Pont-de-Pany, unde copilărise şi unde fusese şi
înmormântată bunica din partea mamei, Chazilly, unde mergeam să ne
scăldăm, fraţii mei şi cu mine, într-un iaz artificial. Părăsii deci autostrada şi
îndată amintirile începură să mi se ivească din nou în faţa ochilor. Erau chiar
şi amintiri de mâna a doua, adică, despre părinţii sau bunicii mei şi pe care le
auzisem repetate de o sută de ori în timpul întâlnirilor de familie. Astfel,
angajându-mă pe panta ce coboară spre Sainte-Sabine, îmi adusei aminte de
marele masacru al gâştelor pe care-l săvârşise acolo bunicul meu la volanul
unui Citroen B 12, în 1926. Când se oprise în faţa farmaciei lui de la Bligny-
sur-Ouche, bunică-mea se minunase de toate penele alea albe care acopereau
maşina. „Mâine mergem să mâncăm gâşte la Sainte-Sabine”, îi spusese bunicul
cu o simplitate biblică. Zorile albeau orizontul dinspre miazăzi când trecui
încetinind prin faţa acelei farmacii. Ce de amintiri, ce de morţi!
Intre Bligny şi Montigny e o distanţă de doi kilometriTotul era încă
adormit atunci când am intrat în sat. Am răsuflat uşurat. După atâţia ani de
absenţă mi-ar fi displăcut o primire cu surle şi tobe, eu aflându-mă la volanul
maşinii mele zgomotoase. Ajunsei imediat la Combe aux jars, lângă Fontaine
Fermee. Nu-mi puteam crede ochilor: o pădure! Acolo unde altădată unduiau
câmpii umede, acum se înălţa o pădurice de arini plantaţi. Ideea de a asana
această vale plantând în loc copaci era, kt drept vorbind, foarte înţeleaptă. Dar
prezenţa şi, mai ales, înălţimea acestor arini mă făcea să simt într-un mod
brutal greutatea anilor. Ei, da, e nevoie de mai puţin de treizeci şi cinci de ani
ca să transformi în codru o plantaţie de puieţi! Mă simţeam din-tr-o dată
bătrân şi trecut cu mult de acel mijloc al drumului vieţii despre care vorbeşte
Dante. Şi apoi eram dezorientat. Dar bureţii mei? Mă trezisem oare în inima
nopţii şi făcusem tot acest drum ca să mă-ntorc înapoi cu coada-ntre picioare?
Îmi cercetai încă o dată amintirile. Sus pe Balance, pe izlazurile de la Bessey-
en-Chaume, revedeam o pădurice în care era un spaţiu gol, ferit totuşi de zada
din preajmă. Căci buretele este astfel făcut încât îi trebuie aer şi lumină, dar şi
protecţia unui mărăciniş, a unui zid sau a unui colţ de pădure.
Iată-mă deci pornind din nou în frumosul meu automobil în direcţia
Beaune, pe panta numită Balance. După cinci kilometri, o iau la stânga pe o
şosea mică locală, înspre Cre-pey şi, chiar înainte de Bessey. Toate erau aşa
cum le ştiam. Ieşind din mlaştină, regăsii atmosfera uşor alpină a acestor culmi
din Bourgogne (strâmtoarea de la Bessey-en-Ohau-me este punctul cel mai
înalt al autostrăzii din Sud) cu ierburile cilindrice şi cu pilcurile de brazi. Zada
mea nu se clintise nioi cu un pas. Iar bureţii graşi, o întreagă colonie de bureţi,
erau prezenţi la întâlnire. Plecai să caut punga de plastic pe care-o aruncasem
în.
Torpedou şi mă pusei pe treabă cu înflăcărarea: de pe când aveam
doisprezece ani. Să fi fost din cauză că mă făcusem mare? Dar mi se părea că
ciupercile pe care le adunasem chiar din acelaşi loc erau. Mai frumoase decât
cele de astăzi. Pâcle aurii ale trecutului, voi idealizaţi şi lucrurile cele mai
neînsemnate!
Punga grea şi plină mă scoase din vis. Ce să fac acum? S-o pornesc din _
nou la drum şi să mă-ntorc la Paris? Sinistră perspectivă. Dar atunci ce, cine?
Ernest, bineînţeles! La fel ca şi colţul de zadă de la Bessey, probabil că nici el,
genialul meu braconier, nu se clintise. Era ora şase şi zorile cu degete
trandafirii – se înălţaţi în spatele îndepărtatei clopotniţe din Crepey. Ora
potrivită pentru acest sălbatic.
Bentley-ul torcea ca o pisică mare în timp ce cobora pe Balance.
Ajuns la micul han pe care-l ţinea pe vremuri cuplul Gueret, fac ia stânga
şi trec podul peste Ouche. Locuinţa părinţilor lui Ernest a căpătat, desigur, un
aer vetust cu scara ei piezişă şi cu acoperişul cârpit ca un fund de pantaloni
vechi, dar mă întâmpină ca pe unul de-al casei. Bat la uşă, O voce pe care-o
recunosc pe dată-mă întreabă: „Cine e?” îmi spun numele. Uşa se deschide.
„Deci tu eşti!” Desigur, s-a schimbat mult şi nu ştiu dacă, întâlnindu-l pe
stradă pe acest faun ursuz, l-aş fi recunoscut în el cu uşurinţă pe fostul meu
coleg. Dar chibzuind puţin, metamorfoza prin care roşcovanul costeliv cu
privirea pătrunzătoare pe care-l cunoscusem devenise un vulpoi mustăcios cu
ochi verzi, alungiţi de ironie, această metamorfoză deci părea să urmeze logica
potrivit căreia copilul este tatăl omului. „Am venit după ciuperci”, îi spusei
arătându-i punga, de parcă această explicaţie ar fi fost de-ajuns să-mi justifice
apariţia bruscă după treizeci şi cinci de ani de tăcere. „Ciuperci? Spuse el
aruncând o privire în pungă, eh, acum te recunosc!” Şi pe chipul lui alungit se
citeşte o mare doză de amuzament, temperat de indulgenţa cerută de cazul
meu. „Culcat, Briffaut!” Un cline de o rasă nu prea bine definită în care domină
totuşi prepelicarul îmi adulmecă pasionat picioarele şi prohabul. „Păi uite, eu
chiar mă pregăteam să mănânc, spuse Ernest. Mai punem o omletă cu
ciuperci, dacă vrei.” Bineînţeles că voiam, cu atât mai mult cu cât nu cinasem
în ajun. Îmi oferă un scaun. Şi, aşezându-se lângă o putină, se-apucă să cureţe
ciupercile. Cercetez încăperea. Adăposteşte în ea un adevărat talmeş-balmeş
rustic şi forestier, piei de iepure puse la uscat pe rame, plase de pescuit, colivii,
coşuri cu capac, vintire, mincioguri, un topor pe o grămadă de buturugi şi
observ, că, agăţate într-un rastel pe perete, deasupra patului mare, desfăcut,
cele trei puşti stau la îndemâna omului culcat. Obicei ancestral sau.
Neîncredere înveterată?
— Trăieşti singur?
— Singurul stăpân după Dumnezeu! Ştii că nu mă-nţelegeam prea bine
cu taică-meu. Plecasem. Când a murit, m-am întors lângă maică-mea. A murit
şi ea, acum câţiva ani, nu mai ştiu. Nu voia să meargă la ospiciu. Ş-avea
dreptate. Şi de-atunci, nimeni. Numai cu Briffaut. Aşa-i, Briffaut?
Clinele încuviinţă bătând din coadă.
— Şi-aşa, zici c-ai mers toată noaptea ca să vii s-aduni bureţi?
Această absurditate conformă cu realitatea atrăgea după sine o alta, pe
care Ernest o admise fără nici o obiecţie:
— Nevastă-mea e la Rio de Janerio cu caii, eram liber.
Liber. Oare adevărata libertate nu se află chiar în faţa mea? Bureţii din
Ziua tuturor sfinţilor nu mă obligaseră oare să o descopăr? Ernest îşi începuse
isprăvile alături de mine, pe băncile şcolii din acest sat. Apoi ne des-părţiserăm,
iar drumurile noastre divergente ne duseseră, pe mine într-o reşedinţă
somptuoasă de pe Avenue Foch, pe el, la punctul din care plecase, această
magherniţă natală plină de viaţă şi de mirosuri şi cu câinele ei corcit. Mă
luptasem să fac avere şi reuşisem. Divorţasem de două ori, şi numai gustul
nostru comun pentru cai ne mai apropia, pe cea de-a treia soţie a mea şi pe
mine. Făcusem de mai multe ori turul complet al lumii, de la est la vest şi de la
vest la est. Ceea ce mă impresiona, era lipsa totală de curiozitate pe care Ernest
o manifesta faţă de mine. Pur şi simplu nu-l interesa ceea ce făcusem în tot
acest răstimp. El nu se mişcase de-acolo nici măcar cu un metru. Trăia astăzi
la fel cum trăise pe când era copil şi adolescent. Monotonia vieţii sale ritmată
de ciclul anotimpurilor în care zilele se suprapun zilelor şi anii anilor probabil
că reducea la aproape nimic cei treizeci şi cinci de ani – pentru mine debordând
de aventuri fericite şi nefericite – în timpul cărora dispărusem din câmpul lui
vizual. Şi până la urmă numai eu eram cel care avea de pus întrebări.
Surprinzător era faptul că acest mare singuratic se arătă comunicativ, aproape
vorbăreţ, dar foarte curând am remarcat că, deşi părea să mi se adreseze,
schimba priviri cu Briffaut, care era, foarte limpede, singurul lui interlocutor
veritabil. Robinson Cru-soe pe insula lui pustie. La asta măfăcea să mă
gândesc, cu vesta lui din piele de oaie şi cu barba roşcată. Iar eu, eu eram
comandantul primului vapor englez care trăgea la malul insulei după ani şi ani
de zile şi încerca să lege un dialog cu omul cu caprele. In realitate, încercam să-
mi imaginez viaţa pe care-aş fi avut-o dac-aş fi rămas, ea el, în aceste locuri
acopilăriei.
În mintea mea se perindau chipuri. Annette Mazurier. De pildă. Era
madona mea puerilă. Nu exista o elevă mai bună în şcoala din sat şi nici în tot
cantonul, după cit se spunea. La doisprezece ani, avea un aer serios ca d°
femeie în toată firea. Fata ei micuţă de o puritate angelică ar fi -putut trece
drept excesiv de gravă dacă n-ar fi salvat-o o anume fragilitate. Ce ajunsese
oare? Moaşă, judecător, stareţă în vreo mănăstire?
— Annette? A Iu' Mazurier? Aha, aia, chiar o-a avut ghinion, zău! E-
adevărat că l-a cam şi căutat. Nici nu-ţi vine să crezi! Avea şaptişpe ani, nici
mai mult, nici mai puţin, când s-a lăsat păcălită de un derbedeu care se
pripăşise pe la Dijon. Un fost paraşutist care se luptase în Indochina. Sau,
oricum, aşa zicea el. De câte ori deschidea gura, numai despre faptele lui de
vitejie, nu tocmai curate, vorbea. Toată lumea a-ncercat să-i deschidă ochii
Annettei. De altfel, el nici măcar nu se-ascundea: „Sunt o lichea.” I se citea,
cum se spune, pe faţă. Trebuia doar să te uiţi la el. Numai Annette nu vedea
nimic, N-a vrut cu nici un chip să-l lase. Nici măcar când i-a mărturisit că avea
nevastă şi copii la Di-jon. Ce mai, pe scurt s-au căsătorit. A născut primul
băiat, pe Pierrot, a. să-i zice. Îl aştepta pe-al doilea când frumosul paraşutist
din Algeria a dispărut. Cu maşină cu tot, la care-o lăsase să plătească poliţele.
Un copi! De-un an, altul pe drum şi datorii. Fără să-i mai pun la socoteală pe
toţi care-i împuiau urechile răutăcioşi: doar ţi-am spus, da' n-ai vrut s-asculţi
etc. A muncit din greu, biata Annette. Cum avea diplome, s-a făcut învăţătoare.
Şi-a găsit chiar şi un soţ, un. Bărbat de treabă, un văduv mult mai în vârstă ca
ea. Se gândea probabil că se terminase cu vagabondul şi că n-o să mai audă
niciqdată do el. Într-un fel, da. Dar mai erau băieţii. Cel mare, îi seamănă
maică-sii. N-are probleme cu el. Dar ăstălalt, leit taică-său. Jean-not ăsta n-
avea nici măcar unşpe ani că se şi-ntorcea acasă între doi jandarmi. Şi de-a-
tunci e din ce în ce mai rău. Pân-acuma a putut să plătească maică-sa ca să-i
repare prostiile. Dar asta n-o să ţină o veşnicie.
Anette, fetiţa atât de cuminte, atât de serioasă, încât te-ai fi temut că o
să-fie plictisitoare pentru cel ce-avea să trăiască alături de ea, şi deodată
patima, sminteala asta, fizică, fără îndoială, care-o aruncă la picioarele pa-
raşutistului din Algeria. Era inteligentă şi ştia cu siguranţă că săvârşeşte o
prostie îngrozitoare dar poate că se săturase de reputaţia de fetiţă model care-o
încătuşa. Şi răzbunarea cu întârziere a paraşutistului care, dispă-rând, ii lasă
în pântec germenele unui alt el însuşi, de care n-o să se descotorosească aşa
curând, doar e băiatul ei. Şi cu el se va repeta prima nenorocire pe care-a
suferit-o.
Focul duduia în maşina de gătit străveche, brăzdată de nenumărate
fisuri. Oare-aş mai reuşi să aprind focul la fel de repede şi fără să iasă nici un
fir de fum în încăpere? O întreagă artă. Ernest aruncă într-o tigaie mare o
cantitate de ciuperci care-mi păru exorbitantă. Mai observai că nu le spălase şi-
mi amintii de o ceartă care într-o zi le pusese faţă-n faţă chiar pe locul ăsta pe
mama şi pe o matroană din sat, angajată cu ziua ca să pregătească o masă mai
mare. Femeia protesta îndârjită împotriva acelei manii de neînţeles a celor de la
oraş de a vrea să clătească întotdeauna totul în apă multă. Nu-i păsa de igienă
nici cât negru sub unghie şi o ţinea una şi bună: udate, alimentele, fie ele gătite
sau crude, sunt mai puţin gustoase.
— Şi Edouard Lecoutre? De el ce s-a ales?
Era puiul mamei dintre toţi cei din clasa noastră. Fricos, dichisit, pus
mereu la patru ace. In orice caz, elev bun, căci maică-sa îl punea să înveţe în
fiecare seară. Tatăl lui murise într-un accident rutier iar văduva Lecoutre
preluase energic conducerea micii lor exploatări agricole. Vreo cincisprezece
hectare, doi cai, şase vaci, un coteţ de păsări, un coteţ cu iepuri, un cârd de
raţe care se bălăceau într-o baltă, pentru toate astea trebuiau totuşi un rândaş
şi-o slujnică. Văduva nu avusese reputaţia unei femei blânde, dar aceste două
ajutoare îi duseră foarte curând faima de stăpână aspră şi hrăpăreaţă, pe care
nimic n-o putea domoli. Cei doi o părăsiră unul după altul. Angaja alţii noi. Şi
de fiecare dată începea acelaşi joc: o femeie bărbătoasă, spurcată la câştig, '
care părea să aparţină altor vremuri, altei civilizaţii.
— Şi Edouard cum s-a descurcat în toată povestea asta?
Întrebarea îi stârni râsul lui Ernest.
— Ah, pot să spun că i-a făcut-o afurisitei de maică-sa.' Ţi-aduci aminte
de surorile Ma-relier, Ginette şi Viviane?
Dacă-mi aduceam aminte! Alcoolici în ultimul hal, părinţii lor se-
nţelegeau de minune. Copiii – al căror număr nu l-am ştiut, niciodată cu
exactitate – dădeau pe la şcoală doar din an în paşte şi de fiecare dată aveau
nişte figuri pitoreşti. Nu o dată purtau pe faţă urme de violenţă atât de grave
încât învăţătorul se crezu dator să anunţe jandarmeria. Şi-atunci aveau loc
nişte explicaţii furtunoase cu tatăl, care venea tunând şi fulge-rând la şcoală şi
jura că odraslele lui n-aveau să mai calce aşa curând pe-acolo.
— Ei bine, continuă Ernest, şi uite că lui Edouard îi cade cu tronc nici
mai mult, nici mai puţin decât Ginette Marelier! Când i-a spus maică-sii
grozăvia asta, ea mai să-l omoare. Adică e un fel de-a spune, pentru că ea-l
răsfăţase întotdeauna pe Edouard. Dar să-ţi iei o fată dintr-o familie aşa
nenorocită! Niciodată, m-auzi, niciodată! Până-n ziua în care Ginette cade grea,
iar Edouard, ţanţoş nevoie mare, spune' peste tot că el e autorul. Bătrânul
Marelier dă buzna la văduva Lecou-tre. Mi-ar fi plăcut să fiu de faţă. Au stat de
vorbă toată după-amiaza. Până la urmă au căzut de acord. Edouard se va
însura cu Ginette, dar fata n-avea să-şi mai revadă niciodată familia. Niciodată.
Pe niciunul din ei. Ruptură completă şi definitivă. Viviane a povestit lucrurile
astea. Familia Marelier n-avea voie să vină nici măcar la căsătorie. Şi chiar aşa
a şi fost. Pe urmă Viviane a adus cu regularitate veşti despre soră-sa în
cafeneaua din piaţă. Întâi, nu i s-a mai dat voie să pună picătură de alcool în
gură. Apă. La nevoie cafea, lapte. Şi mai ales, ah, mai ales nici un sfanţ!
Bufetul încuiat întotdeauna de două ori cu cheia. La cumpărături mergeau
împreună. Dar pe Ginette o lua cu ea doar. ca să care pachetele. Era ca o
străină la ferma Lecoutre. Ca o servitoare care nici măcar simbrie n-avea! Striga
soră-sa în gura mare în cafenea.
— Dar copilul l-a făcut?
— Ah da, dar văduva Lecoutre hotărâse: un copil, numai unul. Interzis să
facă un al doilea! Dar aici s-au schimbat lucrurile. Ginette a născut o fetiţă. I-
au spus Alberte, ce zici de asta? Şi Ginette a înţeles foarte re-pccle că era cu
putinţă ca acest copil să aibă cheia închisorii ei. Pentru că încă. De la început,
afurisita de văduvă Lecoutre s-a topit ca zăpada la soare în faţa nepoată-sii. Nu
pot să-ţi spun cum îl răsfăţa pe copilul ăsta! Cine-o vedea nu-şi putea crede
ochilor. Nimic nu era destul de frumos pentru Alberte. Punga bunicii îşi
deschidea larg băierile în prăvăliile de jucării sau de haine pentru copii din
Beaune, Pe noră-sa şi pe fiu-său îi punea în schimb să muncească pe brânci,
dar Ginette râdea în sinea ei şi aştepta urmarea, încrezătoare.
— Urmarea?
— Da, pentru că, îndată ce Alberte a început să deschidă ochii, a înţeles
perfect situaţia. Şi că maică-sa era o biată sclavă care-şi aştepta eliberarea. Şi
n-a durat mult! La zece ani fetiţa avea cea mai frumoasă bicicletă din sat, la
paişpe un scooter, la opşpe îşi lua permisul de conducere şi se urca la volanul
Citroenului ei 4 CV. Iar Edouard n-avusese niciodată dreptul să aibă o maşină!
În acelaşi timp, văduva Lecoutre pierdea încetul cu încetul controlul asupra
fermei. Mama şi fiica au făcut în aşa fel încât la ora asta bătrâna zace în pat
aşteptând să fie dusă la azilul de bătrâni din Bolleyne. Totuşi, ce ţi-e şi cu
dragostea asta!
Mâncam cu poftă dintr-o omletă enormă cu ciuperci stropită cu un clos-
vougeot din soiul cel mai bun. Hotărât lucru, Burgundia copilăriei mele este o
provincie unde lumea ştie să trăiască, chiar dacă şi-aici, ca şi-n alte părţi,
oamenii umblă după câştig şi sunt neînduplecaţi cu beţivanii şi cu „cei pe care-
i dă gata o dragoste mare., Spusei mai departe nume, mecanic, pe măsură ce se
iveau din uitare. Numărul celor morţi era înspăimântător. Micul Cambert, care
nu umbla niciodată fără cutia lui cu scule şi a cărui unică fericire era să
demonteze maşini agricole sau motoare de ciclomotor: ciopârţit de o mină
nemţească. Voise să vadă ce era ' înlăuntrul ei. Cârtiţa, o fată slabă şi înaltă cu
părul sârmos, căreia i se spunea aşa din cauza miopiei: secerată de o peritonită
pe care antibioticele ar fi putut s-o vindece doi ani mai târziu. Cât despre
cuplul Gueret, care ţinuse cincizeci de ani minusculul han aşezat ca o bornă în
capul podului, vârsta lor, a amându-rora, de-atunci de când plecasem eu,
excludea evident posibilitatea ca ei să mai fie încă în viaţă. Aflai de la Ernest că
muriseră la interval de patruzeci şi opt de ore, mai întâi ea, apoi bătrânul,
îngrozit, lesigur, după cele două zile petrecute fără soţia lui. Şi mai erau cei ca
mine, care plecaseră din sat şi despre care nu se mai ştia nimic şi invers, câţiva
noi veniţi.
Dintre aceştia din urmă îl cunoşteam pe unul, Vladimir, zis Vava, care
pe-atunci era acordeonist într-o braserie din Dijon. Era fratele unei fermiere din
sat, Honorine Certain, o femeie energică, generoasă ca natura şi înconjurată de
o droaie de copii. Certain tatăl semăna cu războinicul de pe ţigările „Cel-tique”,
un uriaş cu mustăţi lungi şi blonde. O familie minunată care inspira respect şi
prietenie. Vava venea la ei în vizite scurte, însoţit totdeauna de instrumentul
său cu frumoase clape de fildeş şi cu aerele lui de orăşean rătăcit printre
ţărănoii aceia. Îmi displăcuse chiar din prima clipă domnul ăsta micuţ, ţanţoş
în haina lui scurtă, cu cravate ţipătoare şi cu pantofi ascuţiţi în două culori şi
cu tocuri. Făcea pe domnişorul speriat de mirosurile şi zgomotele unei căsuţe
de ţară, iar toţi aceşti oameni cumsecade râdeau din toată inima la glumele şi
la calambururile lui de comis-vo-iajor.
Şi nenorocirea se abătuse asupra lor. Pe drum, avusese loc un schimb de
focuri între o coloană nemţească şi un grup din ţnachi. A doua zi în zori, un
regiment de ucrainieni al Wermacht-ului asediau satul şi pustiau casele.
Bărbaţii erau închişi în biserică. Familia Cer-tain fu supusă celui mai dureros
şoc din acea zi blestemată. Tatăl, rândaşul şi cele două fete mai mari au fost
mai întâi izolaţi, apoi duşi în pădure. Toată lumea crezu că aveau să fie
împuşcaţi. Nu se întâmplă însă nimic altceva decât că i-au pus să îngroape
nouă luptători în machi, ucişi în timpul operaţiei de curăţire dinainte. Dar
nimeni nu-i mai văzu pe urmă, căci mai întâi au fost duşi în închisoarea din
Dijon, apoi deportaţi la Buchenwald.
Câteva zile mai târziu, ca şi cum viaţa avea datoria de-a răspunde
agresiunilor morţii prin-tr-o sfidare, Honorine Gertain aducea pe lume doi
gemeni. Era frumos, era sublim, numai că situaţia fermei devenea şi mai
dramatică. şi atunci a apărut Vava, mai frezat şi mai pomădat ca niciodată,
purtându-şi pe umăr acordeonul cu frumoase claps de fildeş. Şi Vava îşi
dăduse jos haina lui cea scurtă, îşi pusese bine pantofii ascuţiţi, cravata
ţipătoare şi chiar şi frumosul instrument, îşi suflecase mânecile pe firavii lui
bicepşi de orăşean şi-se-apucase de muncile de primăvară pe proprietatea
ameninţată de naufragiu prin dispariţia patronului, ' a rândaşului şi-a celor
două fete mai mari.
— Şi-acuma?
— Acuma? Vava e tot acolo. Poţi să te duci să-l vezi. La un an după
Eliberare, Cer-tain tatăl şi cele două fete s-au întors. Despre rândaş nu s-a mai
auzit niciodată nimic. Certain era însă în ultimul hal. O epavă. A-nceput să
bea. Aproape în fiecare zi, Vava trebuia să meargă să-l scoată din cafenea şi să-
l ducă în pat. A murit prin cincizeci. Yava n-a mai plecat niciodată. În preajma
soră-sii, a ajuns un agricultor adevărat, ca de pe vremuri. Nepoţii şi nepoatele îl
respectă ca şi cum le-ar fi tată. Şi-a lăsat chiar şi mustaţă, ca să-l imite pe
cumnatu-său. Câteodată, duminica, toată lumea insistă să-şi dea acordeonul
jos din cui. Încearcă să cânte puţin. Zice că nu mai merge bine cu degetele lui
groase de ţăran. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!
Mai rămăsese să aflu ce s-a întâmplat cu casa copilăriei mele,
prezbiteriul care-mi adăpostise anii din timpul războiului.
— Prezbiteriul? Ah, e trist ce s-a-ntâmplat cu el! Ştii că, la fel ca şi
biserica, aparţine comunei. Când familia ta l-ă părăsit după război, a fost
închiriat la unii de pe-aici. Ăştia n-au vrut să-i facă nici cea mai mică reparaţie.
E drept că nici nu erau obligaţi s-o facă. Consiliul municipal s-a încăpăţânat şi
el. Ziceaţi că chiria e prea mică şi nU justifică cheltuielile. Aşa încât într-o bună
zi o parte din acoperiş s-a surpat. Locatarii au fost nevoiţi să plece. Au obţinut
chiar şi o despăgubire de la comună. De-atunci nimeni, nimic. Cade-n
paragină.
Casa aceea încăpătoare, pioasă şi liniştitoare care se năruie din lipsă de
dragoste. Din nou am simţit un fel de remuşcare încolţindu-mi în inimă. E oare
posibil să-ţi uiţi într-atât, fără să săvârşeşti un păcat, trecutul legat de cea mai
fragedă vârstă?
— Dac-am merge să-l vedem?
— Dacă crezi că ţi-af face plăcere!
Clinele, înţelegând îndată că plecam, începuse să se agite în faţa uşii.
Ernest. Îşi luă şapca şi nuiaua subţire de alun aflată lângă ea. Pălăria şi
bastonul fără de care domnii de odinioară nu ieşeau din casă, mă gândii în
treadăt. Nu-i mai lipsesc decât mănuşile. Cu siguranţă că şi le^ar fi pus dac-ar
fi fost frig!
Afară ne întâmpină o frumoasă dimineaţă de toamnă. Un vânticel călduţ
şi umed dinspre apus mângâia frunzişul roşcat al copacilor. Un cârd zgomotos
de gâşte trecu pe lângă noi sâsâind. Ultimele rândunici se aşezau pe sârmele de
la stâlpii de electricitate ca notele pe un portativ. Briffaut se avântă fără
convingere în urmărirea unei pisici care dispăru într-o răsu-flătoare. Cât de
calm şi de la locul lui părea totul! Era oare posibil ca, la fel ca pretutindeni, şi
aici, sub aceste acoperişuri de ţigle vechi acoperite cu muşchi să se ascundă
pasiuni şi intrigi?
Mergeam acum pe lângă zidul de pietre uscate al grădinii prezbiteriului şi
puteam număra spărturile prin care se putea intra în voie. O grădină jalnică
invadată de mărăcini, de urzici şi de măcriş, nu mai era grădină de preot, cum
se spune, ci un petic de loc viran. Când pătrunseserăm înăuntru, sosirea
noastră alungă o pereche de pârşi.
— Or să hiberneze în curând, observă Er-nest.
Constat dispariţia celor doi brazi imenşi sub care petreceam orele calde
ale verii, legănat de freamătul vântului printre ramurile lor etajate. Pe care le-aş
fi crezut la fel de eterne, de indestructibile. Distruşi de timp, ucişi de oameni,
frumoşii mei giganţi.
Prezbiteriul se năruia din' toate părţile. De pe scară se vede cerul printr-o
despicătură căscată în acoperiş. Podelele putrede cedează sub picioarele
noastre. Ferestrele atârnă în afara pervazurilor. Nu mai e bună decât temelia.
Şi asta nu-i nimic! Mi-aduc aminte acum că trebuia să pompăm apă din curte
şi că privata era într-o baracă, aşezată deasupra unei gropi, în grădină.
Între timp, imaginaţia mea lucrează. Fac planuri. Aici o baie, mare cvt un
salon, cu o fereastră mare dând spre munte. Acolo, un şemineu monumental
unde ar arde „cota de lemne”, acea raţie de lemn din pădurile comunale la care
are dreptul fiecare locuitor. Mă încântă amintirea iernilor din Burgundia, atât
de reci, de uscate, încât pentru a explica acest lucru, meteorologii invocau un
curent care ar aduce vânturile polare direct în regiune. CU mai mult îmi plăcea
însă să mă gân-desc la amenajarea dependinţelor. Alesei locul pentru un garaj,
pe acela al grajdului şi al unei cuşti de câine. Aş avea şi o grădină de
zarzavaturi, un coteţ deiepuri, un hulubar şi o colivie mare pentru fazani. Cele
două izvoare ale râului Ouche întâlnindu-se în grădină, ar fi uşor de săpat
acolo un heleşteu de păstrăvi de o prospeţime fără cusur. Îri fiecare dimineaţă
mi-aş face piaţa fără să ies din curte: salată, ouă, pui, iepure, peşte. Evaluam
în minte fondurile cu care mi-aş putea îndeplini acest vis frumos. Nu fondurile
lipsesc. Nu La Fpntaine a scris asta? E adevărat că tot el a scris şi Lăptăreasa
şi oala cu lapte.
— Crezi că mi l-ar vinde comuna?
— Prezbiteriul? M-aş mira. Nu există om mai căpos decât primarul.
— Cine e?
— Amaury, aşa-1. Cheamă. Hector Amaury. A fost zidar. Trăieşte din te
miri ce. Îi e groază de schimbări. Dar oricum, putem merge să vorbeşti cu el.
Pornim într-acolo. Curând, înţeleg că acest cuplu pe care-l formăm nu e
de natură să-l liniştească pe bătrânul mistreţ. Reputaţia lui Ernest probabil că
lasă de dorit; cât despre mine, vestea sosirii mele în acea atât de frumoasă
maşină cu număr de Paris a făcut, după cât se vede, înconjurul satului.
Degeaba mă prezint ca fiind născut acolo, degeaba îi povestesc despre anii
petrecuţi la şcoala comunală. Amaury se propteşte în uşă fără să schiţeze
vreun gest ca să ne poftească înăuntru.
— Ar fi vorba de închiriat prezbiteriul, riscă Ernest într-un târziu.
— Nu-i de închiriat, i-o taie scurt Amaury.
— De fapt, spusei eu timid, cu câte-ar fi de făcut la el, aş dori mai
degrabă să-l cumpăr. Pentru că, vedeţi dumneavoastră.
— Nu-i de vânzare, mi-o retează Amaury. În orice caz, această casă nu
poate fi locuită în starea în care este.
— Păi tocmai asta e, am aruncat o privire pe-acolo. Sunt dispus să mă
ocup pe socoteala mea de toate lucrările necesare.
Această precizare îl clinteşte vizibil pe fostul zidar. Dă să facă un pas
înapoi, ca şi cum se pregătea să ne poftească înăuntru. Dar am ghinionul să
mai fac o precizare:
— Ca să refac totul aşa cum îmi doresc, ar trebui între două şi trei
milioane.
Amaury tresare la auzul acestor cifre.
— Două-trei milioane? Credeţi că scăpaţi aşa ieftin? Numai pentru
reparatul acoperi-; şului ar trebui cel puţin de trei ori pe-atât!
Rânjeşte în faţa sărăciei pe care crede c-o descoperă. Parizienii ăştia, îţi
aruncă praf In ochi cu maşina lor din aur masiv şi pe urmă vezi că n-au un
sfanţ ca să poată locui ca lumea! Se propteşte din nou în uşă. Nici vorbă să mă
mai lase să intru. Evident, la mijloc e o neînţelegere. Reuşesc să-mi distrug
orice şansă înlăturând această neînţelegere:
— Domnule primar, când spun două-trei milioane, nu vorbesc de
centime. Vorbesc de franci. Franci grei!
— Două-trei sute de milioane.?
Colţurile gurii îi cad de stupefacţie. Ochii i se rotunjesc de groază.
— Ei da, ce vreţi! Ca să fac din ruina asta o locuinţă confortabilă, să
adaug un garaj, grajduri, o locuinţă pentru paznici, mai ştiu eu ce!
Amaury mă fixează în continuare înspăi-mântat.
— Două-trei sute de milioane? Păi nu merge. Ce, vreţi să revoluţionaţi tot
satul? Vreţi să. Vreţi să.
Nu-şi mai găseşte cuvintele. Până la urmă rosteşte răspicat:
— Prezbiteriul, aşa cum v-am mai spus: nu-i nici de închiriat, nici de
vândut!
Ne întoarce spatele şi intră în casă. Îl privesc pe Ernest, care râde pe sub
mustaţă. Ne îndreptăm spre casa lui şi spre Bentley-ul aşezat cuminte la
piciortul scării.
— Ai mers prea repede, îmi spuse el. Trebuia să te fi instalat aici. Să faci
cunoştinţă, s-o iei pe departe, să-ţi muţi răbdător pionii.
Răbdarea! Iată o virtute care nu e punctul meu forte! Mi se pare,
dimpotrivă, că toate succesele pe care le-am avut se datorează nerăbdării mele,
rapidităţii calculelor şi a acţiunilor care urmează. Repede. Şi-n afaceri, şi în
dragoste. Dar bare această nerăbdare nu e şi cauza tuturor eşecurilor mele?
TREI ZILE MAI TÂRZIU, mă întorceam Ia Roissy ca să-mi întâmpin soţia
şi să-mi scot caii din vamă.
Aşezând validele în portbagajul maşinii, soţia mea descoperă o pungă de
plastic în care putrezea un pumn de ciuperci.
— Ce-i asta? Întrebă ea.
Aruncai punga într-un coş de gunoi din parcare.
— Nimic. Nişte bureţi din Montigny. N-ai cum să înţelegi.
N^a insistat. A respectat întotdeauna misterul anilor petrecuţi pe
meleagurile natale, acele vremuri fabuloase în care nu numai că nu ne
cunoşteam, dar ea nici măcar nu se născuse.
Tbeobald sau Crima perfectă.
CINCISPREZECE ANI încheiaţi sunt oare de ajuns ca să ne rupă cu totul
de trecut? Încercam să mă conving că aşa este, dar nu reuşeam totuşi să-mi
înfrânez un oarecare sentiment de culpabilitate citind în ziar despre
împrejurările morţii profesorului Theobald Bertet. Existau toate indiciile că
fusese asasinat şi că vinovaţii erau, deopotrivă, soţia sa Therese şi amantul ei,
un anume Harry Pink. > Şi asta pentru că Therese Bertet mă duce cu gândul la
o aventură amară şi pasionantă în acelaşi timp, a cărei amintire mi-e dragă,
căci se confundă cu însăşi tinereţea mea.
Îmi pregăteam licenţa în litere şi, pentru a-mi asigura viaţa materială,
îndeplineam şi modesta funcţie le pedagog la colegiul municipal din Alencon.
Theobald Bertet preda la două clase de-a şasea şi ar fi trebuit să mă simt strivit
de înaltul lui titlu de profesor agregat în gramatică. Totuşi, lucrurile nu stăteau
deloc aşa, căci, în fapt, el era cel mai puţin făout ca să strivească pe cineva. Cu
greu se poate imagina o fiinţă mai ştearsă, o siluetă mai suptă, o făptură mai
ternă. Din fericire pentru el, avea elevi foarte mici iar clasele lui erau de obicei
printre cele rnai uşoare, căci altminteri, nişte adolescenţi la vârsta „ingrată” l-ar
fi dat gata. Să fi avut oare parte de această experienţă penibilă la începutul
carierei? Îmi amintesc de atitudinea lui rezervată ' într-o zi când vorbeam
despre „meserie” şi despre diversele relaţii care se pot stabili între profesor şi
elevi. Să fi fost oare cuvintele mele – pe care le-am uitat – foarte optimiste? Nu
ştiu. Dar îl revăd clă-tinând din cap cu o expresie de om rănit şi repetând: „Oh,
nu, copiii nu sunt buni, ştiţi, sunt ca nişte fiare. E de ajuns să se simtă ei cei
mai puternici”. Şi totuşi, dacă Bertet îmi inspira un sentiment de milă
amestecată cu repulsie (mă simţeam încă apropiat, la vârsta mea, de acei copii
„ca nişte fiare”), mi-era cu neputinţă să-l dispreţuiesc, căci, dacă-l încu-raja-i
cât de cât să iasă din tăcerea lui, atunci făcea dovada unei surprinzătoare şi
foarte fine erudiţii, având greaca şi latina clasică la degetul mic, ştiind să
vorbească cu duh despre-arhitectura romanică şi pictura barocă, despre
muzica atonală şi noul roman. Încercai atunci sentimentul penibil că,
împreună cu, semenii tăi, cu mersul lucrurilor, cu întâietatea banului şi a
forţei, apariţii unei sfere vulgare şi josnice, în timp ce el se plimba singuratic şi
ferice printr-o grădină neştiută în care totul este rafinament şi transparenţă.
Or, acea umbră de bărbat, printr-un incredibil paradox, avea o soţie ce
strălucea de frumuseţe, de sănătate, de poftă de viaţă şi iubire. Era un contrast
izbitor între acea ţî-nără Walkyrie cu sânii în formă de proră şi biata creatură
cenuşie şi ternă care se târa în urma ei. Cazul e mult mai frecvent decât s-ar
putea crede. Dorinţa de putere a anumitor femei nu se, poate acomoda decât cu
un partener, conjugal fără personalitate, moale ca o cârpă.
Eram tânăr, naiv şi întreprinzător. Duminica dimineaţa puteam fi văzut
antrenându-mă pe terenul de atletism al colegiului. Compensam imaginea
umilitoare a pedagogului care eram în faţa elevilor întrecându-i pe cei mai mari
la alergarea pe o sută de metri sau la săritura în înălţime. Cum toţi visau la
frumoasa Therese Bertet, hotărâi, din dorinţă adevărată, dar şi din îngâmfare,
să mi-o fac amantă. Planul îmi reuşi cu o uşurinţă care, în vanitatea mea, nu
m-a pus deloc pe gân-duri. Ce m-a mirat, în schimb, a fost acel curios obicei al
Theresei de a-l asocia pe soţul ei la toate petrecerile noastre. „în felul ăsta,
judeca ea, nimeni nu poate să spună nimic.” Fără îndoială. Dar, sclav al
stereotipurilor, cum sunt adesea tinerii, sufeream recunoscân-du-mă în trioul
clasicelor comedii de bulevard cu soţia, amantul şi soţul îngăduitor. Cu toate
acestea, mi-ar fi fost uşor să descopăr nişte trăsături ciudate, profunde,
îngrijorătoare în relaţiile noastre, care căpătau astfel o originalitate fără
pereche. Trăiam însă, această poveste ca şi cum eram legat la ochi. Numai cu
trecerea, timpului şi după o matură chibzuinţă aveam să-mi dau seama de
complexitatea ei.
Deci, din punct de vedere moral, situaţia era departe de a fi ideală. Din
punct de vedere fizic, ieşeau scântei. şi acest din urmă aspect poate c-ar fi
reuşit su-l compenseze pe primul, dacă. Nu ar fi apărut un al treilea factor care
să afecteze totalul. Noii mei prieteni mă costau mult, chiar foarte mult, ţinând
seama de posibilităţile mele de biet pedagog. Părea de la sine înţeles că erau
invitaţii mei ori de clte ori ieşeam undeva. Therese avusese grijă să spulbere
repede timidele veleităţi pe care le manifesta Bertet în momentul achitării notei
de plată. În plus, ea mai şi împrumutase de la mine suma necesară pentru
cumpărarea unei maşini, sub pretext că poliţele sunt o adevărată escrocherie.
Fusesem nevoit să-mi lichidez libretul de economii, hotărât fiind, din moment
ee trăiam o „aventură galantă'; cum se spune, să merg până la capăt, orice s-ar
întâmpla. Ceea ce mai rămânea din. Economiile mele trebuia să folosească
drept cheltuieli pentru o călătorie în Grecia, pe care o plănuisem pentru
vacanţă.
Frumoasele noastre iubiri durară un trimestru, uitate de timp dragă
dascălilor. Therese şi cu mine cultivam intervalul cinci-şapte după-amiaza în
cămăruţa m, ea de student. Până în ziua în care s-a produs inexplicabilul.
Chiar între cinci şi şapte, pe când îmi călăream glorios Walkyria, uşa
camerei se deschise larg. Cum dracu' putusem uita să întorc cheia? Dar oare
chiar uitasem? Nu cumva fusese răsucită la loc de o altă mină? Usa încadra
silueta lui Theobald. Fiind cufundaţi în penumbră, nu-l puteam vedea bine,
căci stătea împotriva luminii. Nimic mai trist decât ciudăţenia acelui trup ce
părea întotdeauna aşezat în profil, chiar şi când stăteai în faţa lui.
— Cu braţele atârnând, cu umărul drept mai înalt decât celălalt, cu
capul prea mare, înclinat spre stânga, de parcă îl trăgea în jos propria-i
greutate.
Rămase astfel o clipă, năucit parcă, o clipă nesfârşită, în timp ce coapsele
puternice ale Theresei mă ţineau prizonier într-o strânsoare care mă împiedica
să mă mişc. Apoi închise uşa încet, şi-i auzirăm paşii târşâiţi îndepăr-tându-se.
Dintr-un salt, Therese ajunse lângă haine, în două minute era îmbrăcată
şi gata de plecare. „E un sinucigaş, îngăima ea. Ar fi în stare să se sinucidă.” Şi
plecă în goană.
A doua zi dimineaţă, directorul colegiului, domnul Julienne, mă convocă
la el în birou. Era un bărbat fin şi cochet, care se purta destul de afectat. Mă
trată cu o dezinvoltură oarecum amuzantă, i'ăcând aluzie la primăvară, la
tinereţea mea, la' succesulpe care-l aveam la femei.
— Numai că, vedeţi, adăugă el, aţi mers puţin cam departe. Unul dintre
confraţii dumneavoastră se plânge de conduita pe care o aveţi faţă de soţia lui,
iar aceasta i-a confirmat. Spusele. Au adus şl alte mărturii. Or, o instituţie de
învăţământ trebuie să fie ferită de scandaluri de felul acesta. Ce exemplu
pentru copii! Într-un oraş ca Alencon. Consiliul profesoral. Comitetul de părinţi.
Pe scurt, se vedea obligat să mă roage să-mi exercit talentele de pedagog-
seducător într-o altă instituţie.
În ce mă privea, aş fi plecat bucuros de-a-colo dacă n-ar fi fost la mijloc
banii de maşină pe care îi dădusem împrumut. Nu-i puteam cere înapoi lui
Bertet, faţă de care eram atât de vinovat, decât în nişte termeni curtenitori şi
moderaţi. Acesta a fost aşadar obiectul unei scrisori ticluită de mine cu grijă şi
expediată pe numele lui. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură,
lăsasem pesemne deschisă – încă o dată [– uşa cămăruţei mele, căci,
aducându-mi boarfele ca să plec, nu mai găsii nici urmă din teancul de
bancnote ascunse în lenjerie şi c, are erau destinate vacanţei în Grecia.
Eram tânăr, aventura îmi lăsa amintiri eroice şi, Dumnezeule, totul se
plăteşte. Ceea ce nu mă împiedica să nutresc o ranchiună înverşunată faţă de
soţii Bertet.
Theobald îmi răspunse. Scrisoarea lui conţinea mult mai multe file,
acoperite cu un scris neciteţ, decât putea suporta răbdarea mea. Singurul
lucru care conta era acela că scrisoarea nu era însoţită de nici un cec. O
parcursei cu o privire furioasă şi o aruncai apoi împreună cu alte hârtii în
fundul unui sertar.
Câteva luni. Mai târziu, mă întâlnii cu un fost coleg de la colegiul din
Alencon.
— Soţii Bertet? Spuse el. Nu eşti la curent? Îl mai ţii minte pe elegantul
nostru director, domnul Julienne? Ei bine, la sfârşitul trimestrului trei –
această unitate de timp dragă dacălilor – domnul Bertet şi-a surprins soţia în
braţele lui. Din nefericire, Bertet era însoţit şi de supraveghetorul şcolii.
Povestea a stârnit oarecare vâlvă. Bertet a depus plângere la academic. Ceea ce
complica lucrurile era faptul că scandalul avea drept cadru chiar colegiul. Îţi
dai seama ce-nseamnă asta într-un oraş.
— Ca Alencon, continuai eu, cu consiliul profesoral şi comitetul de
părinţi etc. Da, ştiu lucrurile astea.
— Pe scurt, ticălosul de Bertet a fost mutat cu mare pompă într-un liceu
de la periferia Parisului. Şi vrei să-ţi spun părerea mea?
— Stai să ţi-o spun eu pe-a mea. Şi m-ar mira să nu fie una şi aceeaşi.
Această Therese e o muieruşcă afurisită şi, după ritmul în care se ocupă şi de
amoruri şi de cariera bărbatului ei, pe acesta îl văd nu peste multă vreme
profesor la Sorbona sau la College de France. Fără să mai vorbesc de averea pe
care-o va fi spicuit pe drum căci, spre deosebire de piatră, femeia care se
rostogoleşte, prinde muşchi.
DECI, AU TRECUT DE-ATUNCI cincisprezece ani. Nu mai auzisem nimic
despre cuplul Bertet, până am dat peste acel cumplit fapt divers relatat în
ziarul meu. Se părea că Bertet nu făcuse cariera strălucitoare pe care i-o
făgăduiau într-un fel performanţele The-resei. Moartea îl surprinse în ajunul
pensionării, ca director al unui liceu parizian. Cât despre complice, numitul
Harry Pink, acesta era un tânăr stagiar englez, aflat temporar în acelaşi liceu.
Toate astea aveau pentru mine aerul iritant al lucrurilor deja ştiute, dar la care
se adăugau moartea unui om şi doi inculpaţi aflaţi sub arest. Mai observai
totuşi o diferenţă. Ziarul publica fotografia celor trei protagonişti. Berteţ era
aproape neschimbat do la ultima noastră întâlnire. E adevărat că, desigur,
niciodată nu arătase tânăr. Făcea parte din acea categorie de inşi care, cu
fiecare an, sunt mai aproape de bătrânul care a existat în ei încă de la douăzeci
de ani. Stagiarul englez îmi era simpatic pentru că, inevitabil, îl identificam cu
tânărul naiv care eram şi eu pe vremea când avusesem, de-a face cu acest
cuplu cât se poate de ciudat. Dar el fusese mai puţin norocos decât mine. În de
bucluc îngrozitor îl băgase legătura cu Therese! Cât despre aceasta din urmă,
portretul ei mă tulbură. Walkyria musculoasă pe care o cunoscusem se
transformase într-o leoaică puternică şi planturoasă. Maiestuoasă, calmă şi
sigură pe ea, asta da, însă obrajii, gâtul şi o umbră sub bărbie anunţau o
pârguire ce aducea curriva a buhăială. Şi i se schimbase mai ales privirea. Nu
mai ardea în ea flacăra sfidătoare şi pofta de viaţă care-i dădeau farmec, ci
exprima acum, în cel mai bun caz, o aşteptare plină de nelinişte, iar în cel mai
rău, o oboseală resemnată. Totuşi, arăta încă bine, Walkyria mea, şi era de
înţeles ca un tânăr fraged să se fi lăsat cuprins de braţele acelea cărnoase şi de
acele coapse masive.
Împrejurările morţii lui Bertet, care la început păreau să indice un
accident – după cum afirma Therese – ajunseseră, la o cercetare mai atentă, să
o pună pe aceasta în încurcătură şi în final să o acuze. Într-adevăr, Bertet
^murise în baie, electrocutat cu aparatul de ras electric. Or, ancheta demonstra
că el nu folosea decât aparat de ras mecanic – ce a şi fost găsit – iar aparatul
care îi provocase moartea era „de damă” şi-i aparţinea Theresei. Dar Jucrul cel
mai grav pentru Therese şi amantul ei era o scrisoare pe care Bertet i-o
adresase surorii lui înainte de a muri şi pe care aceasta se grăbi să o depună la
dosar. In această scrisoare, Bertet îşi acuza soţia şi pe tânărul englez că
încercau să-l suprime. Therese îl obligase să semneze o asigurare prin care, în
cazul dispariţiei lui, ea ar fi devenit o văduvă milionară. Bertet pretindea că mai
scăpase deja de două ori, din întâmplare, din accidente puse la cale de cei doi
şi care ar fi putut fi mortale. Pe scurt, îşi avertiza sora că, dacă i se întâmpla
cumva să moară în urma vreunui accident, ar fi vorba de fapt de un asasinat
pus la cale de Therese şi amantul ei.
Încă o dată, nu puteam judeca toată această poveste decât în funcţie de
amintirile mele şi identificându-mă cu tânărul amant al Theresei. Aş fi putut
oare avea şi eu parte de o asemenea năpastă cu cincisprezece ani în urmă?
Fără nici o îndoială. În schimb, nu reuşeam s-o regăsesc pe Therese, cea pe
care o cunoscusem, în ucigaşa pe care toată presa o descria cu o sumbră
complezenţă. Că era de o senzualitate pasională, da; că îşi urmărea cu
înverşunare interesele, cu siguranţă; dar că era total amorală, iată un lucru
mai puţin sigur. VŞi asta fiindcă dragostea de viaţă, dup„1 părerea mea, e
însoţită de un recul instinctiv în faţa anumitor acte, tocmai în faţa acelora care
pot provoca moartea. Therese era o lacomă, aviditatea ei nu era stânjenită de
nici o urmă do delicateţe, dar se îngrozea când era vorba de boală şi de sânge,
precum calul care simte, In treacăt, miros de abator. Îmi aminteam acum de
crisparea ei atunci când i-am povestit cazul unei colege care, dându-şi seama
că e însărcinată, se dusese la o moaşă. „Eu, niciodată!„, tunase ea, lipindu-şi
mâinile de burtă, de parc-ar fi vrut să şi-o apere de asasinii în halate albe. Şi-
mi aduceam aminte de ceea ce-mi spusese cândva. Era în ziua în care soţul ei
ne surprinsese împreună şi apoi fugise, lăsându-ne înlănţuiţi. „E un sinucigaş”,
spusese ea adunându-şi lucrurile. O sinucidere? Dar în caz de moarte violentă,
după accident, sinuciderea nu e oare a treia posibilitate ce trebuie luată în
consideraţie?
Vedeam cum afacerea Bertet, scormonită de presă, şi personajul Therese,
ponegrit de toţi pe întrecute, se îndreptau încetul cu încetul către o sentinţă
majoră. În tot acest timp, eram frământat de o amintire ce părea că se zbate să
iasă clin uitarea în care era îngropată. O scrisoare. Scrisoarea pe care Bertet
mi-o trimisese la scurtă vreme după plecarea mea din Alencon. Exasperat că
nu găsisem în acelaşi plic şi cecul pe care îl aşteptam, prin care să-mi fie
restituiţi banii împrumutaţi celor doi, parcursesem în grabă acele foi brăzdate
de un scris abia lizibil. La dracu' cu escrocul ăsta guraliv! Nu o disertaţie
aşteptam eu de la el! Încercând să-mi aduc aminte ce conţinea acea scrisoare, '
numai două cuvinte mai supravieţuiau în memoria mea: sinucidere şi
răzbunare. Da, nu era vorba decât despre asta în acele pagini. Cât despre
restul. Beznă. Dar cuvintele sinucidere şi răzbunare promiteau să arunce o
lumină stranie asupra morţii lui Bertet.
Ce făcusem oare cu scrisoarea? Întrebarea nu era lipsită de sens, căci am
mania de a păstra totul, şi în primul rând scrisorile, chiar şi pe cele lipsite de
importanţă. Din păcate, această manie nu se îmbină, în ce. Mă priveşte, şi cu
simţul ordinii, iar arhivele mele se acumulează în pachete diforme pe care le
pun undeva, la întâmplare, cu ocazia numeroaselor mele mutări.
Am început căutările. Cu cât trecea timpul, cu cât şansele mele de a găsi
scrisoarea scădeau, cu atât eram mai convins că ea constituia o piesă capitală
la dosarul afacerii. Am trăit atunci zile febrile, de angoasă, furios pe mine
însumi. Nimic nu-i mai deprimant la urma urmelor decât să te afunzi în hârtii
vechi, scrisori de demult, mesaje atât de perimate încât au ajuns de neînţeles.
Câtă cenuşă, câte uitări, câte proiecte în van, câte iubiri trecute! Era ca şi cum
aş fi deshumat cadavrul tânărului ce fusesem cândva şi m-aş fi apucat să-l
cercetez, iar dacă naivitatea lui era uneori înduioşătoare, trebuie să recunosc
că nu mirosea întotdeauna frumos. În sfârşit, am scos un răcnet triumfător în
clipa când am dat de scrisoarea de la Bertet, rătăcită în manuscrisul unui
roman început, abandonat, reluat, apoi uitat definitiv. Citind paginile acoperite
de scrisul microscopic al lui Bertet, mi-am spus că acel document autentic
reprezenta, în sine, un roman de o mie de ori mai emoţionant şi mai profund
decât tot ceea ce aş fi putut eu inventa, dar aceasta este, fără îndoială, reflecţia
tipică a cuiva care nu e romancier. Ce im- ' portantă mai are însă astăzi acest
lucru?
Dragă tinere coleg, Doar diferenţa de vârstă care ne desp: irte poate scuza
această scrisoare. Nu i-aş putea scrie unui bărbat de vârsta mea şi care. ar fi şi
amantul Theresei. Dumneavoastră, cel puţin, aţi putea fi copilul meu,. Nu însă
şi al Theresei. Această împrejurare mă face mai îngăduitor, cel puţin în ce vă
priveşte, căci în cazul celor legate de Therese, de mama mea. De tatăl. Meu, de
viaţă în general, dosarul acuzării este, fără îndoială, inepuizabil.
Sunt un om slab şi lipsit de noroc, probabil aţi înţeles asta destul de
uşor. Trebuie că m-am născut de-a-ndăratelea, protestând şi. Luptându-mă din
răsputeri cu răul care mi se făcea prin însăşi aducerea mea pe lume. N-am luat
nicicând hotărârea de a exista şi aştept cu nerăbdare întoarcerea în neantul pe
care nu ar fi trebuit să-l părăsesc niciodată. „Doamne măaflam în neantul atât
de infinit inexistent şi liniştit. Am fost tulburat din acea stare ca să fiu aruncat
într-un straniu carnaval.” Domnul Teste vorbea cu o detaşare amuzată de mare
estet. Pentru mine nu a fost niciodată dată vorba de un straniu carnaval, ci mai
degrabă de o sinistră bufonerie. N-o să vorbesc I aici despre copilăria mea
chinuită şi umilită. /Curţile de recreaţie au fost pentru mine, încă de când
eram la grădiniţă, nişte locuri de suferinţă. Grotesc este faptul ca niciodată nu
am putut scăpa de ele, căci am devenit profesor. Desigur că nu din vocaţie, nu,
pentru numele Ivi Dumnezeu! Mai curând din anti vocaţie, adică din neputinţa
mea de a face altceva, de a mă aventura într-un alt domeniu uecât cel şcolar.
Am căzut de mai muue ori la examenul de agregaţie, ca până la urmă să fiu
admis – prin vechime, într-un fel – la această titulatură în litere a săracului,
care este agregaţia de gramatică. Izolându-mă la clasele mici, ea mă punea cel
puţin la adăpost de adolescenţi, a căror diabolică agresivitate mi am fost nevoit
să o suport decât o singură dată, când am înlocuit, pe cineva. Am păstrat o
amintire îngrozitoare despre acea clasă a 3-a, la care nu am predat decât un
trimestru, dar al cărei vacarm mă lăsa în fiecare seară epuizat, buimnc,
dezgustat peste măsură la gândul că a doua zi trebuia să mă afund din nou în
aceeaşi cloacă. Vă scriu aceste lucruri ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi, în caz că
ai trebui să continuaţi această carieră; părerea mea e că pentru a fi acceptat şi
a rezista în faţa a douăzeci sau treizeci de băieţi şi fete între paisprezece şi
şaptesprezece ani, un profesor nu are decât o singură şansă: de. A participa
oarecum la acel soi de beţie erotică ce caracterizează vârsta. Bineînţeles că se
poate ajunge la asta printr-un efort de complicitate, demagogică. Dar în acest
domeniu atât de. Special există reuşite mai picante, care presupun un joc
provocator cu fetele şi o serioasă doză de homosexualitate faţă de băieţi.
Important este să devii pentru ei un fel de interlocutor sexual adult, de
neînlocuit, căci ei nu vor putea găsi un echivalent nicăieri, şi în nici un caz în
părinţii lor. Eu sunt total incapabil de aşa ceva. Hi ce priveşte clasa mea de-a
3-a, între noi nu exista decât o reacţie de respingere reciprocă şi fără echivoc.
Din fericire, la începerea anului şcolar m-am reîntâl-nit cu micuţii mei dintr-a
şasea şi cu inocenţa lor.
Relaţiile dintre mine şi Therese erau cele ce trebuiau să fie. Ea se
căsătorise cu un instrument, de care se folosea ca să-şi facă un loc sub soare.
Părinţii ei fuseseră peste măsură de încântaţi s-o vadă ajungând soţia unui
funcţionar dublat de un savant. Iar ea împărtăşea această naivă admiraţie
pentru unul din vlăstarele acelei clase sociale pe care o considera superioară.
Astfel se explică o ciudăţenie care m-a stânjenit întotdeauna, dar căreia nu i-
am putut veni niciodată de hac. După cum aţi putut constata, eu o tutuiam,
aşa cum e şi normal. În ciuda rugăminţilor mele, ea n-a încetat să-mi
vorbească cu dumneavoastră. Prin aceasta sublinia – intenţionat sau nu –
distanţa socială şi în acelaşi timp diferenţa de vârstă dintre'noi. Unsprezece ani
nu-i chiar atât de mult. Dar eu nu am fost niciodată cu adevărat tânăr, în timp
ce la ea, totul radia de tinereţe: trupul, gesturile, gura, mai ales ochii Theresei!
CU de mult am iubit-o ': Cu pasiune, cu durere. Şi cit am fost de
neîndemlnatic, de ridicol şi de vulnerabil pe Ungă extraordinara ei siguranţă în
raporturile cu ceilalţi! Fără să vrea, printr-un cu-vânt, printr-un gest, care erau
foarte normale pentru ea, pe mine mă zgâria, mă rănea, mă făcea să sângerez.
Într-o zi m-a rănit de moarte, da, deşi e vorba de o moarte amânată, a cărei
dată n-aş putea s-o prevăd. Eram tineri căsătoriţi, dacă această expresie se
poate aplica ciudatului cuplu pe care îl formam noi. Nu mai ştiu de unde până
unde avi ajuns să vorbesc despre un copil pe care l-am putea avea. Ea a
încremenit brusc şi m-a fixat de parcă mă vedea pentru prima oară. „Un copil?
Cu dumneata?” Mă evalua, mă cântărea şi în privirea ei se citea un asemenea
dispreţ încât m-am ridicat şi am fugit, ne fiind în stare să îndur mai mult.
Copilul şi viaţa, goana după viaţă, supravieţuirea însăşi, sunt idei
apropiate. In mintea mea, apariţia unui copil însemna – la fel ca şi dragostea
pentru Therese – o legătură ce m-ar fi scăpat de vechile mele obsesii de
sinucidere. Această poartă către salvare tocmai se închisese cu brutalitate.
Prima „aventură” a Theresei mă împinsese încă şi mai departe în noaptea mea.
Probabil că m-aş fi prăbuşit dacă nu m-aş fi simţit stăpânit brusc de o energie
stranie şi malefică ce avea să dea vieţii mele un gust nou. Oh, un gust amar şi
aspru, dar totuşi puternic şi de natură să mă proiecteze spre viitor:
descoperisem gelozia şi setea de răzbunare, care sunt indispensabile, precum
acţiunea şi pasiunea aceleiaşi inimi. Da, eram înşelat, biciuit, rănit, dar aveam
să mă. Răzbun, şi pentru asta trebuia să trăiesc.
Dar pentru ce şi pe cine să mă răzbun? Rana mea de nevindecat se
datora refuzului Theresei de-a avea un copil cu mine. Pe această idee a
copilului se centrează pasiunea mea, vindicativă. Nu este ceva, foarte original.
— Recunosc. Dacă societăţile tradiţionale pedepsesc cu atâta cruzime
adulterul în cazul femeii, aceasta e dcauza copilului, a cărui identitate este
astfel compromisă. Probabil că am o sensibilitate tradiţionalistă. Nu voi accepta
niciodată, mă-nţelegeţi, niciodată ca Therese să aibă un copil de la altcineva în
afară de mine. V-am iertat, fiindcă această legătură episodică nu va lăsa nici o
urmă. Dar, vedeţi, dumneavoastră, dacă ar fi iost altfel, aţi fi. Avut toate
motivele să vă temeţi – şi Therese împreună cu dumneavoastră – de disperarea
mea. Ea ştie lucrul ăsta. Îşi ia toate precauţiile de rigoare. Dar are – mai mult
decât celelalte femei – o vocaţie maternă pe care. Nu şi-o poate înfrânge. În ziua
în care va da ascultare acestei chemări, mă voi omorî. Dar, credeţi-mă, nu voi
pleca singur. Cadavrul meu va trage după el, ca o piatră atârnată de gâtul lor,
pe Therese, pe amantul ei şi pe acel fruct 'detestabil al desfrânării lor.
Erau oare aceste rânduri destul de clare? Dovedeau ele îndeajuns de
limpede că Bertet se sinucisese făcând tot ce trebuia pentru ca moartea lui să
semene cu un asasinat? Pentru a fi convins pe deplin, mai era nevoie de un
ultim indiciu.
Am luat legătura cu avocatul celor pe care presa îi numea „amanţii.
Diabolici”. I-am transmis scrisoarea lui Bertet. Ceru imediat ' un examen
medical al Theresei,. Din care reieşi că aceasta era într-adevăr însărcinată. Îi
mărturisise acest lucru lui Bertet fără să-şi dea seama că apăsa astfel pe
butonul roşu al unei catastrofe în'lanţ. Bertet se1 omorâse şi se răzbunase în
acelaşi timp. Crezuse că împuşcă patru iepuri dintr-o dată. Numai că uitase de
această scrisoare mult prea explicită, scrisă unui tânăr coleg cu cincisprezece
ani în urmă. Aşa sunt intelectualii. Gustul lor nemăsurat pentru cuvânt şi
pentru scris le compromite deseori acţiunile cel mai bine ticluite.
Therese a beneficiat de scoaterea, de sub urmărire. Repusă în libertate,
împreună cu Harry Pink, prima ei grijă a fost aceea de a-mi telefona ca să-mi
mulţumească. E adevărat că-mi erau îndatoraţi, şi-ncă cum! Totuşi, atunci
când, cu inconştienţa care o caracteriza, Therese mă invită să ciocnim un
pahar de şampanie în cinstea acestui dezrâodământ fericit, am refuzat. Poate
că, dacă avea să-şi mai amintească de mine peste un an, puteam fi naşul
copilului? Am făcut această propunere într-o doară, dar ea a fost primită cu
entuziasm. De atunci, n-am mai auzit niciodată vorbindu-se despre povestea
asta.
Pirotehnie sau Comemorarea.
EDITORUL MEU îmi spusese: „Plecaţi din Paris, altfel niciodată n-o să
ajungeţi să vă terminaţi manuscrisul. La Monteux, lingă Car-pentras, am o
căsuţă de vis, cu piscină şi pa-tio. Acolo nu cunoaşteţi pe nimeni. O s-aveţi o
pace. Regească. O tiihnă ca de călugăr de lux, dacă-nţelegeţi ce vreausă spun.
Şi nu vă întoarceţi decât atunci când Se raănâncă rece va fi gata de tipar”. Căci
îi prezentasem subiectul următorului meu roman poliţist, o sumbră poveste de
răzbunare lungită pe durata unei vieţi întregi, care uneşte două fiinţe, prinse în
mrejele aceluiaşi act inaugural, una mânată de datoria imperioasă de
răzbunare, cealaltă resemnată, ştiindu-se fără scăpare, aşteptând lovitura
răzbunătoare, aşa cum fiecare îşi aşteaptă moartea, dar ştiind pur şi simplu de
la cine îi va veni şi de ce. Mi se părea că acţiunea trebuia să se desfăşoare în
provincie, chiar în mediul rural, printre sedentarii absoluţi care se cunosc între
ei dintotdeauna, iar actul iniţial şi obligaţia răzbunării iscată din el trebuiau să
fie de notorietate publică. Toată lumea ştia. Toată lumea aştepta. Şi această
notorietate făcea răzbunarea şi mai necesară, şi mai fatală.
Acesta era şubredul schelet – pe cit fusese posibil, îi ascunsesem
şubrezenia faţă de editura Saint-Germain-des-Pres, pentru a nu o aduce la
exasperare şi a nu compromite astfel avansul pe care mă lăsase să-l: sper – cu
care, ' într-d frumoasă dimineaţă de iulie, mă urcai în trenul de Avignon. De
acdlo urma să iau un autocar care să mă ducă în mai puţin de o oră la
Monteux, nu, departe de Carpen-tras. Casa respecta toate promisiunile. Ca
multe locuinţe vechi' din Provence, avea foarte puţine deschideri spre afară,
căci, în virtutea tradiţiei, băştinaşii considerau soarele şi vântul drept nişte
calamităţi. În schimb, „o curte interioară plantată cu o iasomie superbă –
faimosul 'patio – aducea cu o mânăstire în miniatură^ îmbiindu-te la plimbări
solitare şi meditative. De ' două ori pe zi îşi făcea apariţia Sidonie, o femeie
vânjoasă de prin partea locului, care avea grijă de casă şi de aprovizionare, dar
care reprezenta mai ales indispensabilul „medium” între mine însumi şi acel
burg necunoscut, căci chiar din prima seară se dovedi că splendida izolare pe
care mi-o făgăduise editorul meu era cu totul iluzorie.
Eram obosit după călătorie, şi doream să mă culc devreme, Or, abia mă
aşezasem în pat în poziţia cea mai comodă pentru somn, când un şir de
detunături straşnice zgudui casa în timp ce ferestrele se luminară ca ziua.
Bineînţeles că dintr-un salt' am fost pe terasă. Şi acolo am asistat la cel mai
frumos foc'de artificii pe care l-am văzut vreodată. Rachetele zburătoare şi
artificiile multicolore, şuvoaiele de flăcări şi jerbele luminoase incendiară
noaptea un sfert de oră încheiat. Întors în cameră, degeaba îmi consultai
agenda căutând să aflu ce sărbătoare putea prilejui atâta risipă de lumini. Era
25 iulie. Prin ce putea oare sfânta Ana, a cărei sărbătoare era în ziua aceea, să-
i intereseze pe locuitorii din Monteux într-atât îneât să-şi atragă un. Omagiu
aşa de strălucitor?
Sidonie mă lămuri chiar în dimineaţa următoare. Mă derută totuşi la
început, părând a nu avea habar de focul de artificii care mă intrigase atât de
tare. Deşi locuia în cartier, în aparenţă nu observase nimic. Eram uluit. În cele
din urmă, am înţeles că aceste incendii erau un lucru atât de obişnuit la
Monteux în-cât locuitorii nici nu le mai luau în seamă. Cauza era aceea că
principala întreprindere din oraş este fabrica pirotehnică Ruggieri, care posedă
la o distanţă de vreo două sute de metri un teren liber unde face demonstraţii
cu produsele sale la cererea clienţilor în trecere prin zonă.' Aceste focuri sunt
deci pentru străini. Nici un locuitor din Monteux n-ar catadicsi să le acorde
vreo atenţie. ' ' '
Nici un locuitor din Monteux, 1 poate, dar pentru mine, parizian şi
romancier, fabrica asta era cât se poate de interesantă şi de pitorească, şi nu-
mi găsii tihna până când nu am obţinut o întâlnire cu directorul ei. Mă
prezentai 'deci drept un scriitor din Paris doritor să se documenteze. Asupra
pirotehniei în general, şi a întreprinderilor Ruggieri în particular, pentru o carte
la care lucram. Desigur, nimic nu era mai departe de mine ajungând în aceste
locuri decât gândul la focurile de artificii, dar un manuscris este asemenea unei
plante ce creşte la întâm-plare şi se hrăneşte prin toate rădăcinile ei cu tot ceea
ce îi oferă solul. Aveam un vag sentiment că pirotehnia începea să devină o
obsesie pentru viitorul meu roman poliţist.
Domnul Capolini mă primi cu amabilitatea unui profesionist flatat de
faptul că un ignorant de vază vine de la Paris să înveţe ceva de la el. La urma
urmelor, vorbea atât de bine şi de sclipitor despre focurile de artificii încât
părea, din când în când, să devină el însuşi un foc de artificii. Am întâlnit de
mai multe ori acest gen de contaminare totală a unui om de către profesiunea
lui, cârnăţar sculptat în untură de porc, ţăran plămădit din pământ şi bălegar,
bancher asemenea unei case de bani, călăreţ cu râsul ca un nechezat. Mâinile
lui Capolini deveneau în fiecare clipă rachete, buchete, jerbe de foc sau sori
ameţitori. Ochii săi păreau tot timpul orbiţi de cine ştie ce spectacol feeric.
— Ciudat şi admirabil acest meşteşug! Exclama el admirativ. Şi materia
lui primă este explozia. Da, domnule, noi facem aici nişte amestecuri care sunt,
toate, explozive. Dintot-deauna am adorat acest cuvânt: exploziv. Are în el tunet
şi uimire. Iar noi stăpânim această explozie, ca s-o deplasăm în spaţiu şi s-'o a-
mânăm în timp. Compunem un amestec deto-nant care, în loc să explodeze aici
şi acum, va exploda acolo şi mai târziu. De exemplu, la Paris, în ajunul zilei de
14 Iulie. Dar asta nu e tot. Această deplasare în timp şi spaţiu are nevoie şi de
o dimensiune internă: racheta trebuie să-şi înscrie traiectoria pe cer, de a-ceea
explozia trebuie să se prelungească timp de mai multe secunde. Vedeţi
dumneavoastră, domnule, toată pirotehnia se reduce la o luptă împotriva lui
hic et nune. A amâna şi a desfăşura, iată cele două imperative ale artei
pirotehnice.
Mă scoase din biroul lui ca să-l însoţesc prin-tr-un sat ciudat, cu case
construite din material uşor.
— Explozia hic et nune, aici şi acum, continua el, ar fi pur şi simplu
accidentul, catastrofa. Şi dacă, din nefericire, ea s-ar produce, totul este
conceput astfel îneât efectele ei să fie cât se poate de limitate. Priviţi aceste
ateliere. La cea mai mică deflagraţie sar în aer. Şi, după cum puteţi constata,
echipele sunt reduse la expresia lor cea mai simplă: doi oameni, niciodată mai
mult de-atât. N-aveţi la dumneavoastră nici chibrituri, nici brichetă?
— Nu, nu fumez.
— Scuzaţi-mă, aici asta-i regula noastră de aur. Echivalentul tăcerii la
abaţiile trapiste.
Împinge o uşă şi intrăm într-unui din ateliere. Aici se află cutii mari din
metal cu tot felul de pulberi, legături de tuburi din carton, borcane cu lipici,
suluri de hârtie. Şi doi bărbaţi în halate gri, aşezaţi la o masă unul în faţa
celuilalt, făcând munca cea mai puţin serioasă din lume: cu ajutorul unor
măsuri ca nişte linguriţe, ei varsă într-o anumită ordine, evident, mici cantităţi
de pulbere în tuburi închise la un capăt. O doză de pulbere cenuşie, o rondelă
de carton, o doză de pulbere verde, o rondelă, o doză de pulbere neagră etc.
Capolini evolua în încăpere cu eleganta dezinvoltură a unui dresor
printre sălbăticiunile lui. Destupa un recipient, îşi turna în palmă un praf alb şi
rostea: „Săruri de oxid de stron-ţiu: flacără purpurie”. Trecea apoi la un alt
recipient: „Pilitură de fontă: flori incandescente”. Mai spuse apoi atingând cu
degetul nişte bidoane sigilate: „Zinc: flacără albastră. Salpetru: lacrimi de aur.
Mica Iameliformă: raze de foc aurii Săruri de bariţiu: verde strălucitor.
Carbonat de alamă: flacără verde-albăstriiie.
— Sacâz: flacără portocalie. Sulfura de arsenic: alb strălucitor”. Apoi se
aşeză lârigă^ine jucându-se cu o rachetă goală.
— După cum vedeţi, se termină la bază printr-un orificiu astupat. La
acest nivel inferior, pulberea are o compoziţie fuzantă care aruncă prin acest
orificiu gaze sub presiune, provocând astfel mişcarea ascensionajă a rachetei.
Deasupra compoziţiei fuzante se aşază focosul. Acesta este o. încărcătură de
pulbere fină, menită să expulzeze garnitura din recipientul rachetei în
momentul în care aceasta va atinge zenitul traiectoriei sale. Această garnitură
este însăşi raţiunea de-a exista a rachetei, în ea se află stele şi lacrimi de
lumină, flori şi fire de foc. Dar trebuie să vă mai dezvălui încă un secret. Dacă
racheta ar fi exact aşa cum v-am descris-o adineauri, ea nu ar înflori, n-ar
putea urca în înaltul cerului, nici măcar nu s-ar putea desprinde de sol. Da,
domnule, aceasta este minunata taină a rachetei: ţineţi minte ce vă spun eu: la
fel ca femeile şi ca viorile, racheta are un suflet. Un suflet fără de care rămâne
stinsă şi ţintuită de pă-mânt. Ce e sufletul rachetei? N-aş putea să vi-l arăt. Nu
se poate arăta un suflet. Sufletul unei rachete e. pur şi simplu un vid păstrat în
mijlocul ei şi având forma unui trunchi de con. Cum funcţionează oare acest
vid în momentul aprinderii, al combustiei şi al exploziei rachetei? Nimeni nu
poate şti. Există tot atâtea explicaţii câţi fizicieni specialişti în artificii
preocupaţi de această problemă. Dar faptul există: fără acest vid tronconic în
intimitatea ei cea mai ascunsă, rahceta rămâne un obiect inert.
Capolini puse cartuşul pe masă, zâmbindu-mi cu un aer de ironică
superioritate.
— V-am spus, reluă el, că explozia pregătită prin amestecurile noastre
trebuie amânată în timp şi deplasată în spaţiu. Aici intervine a-cest cuvânt care
ne călăuzeşte în profesiunea noastră: comemorare. Fiecare ţară îşi are
sărbătoarea ei naţională, ce comemorează un eveniment considerat simbolic şi
întemeietor. Noi avem căderea Bastiliei, evocată în fiecare an la 14 iulie,
sărbătoarea naţională a Franţei. Dar pe 21 iulie vine rândul Belgiei, care
comemorează înscăunarea lui Leopold I, în 1831. În ziua următoare, polonezii
sărbătoresc proclamarea independenţei lor, în 1944, de către guvernul Lublin.
Pe 1 august, Elveţia îşi aminteşte de crearea Confederaţiei, în 1291. Pe 6
septembrie, Germania federală împlineşte încă un an, căci este ziua. În care
Bundestagul s-a reunit pentru prima oară în 1949. V-aş putea cita toate
sărbătorile naţionale din calendar. Asta e pâinea noastră de zi cu zi, ce vreţi!
Sărbătorile fixe cu foc de artificii sunt din ce în ce mai rare. Căsătoriile
princiare sunt celebrate acum fără tam-tam şi cu o discreţie care aduce mai
degrabă cu un fel de jenă. Ah, ceremoniile nu mai sunt ce-au fost odată, dragă
domnule! Oamenilor le e teamă acum să strălucească, să fie frumoşi, bogaţi,
fericiţi. Lumea se ascunde.
Ceea ce mă amuza în timp ce-l priveam fă-cându-şi numărul, era
absoluta indiferenţă a celor doi muncitori care, aparent surzi şi orbi la prezenţa
noastră, îşi continuau jocul lor migălos. Căci păreau că se joacă într-adevăr cu
acele tuburi de carton, cu baghetele, cu borcanele umplute cu pulberi de
diferite culori, o muncă făcută în glumă, pe scurt o distracţie. Şi, de altfel, un
foc de artificii nu era oare însuşi simbolul luxului inutil al bogăţiei risipite ca
fumul pentru o plăcere de câteva minute doar?
— Şi securitatea muncii? Îl întrebai în timp ce ieşeam. Nu vă e teamă de
accidente?
— Accidente? Niciodată! Din câte ştiu eu despre Ruggieri, nimeni nu s-a
putut plânge vreodată nici măcar de o singură explozie. S-au luat toate
măsurile de precauţie. În dispozitivul nostru de securitate nu există nici cea
mai mică urmă de fisură. Ar trebui. Poate, să zicem. Un act de rea-voinţă, o
intenţie sinucigaşă, ştiu şi eu?
M-am plimbat pe străzile orăşelului, gândi-tor şi amuzat. Să fie oare
adevărat că praful de puşcă a fost inventat de chinezi, dar că ei nu s-au gândit
niciodată să-l folosească într-un scop criminal? A fost nevoie de occidentali ca
să apară ideea diabolică a armelor de foc. Şi-mi aduceam aminte de
monumentul de la Frei-burg im Breisgau ridicat în memoria benedictinului
german Berthold Schwartz, care ar fi pus la punct praful de tun în secolul al
XIV-lea Un călugăr. German. Poreclit Negrul. Toate astea nu aveau oare un aer
puţin caricatural?
Aş minţi' dacă aş pretinde că am lucrat mult în zilele ce urmară.
Bulodromuli, unde în fiecare dimineaţă şi seară se aduna sub platani un mic
grup zgomotos, dar în fond respectând cu stricteţe un anume ritual verbal, îmi
reţinea toată atenţia. Observam că la aceste întâl-niri – la fel ca şi la
întrevederile şefilor de trib negri din Africa – nu se admiteau femei şi copii. Nu-i
aşa că partida de bile este tot ce mai rămâne dintr-o adunare de bătrâni menită
să reprezinte sufletul comunităţii? Nici căldura, de altfel, nu mă îmbia mai mult
să-mi urmez aceste reflecţii socio-culturale, sau să mă pun serios pe lucru la
manuscris. Ciudată idee mai avusese editorul meu să mă trimită să lucrez aici
în plină vară! Siestele mele se prelungeau din ce în ce mai târziu după-amiaza
şi vedeam apropiindu-se ziua în care avea să-mi fie greu să mă trezesc înainte
de prima partidă şi primul aperitiv. Un eveniment brutal întrerupse însă
această deplorabilă evoluţie.
Un bătrân venerabil cu o figură de împărat roman arăta înspre un grup
de bile masate în jurul purceluşului2.
— O să fie un măcel, mormăi vecinul meu, legănându-şi capul cu
gravitate.
Bila îşi luă zborul, descrise o graţioasă traiectorie în direcţia
purceluşului, dar chiar în momentul în care se ciocnea de celelalte bile grupate,
un zgomot ca de tunet zgudui atmosfera, provocând zborul sutelor de vrăbii ce
dor-
1 Loc rezervat jocului cu bile mari de lemn, practicat în sudul Franţei
(petanque) (n.t.). 2 Bilă mică, servind drept ţintă (n.t.).
Mitau pe crengile platanilor. Apoif înspre fabrica Ruggieri cerul se aprinse
cu totul. Era din nou un foc de artificii, de data asta însă haotic, nebun, un
amestec incendiator în care se întrezăreau cascade, rachete direcţionate, aripi
de moară, sori, girandole înecate într-un haos infernal. Hicet nune. In minte îmi
revenea expresia lui Capolini: explozia aici şi acum, nea-mânată în timp, n^ci
desfăşurată în spaţiu, catastrofa care nu trebuia să se producă niciodată.
Unii începuseră să alerge în direcţia fabricii. Maşinile se opreau. Lumea
ieşea din case. Negustorii îşi închideau magazinele. Aceşti oameni, obişnuiţi
într-atât cu focurile de artificii de la Ruggieri încât nu le luau în seamă nici
chiar pe cele mai zgomotoase, înţeleseseră imediat că de data asta nu mai era
vorba de o inofensivă demonstraţie şi, muncitorii fiind toţi din partea locului,
oraşul era cuprins de panică.
O pornii şi eu într-acolo. Jandarmii se străduiau să reţină mulţimea în
afara fabricii. Nu mai era nici foc, nici scântei, ci doar un torent de şuviţe de
fum înţepător bântuite de reflexe livide. Pompierii alergau de colo-colo iar
mulţimea se îngrămădea în jurul tărgilor pe care cu greu reuşeau să le
evacueze. Îl căutam cu privirea pe Capolini. Ar fi acceptat oare să stea de vorbă
cu mine? Oare nu i-ar fi trecut prin gând că fusesem o cobe pentru fabrica lui?
Până la urmă m-am întors acasă, urmărit de sentimentul că mă amestec unde
nu-mi fierbe oala.
A doua zi Sidonie îmi aduse primele veşti. Erau doi morţi, cei doi
muncitori din atelierul în care avusese loc explozia. Plus vreo zece răniţi dintre
care unul cu arsuri grave. Nu se ştia nimic despre cauza catastrofei. După cum
îmi spusese Capolini, un astfel de lucru nu avea cum să se producă. Şi totuşi
se produsese. Fabrica fusese închisă provizoriu, deşi pagubele erau destul de
uşoare iar reparaţiile neînsemnate. Aflai identitatea victimelor: Gilles Gerbois şi
Ange Crevet. Primul, cincizeci şi doi de ani, tată a trei copii. Al doilea, patruzeci
de ani, celibatar. Amândoi din partea locului. Fotografiile lor se aflau pe prima
pagină a ziarelor alături de cea a lui Capolini, care repeta că nici un accident
nu era posibil şi că deci., deci. După citirea acestor declaraţii confuze,
cititorului nu-i mai rămânea decât să scruteze cele două chipuri, unul masiv,
îndărătnic, somnolent, deja buhăit, celălalt lunguieţ, neliniştit, alunecos. Oare
ei ştiau ce se întâmplase, sau muriseră surprinşi, uluiţi, fără să înţeleagă
nimic? Îmi aminteam vag de cuvintele pe care mi le spusese Capolini cu ocazia
acelei vizite. Accidentul e imposibil. Doar un act de rea-voinţă, sau o intenţie
sinucigaşă. Absurd! Cum să-ţi imaginezi o crimă sau o sinucidere în astfel de
împrejurări? Continui să examinez îndelung cele două fotografii, prost
reproduse în clişee tipografice. Îi revedeam pe cei doi muncitori absorbiţi în
operaţiile lor derizorii în timpul explicaţiilor lui Capolini. Ce cuplu ciudat
formau totuşi cei doi, Gerbois şi Crevet! O clipă am fost ispitit să merg la ziar şi
să cer originalele fotografiilor.
Seara m-am dus să iau un aperitiv la cafeneaua din piaţă. Clienţii de la
bar vorbeau toţi deodată şi provensalismele lor nu făceau deloc uşoară
înţelegerea a ceea ce spuneau pentru urechile mele de om din Nord. Dar mulţi
dintre ei păreau să-i cunoască personal pe cei doi morţi, după felul în care le
spuneau pe nume, „a Iu' Gerbois” şi „a Iu' Crevet”. Unii spuneau chiar „Crevet
ăl Mic” ceea ce, ca imagine, se potrivea de minune cu faţa mică şi chinuită pe
care o păstram în amintire. „N-a avut noroc, sp poate spune că ăsta n-a avut
noroc. De când i se tot întâmplau tot felul de ciudăţenii, mai devreme sau mai
târziu trebuia să se sfârşească aşa.” Omul care rostea astfel de afirmaţii părea
să primească încuviinţarea micului grup care-] asculta. Dar des-nre cine vorbea
oare? Despre Gerbois sau despre Crevet? Ardeam de nerăbdare să aflu, dar nu
îndrăzneam să mă amestec în conversaţie cu figura mea de parizian cu „accent
ascuţit” J. Ca şi în aiun. la locul accidentului, mă temeam să nu comit o
indiscreţie. Mă îndepărtai deci, nemulţumit de mine şi de ceilalţi.
A doua zi o întrebai pe Sidonie despre cei doi bărbaţi. Nu scosei de la ea
prea multe amănunte exacte, în afară de faptul că „nu era mare lucru de capul
lui Crevet”, care încercase toate meseriile şi locuia singur într-o rulotă stricată,
la ieşirea din oraş. Toată consideraţia ei se îndrepta în schimb către Gerbois,
un tată de familie în rândul lumii, a cărui soţie era „o fătucă de treabă”. Nu
obţinui mai mult de-atât.
1 In original: accent poinntu (n. t).
Mai târziu, mergând pe stradă, îmi căzură ochii pe o vitrină modestă
unde erau expuse paginile ziarului Le Dauphine libere. Era biroul local al
acestui cotidian. Am intrat şi m-am prezentat drept un scriitor parizian venit să
scrie la faţa locului o cronică provensală. La urma urmelor, era aproape
adevărat. Mă interesa catastrofa de la fabrica Ruggieri şi îndeosebi
personalitatea victimelor. Secretarul de redacţie scoase pentru mine dosarul
voluminos al acestui foarte proaspăt eveniment. Era acolo şi fotografia rulotei în
care locuia Crevet, dar se procedase deja la ridicarea ei. În scurta biografie a
numitului Crevet se menţiona că acesta, copil din flori al unei anume
domnişoare Crevet, decedată pe când el avea doar vreo doisprezece ani, fusese
crescut, dacă se poate spune aşa, la Asistenţa publică din Avignon, nu fără a-şi
înviora viaţa de acolo prin câteva evadări urmate, de fiecare dată, de readucerea
lui înapoi mânu militari, până în ziua în care fusese înrolat şi plecase în
Algeria. Apoi, micile îndeletniciri – cules de măsline, tunsul oilor, recoltat de
levănţică, mecanic de automobile, zidărie, terasamente etc.
— Alternau la el cu perioade de şomaj şi cu scurte şederi în închisoare
pentru micile păcătoşii. Remarcai trăsăturile eroice ale destinului acestui ins
umil, marginal. Cât despre Gerbois, obţinui, pe lângă adresa lui, un început de
elucidare a ghinionului care-l urmărea – căci era clar că la el făcuse aluzie
consumatorul din bistrou. Într-adevăr, acest bărbat liniştit părea sortit
accidentelor de muncă. În
1955, pe un şantier H.t. M. 1, o încărcătură de cărămizi scapă din
cârligul unei macarale şi-i rupe umărul. În 1958, e traumatizat în urma
exploziei unei mine în timpul săpării tunelului rutier de la Pernes-les-
Fontaines. În 1963 este busculat de un camion care cobora panta de la Gordes.
În anul următor, în timp ce se curăţau platanii de crengile uscate, se rupe un
lanţ de la maşina de tăiat crengi, sare şi îi sfâşie faţa. În 1967, pe şantierul de
refacere, a şoselei naţionale 542, o cuvă de bitum în fuziune se răstoarnă şi îi
arde picioarele. În 1970, primeşte în ochi un un jet de sulfat de cupru cu care
se stropeau viile. Cu siguranţă, Capolini nu cunoştea această cascadă de
nenorociri în ziua în care îl angaja pe Gerbois în fabrica lui. Mă gândeam la
celebra întrebare pe care foarte superstiţiosul Mazarin nu uita niciodată să o
pună atunci când urma să ofere un post cu responsabilitate unui candidat
recomandat de cineva: „E fericit?”, ceea ce voia să însemne: are noroc?
Am mai lăsat să treacă o săptămână, apoi m-am dus la adresa care-mi
fusese comunicată la ziar ca fiind a lui. Adrienne mă primi, fără să fie prea
surprinsă, într-o casă în care domnea o dezordine plăcută. De la moartea lui
Gilles trăia într-o atmosferă de doliu şi condoleanţe de care părea ameţită şi
copleşită în acelaşi timp. Chiar de la sosirea mea, se lansă într-un elogiu
exagerat şi confuz al soţului dispărut, referindu-se în principal la perioada
Ocupaţiei şi la cea a Eliberării. Gilles apărea
1 Habitations î loyer modere (locuinţe cu chirie moderată, pentru familiile
cu venituri mici) (n.t.).
Drept marele erou al „machiurilor” de pe, râul Sorgue şi animator al
Eliberării şi al e-purării din august 1944. Timp de mai multe săptămâni, el ar fi
fost stăpân pe Monteux şi împrejurimile acestuia, ca un prinţ războinic. Ah,
cum îi mai făcuse să tremure pe trădători şi pe colaboraţionişti! Adrienne nu
vorbea despre aceste lucruri decât din auzite, căci ea se născuse în 1940, dar
eroismul lui Gilles era înscris în istoria orăşelului Monteux. Ei, şi pe urmă? La
ce serviseră toate astea? Ce avantaj avusese el de pe urma a tot ce făcuse'?
Nimic, nici măcar o medalie! Se tân-guia ea.
Rostii numele lui Ange Crevet, la care ea exclamă: „Ange şi Gilles? Cei
mai buni prieteni din lume, domnule. Nedespărţiţi, ca să spun aşa. Pentru
Crevet ăl Mic, Gilles era fratele mai mare, pe undeva chiar tatăl pe care nu-l
avusese, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Cum se ducea Gilles să muncească
într-un loc, îl vedeai venind acolo şi pe Ange. Trebuia neapărat să fie angajat şi
el acolo. Şi au murit amândoi în acelaşi accident, ceea ce era foarte firesc din
moment ce au lucrat întotdeauna împreună.”
Ultimele cuvinte mă umplură de uimire. Lucraseră deci împreună şi în
altă parte decât la Ruggieri?
— Da' sigur, domnule. Ca zidari pe un şantier H. L. M., ca terasieri la
drumuri în construcţie sau în reparaţie, la curăţat copacii de uscături sau la
munci agricole când nu găseau nimic altceva. Ei, ce să-i faci, când nu eşti
calificat, trebuie să le ştii pe toate!
Adrienne părea să nu pomenească cu bună ştiinţă despre accidentele
repetate cărora Gil-les le căzuse victimă. Nu am adus vorba nici eu despre ele.
Seara am trecut din nou pe la sediul ziarului Le Dauphine, ca să mai
obţin şi alte informaţii. Din nefericire, secretarul era absorbit de anunţul
bilanţului de sfârşit de lună care părea să fie dificil. Pentru el, catastrofa
Ruggieri era încheiată, clasată, trecută la arhive. Mărturisesc că nu ştiam prea
bine ce aşteptam din partea lui. Ceea ce continua să mă intrige era acel cuplu
straniu, acele accidente repetate şi misterul exploziei ucigaşe de la fabrică.
Zăbovind o vreme în încăpere, îmi căzură ochii pe pagina întâi a primului
număr din Le Dauphine libere expusă sub o placă de sticlă: intrarea în oraş a
tancurilor Armatei I, mulţimea în delir, ultimii soldaţi germani luaţi prizonieri
de către cei doi F. F. I. 1. Data: 11 august 1944. „Ia te uită, mă gândii, 11
august este şi ziua în care a avut loc accidentul de la fabrica Ruggieri.” Văzând
că încerc să descifrez articolul de fond, secretarul interveni: „Vincent Bure, cel
care a semnat aceste rân-duri, e la pensie de multă vreme, dar se ţine foarte
bine şi nimeni nu cunoaşte ca el Mon-teux din anii de şi de după război. Dacă
doriţi să staţi de vorbă cu el, pot să-l anunţ”. Încuviinţai cu înfrigurare şi, după
o scurtă convorbire telefonică, am stabilit cu Bure să mă duc la el în ziua
următoare, spre sfârşitul dimineţii.
1 F. F. I. (Forces francaises de l'interieur – Forţele franceze interne),
nume dat în 1944 tuturor formaţiunilor militare din Rezistenţa franceză (n. t).
Locuia lângă gară, într-o clădire mare, care fusese probabil atelier sau
antrepozit. Era o construcţie tristă şi urâtă, dar cu spaţiu be-* rechet. Numele
Bure i se potrivea: un bătrâsi urs brun, jovial şi morocănos. Vorbea mult şi cu
un accent atât de colorat încât mi se întâm-pla să-l rog să repete ceea ce'
spunea. Era, aparent, ' un maniac al documentării. „Din fericire, comenta, el
plimbându-se prin încăperi în care erau îngrămădite dosare şi teancuri de
ziare, nu de spaţiu duc lipsă aici. Par, vedeţi dumneavoastră, esenţialul din
arhivele mele se află aici înăuntru!” Şi se bătea peste frunte cu latul palmei.
„Când o să mor eu, ce pierdere va fi pentru cronica locală! Ah, ah, ah!” Şi râdea
bucuros de gluma straşnică cu care avea să-i surprindă, murind, pe
concetăţenii lui din Monteux. „Pentru că, vedeţi dumneavoastră, m-am născut
în 1918. Sunt foarte mulţumit de asta. Am ratat, evident, războiul din 14-18.
Cu toate că. Taică-meu, care-l făcuse, numai despre asta vorbea. Atî-ta am
auzit vorbindu-se despre Verdun şi despre faimosul Chemin des Damesi, încât
am ajuns să cred că fusesem şi eu acolo! Ah, în schimb, Frontul popular,
războiul din Spania, Hitler şi Mussolini, războiul ăla păcătos, Ocupaţia şi
Eliberarea, am fost şi eu peste tot, da, am văzut toate astea cu ochii mei. Ca
ziarist, vă daţi seama! Apoi, când îi vedeam venind la ziar pe nişte bieţi novici,
tare-mi venea să râd, dar mi-era şi milă. Bieţii căţelandri! Apăreau şi ei la
spartul târgului. Căci v-aţi
1 Locul unor bătălii crâncene în anii 1917-1918 (n. t).
Dat şi i dumneavoastră seama, nu-i aşa? Nu se mai întâmplă nimic! De
la Eliberare încoace e linişte peste tot. In afară de Indo-china şi de Algeria, doar
murmure, domnule, murmure îndepărtate! Şi pe urmă, nimic, absolut nimic.
Din amabilitate mi se trimite ziarul. Dar de câte ori, după ce-l parcurg,
dimineaţa, în treizeci de secunde, nu-mi spun:„Bieţi căţelandri! Dac-aţi fi fost
cinstiţi, n-aţi fi tipărit ziarul ăsta! Aţi fi afişat în vitrină: de ieri până astăzi nu
s-a întâmplat nimic, deci II nu există ziar!” Ah, ştiţi, sunt tare mulţumit f§ că
am scăpat de-acolo. Mă cufund din nou în evenimentele pe care le-am trăit.
Alea e-rau adevărate! Uneori vine câte un vecin să mă vadă. Mă-ntreabă: „Ei?
Ce mai e nou?” Eu îi răspund: „Armata a VI-a condusă de von Paulus a
capitulat la Stalingrad”. Iar el îmi spune: „Ei, drăguţă, nu cumva ai început s-o
iei puţin razna?” Pentru că data trecută îi spusesem: „Japonezii tocmai au
distrus flota americană din Pacific la Pearl Harbour”. Sau: „Italienii au agăţat
cadavrul lui Mussolini în cârligele unei măcelării din Como”. Iar asta|
înseamnă că nu prea ne plictiseam pe vremea| aceea!”
Nu-l puteam opri din logoreea (lui. Până Ie urmă am reuşit să strecor:
„Da, dar acumf chiar şi la Monteux e zgomot şi violenţă. Văd că uitaţi catastrofa
de la fabrica Ruggieri”. Bure tresări.
— Ruggieri? Păi acolo e tocmai invers. De când eram copil aşteptam să
se-ntâmple ceva în cutiuţa aia. Ştiam eu că acolo mocneşte ceva. Şi-mi
spuneam: „Mocneşte, mocneşte.
Dar când o să izbucnească oare?” Ei bine, a izbucnit până la urmă! Dar a
durat ceva.
— Ieri m-am dus să-i văd pe soţia şi pe puştii lui Gilles Gerbois. Îl
cunoşteaţi?
— Dacă-l cunoşteam! Şeful F. F. I.- Ştilor de pe Sorgue. Un băiat de toată
isprava, să ştiţi!
Se ridică şi se duse la un vraf de ziare pe care începu să le împrăştie.
— Iată, am găsit. Uite-l aici pe Gilles cu machisarii lui, aelamat de
mulţime.
Întindea în faţa mea ziare îngălbenite, pline de fotografii şi de titluri scrise
cu litere de-o şchioapă.
— Acolo, cei pe care-i împinge de la spate sunt prizonieri germani. El a
fost primul care-a ieşit în întâmpinarea tunurilor armatei I a lui De Lattre de
Tassigny.
— Şi asta? Asta ce e?
Pusesem degetul pe o fotografie în care se vedea o femeie slabă şi cheală,
cu picioarele goale, clătinându-se în mijlocul unui grup de bărbaţi veseli.
— Asta? Păi e creveţica, pe cinstea mea!
— Creveţica?
— Da, o fată sărmană care stătea cu plodul ei într-o magazie, la ieşirea
din ţinut. Trăia lucrând te miri ce pe ici pe colo, dar de fapt se culca cuţ
bărbaţii. Se întindea cu toţi din Monteux. Se poate spune că toţi bărbaţii din
sat i-au trecut peste burtă. Şi, bineînţeles, atunci când au venit soldaţii nemţi,
au trecut şi ei pe-acolo. Şi-i aştepta pe americani să vină la rând. Ştiţi şi
dumneavoastră cum e. Cât de adevărată ar fi fost Eliberarea fără o femeie
tunsă? Şi cum creveţica se culcase cu nemţii, Gilles şi cu băieţii lui au pus
mâna pe ea, au legat-o de un scaun în piaţă şi-au tuns-o chilug. Şi ce se mai
distra toată lumea, ce se mai distra.
— Şi pe urmă?
— Ah. Păi, vedeţi dumneavoastră, dacă era după mine, n-ar fi trebuit s-
ajungem până a-colo. Eliberarea era o sărbătoare, o sărbătoare superbă. O zi ca
aceea nu trebuia întinată. Numai că în pădure fusese omorât un soldat din
Rezistenţă. Şi-atunci au luat-o pe creve-ţica, au dezbrăcat-o pe jumătate, au
pus-o să-şi scoată pantofii şi-au silit-o să meargă cu ei să depună o jerbă de
flori pe locul unde fusese ucis. Ah, ce trist spectacol, vă jur! Biata creveţică,
tunsă chilug, n-avea pe ea decât un combinezon roz din indeşirabil, şi bărbaţii
care se distrau fiindcă i se vedea prin el ruşinea. Picioarele goale îi alunecau pe
pietre, câteoda-tă chiar cădea, şi atunci Gilles o ridica lovind-o cu cizma, şi
trebuia s-o pornească iarăşi. Pe mine m-a scârbit chestia asta. Şi n-am fost
singurul care a gândit în sinea lui că era mai lesne s-o chinui pe biata fată
decât să” te lupţi cu nemţii. Da' vă daţi seama, nimeni n-aj îndrăznit să
deschidă gura şi să protesteze!
— Ce s-a întâmplat cu ea pe urmă?
— S-a dus să se ascundă în dărăpănătura | ei. Nimeni n-o mai vedea
ieşind. Probabil că' nişte suflete milostive îi duceau de-ale gurii. Ştiţi, aici cel
mai mult s-a suferit de foame după Eliberare. Îşi trimitea puştiul să cerşească
şi să facă cumpărăturile. Şi pe urmă, într-o bună zi, să fi fost vreo doi ani mai
târziu, s-a aflat că murise. Niciodată nu stătuse creve-; ţică bine cu sănătatea.
Bietu' ei puşti a fost dus la orfelinatul din Avignon.
— L-aţi cunoscut?
— Nu, aproape deloc. Cred că-l chema Ange.
— Ange Crevet?
— Bineînţeles, pentru că era băiatul Iu' creveţica.
— Păi atunci, el e cel care a sărit în aer cu Gilles Gerbois?
— Ah, tot ce se poate. Ia uite, nu făcusem legătura. Dar ce importanţă
are?
Ce importanţă avea? Pe 11 august 1944, Gerbois fusese călăul mamei
sale. Ange avea pe-atunci zece ani. Locuiau amândoi într-o dărăpănătură. Şi se
poate închipui ataşamentul sălbatic ce-i unea probabil pe aceşti doi nenorociţi.
Copilul se aflase, fără îndoială, în primul rând de spectatori atunci când
Gerbois şi oamenii lui o tunseseră pe creveţica şi De urmă o dezbrăcaseră ca s-
o târască la mormân-tul soldatului. Şi treizeci de ani mai târziu, într-un 11
august, amândoi, şi Gerbois şi Crevet, mureau în acelaşi accident. Îmi venea a-
cum în minte un cuvânt al lui Capolini: comemorare. Deviza profesiunii de
artificier. Şi n-am auzit ca locuitorii din Monteux să-şi comemoreze eliberarea
lor din 1944. În afară de unul, poate. Dar atunci, ce pasăre ciudată şi Crevet
ăsta mic!
Mi-au trebuit patru zile de căutări până să găsesc pe cineva care să-mi
vorbească despre el. Acest cineva se întâmplă să fie Adele Gerbois, sora lui
Gilles, o fată bătrână ce trăia din croitorie. Am dat într-un târziu de locuinţa ei
pe o străduţă întortocheată ce urca pieziş printre căsuţe cocoşate şi înveselite
de grădini minuscule. Semnalul de alarmă emis de ea în privinţa relaţiilor
dintre Gilles şi Ange nu semăna deloc cu ceea ce-mi spusese Adrien-ne, văduva
lui Gilles. De fapt, croitoresei nu părea să-i pese prea mult de cumnata ei.
— O fată de treabă şi la locul ei, domnule, dar îngustă la minte şi
aproape analfabetă.
Atunci am băgat de seamă că pereţii salonaşului în care mă primise erau
acoperiţi cu rafturi pline de cărţi.
— TFrate-meu i-a făcut un hatâr c-a luat-o de nevastă. A făcut-o din
cauza copiilor. Ea l-a împiedicat să reuşească aşa cum ar fi trebuit.
Era foarte reţinută. Renunţă însă la tonul j ei rezervat atunci când
aruncai în discuţie nuj mele lui Ange.
— Nu e bine să vorbeşti de rău un j mort, domnule, dar Crevet ăsta m-a
intrigat dintotdeauna. Cu neputinţă să ştii ce gândea,] părea mereu ffământat
de ceva, era ascuns şi! Pe deasupra nu-şi găsea locul, nu ştiai la cel să te
aştepţi din partea lui. Nu l-am văzuţi niciodată râzând. Era de-a dreptul
sălbatic. J domnule.
— Avea prieteni?
— Prieteni? Nu, nimeni nu ştia să fi avutj în afară de fratele meu, din
păcate! Ştiţi, parcă l-ar fi urmărit. De câte ori nu s-a angajat şi el în
întreprinderea unde lucra frate-meu! Gilles îl trăgea după el cum îşi trage
ocnaşul ghiuleaua. Într-o zi l-am întrebat dacă nu-i era teamă de ciudăţenia aia
de om. Mi-a dat un răspuns destul de straniu: „Mai bine să stea pe lângă mine.
Măcar ştiu ce-nvârte”. Aţi văzut cum s-a sfârşit.
— Vreo femeie?
— Vreo femeie? Doar să fi fost de-a dreptul nebună ca să se-ncurce cu
unul ca el! Nu, nimeni nu ştia să fi avut. În afară de mai-că-sa, vezi bine. Ah,
trebuie să recunosc că ţinea la ea ca la o icoană. Eu, care mă ocup, împreună
cu ţârcovnicul, de mormintele lăsa-te-n paragină, pot să vă spun că el aducea
tot timpul flori la mormântul maică-sii. Îşi avea calendarul lui. Un maniac ai
datelor. De altfel, nu prea se ştia căror evenimente corespundeau acele date.
Aniversarea mamei lui, ziua ei de nume, data morţii ei poate. Iar restul, un
mister total. Dar la anumite date fixe erai sigur că o să-l vezi pe Crevet venind
la cimitir.
Comemorare. Din nou mi-am amintit cuvân-tul cheie al lui Capolini. Şi
brusc, mintea mi se lumină.
— Apropo de date. Gilles a avut nişte accidente de muncă, mi se pare.
Ştiţi exact când?
— Vreţi să ştiţi în ce zile au avut loc acele accidente? Păi în privinţa asta
nu pot să vă spun nimic precis. Ar trebui s-o întrebaţi pe Adrienne. Trebuie să
le aibă prin hârtiile ei.
Două ore mai târziu mă aflam la văduva lui Gilles şi obţineam de la ea
exact ce căutam. Evident, puţin mirată, se afundă totuşi în nişte mape pline de
hârtii în neormduială. Scotea de-acolo fişe de angajare, procese-verba-le cu
accidentele, dosare de boală. Nu se punea câtuşi de puţin problema să
reconstitui chiar toată viaţa fără de noroc a lui Gilles. Aflai însă că lanţul
maşinii de tăiat crengi de la care s-a ales cu o cicatrice sărise pe 11 august
1964. Că acel camion care-l răsturnase pornise pe panta de la Gordes pe 11
august 1963. Că încărcătura de cărămizi îi căzuse în cap pe 11 august 1955.
Căutările noastre nu scoaseră la iveală nimic altceva. Naivitatea femeii,
insensibilă la revenirea obsedantă a a-celei date, până la urmă mă descurajă.
La urma urmelor, în ce eram oare pe cale să mă amestec? Nu eram nici poliţist,
nici rudă de-a lui Gilles Gerbois. Eram împins 'doar de curiozitate, o curiozitate
pe care meseria mea de scriitor o scuza, în cel mai rău caz.
O ultimă mapă conţinea scrisori, către A-drienne, cu o sumedenie de
informaţii şi mai de neînţeles decât celelalte. Mânuiam, pe undeva scârbit şi,
neîndoielnic, cu conştiinţa încărcată, acele vestigii ale unui trecut necunoscut.
Tocmai le puneam pe toate la loc, când un plic îmi atrase atenţia, din cauza
scrisului infantil cu care era notată adresa. Plicul j conţinea o foaie smulsă
dintr-un caiet de şcoaj lă pe care era scris cu litere stângace şi într-o ortografie
pur fonetică:
CÂND MOI FACE MARE AMSĂ TE OMOR.
ANGEl.
UNŞPE AGUST 1944
— Ce-i asta? Mă întrebă Adrienne. Pusei totul la loc.
— Nimic. O copilărie.
În ce mă privea, acel caz era de-acum închis. Desigur, mai rămâneau
goluri, aspecte nedesluşite, puncte de suspensie. Nu doream însă să aflu mai
multe despre acea poveste de dragoste şi ură care-şi aflase deznodămân-tul
într-un foc de artificii. Venise momentul să mă apuc în sfârşit de îndrăzneţul
meu roman poliţist, acea poveste de răzbunare ce se întinde pe durata unei
vieţi întregi, în atmosfera unui orăşel de provincie în care totul se ştie.
Blandine sau Vizita tatălui „NOI, ĂŞTIA, CELIBATARII, suntem fragili şi
ameninţaţi în. Acelaşi timp!”
Anselme lansase această afirmaţie pe un ton peremptoriu după o lungă
tăcere în timpul căreia ascultase păsurile şi revendicările celorlalţi convivi
necăsătoriţi. Apoi înşfăcase o sticlă cu cidru şi se-apucase să umple paharele
ca pentru a-şi asigura astfel un auditoriu calm şi atent.
„Ne plângem de exigenţele perceptorului care îl striveşte pe celibatar cu o
predilecţie sadică. Dar e vorba şi de lipsa noastră de mobilitate, în marile
întreprinderi oamenii îşi închipuie bucuroşi că un celibatar, pentru că nu are
nici soţie, nici copii pe care să-i care după el, poate fi deplasat, mutat de colo-
colo, în provincie sau la capătul lumii. Călător fără bagaje, el ar putea fi
transportat cu mai puţine cheltuieli decât un bărbat căsătorit. Fără îndoială,
lucrul ăsta e adevărat pentru întreprinderea lui, dar pentru el personal e un
dezastru. Căci un tată de familie posedă un mediu uman minim care îi este
ataşat şi pe care îl poate lua cu el. Soţia şi copiii formează o mică societate
care, de bine de rău, îl urmea-| ză în peregrinările sale. Celibatarul îşi are şij el
mediul lui uman: părinţii, prietenii, prietenele, terenurile lui obişnuite de
vânătoare, clubul, saloanele. Nimic din toate astea nu poate fi dus cu sine.
Transplantat, el suferă de o singurătate totală, profundă. Îi vor trebui ani de
zile până să-şi poată reconstitui solul lui uman fără de care e dezrădăcinat şi
într-o stare socială şubredă.
„Da, într-adevăr, suntem fragili şi ameninţaţi repetă el, iar eu am avut de
curând o experienţă foarte ciudată în acest sens.”
Tăcu apoi o clipă ca să ne capteze mai bine atenţia.
CASA MEA E APROAPE şi de biserică, şi de şcoala din sat. Unul din
farmecele datorate acestei poziţii este dangătul clopotelor, celălalt – rumoarea
îndepărtată şi reconfortantă din curtea de recreaţie. E o casă deschisă pentru
toată lumea. Încă o trăsătură a vieţii celibatarului., Femeia este cea care
închide uşile casei. Ea 'este „paza unui cămin, o pază deseori geloasă, având
câteodată tendinţa pronunţată de a face gol în jurul soţului ei. Ştim cu toţii
lucrul ăsta: în unul din două cazuri, un prieten care se căsătoreşte e un prieten
pierdut. Doamna îl vrea numai pentru ea şi îi repugnă acea complicitate creată
de relaţiile soţului ei anterioare căsătoriei.
Uşa mea, dimpotrivă, e întotdeauna deschisă. De patru ori pe zi, mici
grupuri de elevi şi eleve trec veselindu-se prin faţa grilajului deschis al grădinii.
Adesea, când e vreme fru-' moaşă, se aventurează până la mine în casă.
Am în grădină aluni, meri, cireşi şi un moş-mon. Dacă te uiţi atent pe
lângă ziduri, primăvara găseşti fragi sălbatici. Şi pe urmă, mai e şi curiozitatea
trezită de meseria asta ciudată de fotograf pe care o am eu. Oare cum să-ţi poţi
câştiga viaţa din aşa ceva,? Dacă măcar aş fi avut o prăvălie cu aparate şi
pelicule de vânzare, dacă aş fi fost văzut lu-crând la botezuri, căsătorii, întâlniri
ale vână-torilor! Dar nu, eu sunt „reporter”. În fond, nu se prea ştie cu ce mă
ocup. Atunci, nu-i aşa, această meserie care de fapt nici nu e meserie, aceste
porţi deschise, absenţa unei stă-pâne în casă, toate acestea stârnesc dispreţul
oamenilor serioşi şi curiozitatea copiilor, care se aventurează în expediţii. Mă
întâlnesc pe mine, facem cunoştinţă. Explorează repede casa şi observă că în
congelator se află o provizie de îngheţată. Din când în când am grijă să refac
această provizie, ca şi pe cea din tava păsărelelor şi din strachina pisicii.
De reţinut că autorii acestor incursiuni sunt aproape întotdeauna băieţii,
deşi şcoala e mixtă. Fetele, mai temătoare – sau grijuliu admonestate – nu prea
se avântă cu plăcere într-o casă necunoscută. La urma urmelor, e de remarcat
faptul că, în ciuda tuturor discursurilor „permisive”, cum se spune, moravurile
au rămas, cel puţin în această privinţă, foarte tradiţionaliste. Mi-ar plăcea ca
sociologii să facă nişte anchete în marile oraşe şi să compare numărul băieţilor
şi pe cel al fetelor care hoinăresc în zilele libere pe străzi. Sunt sigur că
procentul ar fi de o fată la zece băieţi. '
Un amic căruia îi povesteam despre aceste vizite ale copiilor şi despre
raritatea fetiţelor printre ei spuse pe un ton exclamativ: „Norocul tău! Fii atent
cu fetiţele! Nu te-atinge, jos labele! Orice s-ar spune în mediile care se cred
evoluate, cu băieţii poţi să-ţi permiţi orice. Fetiţele sunt nişte capcane pentru.
Proşti, nişte încurcă-lume, mici otrăvuri.”
Nu-l crezusem decât pe jumătate, cunoscân-du-i pesimismul înveterat şi
misoginia. Apoi m-am gândit din nou la el în acea zi din vara trecută când am
făcut cunoştinţă cu Blandine.
Îmi scosesem camera de 4x5 inch cu toate accesoriile ei – trepied cu
cremalieră, cadru, celulă, telemetru, chiar şi bliţul electronic ca să luminez
umbrele la o fotografiere în plin soare. Trebuia să pozez un cuplu de bondari
mari care tachinau zgomotos florile unei tufe de lavandă. Acest document putea
trezi interesul unei reviste semiştiinţifice, foarte luxoasă, care plăteşte destul de
bine, dar asta cerea o răbdare fără margini, căci e de la sine înţeles că nu mă
puteam aştepta nici la cea mai mică dovadă de cooperare de la gângăniile mele.
De-abia terminam punerea la pun-l pentru unul din bondari pe care-l
prindeam în colimatorul meu, că gângania se şi gândea să-şi schimbe floarea,
înainte ca eu să fi putut face fotografia. Eram concentrat, încordat, în pragul
exasperării, când un enorm intrus aproape că ţâşni între picioarele mele, îmi
răsturnă trepiedul şi aparatul. Era un dine mare, semănând cu cei ciobăneşti,
flocos, negru şi jovial care, fără multe fasoane, ridică laba asupra levănţicilor
mele înainte de a se încurca în şnurul flashului.
Imediat după asta, aud nişte chemări, nişte voci limpezi y râsete şi văd
apărând îndată două fetiţe. Am uitat de tot de una din ele, care trebuie să fi
fos”t cenuşie, sau transparentă, sau chiar invizibilă, căci nu mai aveam ochi
decât pentru cealaltă, atât era de delicată şi de drăguţă. Şorţuleţele de lustrin
negru garnisit cu găitane roşii ale şcolarilor au dispărut astăzi, şi-mi pare rău
după ele. Nimic nu pune mai bine în valoare prospeţimea şi drăgălăşenia unui
copil ca o îmbrăcăminte închisă şi austeră. Blandine avea un sarafan albastru
deschis, foarte scurt, strâns cu o curea înflorată deasupra coapselor ei aurii. A
izbucnit în râs văzându-şi câinele năpustindu-se în aparatele mele, şi îndată
mi-a venit în minte unul dintre îngerii muzicieni ai lui Bo-ticelli. Fata porni în
urmărirea lui, reuşi să-l prindă de zgardă, dar câinele era mai greu ca ea şi o
trânti în iarbă. Eu, în schimb, sorbeam din priviri acel spectacol încântător şi
mă întrebam de unde dracu' îmi venise ideea să fotografiez nişte bondari.
Făcurăm cunoştinţă. Locuia împreună cu părinţii ei, cu cei doi fraţi mai
mari şi cu surioara cea mică într-o fermă izolată, modestă, la uri kilometru de
sat. „Dar, îmi spuse ea, o să ne mutăm eurând.” Tatăl ei era angajat la o uzină
de material electric, şi aceasta a-flată destul de departe. Pleca devreme, se
întorcea târziu. În timpul vacanţei, nu se mişcau de-acasă, pentru că locuiau la
ţară.
Le-am condus înăuntru ca să le-arăt laboratorul şi unele dintre lucrările
mele.
— Trebuie să mai veniţi ca să vă fac portretul la amândouă, le promisei
cu ipocrizie. Dar data viitoare să nu mai aduceţi câinele.
Căci îl lăsasem afară şi, înnebunit de singurătate, făcea un tămbălău
îngrozitor ca să se-ntoarcă acasă.
Ne despărţirăm. Ele o luară la fugă râzând, înconjurate de salturile
voioase ale dulăului, iar eu rămăsei singur, uluit şi puţin trist, cu camera de 4
x 5 inch şi cu levănţicile pe care ' bondarii le abandonaseră definitiv. Ce poate fi
mai înduioşător ca un fotograf care nu mai are nimic de fotografiat, după ce a
lăsat să-i scape unica imagine care, din acea clipă, contează în ochii săi?
Blandine reveni. Singură, fără tovarăşa ei, iar mie, de orbit ce eram, nici
prin cap nu-mi trecu să mă mir de lucrul ăsta. I-am făcut o serie de portrete
care sunt, nu-ncape discuţie, cele mai reuşite fotografii ale mele din cei
douăzeci şi cinci de ani de meserie. Am avut un moment de nelinişte atunci
când i-am propus să facem cu pozele un joc pentru părinţii ei iar ea a refuzat:
„O, nu, nu i-ar interesa!” Nici măcar n-am avut curajul s-o întreb dacă ei erau
la curent cu vizitele pe care mi le făcea.
Într-o zi cu ploaie, intră scuturându-şi părul auriu, perlat de picături.
Apoi îşi atârnă pe perete impermeabilul foşnitor, translucid şi uşor ca o aripă
de libelulă, după care se îndreptă cu paşi hotărâţi spre bucătărie. Aprinsei focul
în şemineu. Ea pregăti un ceai cu pâine prăjită. Tea for two. Era un moment
încântător, radios, idilic. Nu încetai să mă gândese la Lewis Caroll, acest
clergyman * fotograf de-acum o sută de ani, care organiza la' el acasă recepţii
rezervate exclusiv fetiţelor de mai puţin de doisprezece ani. Le machia, le
deghiza, le aşeza în grupuri sau în chip de tablouri vii, apoi fixa pe peliculă
pentru eternitate acea imaturitate a lor, efemeră, fragilă şi delicioasă. Încerc să
mă conving că eu însumi am auzit din gura lui acest răspuns murmurat, pe un
tot de pudoare jignită, la urechea unui prieten care îl întreba dacă toate acele
puştoaice nu ajungeau câteodată să-l exaspereze: „Taci din gură, ele înseamnă
trei sferturi din viaţa mea!” Şi, din timiditate, minţea asupra celui de-al
patrulea sfert, care aparţinea fără nici un dubiu tot micilor sale prietene.
Ce vârstă să fi avut oare Blandine? Unsprezece ani poate, cel mult
doisprezece. Instinctul îmi spunea însă că pubertatea nu-şi slobo-zise încă
sângele. Îmi dădeam seama de acest lucru după o sumedenie de amănunte
care nu înşală, o anume francheţe apropiată de dezinvoltură în mişcări,
cicatricile de pe genunchii rotunzi şi naivi, şi anumite gesturi, ca acela, în timp
ce aştepta sau era plictisită, de a-şi ţine piciorul drept cu talpa curmeziş peste
cel stâng, postură comună băieţilor şi fetelor, dar tipic impuberă.
O, să nu râdeţi! Nu sunt atât de nătărău îneât să confund imaturitatea
cu inocenţa! Blandine era vicleană ca nimeni altcineva, şi aveam să verific aoest
lucru într-un mod foarte dureros pentru mine. Cred că, dimpotrivă,
1 Pastor anglo-saxon (n. t).
Copilul, nefiind stânjenit şi orbit de frământă-rile sexului şi ale sufletului,
este uneori în stare de mai multă şiretenie decât un adolescent în luptă cu
trăirile sale sufleteşti. Nu rareori se întâmplă ca pubertatea să facă din-tr-o
copilă vioaie şi dezgheţată o gâsculiţă de o stângăcie ridicolă. În. Primul rând,
Blandine se dovedea teribil de femeie. Am avut deseori ocazia să observ această
adorabilă precocitate la fetiţe foarte mici, de-abia ieşite din scutece. La mai
puţin de doi ani, unele dintre ele ştiu că un bărbat e bărbat şi că are dreptul
din partea lor la un comportament care se poate rezuma prin cuvântul
cochetărie, în comparaţie, băieţii rămân nişte nătă-fleţi inconştienţi – excepţie
făcând, desigur, în purtarea faţă de mama lor – până la vârsta primelor
efuziuni. Blandine luase în stăpânire casa, grădina, pe mine însumi cu o
naturaleţe suverană iar eu mă lăsam să alunec într-o situaţie care pentru mine
ţinea de domeniul basmului.
Într-o zi Blandine nu veni. Şi nici în ziua următoare. O aşteptai toată
săptămâna zbuciu-mându-mă. Auzeam cel puţin ciripitul din timpul
recreaţiilor de la şcoală şi ştiam că a-colo undeva era şi vocea ei. Week-end-ul
fu cu atât mai lugubru cu cât vremea era minunată. Luni făcui acel gest de o
stupidă stângăcie pe care încercam să mi-l stăpânesc de opt zile: m-am dus s-o
aştept la ieşirea de la şcoală, expunându-mă astfel comentariilor întregii
comune.
A venit direct la mine şi mi-a spus simplu: „Tata vrea să vă vadă”.
Era ameninţarea care plana asupra noastră încât de la prima întâlnire şi
pe care ar fi trebuit s-o îndepărtez ieşindu-i în întâmpinare, şi aş fi îndepărtat-o
cu siguranţă dacă Blan-dine, într-un mod inexplicabil, nu ar fi ocolit toate
încercările mele de a-i vizita familia.
— Oricând doreşte. La ce oră vrea să vină la mine?
— Se întoarce de la slujbă la ora şapte.
— Mâine, la şapte şi jumătate.
— O să-i spun.
Şi se îndepărtă, foarte dreaptă, foarte serioasă, fără nici o urmă din graţia
fermecată pe care o arăta de obicei la mine, în jurul meu. Se simţea de departe
că de-acum înainte fantoma tatălui veghea asupra ei şi o învăluia într-o
atmosferă de severă autoritate.
Din clipa aceea am început să aştept. Ori-ce-aş face – o comandă într-un
tiraj de cinci sute, în culori, îmi solicită tot timpul, dacă nu toată atenţia – e dor
ca să treacă timpul! Şi nerăbdarea care mă roade. Eu sunt astfel făcut încât
unele aşteptări îmi umplu viaţa şi exclud orice altă activitate, orice alt gând
străin de ele, aşteptări cu-adevărat tiranice. Acest tată nobil şi răzbunător, oare
ce acuzaţii ar putea să-mi arunce în faţă? Derulam cu febrilitate în mintea mea
amintirea tuturor vizitelor Blandinei, a orelor pe care le petrecu-serăm
împreună şi mărturisesc cu toată onestitatea că nu găseam nimic cu adevărat
vinovat. Dar Blandine era la vârsta delicios de tulbure la care tandreţea se
confundă cu. Dorinţa iar o îmbrânceală în joacă e o îmbrăţişare amoroasă. Noi
ăştia, celibatarii, ce repede am început să fim trataţi drept seducători, pe când
cel mai adesea nu suntem, dimpotrivă, decât cei seduşi, vânatul şi nu
vânătorii, victime şi nu călăi!
Se auzi soneria. Era el. Dacă mă aşteptam la un patriarh mânios, rigid,
maiestuos, mă înşelasem foarte tare. Era un bărbat scund cu o figură tristă şi
palidă sub o bască trasă până la urechi. O trăistuţă de muncitor – gustarea de
prânz, fără îndoială – îi completa silueta de om modest.
Se aşeză pe marginea unui scaun.
— Blandine mi-a spus că doriţi să staţi de vorbă cu mine, începu el.
Această minciună cu care începea discuţia noastră îmi sporea neliniştea,
cu atât mai mult cu cât nu puteam şti dacă era minciuna Blan-dinei, sau a
tatălui ei. Putea fi totuşi un fel de mână de ajutor de care mă agăţai îndată.
— Bineînţeles, aşa e. Blandine vine. pe la mine destul de des. E totuşi
normal să mă prezinte părinţilor ei.
Îl întrebai cu ce ar dori să-l servesc. Acceptă până la urmă un pahar de
bere. Iar de fumat, nu, mulţumesc, nu fuma. Se lăsă o tăcere adâncă. Era de
necrezut că aveam atât de puţine lucruri să ne spunem măsurăm cu o atenţie
neîncrezătoare, repetându-mi fără să pot crede în ce-mi spuneam: „Este tatăl
Blandinei. Lui îi datorează viaţa. El o vede şi o sărută în fiecare zi”. Cât de
ciudată e uneori ordinea naturii! La rândul lui, privea şi el în jur, curios.
— Blandine mi-a vorbit mult despre casa dumneavoastră, spuse el.
Îmi trecu prin minte ideea destul de dureroasă că, într-adevăr, dacă
Blandine era cât de cit legată de mine, asta se datora cu siguranţă mai puţin
mie însumi cât mai degrabă acelei case unde ea era stăpână şi care,
neîndoielnic, îi aducea o schimbare faţă de domiciliul familial. Mă ridicai şi-i
propusei să-i u-răt locuinţa. Poate că lucrul ăsta ar putea să aducă încrederea
de ambele părţi. Parterul. Camera de zi în care ne aflam. Biroul. Bucătăria.
Toaleta. Uşa către scara de la pivniţă. La primul etaj, baia şi patru camere. Dar
spaţiul principal se afla deasupra, în podul amenajat, lambrisat cu lamele de
pin. Era atelierul meu de luat vederi. Şi tot acolo mi-am pus şi patul, pentru
că-mi place să dorm printre spoturi, gamele, trepieduri, printre aparatele mele.
Când eram la şcoală, puneam noaptea sub pernă cartea cu lecţia pentru a doua
zi pe care o ştiam cel mai puţin. Credeam că textul, atât de aproape de capul
meu, avea să se înscrie înăuntrul lui cu ajutorul somnului, printr-un fel de
telepatie. Cu siguranţă, tot în virtutea unei credinţe asemănătoare îmi place să
mă odihnesc la umbra instrumentelor cărora le datorez subzistenţa şi libertatea
mea.
— E mare, comentă tatăl Blandinei.
Mare? Evident, o casă la ţară este întotdeauna mai spaţioasă decât un
apartament de la oraş. Dar, îi atrasei atenţia, şi eu însumi eram destul de
„mare” cu activităţile mele profesionale îneât să pot umple tot acel spaţiu.
— Ba nu, e mare, se încăpăţâna el clătinând din cap.
Apoi, în modul cel mai natural, continuă să vorbească despre propriile lui
greutăţi lej gate de casă. Probabil aflasem deja despre ele de la Blandine. Aveau
să fie nevoiţi să se mute curând. Mica fermă unde locuiau de unsprezece ani –
ia uite, adică chiar de la naşterea Blandinei!
— Le era cerută de proprietar care, pentru a fi mai sigur că se va
descotorosi de ei, le găsise o posibilitate de a se muta într-o altă locuinţă la vreo
treizeci de kilometri de-acolo. Într-unui din acele cătune construite în serie,
unde casele, toate -la fel, se privesc pe deasupra unui dreptunghi de gazon de
mărimea unui covor.
— Uitaţi, încheie el, am venit să vă întreb dacă nu cumva cunoaşteţi ceva
pe-aici. Niciodată nu se ştie, poate să apară vreo ocazie, o casă chiar şi puţin
dărăpănată, pe care m-aş angaja s-o * repar. Nu sunt pretenţios.
Îi promisei, înduioşat de această chemare în ajutor, şi gândindu-mă la
toţi oamenii pe care-i cunoşteam, dar era clar că în această câmpie invadată de
reşedinţe de agrement, locul este măsurat cu o zgârcenie din ce în ce mai mare
pentru oamenii modeşti. Îi promisei că aveam să întreb, sigur, dar tonul vocii
mele arăta destul de clar că nu prea credeam să aflu ceva. '
De altfel, nici el nu prea credea şi nu asta aştepta din partea mea. Căci
brusc faţa lui cenuşie se lumină într-un zâmbet şi, cuprins parcă de o
inspiraţie subită, ridică mâna ară-tând către scară.
— Dar dumneavoastră aici, în toată casa asta! N-aş zice că vă lipseşte
spaţiul! Din moment ce staţi mereu la etajul doi, în pod, de ce n-aţi închiria
primul etaj? Această propunere neaşteptată mă luă pe nepregătite. Mi se tăiase
respiraţia. Iar el se grăbea să insiste, ca şi cum tăcerea mea, de uluit ce eram,
ar fi fost un început de acceptare.
— Nu incomodăm, să ştiţi, eu, nevastă-mea, cei patru copii şi Pipo.
— Pipo?
— Da, e câinele.
De ăla uitasem, şi îmi adusei aminte de bruta enormă şi afectuoasă care
îmi răstur-nase instalaţia de fotografiat şi ridicase piciorul deasupra levănţicilor
mele.
Până la urmă îmi venii în fire. Nu, era de-a dreptul imposibil. Nici să nu
se gândească. E-ram mai puţin singur decât dădeam impresia. La mine veneau
prieteni. De asemenea, familia, în restul timpului, munca mea cerea linişte. Şi
în această casă – cu camerele dispuse pe verticală – era imposibil să te izolezi.
Îndată ce într-una din încăperi se afla cineva, simţeam, chiar dacă persoana
era de o discreţie desăvârşită.
: Vorbii astfel multă vreme, cu blândeţe, lăsând. Să se vadă printre
cuvintele mele un refuz definitiv la propunerea lui nesăbuită.
Zâmbetul i se ştergea cu încetineală, în timp ce îşi pleca privirea pe
fundul paharului unde învârtea mecanic un rest de bere.
— Păcat, murmura el, păcat, tare păcat. Apoi, brusc, mă privi. Partea de
jos a feţei sale mai zâmbea încă vag, dar ochii lui mici şi cenuşii mă fixau cu
multă răutate.
— Da, e tare păcat. Pentru că, dacă nu găsim nimic, o să trebuiască să
plecăm, nu-i aşa? Şi Biandine, ei bine, şi ea va pleca!
Aventuri africane.
AŢI FOST VREODATĂ LA CEUTA? E un port mic şi ciudat aflat pe coasta
marocană., în faţa stâncii Gibraltarului, acea coloană a lui Hercule europeană.
Cealaltă coloană a lui Her-cule, cea africană, este muntele Acho, ce se înalţă în
apropierea oraşului pe un soi de insulă. Deci, la vest Oceanul, la est
Mediterana, la nord Spania şi la sud Marocul. Cât despre oraşul în sine, el
reprezintă o enclavă spaniolă pe teritoriu marocan, dependent din punct de
vedere administrativ de Cadix. Destule motive ca să te-apuce ameţeala.
Populaţia, în majoritate spaniolă şi catolică, este, bineînţeles amestecată cu
elemente berbere şi arabe.
Locuiam într-o vilă adorabilă „pe care mi-o lăsase un prieten pe durata
călătoriei pe care urma s-o facă în Europa împreună cu soţia lui. Acestea sunt
invitaţiile pe care le apreciez cel mai mult. De ce vor oamenii întotdeauna să ne
facă prizonierii propriei lor prezenţe? Să mă invite, asta da, dar atunci să aibă
tactul de a dispărea şi de a mă lăsa numai pe mine stăpân al locului.
Camera pe care o ocupam se prelungea cu o terasă acoperită, orientată
către estul mediteranean. Prima rază a soarelui de dimineaţă ce mângâia
creasta valurilor se zdrobea într-o pată aurie deasupra capului meu. Prima
adiere marină era îngreunată de mirosul de lă-mâi şi de magnolii, căci între
casă şi şirul de stânci în care se izbeau valurile se afla o grădină de dimensiuni
mijlocii. Pe scurt, e inutil să mai insist, cred că aţi înţeles, că mă a- ' flam în
paradis.
Singurătatea mea nu era desăvârşită, fiindcă proprietarul mi-l lăsase pe
Mustafa, servitorul] ui, un musulman cu părul cărunt şi cu un surâs grav şi
blând. Sosea înainte de-a se lumina de ziuă, avea grijă de casă şi de flori şi
pleca la amiază, după ce pregătea prânzul. ^; într-o zi mă treziră din somn
nişte voci răz-bătând dinspre grădină, amestecate cu susurul unui jet de apă şi
cu scrâşnetul liniştit al unei 'greble în nisipul de pe alei. Făcui câţiva paşi prin
grădină înainte de a mă aşeza în faţa N; ceaiului. Un copil de vreo doisprezece
ani a-duna cele câteva frunze uscate de pe nisip, apoi se întrerupea pentru a
muta jetul de apă. Schimbai cu el câteva cuvinte. Mai târziu l-am iscodit şi pe
Mustafa în privinţa lui.
— E Hatem, băiatul meu cel mai mic, îmi răspunse el cu vioiciune. De
când nu se mai duce la şcoală, nu ştiu ce să mă fac cu el. Mai face câte-o
trebuşoară. Şomajul tinerilor e plaga noastră naţională.
— Băiatul e foarte frumos, spusei' în treacăt. De frumos, cu siguranţă că
era, blond şi azuriu, cum sunt adesea berberii din această regiune, dar
trăsăturile lui perfect regulate nu exprimau decât o gravitate oarecum
îndărătnică ce-i înăsprea chipul copilăros, în timp ce, pe figura tatălui său,
această gravitate era înnobilată de inteligenţă şi de spirit.
După ceai, obişnuiam să urc din nou la mi-ne-n cameră şi să mă culc la
loc sau să citesc ori să scriu vreo oră-două în pat. Se scurseră câteva clipe
divine. Jetul de apă gâlgâia mai departe, dar grebla nu se mai auzea. Cineva
bătu uşor în uşă. Apoi o împinse. Era Ha-tem. Şovăia. I-am spus să închidă
uşa. Ar fi putut să creadă că-l alungam. El însă, dimpotrivă, intră, trase uşa
după el şi se propti lângă pat. O umbră de zâmbet îi lumina chipul melancolic,
aşa cum uneori o rază de soare străpunge o perdea de ploaie. Ridicai puţin
pătura şi-i spusei – „Vino!” Puţinele-i veşminte alunecară pe podea iar el se
strecură lângă mine. Ii prinsei în palmă fesele micuţe, tari şi încordate, ca două
mere – reacţie de băiat cu principii, căruia îi repugnă sodomia.
— Nu ţi-e teamă că poate veni tatăl tău? L-am întrebat după câteva clipe.
Scutură din cap în semn că nu.
— Ştie că eşti aici? Semn afirmativ.
— El te-a trimis?
Băiatul încuviinţă din nou. li sărutai, mul-ţumindu-i lui Dumnezeu că un
ţinut de o asemenea frumuseţe era pe deasupra locuit de fiinţe atât de bune şi
de inteligente.
În rest, a doua zi dimineaţă, cuvintele lui Mustafa îmi confirmară
asigurările pe care mi le dăduse Hatem în ce priveşte sentimentele tatălui său.
— Ştii, îmi spuse el aducându-mi pâinea prăjită, Hatem te iubeşte mult.
Ar trebui să-1 iei cu tine-n Franţa.” Te-ar ajuta. Se pricepe la de toate, să
gătească, să deretice, să facă treabă-n grădină. Şi cu tine ar învăţa să citească
şi să scrie.
Înţelepciunea evidentă a acestui tată mă reconforta. Ştia că nimic nu-l
putea ajuta mai mult pe fiul său să-şi facă un drum în viaţă decât un protector
european de care l-ar lega un contact fizic. Minunat Islam, atât de rupt de
stupidul fanatism antisexual al societăţii noastre occidentale!
Numai că propunerea lui Mustafa nu putea să pice mai prost, adică în
împrejurări de o ironie mai cumplită. Cu opt zile în urmă, venind de la
Marrakech, mă aflasem într-o situaţie perfect simetrică şi încasasem o palmă
atât de grea încât şi-acum îmi mai simţeam gura pe jumătate mutată din loc.
Asta se întâm-plase la Chechaouen cu un băiat ceva mai' mic decât Hatem şi
pe care-l chema Abdallah.
Ah, băieţandrul ăla poate fi mândru: m-a fermecat, în toată pviterea
cuvântului! De-abia mă oprisem în piaţa principală a acestui orăşel de munte
agăţat de coasta djebeluluil ech Chaou, că el se şi strecurase în maşina mea,
fără nazuri, încercând să mă convingă cu un surâs larg că nu mă puteam lipsi
de un ghid ca să pot vizita medina2, să cumpăr piei de berbec şi să descopăr
grădina andaluză. A-veam cumva nevoie de o cameră? Da, îi răspunsei, dar
într-un hotel unde nu ţi se cere paşaportul, fiindcă voiam s-o împart cu un
1 Munte, teren muntos în Africa de Nord (n.t.). 2 Partea musulmană a
unui oraş din Africa de Nord (n.t.).
Prieten marocan. Deodată, foarte intrigat şi serios, mă întrebă unde se
afla acel prieten. „Chiar lângă mine în maşină”, fu răspunsul meu. Izbucni într-
un râs interminabil şi, cu siguranţă, râsul acela mă făcea să-l iubesc aşa, pur
şi simplu, cum iubim soarele pentru căldura şi lumina pe care le revarsă
asupra tuturor lucrurilor. Abdallah era pe-atât de oacheş şi de vesel pe cât era
Hatem de blond şi de melancolic.
Ne-am dus să ne scăldăm în izvoarele vau-clusiene < Râs el Ma, groaznic
de reci. Trupul lui Abdallah, neted, cu forme rotunde şi pietroase, semăna cu
unul din acei galeţi peste care apa se rostogoleşte bolborosind. Mă conduse
apoi într-o casă din medina, care nu dădea de bănuit c-ar fi un han şi unde
primirăm o cameră cu două paturi de o mizerie rar în-tâlnită. Dar frumuseţea
şi farmecul lui Abdallah transformau în aur, alabastru şi fildeş şlefuit tot ce era
în preajmă. În toiul nopţii, trezit de violenţa fericirii mele, îl deşteptai să-i spun
că-l iau cu mine-n Franţa, că va fi alături de mine pentru totdeauna, că-i
ofeream viaţa mea. Apoi am adormit din nou cu sentimentul de a fi încheiat o
imensă şi definitivă afacere.
1 Nume dat nurilor subterane care ies la suprafaţă, asemenea apelor de
la Fontaine de Vaucluse (n. t).
A doua zi dimineaţă, când am deschis ochii în acea încăpere sordidă,
Abdalla'h dispăruse luând cu el toţi banii pe care-i avusesem în buzunare. Eu îi
oferisem viaţa mea, el preferase şase sute patruzeci şi cinci de dirhami. În faţa
unui asemenea dezinteres mă cuprinse o ameţeală vecină cu greaţa.
Hatem şi Abdallah, Abdallah şi Hatem. În ce hal şi-au bătut joc de mine
dragostea şi în-tâmplarea în această toamnă marocană!
Lucie sau Femeia fără umbră.
FEMEILE SUNT LA FEL de inteligente ca şi bărbaţii, dar sunt mai
stupide, spuse Fabi-enne. Căci există inteligenţa, însă există şi. Să-i spunem
noninteligenţă. Dar tocmai aici trebuie să facem deosebirea. Imediat se spune:
prostie. E adevărat că prostia este o noninteligenţă. Dar nu este singurul gen de
noninteligenţă. Prostia, aşa cum indică şi cuvântul *, este proprie animalului,
adică animalului care este opusul omului. În comparaţie cu acesta, şobolanul,
vulpea, pisica, câinele şi chiar cimpanzeul sunt proşti. Dar inteligenţa lor poate
fi măsurată prin teste. E o problemă de cantitate. Astfel, e posibil să se
găsească coeficienţi de inteligenţă identici la cutare maimuţă şi la cutare om
debil mintal. Cu această nu-antă importantă: maimuţa plasată în condiţii
normale pentru maimuţe se va dovedi pe'rfect viabilă şi adaptată, în timp ce
nici un mediu social normal nu ar permite unui debil mintal să supravieţuiască
fără asistenţă.
Deci, dacă animalul este prost, e pur şi simplu fiindcă îi lipseşte
inteligenţa, şi fraza asta nu e un truism. Căci, la fel de bine se poate
1 în fr. belise – prostie, derivat din bete mal (n.t.).
Anisă fii prost având o inteligenţă medie, superioară sau chiar genială:
dacă e vorba de o formă nu negativă, ci pozitivă a prostiei. Ceea ce presupune
pur şi simplu că, pe lângă inteligenţă – şi oarecum în concurenţă cu ea – există
nişte pulsiuni, nişte fantasme care nu numai că scapă controlului ei, dar chiar
o şi controlează. Această formă pozitivă a prostiei este numită în limbajul
popular curent con-nerie J, iar originea acestui cuvânt este foarte instructivă.
Provine, într-adevăr, din latinescul cunnus şi indică sexul femeii. Michelet era,
de altfel, indignat de faptul că un lucru atât de încântător a fost transformat
într-un sinonim al prostiei. Greşea. Tocmai pentru că a trăit în intimitatea unei
femei, ar fi trebuit, dimpotrivă, să admire intuiţia populară. Căci propriu femeii
este faptul de a avea, în afară de un creier egal din toate punctele de vedere cu
cel al bărbatului, un cunnus care uneori începe să gândească în locul
creierului ei. Oricine trăieşte cu o femeie, îşi învaţă foarte cu-rând urechea să
recunoască vocea vaginului ei atunci când se întâmplă ca aceasta să o a-copere
pe cea a creierului. În acest sens, ar fi de dorit să se creeze epitetul vagin,
vagină, substantivul vaginerie şi verbul a ăevagina pentru a le înlocui pe
necuviincioasele conn -conne – connerie '% deconner 5. Se va spune că şi
bărbatul îşi are sexul lui care, la fel ca şi cel al femeii, îi poate obnubila
inteligenţa.
1 în fr. în org., înseamnă nerozie, prostie, stupizenie (n.t.).
— Prost, 3 – proastă. 4 – prostie, 5 – a face, a spune prostii (n.t.).
Sexul viril este însă mai puţin „consubstanţial” decât cel al femeii. Nu
este îngropat în trupul lui ci, dimpotrivă, agăţat parcă accidental de el. E
aproape un atribut social, ca barba, şi, de altfel, în mare parte, bărbatul nu
acţionează în funcţie de sexul său decât sub imperiul unei presiuni sociale.
Societatea este cea care îl obligă să se comporte „ca un bărbat”, să îşi „spele
onoarea în sânge”, şi alte stupidităţi. Şi, fără îndoială, atunci când se află la
volanul maşinii, el abdică de la orice urmă de inteligenţă pentru a nu mai
asculta decât de „virilitatea” sa. Dar şi aici factorul social joacă un rol
important.
Acestei dominaţii a vaginului femeii asupra inteligenţei ei i s-a găsit în
Evul Mediu o explicaţie admirabilă prin umorul şi perspicacitatea ei. Mai întâi
se spunea că vaginul e un animăluţ cuibărit în burta femeii şi a cărui hrană
obişnuită este sperma bărbatului. Dragostea începând să lipsească, vaginul
înfometat îşi părăseşte scorbura, aşa cum lupul iese din pădure, şi începe să
bântuie prin trupul femeii în căutarea hranei zilnice. Or, ce seamănă cel mai
mult în corpul femeii cu sperma? Chiar substanţa cenuşie din creierul ei.
Vaginul urcându-i-se la cap, începe să mănânce din creier. Femeia devine
isterică, începe să „de-coneze”, să „devagineze”.
— Bineînţeles, bineînţeles, interveni Ara-broise, dar dacă „vagineria”
constituie forma pozitivă a prostiei, ar mai trebui să arătăm şi tot ceea ce are ea
cu-adevărat pozitiv, vreau să spun sursa de bogăţii pe care o reprezintă.
Lucrurile merg până într-acolo încât bărbatul
12a sau femeia cu inteligenţă transparentă, fără umbră de „vaginerie”, ar
fi doar nişte biete ectoplasme. Amintiţi-vă de Schlemihl, „eroul lui Chamisso,
omul care şi-a vândut umbra diavolului. Crede că l-a păcălit pe Necuratul
cedându-i umbra – adică nimic de fapt – în schimbul unei averi. În realitate el
nu mai are suflet, şi îi îngrozeşte pe toţi cei care îi ies în cale. Cât despre femeia
deposedată de umbra ei, aceasta e şi mai nenorocită, căci a pierdut totul.
Femeia este umbra bărbatului, iar bărbatul vrea să trăiască în această umbră,
căci de-acolo îi vin căldura şi culoarea. Datorită luminii cresc frunzele
copacilor, dar tot ea opreşte creşterea rădăcinilor, ce nu pot înainta decât în
noaptea adâncurilor. Trebuie să-l avem prezent în minte pe Goethe şi a sa
teorie a culorilor pe care o considera drept partea esenţială a operei lui.
Lumina este, după Newton, compusă din cele şapte culori ale spectrului.
Afirmaţie scandaloasă, de neacceptat pentru Goethe. Lumina este încununarea
purităţii, a simplităţii, a omogenităţii. Cum să rezulte ea dintr-un a-mestec de
culori care, toate, sunt mai sumbre decât ea? Nu, lumina este primară,
originală, eternă. Ca să se poată naşte culorile, lumina trebuie filtrată printr-un
mediu difuz, cum ar fi un cristal sau atmosfera cerească. Culorile sunt
suferinţele luminii, pasiunile şi actele ei, eăci una fără cealaltă nu se poate. Tot
aşa, torentul de munte cristalin şi pur ce se năpusteşte la vale poate fi captat
într-o turbină care-l sorteşte întunericului şi muncilor de tot felul. Cât despre
om, el îşi datorează culorile nucleului său de tenebre.
Fizica modernă l-a ales pe Newton cu lu-< mina lui compozită şi
secundară faţă de cu^ loare. Ar fi însă uşor de demonstrat că întreaga istorie a
picturii i-a dat câştig de cauză lui Goethe şi umbrei sale policrome. Culmile ei
se numesc Leonardo da Vinci, inventator al clarobscurului cu a sa Madonă din
grota cu stând, Rembrandt cu scenele lui nocturne. Ca-ravaggio care' reface
lumea cu o răsuflătoare ce străpunge fundul unei pivniţe, impresioniş-tii cu
umbrele lor violete.
În copilărie, am trăit o dramă de care ma simt în mod nevinovat
responsabil şi care ilustrează cu foarte multă cruzime aceste relaţii între
lumină, umbră şi culori. Eroina povestirii nu se numea Lucie, dar îi voi da
acest nume din discreţie şi, totodată, pentru că hâde se află şi în a elucida, şi
pentru că este şi povestea unei elucidări care a fost, într-un fel, ucigătoare.
DECI, II VOI SPUNE LUCIE. Era învăţătoarea 1 mea şi o iubeam. Precizez
că aveam zece ani. Nu voi uita niciodată rochiile ei de lână în toate culorile sau
fustele ei lungi, ne-
1 în limba franceză cuvântul „maâtresse” înseamnă învăţătoare, dar şi
amantă (n.t.).
13Î gre şi largi ca ale ţigăncilor, eşarfele, balerinii (căci niciodată n-am
văzut-o purtând acele monstruozităţi care sunt pantofii cu tocuri înalte!). Pe
sub masa aflată la nivelul feţelor noastre, picioarele ei goale şi bronzate se
împleteau în chipul unei cozi groase de carne, impecabilă şi mătăsoasă. Nu voi
uita niciodată mai ales coroniţa din flori de câmp pe care şi-o pusese pe cap
într-o noapte de Sfân-tu] Ioan * ca să danseze împreună cu noi în jurul focului
de sărbătoare. Avea părul strâns într-o coadă pe care o purta în jurul capului
sau o lăsa să-i atârne pe spate. Cum eu aveam un album de poveşti populare
slave cu ilustraţii, mi se părea că aduce a rusoaică sau a ucraineancă, avea în
orice caz un aer exotic. Nu m-aţi înţeles poate destul de bine când am vorbit de
învăţătoarea mea. Este într-adevăr demn de remarcat faptul că franceza
foloseşte acelaşi cuvânt pentru a desemna amanta unui bărbat căsătorit, a
doua lui soţie de fapt, şi institutoarea care are în grijă elevii cei mai mici. Căci,
dacă observaţi, de „profesor” se vorbeşte în cazul elevilor mai mari. Prima
femeie a unui copil este, evident, mama lui. Învăţătoarea pe care o descoperă la
şcoală este cea de-a doua femeie din viaţa lui, ini-ţiatoarea, şi nu rareori se
întâmplă să-i spună şi acesteia mamă. Este asta o greşeală de neiertat? Ne
putem pune pe bună dreptate a-ceastă întrebare. Pe vremuri exista tradiţia ca
învăţătoarea să fie o fată bătrână, slută, numai lornioane şi cocuri, de o
uscăciune cari-
1 E vorba de Sfântul Ioan de vară, de la 24 iunie (n. t).
Caturală. Sunt gata să protestez împotriva a-cestei imagini, dar povestea
Luciei mele dovedeşte poate că era înţelept să previn astfel orice confuzie.
Aveam deci zece ani şi îmi iubeam învăţătoarea. Eram în stare de orice ca
să-i pot intra în graţii. Fiind un elev mediocru, nici strălucitor, nici leneş,
neremarcându-mă la nimic în mod deosebit, ce-mi propuneam eu nu era un
lucru prea uşor. Cu atât mai mult cu cât pasiunea mea era împărtăşită de toţi
elevii din clasă. Eram cu toţii convinşi că suntem nişte fiinţe aparte,
privilegiate, însemnate, din moment ce-i aparţineam Luciei. Făcui o încercare
cu Sopliie. Îmi era colegă de clasă. Şi era şi fiica cea mare a Luciei, care avea
încă doi băieţi mai mici, pe Tibo şi pe Tijoli. Se părea însă că între Lucie –
învăţătoarea şi Lucie – mama se ridicase un fel de zid, căci Sophie se străduia
vizibil să nu lase să se întrevadă nimic din legătura ei de rudenie cu
„învăţătoarea”, căreia i se adresa, ca şi noi, cu „Doamnă”.
Mult timp, ideea mea neclintită a fost s-o însoţesc pe Sophie după şcoală
exact cât să văd cu ochii mei acea metamorfoză prin care Lucie era din nou
„mamă” pentru fiica ei. Mi se părea că metamorfoza în cauză ar fi valabilă şi
pentru mine însumi şi că aş putea păşi astfel pragul unei intimităţi bine
apărate şi pe care mi-o închipuiam paradisiacă. Or, dacă a-vusesem de două
ori ocazia să ajung la fosta casă de paznic de barieră în care locuiau Lucie şi-ai
ei, dacă putusem întrezări pânzele mari, verzui şi naturiste pictate de Nicolas,
soţul ei, degeaba aşteptasem ca Sophie să pronunţe cuvântul magic, adevăratul
„Sesam, des-ehide-te” al familiei. Uşile acestei case aveau să-mi fie deschise
doar de o catastrofă.
Trebuie să vorbesc însă şi despre propria-mi 'familie, care reprezenta
celălalt pol al vieţii mele de copil, pol din nefericire negativ. Banii. Eu cred că
relaţiile dintre un om şi bani sunt la fel de adânci şi complexe ca şi cele pe care
le poate avea cu Dumnezeu, cu propriul său corp, cu soţia, cu mama lui etc.
Tatăl meu câştiga mulţi bani. Fără îndoială că acest flux alimentat continuu era
la fel de indispensabil sănătăţii lui morale pe cât era oxigenul supravieţuirii lui
fizice. Cum să faci avere? Răspunsul e simplu. E de-ajuns să te gândeşti numai
la bani încă din copilărie. Să te gândeşti, cuvântul e, de altfel, inexact. E nevoie
de mai mult şi, în acelaşi timp, de mai puţin de-atât. Fără să-şi fi stabilit
vreodată un anume drum al vieţii, viitorul miliardar îşi orientează automat
toate gândurile şi toate actele către un singur ţel: câştigul. Este un reflex
lăuntric, în-veterat până-ntr-atât încât rămâne mereu inconştient. Bineînţeles,
originea acestei orientări fundamentale poate fi uneori determinată. La tatăl
meu – şi, fără îndoială, cazul este destul de comun – era vorba, cred, de o rană
morală pe care i-o lăsase lipsa de bani, şi de mai mult chiar: de spectacolul
umilitor pe care i-l ofereau părinţii lui ciondănindu-se în jurul unui portmoneu
gol. Ca pe mulţi alţii, asta l-a marcat pentru toată viaţa. Şi acea ură faţă de
sărăcia degradantă pe care o cunoscuse acasă a făcut din el temutul director de
întreprindere de mai târziu.
Trebuie să precizez şi natura acelei întreprinderi, căci şi ea a jucat un rol
în povestea mea. Tatăl meu îşi începuse cariera ca funcţionar în serviciile
comerciale ale unei staţii ra* diofonice periferice, cum i se spunea pe-atunci.
Staţie^ periferică, adică comercială, căci pe vremea aceea postul de radio
naţional nu era întreţinut decât din taxa achitată de ascultători, înaintând în
funcţie, a ajuns director comercial al unei staţii concurente, apoi şi-a întemeiat
propria lui agenţie de publicitate. Profesiunea de agent publicitar este, fără
îndoială, una din modalităţile cele mai elegante şi mai rapide de a face avere. Să
cucereşti oamenii integrând produsul ce trebuie vândut în imaginea unei vieţi
paradisiace, în care intră doze precise de fericire, frumuseţe, tinereţe, erotism,
vacanţă. Să cucereşti! Tatăl meu îşi adaptase perfect comportamentul şi stările
sufleteşti a-cestui scop. Şi-ar fi putut alege ca deviză: a cuceri sau' a muri. Nu
cred însă că s-ar fi putut realiza atât de deplin în profesiune daca fondul
caracterului său nu s-ar fi pretat la a-cest lucru. Era exact tipul descris în
caracterologie sub numele de „venusian”. Aparenţa măgulitoare îi'ţinea loc de
morală iar când realitatea se întâmpla să deranjeze, sau chiar să distrugă acel
frumos decor, nu-i mai rămânea decât ura. Îmi imaginez, nu fără amărăciune,
surpriza unei tinere fete ameţită de farmecele acestui prinţ al aparenţei
descoperind, a doua zi după o nuntă de vis, reversul decorului. Copleşit parcă
de atâtea remuşcări izvorâte din minciunile pe care le fabrica întreprinderea lui,
tatăl meu încerca să se justifice în proprii săi ochi printr-un surplus de
seriozitate profesională, dar şi prin austeritatea vieţii sale particulare pe care
soţia şi fiul său trebuiau, bineînţeles, s-o împărtăşească. Mama mea şi cu mine
duceam o viaţă a cărei aparenţă contrasta până la limita absurdului cu regimul
la care eram, în acelaşi timp, supuşi. Aveam în permanenţă la dispoziţie o
maşină şi un şofer, dar la desert nu mâncam prăjituri decât duminica la prânz.
Orice risipă – dar mai ales risipa de mâncare – provoca o dramă. De două ori pe
iarnă mergeam să schiem la Gstaad, dar cumpărăturile eram obligaţi să le
facem la super-magazinul de alături. Proprietatea noastră cuprindea şi „anexe”,
unde locuiau un bucătar şi o cameristă, dar pe masa de toaletă a mamei mele
nu am văzut niciodată vreun parfum scump. Multă vreme am crezut că ea
împărtăşea întru totul preferinţele soţului ei pentru acel curios amestec de fast
şi austeritate, dar dacă aş fi fost mai copt la minte, m-aş fi gân-dit la obârşia
calvinistă a familiei ei, la acea aripă a protestantismului care a dat naştere
puritanismului şi asceţilor miliardari şi capi-talismuhii american. Ea accepta,
în aparenţă fără să sufere, stilul atât de ciuda't şi de coercitiv al soţului ei. N-
am văzut niciodată să facă vreo scenă sau să verse vreo lacrimă. Acum, privind
în urmă, îmi dau seama că trăia într-o stare de agonie. Camera părinţilor
reprezenta un -sanctuar, în care ştiam că nu am voie să pătrund. De unde
ştiam? Probabil că acel tabu îmi fusese inoculat pe vremea când eram atât de
mic încât îl respectam acum ca pe o lege firească.
Da, trăia într-o stare de agonie în familia asta ciudată, dar care nu avea
în ea nimic amuzant şi în care toate efuziunile, toate sentimentele ceva mai
spontane ar fi fost judecate drept nelalocul lor. Şi, într-o zi, a ieşit pesemne din
acea toropeală şi dusă a fost. N-am putut niciodată determina cu exactitate
partea de durere, de umilinţă şi teama de scandal din reacţia tatălui meu. Dacă
voi insinua că în acea reacţie era prea puţină durere autentică, voi fi acuzat că
nutresc prejudecăţi an-tipaterne. Am aflat de această plecare de la servitori.
Când am venit la cină, pe masă se aflau numai două tacâmuri. Tatăl meu mă
trase lângă el, îmi puse mâna pe cap şi îmi spuse cu o voce solemnă: „Fiul meu,
mama ta te-a părăsit”. Formula aceasta mă surprinse, căci din câte înţelesesem
eu, mai degrabă el fusese cel părăsit. Dar, desigur, „Soţia mea m-a părăsit”
erau nişte cuvinte pe care gura lui nu le-ar fi putut rosti. M-am simţit' adânc
rănit. Tăcerea în care se desfăşură masa aceea a fost îngrozitoare. Tatăl meu nu
numai că nu ştiuse s-o facă pe mama fericită, dar se arăta la fel de neputincios
în a lega un dialog oarecare cu mine. În seara aceea mi-am dat seama de
deşertul afectiv în care trăiam. M-am dus în camera mea luând cu mine mărul
de la desert. Era sfârşitul unei veri splendide. Noaptea se lăsa lin peste parcul
neclintit. Mama plecase. Şi eu? Ce făceam eu acolo? Camera mea era la parter.
Sării pe geam şi, cu mărul în mină, o pornii pe drumul ce ducea la casa Luciei.
Mă aşteptam să găsesc acolo, prin contrast, o casă plină de lumini, de
muzică şi de par-fumuri. Am fost surprins s-o descopăr întunecoasă şi tăcută.
M-am apropiat de intrare dar, înainte chiar ca eu să-mi îndrept mâna spre
sonerie, uşa se deschise singură. În cadrul ei se afla Lucie, stând în penumbră,
în cămaşa ei de noapte care forma o pată mare, luminoasă. Mă surprinse
îndată un amănunt, care-mi păru de o minunată semnificaţie: coada îi era
despletită şi un val de şuviţe întunecate i se revărsa pe umeri. Neştiind ce să
fac, nici ce să spun, îi întinsei mărul, iar ea îl acceptă. Rostii: „Mama a plecat”.
Ea spuse: „Vino!” şi mă luă cu ea înăuntru. „Nicolas e la mama lui cu copiii. Se
întorc mâine dimineaţă. Ai mâncat?” Nu-mi era foame. Mă aflam sub vraja
acelui miracol: Lucie numai a mea! Nu numai clasa, ci până şi propria ei familie
dispăruse pentru a ne lăsa singuri. Fuga mamei mele nu era ea însăşi preludiul
necesar al a-cestei mari fericiri?
Şi se făcu noapte de-a binelea. Despre orele care urmară păstrez o
amintire puternică, dar confuză. E aşa de mult de-atunci! Şi apoi, bineînţeles
că am dormit. La zece ani nu eşti făcut să stai de veghe. Noaptea. De ce nu s-a
vorbit niciodată până acum despre tot ce e permis noaptea? Permitere,
demitere, remitere, admitere. Noaptea sunt suspendate toate interdicţiile şi
sancţiunile. E tăcerea complice, contactul, dar şi transgresiunea. Dacă
furturile, crimele, jocul, evadările, prostituţia au loc, de preferinţă, noaptea,
asta nu numai ifiiindcă întunericul îngreuiază supravegherea, ci şi pentru că
noaptea este, în esenţă, timpul anarhiei. Această anarhie am trăit-o în braţele
hn-ciei cu o fericire pe care n-am mai regăsit-o niciodată. De-atunei încoace n-
am încetat să reflectez la misterul acestei mari iluminări. Cred că eu mă
adăpam direct de la sursă din laptele tandreţii, pe care ea se pricepea de
minune să-l împartă întregii clase prin lecţiile şi prezenţa ei. Dar era, înainte de
toate, un lapte nocturn, iar Lucie îşi datora strălucirea numai acelei umbre pe
care ştia să o păstreze înlăuntrul ei.
Prin educaţia mea nu eram obişnuit nici să stau până noaptea târziu,
nici să dorm mult dimineaţa. Când am deschis ochii, tocmai se Kimina de ziuă.
Trupul masiv şi brun al Luciei întins de-a curmezişul patului mă înconjura cu
un arhipelag de şuviţe de păr răsfirate, de mâini abandonate, de coapse masive
şi de sâni cu lunule mari, maronii. Mă stânjenea contrastul dintre somnul ei şi
trezia mea. Femeia care doarme îl ignoră total pe cel cu ochii deschişi de lângă
ea şi se îndepărtează de el fără milă. Ea se retrage într-o lume inaccesibilă, în
timp ce pe el îl lasă pradă necruţătoarei transparenţe de-afară. M-am strecurat
repede jos din pat. Tocmai mă pregăteam să părăsesc camera nupţială, nu
înainte de a arunca o ultimă privire către metresa mea adormită, când
observaipe jos, la piciorul patului, o păpuşă care probabil căzuse când mă
sculasem. Am ridicat-o ca s-o aşez la loc lângă Lucie. Era^ dacă-mi aduc bine
aminte, una din acele păpuşi de pe vremuri, surprinzătoare prin factura lor
compozită, căci capul de porţelan era tare, rotund şi viu colorat, în timp ce
corpul, din stofă umplută cu câlţi, se umfla, moale, inform, de culoarea cenuşii.
Am avut timp să-i văd pleoapele lăsându-se jjeste ochii albaştri de sticlă atunci
când îşi ocupă din nou poziţia orizontală alături de Lucie, care-şi puse o mână
visătoare peste ea.
Rătăcii o vreme prin casa pustie. Dezordinea era atât de mare încât n-aş
fi putut spune care era bucătăria, sufrageria, salonul, biblioteca. Peste tot erau
răspândite cărţi, mmcarer jocuri, unelte de grădinărit. Ce contrast faţă de
aranjamentul maniac din casa mea părintească! Şi cât de mult mi-ar fi plăcut
să trăiesc în acel călduros talmeş-balmeş! Dar cea mai mare revelaţie mi-a
prilejuit-o atelierul lui Nicolas, un fel de cuşcă din sticlă, mai exact o verandă
lipită de casă. Pereţii fiind în întregime mascaţi de pânze mari, lumina venea de
sus. Dar se poate oare vorbi astfel? De fapt, fiecare pânză îşi iradia propria-i
lumină care nu era, desigur, aceeaşi cu lumina plată şi realistă ce pătrundea
prin tavanul de sticlă, pi era o lumină bogată, complexă, alarmantă şi
atrăgătoare în acelaşi timp. Culoarea dominantă a picturilor lui Nicolas era un
verde special, nu de clorofilă, ci acvatic, sărat, exact cel denumit albastrul
mărilor din Sud. Totuşi, alarmante erau în acelaşi timp şi nişte umbre roz ce
aminteau de mucoasă, de viscere, de rană. Nu, nu era vorba de un verde pur
vegetal, ci de acea tentă fundamentală a vieţii ţe provine din apele mărilor şi
care este totodată putrefacţie şi germinare. Din mitologie aflăm că Kronos, după
ce a tăiat cu o seceră organele genitale ale tatălui său Uranus, le-a aruncat cu
seceră cu tot peste balconul cerului. Secera se preschimbă în insula Malta.
Organele genitale plutiră multă vreme în voia valurilor într-o spumă roz şi
sălcie. Apa le a-runcă undeva, pe nisip, ca pe o meduză în-sângeratâ, iar din
ele se ivi o femeie de o frumuseţe fără seamăn, căreia i se spuse Afrodita
(aphros – spumă) şi care a fost mai târziu i-dentificată cu Venus a latinilor.
Ceea ce Nicolas reprezenta stăruitor pe pânzele sale era tocmai acea carne
palpitând, fecundă şi de o copleşitoare frumuseţe venusiană legănată de
curenţi şi de vârtejuri, feminitatea însăşi gata să se nască şi împovărată de tot
greul originii ei. Am înţeles vag că era vorba şi de portretul în profunzime al
Luciei în zece variante, căci eram încă impregnat de miresmele trupului ei, de
lângă care abia plecasem.
Apariţia neaşteptată a lui Nicolas şi a celor trei copii mă întrerupse din
investigaţiile mele, îi auzii făcând tărăboi în camera Luciei, al, cărei râs se
pierdea printre strigătele lui Tibo şi ale lui Tijoli, şi pentru prima oară îmi a-
junse la urechi un nume necunoscut: Olga. Dormise bine Olga? Luase micul
deiun? Nu venea să se plimbe cu ei? Mă intriga această Olgă, a cărei prezenţă
nu o remarcasem. Cât despre prezenţa mea acolo, păreau să n-o ia în seamă. In
cele din urmă Nicolas mă descoperi în atelier. „Ah, aici eşti?” Oare ce voia să
spună: aici în atelier, sau aici în casă? „Gum ţi se par tablourile mele?” N-aş fi
fost deloc în stare să spun ceva despre ele. „Sunt toate aici. N-am vândut
niciodată nici măcar unul. Toate sunt ale Luciei. Pentru ea pictez.” Mergea în
cerc şi, cu gesturi largi, îşi arunca braţele în dreapta şi-n stânga. Barba tunsă
scurt îi ajungea până la perciuni şi era îmbrăcat în pantaloni şi haină de velur
maron. Dac-ar fi avut şi lavalieră, ar fi arătat exact ca. Pictor ii de pe vremuri.
Înţelesei că, în ciuda vârstei mele, mă trata ca pe un vizitator privilegiat căci,
după cum îmi spusese, nimeni în afară de cei din familie nu-i putea vedea
pânzele. Eram unicul martor din afară. Se opri în faţa unei compoziţii ample.
Vârtejuri albastru-ver-zui încadrau silueta micuţă a unui copil, mai precis a
unei păpuşe. „E Olga. E viaţa Luciei învârtiridu-se în jurul Olgăi.” Recunoscui
păpuşa cu care dormisem în patul Luciei şi din acea clipă am înţeles cine era
Olga. „E un eleşteu care se goleşte”, spusei în chip de comentariu. Mi se părea
că văd într-adevăr învolburarea unei ape pline de iarba-broaştei, de alge şi de
ouă de broască în jurul unei guri de canal pe care se aşezase păpuşa Olga.
Nicolas păru surprins. „Ah! Tu crezi că se goleşte? Dar dacă se învârte în
celălalt sens, atunci se umple, nu-i aşa? Eu o vedeam pe Olgaca pe un izvor de
viaţă şi de plenitudine. Iar tu vezi tocmai contrariul. Ia te uită, ia te uită.” Mă
privea cu un aer uluit şi trist. „Se poate să mă înşel”, spusei eu împăciuitor.
„Nu, tocmai asta e, tu nu te poţi înşela. Cel care priveşte o pictură n-are cum să
se-nşele. Ceea ce vede e un adevăr de necontestat. Ca şi Olga. Să fie ea oare
pentru Lucie ca o ghiulea pe care o târăşte după ea? Unii aşa pretind. Eu,
dimpotrivă, cred că Olga e căminul cald şi care dă culoare vieţii ei. Cum să afli
adevărul?
Lucie se încăpăţânează să nu spună nici un cuvânt despre subiectul
ăsta.”
Nu înţelegeam mare lucru din tot acel discurs, aşa că am răsuflat uşurat
când cei doi fraţi dădură buzna în atelier şi, la vederea mea, scoaseră nişte
strigăte de uimire. Mă luară cu ei în încăperea principală a casei, unde Lucie
stătea la masă împreună cu Sophie, în faţa unor ceşti cu cacao şi a tartinelor
cu dulceaţă. Nicolas veni şi el acolo. Mă aşezai lângă ei. Ceea ce te surprindea
acolo în primul rând era neglijenţa, ca să nu spun mizeria, de pe masă şi din
jur. Faţa de masă ceruită era presărată cu coji de pâine şi de prăjituri, cu
băltoace de lapte şi de compot, iar hamsterul lui Tijoli se plimba pe-acolo în
voie, băgân-du-şi botul prin boluri şi borcane. Toţi vorbeau şi strigau deodată,
în afară de Lucie, căreia îi scăpau din când în când doar monosi-labe şi care nu
avea ochi decât pentru păpuşa ei Olga, aflată lângă ea, pe marginea mesei. Şi
totuşi, Lucie nu era deloc izolată, dimpotrivă! Simţeai că ea era inima acelei
case, că toată casa şi ceilalţi membri ai familiei, plus pisicile, hamsterul etc, că
totul acolo era e-manaţia ei. Noi toţi eram copiii ei, şi bineînţeles şi Nicolas,
acest pictor ratat care nu vânduse niciodată vreo pânză pentru că nu picta
decât pentru ea (şi de altfel cine altul decât ea s-ar fi putut arăta interesat de
acele imense suprafeţe umede, moarate, mucegăite, fremătând de viaţă
palustră?).
Mi-am băut porţia de cacao şi mi-am mâncat brioşa, apoi cei doi băieţi
mă scoaseră pe-afară. Familiaritatea lor cu locurile şi inferioritatea anea de
străin aflat în vizită compensau anii pe care îi aveam în plus faţă de ei. Am
precizat deja că această familie locuia într-o fostă casă de paznic cantonier.
Calea ferată Beaune-Arnay-le-Duc, care se intersecta cu şoseaua aproape în
unghi drept, fusese dezafectată cu mult înainte de naşterea mea. Şinele şi
traversele fuseseră smulse cu totul, iar acum erau strânse grămadă în
apropierea casei. Când Ni-colas îşi lua inima-n dinţi să talie din ele – lemnul
îmbătrânit era aşa de tare că te-apuca deznădejdea – le puneau pe foc în şemi-
neul din casă sau în soba de la şcoală. În a-cest din urmă caz, noi începeam să
protestăm, din cauza mirosului de creozot care invada clasa şi care era
asemenea celui de la latrinele din curtea şcolii. Terasamentul fostei căi ferate
forma un drum ciudat, de pământ amestecat cu pietriş, pe care creşteau din
belşug cucuta şi măcrişul sălbatic. Nu te puteai aventura pe-acolo cu bicicleta
şi chiar şi mersul pe jos era destul de anevoios. Şi totuşi, visam cu toţii la o
anume expediţie într-un loc îns-păimântător şi misterios despre care „cei mari”
povesteau lucruri minunate: la mai puţin de doi kilometri de-acolo se afla un
tunel a cărui gfară neagră sta gata pregătită să-l înghită pe cel care candida la
acest gen de iniţiere. Acela era locul la care cei doi fraţi, profitând de sprijinul
neaşteptat al unui băiat mai mare, se hotărâseră să meargă chiar în acea
dimineaţă, îmi arătară triumfători luminările şi chibriturile cu care se
înarmaseră. Plecarăm deci într-acolo fără întârziere.
Entuziasmul le dădea aripi iar mie îmi era greu să ţin pasul pe balastul
de piatră spartă, pe unde o porniră plini de avânt. Un drum ciudat, perfect
neted şi totuşi gloduros, pe care locomotivele se năpustiseră timp de un secol,
dis-părând în gura tunelului cu strigăte de femei nebune. Fără şine şi traverse,
căpătase o înfăţişare de drum al crucii dureros şi nostalgic, jalonat de stâlpi de
semnalizare care continuau să-şi înalţe discurile şi braţele de semafor,
mutilate. Când, în sfârşit, intrarea în tunel apăru după o curbă, am avut
sentimentul că mă a-propii de poarta lumii de dincolo. Dar nu mai era vreme
pentru ezitări. „Ce căutăm noi a-colo?” întrebarea mea se pierdu în entuziasmul
celor doi fraţi. Gura tunelului era superficial apărată de câteva fire de sârmă
ghimpată, de care era prinsă o tăbliţă ce purta scris-cu litere grosolane:
INTRAREA INTERZISA PERICOL. Dar Tibo şi Tijoli dispăruseră deja înăuntru.
Solul părea acum ciudat de moale şi de elastic, faţă de pietrele ascuţite
din balastul de pe drum. Călcam pe crengi de pădure, mai precis pe
mănunchiuri de nuiele, aşezate într-un covor neîntrerupt. Aerul era nemişcat,
proaspăt, umed şi, de altfel, dacă te opreai şi tră-geai cu urechea, puteai auzi
zgomotul îndepărtat al unui curs de apă. Cei dpi fraţi aprinseseră fiecare câte o
luminare şi înaintau ţi-nând-o cât mai sus, deasupra capului. Lumina pe care
o răspândeau ele era însă foarte slabă şi curând întunericul din ce în ce mai
adânc ne sili să ne oprim. Întorcând capul, puteam zări intrarea tunelului, un
orificiu luminos în formă de boltă. „Ar trebui să vedem de-acum ieşirea, spuse
Tibo, tunelul e drept, ştiu sigur”. Mai făcurăm câţiva paşi, dar întunericul care
devenise acum de nepătruns, ne opri din nou. Tibo îi dădu fratelui său
luminarea. „Stai s-adun crengi ca să fac o torţă.” Murmurul pârâului şi
umezeala aerului creşteau şi ne scăldau într-o răcoare odihnitoare. Mă
simţeam extraordinar de departe de familia mea, de şcoală, de toate
vicisitudinile care mă făceau nefericit. „Aşa trebuie să fie când eşti mort”, mă
gândii. Se auzi un pârâit, urmat apoi de o lumină bruscă. Tibo flutura o mână
de crengi aprinse, „Haideţi î* începurăm din nou să înaintăm. Solul cobora
acum în pantă domoală. Bolta de deasupra capetelor noastre strălucea de
umezeală. Ceva alb ne atinse în treacăt capetele şi dispăru. „Un înger„, sugeră
Tijoli. Dar din nou furăm nevoiţi să ne oprim, de data asta definitiv. Bolta se
prăbuşise, formând în faţa noastră o masă confuză de stânci şi de pământ
peste care susura un torent. „Izvorul trebuie să fi r, os tunelul„, observă Tibo cu
destulă justeţe. Tijoli îngenunche şi-şi băgă mâinile în apa învolburată. Apoi,
întorcându-se spre noi, ne stropi. Torţa se stinse. Faţa mea şiroia de apă. Ne
întoarserăm instinctiv privirea către punctul nostru de plecare, o minusculă
spărtură 4e lumină într-un ocean de întuneric. „De data asta ne întoarcem„,
spusei. Şi deodată simţii cum mă cuprinde spaima. O-rificiul luminos bătea în
roşu în timp ce împrejur începea să se simtă un miros înţepător. „Nuielele! Am
dat foc la nuiele! Repede, să fugim!” îi prinsei de mână pe cei doi fraţi şi o luai
la fugă. Solul era destul de alunecos, dar cel mai greu era cu fumul care se
îngroşa pe măsură ce înaintam. Ştiam că urma să trecem peste un covor de foc.
Totul depindea da lăţimea lui. Tibo şi cu mine aveam încălţăminte solidă, dar
Tijoli era cu picioarele goale în nişte săndăluţe. Nu ne mai vedeam în momentul
în care mă strigă să-mi spună că-i e rău. Îl luai în braţe şi continuai să merg,
temându-mă acum ca nu cumva să cad. Covorul de foc apăru deodată.
Judecind după apropierea lui faţă de intrarea în tunel, nu putea fi mai mare de
treizeci de metri. Mă avântai, turnat de Tibo. Năvălirăm la lumina soarelui într-
un torent de fum, precum tinerii evrei Sidrac, Misac şi Abdenago ieşind teferi
din cuptorul încins la chemarea lui Nabucodonosor.
Nu Nabucodonosor fu acela care ne întâm-pină, ci cei trei jandarmi din
sat, atraşi acolo de fumul pe care-l zăriseră urcând dinspre tunelul închis. La
asta se adăuga şi faptul că tatăl meu îi pusese în alertă în clipa în care
constatase dispariţia mea. Eram mânjiţi de funingine şi năclăiţi de lacrimi.
Întoarserăm privirea către gura de umbră care slobozea nori de fum mânaţi de
la spate de flăcări violete. Era de necrezut că ieşisem teferi din acel infern! Şi în
momentul acela am fost martorul apariţiei fantastice care mi-a marcat viaţa
pentru totdeauna. În inima pârjoluiui negru şi auriu se zbătea o pasăre mare,
albă. Era cucuveaua care ne atinsese-n zborul ei ceva mai devreme. O clipă
bătu din aripi pe loc, ca o pasăre a Sfântului Duh diabolic apoi, eliberân-du-se,
se înălţă în văzduh şi zbură pe deasupra capetelor noastre, dispărând îndată în
frunzişul pădurii. Avurăm doar răgazul să-i vedem faţa turtită şi ochii rotunjiţi
întorşi spre noi. Astfel, din vina noastră, în loc să-şi ia zborul la asfinţit, după
cum spunea filosoful, pasărea Minervei smulsă din dulcile ei tenebre familiare
fugea îngrozită în soarele amiezii.
Urmarea e tristă şi poate fi povestită în cî-teva cuvinte. Însoţiţi de
jandarmi călare, ne întoarserăm la casa Luciei, unde cei doi fraţi dispărură. Cât
despre mine, m-au dus înapoi la tata. Astăzi îmi dau seama ce nenorocire
putea însemna pentru el fuga mea de-acasă urmând-o pe cea a mamei. Reacţia
lui fu de o brutalitate făţişă. Am aflat că urma să fiu dus, sub pază, la Cahors,
unde aveam să fiu elev intern la iezuiţi. N-am aflat decât mult mai târziu în ce
fel se răzbunase pe mama şi pe Lucie. Împotriva Luciei depusese pur şi simplu
plângere pentru răpire de minor. Calitatea ei de învăţătoare îi agrava
considerabil cazul în virtutea articolului 333 din Codul Penal. Cât despre
mama, nu aveam să mai ştiu nimic despre ea în timpul celor şapte ani care
urmară. Motivul acestei tăceri îl aflai chiar de la tatăl meu în cursul unei
discuţii în contradictoriu, când am împlinit cincisprezece ani. Divorţul fusese
pronunţat din vina mamei mele. Tata îi asigura totuşi o pensie convenabilă –
graţie căreia îşi putea întreţine amantul – dar cu condiţia de a întrerupe orice
legătură cu mine. Cea mai neînsemnată vizită sau scrisoare ar fi închis
robinetul pensiei lunare. Ea respecta cu scrupulozitate termenii contractului,
răspunzând cu o tăcere totală apelurilor mele. Trebuie să ştii ce înseamnă
sensibilitatea unui adolescent pentru a putea înţelege dispreţul şi ura pe care
acea situaţie mi le trezi faţă de tatăl meu, dar şi faţă de mama. Ah, cum mă
trădaseră, cât de bine se înţeleseseră ca să mă nenorocească! Nu mi-am revenit
decât la douăzeci şi trei de ani, în ziua în care am întâlnit-o pe cea care avea
să-mi devină soţie.
Cu doi ani înainte avusesem însă curiozitatea să mă interesez de soarta
Luciei. În trecere pe la castelul tatălui meu, făcusem o plimbare pe calea ferată
dezafectată. Casa de la barieră era locuită de o familie necunoscută. Un câine
cu blana gălbuie se repezi la mine lătrând. N-am avut curajul să continui până
la intrarea în tunel. Poştaşul cu care mă întâlnii îmi spuse însă că familia
Luciei era acum disperată, judecind după adresele la care reexpedia scrisorile
celor cinci membri. Îmi dădu atât adresa Luciei, cât şi pe cea a lui Nico'as.
Lucie era directoare la liceul de fete din Beaune. Nico-las lucra într-un atelier
de desen industrial la Dijon. Păreau să fie despărţiţi.
Dădusem un telefon ca să-mi anunţ sosirea la lfceul din Beaune. Mă
primi în biroul ei cu aerul amabil şi serios pe care trebuie să şi-l fi pus la punct
anume pentru părinţii elevilor. Unde era acel suflet generos de pe vremea când
eram eu într-a şasea, geniala gospodină din casa de la barieră, arhipelagul de
sini, de vintre şi coapse în care cunoscusem fericirea într-o noapte, la cei zece
ani ai mei de-atunci? Lucie ajunsese perfectă, impecabilă, stilată. Cu părul
întins, machiajul mat, ochii prelungi şi seci, cu un guleraş rotund de batist alb
pe o rochie sobră, cenuşie, croită elegant, semăna cu o călugăriţă de lux. O
cercetam cu înfrigurare în-cercând să regăsesc în spatele acelui manechin
lăcuit femeia plină de căldură pe care o iubisem.
Inevitabil, aduse vorba de trecut, o lungă perioadă de tatonări şi de
greşeli, după părerea ei. Fusese pradă unor fantasme care erau gata s-o ducă la
pierzanie. Din fericire, un medic admirabil – de fapt mai curând o călăuză
spirituală decât un tămăduitor – o făcuse să vadă clar în ea însăşi. Un
catharsis, o purgaţie a tot ceea ce era tulbure şi impur înăuntrukei o
transformaseră într-o femeie nouă, transparentă, eficace, sănătoasă. După doi
ani de întrerupere a meseriei de învăţătoare, luase din nou drumul şcolii. Dar
la un nivel superior. Pentru ea nu se mai punea problema de „a intra în clasă”.
Ce-i aia o clasă? Un animal imens cu treizeci de capete şi şaizeci de picioare.
Un monstru care se mişcă, râde, se foieşte, şuşoteşte, zgârie, adoarme, visează.
Şi pe Jân-gă asta, un animal viclean, imprevizibil, sensibil la schimbarea
vremii, la furtună, la caniculă, la ger. învăţătorul se simte acaparat de acest
monstru, e ba încleiat într-o peltea moale, ba atacat din toate părţile ca într-o
baie de acid sau, alteori, din fundul masei amorfe străbate o privire care-l
ţintuieşte, hipnotizându-1. Multă vreme, pedepsele corporale au constituit
contactul fizic normal dintre corpul-învăţător şi corpul-învăţat. Un contact just;
logic, dar debordând în acelaşi timp de afectivitate sado-masochistă. Era
indispensabila Supapă de siguranţă a unei relaţii umane-prea-umane, care nu
se poate rezolva prin schimburi pur verbale. Moda asta a trecut, iar dacă unii
părinţi nu ezită să vină la învăţător, ce-rându-i să le cotonogească la nevoie
progenitura, dacă unii copii, oarecum conştienţi de relaţia inconpletă pe care o
au cu dascălul, cerşesc prin atitudinea lor chelfăneala eliberatoare, dascălul, în
schimb, trebuie să ştie să se abţină de a răspunde acestor solicitări ispititoare,
dar primejdioase.
Adevărul este că învăţământul evoluează i-nexorabil către
impersonalitate. Şi e logic. Căci, pentru copilul care trece de la familie la şcoală,
ruptura este totală. Şcoala nu e o mare familie. Familia, mediu biologic, se
supune unor curenţi afectivi, unor forţe pasionale. Este domeniul inegalităţii, al
promiscuităţii, al capriciului sentimental. Se fac uneori încercări de înfrânare a
acestei anarhii. Ţinuta cuviincioasă la masă, vorbitul cu dumneavoastră o-
bişnuit în anumite medii, interdicţia incestului, acest tabu al tabuurilor (atât de
adesea totuşi încălcat într-o indiferenţă generală), sunt tot atâtea tentative de a
introduce puţină dresură în menajeria familială. Problema este delicată mai
ales atunci când mama, fiind şi învăţătoare, îşi regăseşte unul din copii în clasa
la care predă. Este ceea ce i se întâmplase cu fiica ei, Sophie, iar ea făcuse tot
posibilul ca să-i impună distincţia între „mama” de acasă şi „doamna” de la
şcoală. Căci adevărata ordine nu există decât la şcoală. Aceasta pretinde a se
întemeia numai pe spiritul justiţiei. Toţi elevii sunt egali în faţa regulamentului.
Singurele lucruri care contează sunt munca şi disciplina. Un copil nefericit în
familia lui va spune: „Nu sunt iubit”. Un elev revoltat strigă: „E nedrept!”
Adesea copilul este acelaşi, şi a înţeles perfect diferenţa.
Ascultam expunerea Luciei, calmă, obiectivă, transparentă. Şi o priveam,
femeie de sticlă ea însăşi, transparentă, rece şi incoloră. Ah, bine o mai spălase,
clătise şi pusese la uscat guruul ei! Cum fusese oare posibil să ajungă aici? Şi
încotro se-ndrepta? La această a doua întrebare îmi răspunse în încheierea
discuţiei noastre. Desăvârşirea firească a învăţământului modern este
calculatorul, îmi spuse ea, dascălul robot lipsit de orice urmă de afectivitate şi,
prin urmare, infinit de răbdător şi de obiectiv, luând în calcul toate
particularităţile elevului pe care-l are-n faţă, lacunele şi aptitudinile lui, şi
oferindu-i informaţiile din program distilate într-un ritm corespunzător. Pentru
împlinirea acestui ideal trudea ea.
Eram puţin ameţit la sfârşitul acelei întrevederi, îmi repetam în minte
întrebarea: cum fusese oare posibil să ajungă aici? Şi-apoi celelalte taine ce
pluteau în jurul ei: ce se în-tâmplase cu familia ei după ce fusesem trimis ca
intern la Cahors? De ce se despărţise de Nicolas? Evident, el era cel de la care
aşteptam să aflu adevărul de-aici înainte. Câteva zile mai târziu i-am telefonat
la biroul de studii industriale unde era desenator. Îmi răspunse că nu se putea
întâlni cu mine într-un răstimp previzibil, dar că avea să mă caute de îndată ce
va fi disponibil. Îşi notă adresa mea. Peste două săptămâni am primit de la el o
scrisoare în care îmi răspundea de fapt la toate întrebările, îngheţasem la auzul
acelui dumneavoastră pe care mi-l adresase Lucie. Calda familiaritate a
scrisorii lui m-a liniştit de la bun început.
Dragul meu Ambroise, Iată-te deci ieşit din această aventură îngrozitoare
în care am fost atraşi cu toţii. Din scurta noastră convorbire telefonică înţeleg
că nu ştii mare lucru despre ceea ce s-a întâm-plat cu noi, căci' tatăl tău s-a
străduit să te izoleze de mediul în care trăiai iar vizita pe care i-ai făcut-o Luciei
bănuiesc că nu ţi-a adus mai multe lămuriri. Doar ştii că tatăl tău a făcut
plângere împotriva ei pentru răpire de minor. Povestea ta naivă despre noaptea
pe care ai petrecut-o în braţele ei a cân-tărit mult la dosar. Ei da, ce vrei!
Trebuia dramatizată această poveste punându-se în ea şi ceva sex. Lat-o deci
pe Lucie a noastră suspendată din post de academia din Dijon, a-meninţată cu
tribunalul corecţional. Cu închisoarea sau mai ştiu eu ce. Copiii, prietenii
noştri şi eu însumi am fi fost gata să râdem de toate tâmpeniile astea, dacă n-
am fi văzut-o pe Lucie căzând într-o stare depresivă care ne înspăimântă. Nu,
ea nu putea lua lucrurile în glumă! Nu vorbea, nu mânca, nu se mişca. Stătea
zile întregi privind în gol şi strân-gând-o pe Olga în braţe (Olga, poate ţi-aduci
aminte, era păpuşa fetiş). Ai fi zis că în nau-fra'giul vieţii ei, acea păpuşă era
singurul colac de salvare. Starea asta a durat destul. Pentru noi, a durat o
veşnicie. A fost nevoie s-o dau în grija unui doctor. Un psi-nu mai ştiu cum.
Care a venit şi a încercat să lege cu ea un dialog pe care ea nu l-a acceptat. Ne-
am înţeles ca Lucie să meargă la consultaţie de două ori pe săptămână. Înainte
de a pleca, doctorul a spus: „Păpuşa asta e cheia problemei”. In ciuda rezervelor
mele în ceea ce-l privea, lucrul ăsta m-a impresionat. Am acceptat deci să o
însoţesc pe Lucie în mod regulat la Beaune. O ţinea acolo cam o oră, apoi o
luam din nou acasă. Prin forţa lucrurilor, am urmă-; rit deci pas cu pas efectele
acestei psihotera-pii. Am văzut-o pe Lucie ieşind încetul cu încetul din muţenia
ei şi la început lucrul ăsta a fost o mare bucurie. Moarta învia din nou. Între
timp, la intervenţia academiei din Di-jon, tatăl tău îşi retrăsese plângerea şi
parchetul a dat o ordonanţă de scoatere} ie sub urmărire. Totul părea să revină
la normal. In momentul acela mi-am dat seama de metamorfoza ce se petrecea
în Lucie şi care la început m-a surprins, iar apoi m-a dus la disperare. E inutil
să ţi-o descriu pe noua Lucie pe care o vedeam renăscând de la o săptămî-nă la
alta, sub ochii mei. Ai văzut tu însuţi rezultatul. Într-o ziu venind de la Beaune,
mi-a spus: „Trecem întâi pe-acasă şi pe urmă mergem la Commarin”. Am
ascultat-o fără să-i cer vreo explicaţie. Intră în casă şi ieşi după câteva clipe.
Avea în mină un coş de răchită şi o cazma. Îţi poţi imagina cât de uluit eram.
Mergem deci la Commarin care e, după cum probabil ştii, satul ei natal. Când
maşina intrase pe drumul către sat, ea îmi spuse: „La dreapta, la cimitira.
Oprim maşina în faţa porţii. Intrăm, iar ea se îndreaptă către un mor-mânt.
Stupefiat, pe piatra mormântului citesc: Lucie M. Numele soţiei mele care ce
afla a-colo, Ungă mine! Se mai vedea, zidită în marmură, şi fotografia unei fetiţe
care putea fi Lucie la opt-nouă ani. Lat-o că începe să sape cu cazmaua în
dreptunghiul acoperit de iarbă, rezervat la baza mormântului pentru nişte flori
absente. Face acolo o groapă micuţă. Deschide apoi coşul din care o scoate pe
Olga. Cheia problemei, a spus acel psi. Mai scoate şi un şal de mătase albă.
Înfăşoară în el păpuşa ca într-un linţoliu şi o culcă în groapă. În sfâr-şit,
răstoarnă pământul la loc şi-l netezeşte. Gata. Lucie a terminat de-ngropat, la
poalele mormântului Luciei, păpuşa dragă a Luciei. Nu mai ştiu ce să fac.
Plecăm înapoi în tăcere, dar Lucie, fără îndoială, în semn de recunoştinţă
pentru discreta mea supunere, consimte să-mi ofere câteva explicaţii: Ceea ce-
mi dă dreptul să-i pun şi eu alte întrebări mai târ-ziu, cu multe menajamente,
ca până la urmă să reuşesc să reconstitui povestea ei secretă, o poveste despre
care nu ştiam nimic, eu, soţul ei.
Era unica fiică a unui cuplu de mici negustori. Părinţii ei moşteniseră
prăvălia de tricotaje şi mercerie. Din Commarin. N-aş putea spune din ce
cauză, dar mi se pare că atmosfera dulceagă şi parcimonioasă proprie acestui
gen de negustorie se potriveşte destul de bine cu comportamentul discret,
morbid şi ipocrit al acelor oameni. Lucie să fi avut cam nouă ani când, din
întâmplare, descoperi în cimitirul din sat un mormânt care-i purta numele,
prenumele şi fotografia. Şocul a fost îngrozitor, dar părinţilor nu le suflă o
vorbă despre descoperirea ei. Nu avea nici o îndoială: era moartă, îngropată şi
condamnată, la feca strigoii din poveşti, să ducă pe pământ acea
pseudoexistenţă a fantomelor. „Nu era întotdeauna neplăcut, îmi explică ea. Mă
simţeam uşoară, lipsită de orice responsabilitate, autorizată să nu iau nimic şi
pe nimeni întru totul în serios.” Trăia într-un soi de ebrietate funebră pe care o
întreţinea ducându-se cu regularitate la cimitir să pună flori la propriul ei
mormânt.
Lucrul ăsta a durat vreo doi-trei ani, dar într-o zi realitatea se impuse cu
brutalitate, în pod se afla un cufăr mare de diligentă, încuiat. Lucie reuşi să
pună mina pe cheie şi cercetă conţinutul cufărului. Acolo se afla trecutul, toate
vestigiile şi amintirile Luciei, ale unei alte Lucie, haine, jucării, o păpuşă (Olga),
un album mare cu fotografii. Dintr-un teanc de reţete şi un permis de
înhumare aflat alături de un anunţ mortuar, reieşea că murise la nouă ani de o
meningită cerebrospinală. Era clar că părinţii ei ascunseseră acolo tot ceea ce
amintea de această primă fetiţă dispărută, ca să nu mai ştie de ea niciodată, ca
să facă loc liber celeilalte Lucie, Lucie a mea, Lucie a noastră, înlocuitoarea,
dublura, concepută şi născută chiar în anul morţii surorii sale.
Ştii acum ce era cu Olga, de ce Lucie, adu-când-o în camera ei, n-a
încetat niciodată s-o; îngrijească, s-o alinte. Era sora ei dispărută şi închisă
prin moarte într-o copilărie eternă. Şi, în acelaşi timp, o dublură a ei însăşi.
Atenţiile cu care o înconjurau aveau ca scop exor-cizarea şi îmblânzirea acestei
umbre care-i ieşea în cale la fiecare pas. Formula era admirabilă şi, timp de
zece ani, a reuşit să umple casa de la barieră de o fericire colorată şi volubilă.
Admirabilă, fecundă, dar fragilă. Era aşa, ca un eşafodaj îndrăzneţ, graţios,
magic, dar instabil, ameninţat, cu atât mai mult cu
15Gcit se situa chiar la limita dintre o conştiinţă limpede şi o inimă
întunecată.
Eu am fost primul care a profitat de toate aceste lucruri. Eram un
desenator mediocru. Lucie a făcut din mine pictorul ale cărui lucrări le-ai
văzut. Poate că posteritatea le va descoperi într-o zi, la multă vreme după
dispariţia mea. Eu, de fapt, na făceam altceva decât să reproduc culorile care
emanau din Lucie. Irizare. Dintre toate cuvintele, l-am a-les pe acesta, auzindu-
l odată rostit din în-tâmplare. Vine de la un cuvânt grec care înseamnă
curcubeu. Este proprietatea pe care o <au unele corpuri de a da naştere
culorilor curcubeului. De unde avea Lucie acest dar de a iriza? Poţ răspunde
fără nici o ezitare: de la umbra care se afla în adâncul ei, de la acea altă Lucie,
defunctă şi devenită Olga, păpuşa cu ochii adormiţi. Dar, repet, construcţia era
fragilă. E un miracol că a rezistat atât de mult. Lucie îşi revărsa irizarea asupra
elevilor ca pe un evantai mângâietor. Nu făcea jocul şcolii. Prea apropiată de
fete, prea mamă faţă de cei micuţi, prea femeie cu cei mari. Asta nu putea să
dureze. Şi mai erau prop^v. i ei copii, privirea critică a Sophiei, mică rivală pe
care pubertatea o incita împotriva mam”i ei. Năz-bitiile din ce în ce mai
periculoase ale lui Tibo, imitat întru totul de Tijoli (incendiul din tunel n-a fost
decât una din sutele lor de nebunii). Iar eu, pictorul ratat, care trma pe
spinarea soţiei lui. Nu te învinui pe nedrept. Fuga ta de-acasă şi brutalitatea
tatălui tău au dărâmat un edificiu care se clătina deja. Psihiatrul i-a dat
lovitura de graţie. Încă de la prima lui intervenţie am încetat să mai pictez. Ce-
aş mai fi putut picta din momentul acela? Irizarea se stinsese. M-am întors la
desenul din tinereţe, adică la negru şi alb. Astăzi desenez piese de motor. Se
pot oare imagina subiecte mai îndepărtate ca acestea de salinele mele
înfrigurate şi de mucoasele paludice? Dar poate că acesta este modul pe care l-
am găsit eu de a rămâne fidel Luciei, con-formându-mă noii Lucie? Şi eu am
trecut de partea luminii fără umbră şi fără culoare. Cu toţii ajungem aici iar tu,
tu vei rămâne în o-chii mei o fiinţă privilegiată pentru că, o clipă, ai fost alături
ăe noi pe acest lung drum în umbra sfântă a unei păduri Broceliande. Care s-a
închis în urma noastră, lăsându-ne singuri în lumina crudă a zilei. Trebuie să
ştii să uiţi trecutul. Trebuie să fii tare ca să poţi trăi mai departe.
Nicolas.
Să uităm trecutul. Să lăsăm în urmă umbra sfântă prin care am mers o
vreme. Încerc din toate puterile să rezist tentaţiei de a face astfel. Îm închis în
suflet această umbră pentru totdeauna, iar botezul pe care mi l-a făcut Ţi-joli
în fundul tunelului cu apa nocturnă a acestuia m-a marcat pe vecie. Simbolul
meu va rămâne pasărea albă a Minervei ţâşnind în lumina soarelui dintr-un
nor de flăcări şi de vuiet.
Să scrii în picioare.
SUPRAVEGHETORUL de la penitenciarul. Din Clericourt mă puse în
gardă: „Toţi au făcut prostii din cele mai mari: acte de terorism, luare de
ostateci, hold-up-uri. Dar după orele de tâmplărie în atelier au citit câteva din
cărţile dumneavoastră şi ar vrea să vorbiţi împreună despre ele”. Îmi luasem
deci inima în dinţi şi o pornisem pe această cale ce ducea în infern. Nu era
prima oară când mergeam într-o puşcărie. Ca scriitor, se-nţe-lege, şi ca să
discut cu acei cititori deosebit de atenţi, tinerii deţinuţi. Aceste vizite îmi
lăsaseră o senzaţie ascunsă de o insuportabilă asprime. Îmi aminteam mai ales
de o splendidă zi de, iunie. După două ore de discuţii cu fiinţe omeneşti
asemenea mie, mă urcasem din nou în maşină spunându-mi: „Şi-acum ei sunt
duşi înapoi în celulă, iar tu o să iei cina în grădină împreună cu o prietenă. De
ce?” îmi reţinură actele şi, în schimb, avui dreptul Ia un jeton mare, numerotat.
Îmi trecură peste haine un detector de metale. Se deschiseră apoi nişte uşi
comandate electric, care se închiseră în urma mea. Trecui prin nişte sasuri. O
luai pe nişte culoare ce miroseau a ceară de parchet. Urcai scara protejată cu
plasă de sârmă, „pentru a preveni sinuciderile”, îmi explică gardianul.
Erau adunaţi în capelă, unib dintre ei într-adevăr foarte tineri. Da,
citiseră câteva din cărţile mele. Mă auziseră la radio. „Noi prelucrăm lemnul,
îmi spuse unul dintre ei, şi am vrea să ştim cum se face o carte.” Le vorbii
despre căutările mele prealabile, despre călătorii, apoi despre meşteşugul de
luni întregi, în singurătate, la masa mea de lucru (manuscris = scris cu mâna).
O carte se face ca şi mobila, potrivind cu răbdare piesele şi fragmentele. Iţi cere
timp şi băgare de seamă.
— Da, dar o masă, un scaun, se ştie la ce sunt bune. Un scriitor foloseşte
la ceva?
Era de aşteptat această întrebare. Le spusei că societatea e ameninţată
cu moartea sub presiunea forţelor ei de ordine şi de organizare. Orice putere –
politică, poliţienească sau administrativă – este conservatoare. Dacă nu apare
nimic care s-o echilibreze, această putere va da naştere unei societăţi închise,
asemenea unui stup, unui muşuroi de furnici, unei ter-mitiere. Nimic uman,
adică neprevăzut, creativ, nu va mai exista între oameni. Funcţia naturală a
scriitorului este aceea de a crea prin cărţile sale focare de gândire, de
contestare, de punere în discuţie a ordinii stabilite. El lansează neîncetat
apeluri la revoltă, chemări la dezordine, căci nimic uman nu poate exista fără
creaţie, dar orice creaţie deranjează. Din a-ceastă cauză scriitorul este atât de
adesea urmărit şi persecutat.
— Şi îi citai pe Francois Vil-lon, mai mult în închisoare decât liber, pe
Germâine de Stael înfruntând puterea napoleoniană şi refuzând să scrie unica
frază de supunere care i-ar fi adus în schimb iertarea tiranului, pe Victor Hugo,
timp de douăzeci de ani în exil pe insula lui. Şi pe Jules Valles, şi pe Soljeniţân
şi pe mulţi alţii.
— Trebuie să scrii în picioare, niciodată în genunchi. Viaţa e o muncă pe
care trebuie s-o faci întotdeauna stând în picioare, spusei în cele din urmă.
Unul dintre ei făcu un semn din bărbie către panglica roşie, îngustă, de
la butoniera mea.
— Şi asta? Asta nu înseamnă supunere? Legiunea de Onoare? Ea
recompensează, după părerea mea, un cetăţean liniştit, care-şi plăteşte
impozitele şi care nu-şi incomodează vecinii. Dar cărţile mele sunt dincolo de
orice recompensă, ca şi de orice lege. Şi le citai cuvintele lui Erik Saţie. Acest
muzician obscur şi sărac îl detesta pe gloriosul Ravel, acuzânduTl că îi furase
locul sub soare. Într-o zi, Şatre află cu stupoare că lui Ravel i s-a oferit Crucea
Legiunii de Onoare şi că el a refuzat-o. „El refuză Legiunea de Onoare, dar
întreaga lui operă o acceptă.” Ceea ce era foarte nedrept. Eu cred, totuşi, că un
artist poate accepta, în ceea ce-l priveşte, toate onorurile, cu condiţia ca opera
lui să le refuze.
Ne despărţim. Îmi promiseră că-mi vor scrie. Nu-i credeam. Făcură însă
mai mult de-atât. Trei luni mai târziu, o camionetă a penitenciarului din
Clericourt se oprea în faţa casei mele. Se deschiseră uşile din spate şi de-acolo
fu scos un birou greu din stejar masiv, una din acele piese înalte de mobilier pe
care scriau pe vremuri secretarii notarilor, dar şi Balzae, Victor Hugo.
Alexandre Dumas. Abia părăsise atelierul şi mai păstra încă mirosul acela
plăcut de aşchii şi de ceară. Era însoţit de un scurt mesaj: „Pentru scris în
picioare. Din partea deţinuţilor de la Clericourt.”
Maşina fantomă.
ÎNTORCÂNDU-MĂ DIN GASCOGNE, încă de la Orleans mă angajasem pe
autostrada A 10. Curând zăresc o zonă de parcare cu restaurant şi staţie
service. Restaurantul se afla în interiorul unui pod acoperit ce traversa
autostrada. Ajung deci la piciorul acestui pod şi găsesc un loc pentru maşină în
preajma unei cochete barăci galbene în care o tânără femeie, şi ea în galben din
cap până-n picioare, punea la prăjit şi-apoi servea în tăviţe de carton nişte
merguez * cu miros agresiv. Ies din maşină şi am un moment de ezitare.
Merguez or not merguez? Până la urmă mirosul mă biruie şi-o pornesc în sus
pe treptele podului. Acolo dau peste un restaurant cu autoservire, ziare,
toaletă, tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit. Mănânc, beau, mi-arunc privirea
primprejur. Apoi o iau din nou pe scări ca să-mi continui drumul. Baraca
galbenă e tot acolo, precum şi chelneriţa la fel de galbenă, cu mergue-zii ei. Dar
nici urmă de maşină. Frumosul meu automobil a dispărut, s-a evaporat. În
primul moment am un şoc, apoi o îndoială. Oare într-adevăr o lăsasem acolo?
Şi iată-mă,
1 Specialitate de cârnat foarte condimentat care se consumă mai ales în
Anglia (n.t.).
La cheremul şirurilor de maşini parcate, pornind să mi-o caut pe-a mea.
Nimic. Ce catastrofă! Îmi lăsasem în ea bagajele, actele, tot, tot, tot. Ce-i de
făcut? Mă întorc la baraca galbenă scuturând cheile devenite inutile şi purtând
pe chip'toată durerea condiţiei umane. Tânăra care servea cârnaţi mă întreabă
deodată:
— Vă căutaţi maşina?
— Da. Aţi văzut când a fost furată?
— Nu, dar ştiu unde e.
— Ştiţi unde e? '
— Da. Pe partea cealaltă a autostrăzii. Veniţi din provincie şi mergeţi spre
Paris?
— Da.
— Sântcţi pe partea Paris-Provincie. Luaţi-o înapoi pe scară.
Îi mulţumesc de parcă mi-ar fi redat viaţa şi mă reped pe pod. De cealaltă
parte, la baza scării, dau peste o baracă galbenă în care o tânără în galben din
cap până-n picioare prăjeşte cârnaţi. Dar maşina mea e acolo, credincioasă şi
aţipită.
Te priveşti într-o oglindă. Eşti liniştit, totul e în ordine, cravata, cărarea,
zâmbetul. Şi dintr-o dată zâmbetul dispare. Căci tocmai ai remarcat un detaliu
bizar, anormal, alarmant, monstruos: ceasul cu brăţară de la mâna stân-gă,
da, e la locul lui, şi merge. Dar nu şi în oglindă. Omul care se reflectă în ea eşti
chiar tu, nu-ncape nici o îndoială. Dar fără ceas.
Mă gândesc şi la o legendă. Vampirii sunt nişte oameni ca tine şi ca
mine. Numai că, dacă te aşezi alături de un vampir în faţa oglinzii, pe tine o să
te vezi în ea. Dar pe el nu.
Maşina mea e o maşină-vampir. De cealaltă parte a oglinzii se află într-
adevăr scara, baraca cu merguezi şi tânăra în galben din cap până-n picioare,
ca şi-n realitate. Dar nici urmă de maşină.
Primejdioasa milă.
CUM E POSIBIE. SĂ FII MEDIC? Cum poţi să te apropii în fiecare zi, prin
însăşi natura profesiei, de bolnavi, de răniţi, de muribunzi, fără să fii moral
contaminat de radiaţia morbidă ce eniână din ei? În ce fel ai putea să te aperi
de această molimă?
Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când locuiam în Germania, această
problemă mi s-a înfăţişat sub forma unui destin tragic. Multiple Sklerose i.
Două cuvinte cu rezonanţă curios de franţuzească ce fuseseră rostite în
legătură cu un medic specialist în această boală nemiloasă. De fapt, acest
medic era doar soţul. A-veam s-o vedem şi s-o auzim pe soţia lui, prietena
prietenului meu, care era pianist şi pe care-l însoţeam. Fusese rivala lui la
conservator, fiind înzestrată cu un talent excepţional. Abandonase apoi o
carieră muzicală de virtuoz pentru a se căsători. Sau, cel puţin, aşa înţelesesem
eu la început.
Medicul era mult mai în vârstă decât soţia sa. Asta se vedea mai degrabă
după silueta lui încovoiată decât după chipul de o prospeţime oarecum
adolescentină, fragilă, îndurera-
1 In germană, în original, scleroză în plăci (n.t.).
Tă chiar. Contrasta puternic cu tânăra lui so^ ţie, care strălucea de
sănătate, de vioiciune, de dragoste de viaţă. Aceasta se aşeză la pian, şi ne oferi
un recital de o patimă de neuitat.
— Ce cuplu minunat, câtă fericire radiază din fiecare după vocaţia sa! Mă
trezii excla-mând mai târziu, rămas singur cu prietenul meu.
Acesta îmi surise trist şi-mi arătă că mă înşelam. Fericire poate, dar de
un gen cu totul aparte, mai curând o fericire dramatică! Tânăra fusese nevoită
să renunţe la cariera ei muzicală, cu inima îndurerată,. În momentul în care
simţise primele tulburări de vedere şi de echilibru care anunţă scleroza în plăci.
Medicul ei curant nu putuse suporta situaţia a-celei minunate artiste sortită
degradării lente, iremediabile. Soţ şi tată, el îşi părăsise soţia şi copiii pentru a i
se dedica în întregime. Neputând să o ajute ca medic, se căsătorise cu ea şi nu
o lăsa niciodată singură mai mult de o oră. Spunea chiar că e hotărât să o
urmeze şi în mormânt.
Cum e posibil să fii medic? Tocmai că unii nu sunt în stare de aşa ceva.
Acel lac protector cu care se acoperă un practician bun, stă-pân pe sine, spre a
rezista demoralizării, crapă sub un şoc prea brutal. Şi răul începe să-şi facă loc.
Primejdioasa milă îl cuprinde deodată asemenea unei pasiuni mistuitoare.
Pasiune, pacient, pasiv, patologic, patetic. Cinci cuvinte a căror
etimologie se manifestă deseori, implacabil, în fapte.
Cerşetorul de stele.
ERA. NU MAI ŞTIU CÂND. Acum câţiva ani. Când e vorba de India nu eşti
sigur niciodată. O ţară care distruge totul. Chipurile, trupurile, păsările,
amintirile, calendarul. Ne hotărâserăm, Karl şi cu mine, să părăsim Europa în
miezul iernii şi să plecăm către răsărit. Ex oriente lux!
Escală la Teheran: tenebre şi ceaţă. Sosire la New Delhi: frig şi vânt. Zbor
întins spre sud: Calcutta. O căldură care la început ni se pare blândă şi
primitoare. Nu descoperiserăm încă trupurile. In mod normal, indianul nu are
trup. E un chip vopsit, cu ochii luminoşi, devorat de spiritualitate, care se
întinde către tine pe deasupra unui manechin înfăşurat în văluri. Nimic nu
descurajează mai mult contactul îi^ zic, mângâierea şi mai ales contactul erotic
ca această păpuşă imponderabilă care, deşi acoperită, e lipsită. De mister^ Nu,
nimic care să atragă sau să eicite în trupul uscăţiv al indianului, ce pare el
însuşi lipsit de dorinţă.
Apoi mai e şi umezeala. Cum să-ţi fie sete de trupul altuia când eşti deja
sătul de greutatea, umezeala, vâscozitatea propriului tău corp? India este, fără
îndoială, un tărâm al castităţii.
Şi totuşi, la Calcutta trupurile se află în preajma ta, pretutindeni,
obsedante, în picioare, ghemuite, iar cel mai adesea culcate de-a latul, de-a
lungul, de-a curmezişul. O treime din populaţie, neavând locuinţă, doarme în
timpul nopţii acolo unde îşi petrece ziua, la locul de muncă sau de cerşit.
Şoferul se culcă în taxiul lui, liftierul în ascensor, vânzăto-rul de legume pe
tarabă, măcelarul pe tejghea. Dimineaţa se spală şi-şi fac nevoile cu nevinovăţie
în gurile de scurgere. Absenţa e-rotismului este echilibrată, cum se întâmplă
deseori, de o prezenţă scatologică exorbitantă.
Încă din prima zi fusesem confruntaţi cu problema cerşetorilor. Cum să
nu le dai nimic? Dar cum să le dai fără a risca să provoci o răzmeriţă? Căci
cerşetorul indian, de îndată ce a primit un dar oarecare, îşi alertează confraţii
dintr-un spirit de solidaritate lăudabil, dar catastrofal. Şi atunci se năpustesc
cu toţii asupra nefericitului donator. Tocmai am făcut o faptă rea, scria Anatole
France, am dat de pomană unui sărac.”
Karl recurse mai întâi la o stratagemă. Ni se distribuiseră în avion nişte
casolete ce conţineau câte ceva pentru o modestă gustare. Găsind una dintre
aceste casolete în geanta mea de voiaj, ne-a venit ideea să o folosim spre binele
unuia dintre acei copii flămânzi care ne ieşeau în cale ca nişte năluci. Dar asta
departe de hotel şi împachetând casoleta destul de zdravăn, ca să avem timp să
ne facem nevăzuţi. Experienţa fusese concludentă. Intrigat, copilul se aşezase
pe vine şi se-apucase să desfacă pachetul înfăşurat în bandă de lipit. Era în
plină activitate când noi ne-am evaporat.
Din acel moment, petrecurăm zilnic o parte din timp cumpărând mici
porţii de mâncare pe care le ambalam în pacheţele şi le împărţeam apoi la
întâmplare în hoinărelile noastre.
Sistemul funcţiona vreme de trei zile. Catastrofa se produse într-a patra.
Îi văzuserăm încă din zori de la fereastră. Zeci de copii stăteau la pândă la
intrarea în hotel, la o distanţă respectuoasă de paznici. Telefonul indian
funcţionase cum trebuie. Eram reperaţi. Furăm nevoiţi să ieşim pe o uşă din
spate şi, bineînţeles, cu mâinile goale, ceea ce nu ne scuti de o escortă
rugătoare, insistentă. Ah, gesturile acelea îngrozitoare, pumnul agitat în faţa
unei guri deschise (mâncare! Mâncare!), cămăşuţa ridicată descoperind un tors
scheletic, sau bebeluşul întins pe braţe de o fetiţă minusculă! Ce să faci, da, ce
să faci cu cerşetorii din Calcutta! Şi cel mai cumplit e că sfârşeşti prin a te
obişnui cu acest cor lamentabil până-ntr-atât încât poţi accepta fără să clipeşti
blestemul ameninţător al unui profet în zdrenţe furios că nu e luat în seamă,
sau zeama roşcată a tutunului de mestecat scuipată cu dispreţ.
Într-una din seri, sala de mese a hotelului ne oferi o surpriză. Ghirlande
de felinare multicolore alergau de la un capitel de coloană la altul iar feţele de
masă erau împodobite cu crenguţe de brad, de-a dreptul exotice la a-această
latitudine. Îl întrebarăm pe chelner despre ce e vorba. „Christmas, sir,
Weihnachten meine Herren, Crăciunul.”, explică el cu o mimică de provensal în
extaz. Eh, Doamne, aşa e! Nu băgaserăm de seamă că se apropia 24 decembrie
şi, uite.
— Era chiar în seara aceea! Iar indienii se arătau cum nu se poate mai
îndatoritori faţă de noi, barbari occidentali ce eram.
— Totuşi, Karl părea preocupat.
— La ce te gândeşti?
— La Howrah Bridge.
Acest gigantic pod metalic care traversează Hooghly ne lăsase, într-
adevăr, o impresie de neuitat. Platforma lui imensă era acoperită de un furnicar
uman, o masă compactă de pietoni, biciclete, şarete remorcate de biciclete, vaci
şi cai, în mijlocul căreia câteva sute de camioane şi automobile păreau
împotmolite pentru totdeauna.
— M-am interesat. Acest trafic formidabil se datorează în parte gării
importante care se află în apropiere, pe malul drept.
— Mă gândesc mai ales la „ce-am. Văzut sub pod, spuse Karl.
Era rezultatul unui reflex destul. De „parizian”, care funcţionase prompt.
Ani de zile. Am locuit în insula Saint-Louis. Îmi făcusem obiceiul de a porni în
mici expediţii nocturne pe malurile Senei ca să cunosc mai îndeaproape acea
populaţie de vagabonzi care îşi făcea veacul pe vremea aceea sub podurile
Mărie, Louis-Philippe şi la Tournelle. In timp ce rătăceam, duşi de valul
mulţimii de pe Howrah Bridge, îi spusesem lui Karl:
— Şi dedesubt? Hai să vedem ce-i dedesubt!'
Nu fusese uşor să găsim străduţa ce şerpuia printre cocioabe şi cobora pe
malul fluviului. Numai panta şi umiditatea solului ne avertizau că fluviul nu se
afla departe. Şobolani enormi o zbugheau din calea noastră. Striveam obiecte
moi pe care preferam să-nu le indentificăm. Ocoleam barăci diforme, corturi
negre şi joase, planşee supraetajate acoperite de trupuri înfăşurate din cap
până-n picioare, ca într-o morgă. Uneori ne ieşea în cale un chip halucinat care
dispărea îndată. O palmă răşchirată apărea la capătul unui braţ scheletic. Un
fum înţepător şi roşiatic ne provoca o tuse înecăcioasă şi ne făcea să lăcrimăm.
Asta pentru că, lăsându-se seara şi temperatura scă-zând cu câteva grade,
indienii se strângeau în grupuri zdrenţăroase în jurul unor focuri firave în care
ardeau hârtii, bucăţi de stofă, coji, fecale uscate, obiecte scârboase.
— Câţi or fi? Murmură Karl.
Întrebare fără noimă. Mai degrabă o exclamaţie. Era mai mult decât o
tabără, era un oraş subteran, colcăind sub colcăiala podului, ca un furnicar
sub un furnicar. În amonte, pe acelaşi mal, zăream rugurile funerare ale lui
'Nimtala Ghât. Din fericire treceam aproape
* neobservaţi.
— Asta fiindcă n-avem nimic să le dăm, spusese Karl.
Într-adevăr, având în urmă nişte experienţe, porniserăm de această dată
cu buzunarele goale şi s-ar fi spus că mulţimea de nenorociţi ştia acest lucru.
Şi asta mă duse cu gân-dul la un pasaj memorabil din cartea lui Lari-za del
Vasto, Pelerinajul la izvoare. Într-o zi, scriitorul se scaldă lăsându-şi hainele pe
plajă.
Întorcându-se, îşi dă seama că batista în ca-re-şi ţinea bruma de bani
pentru drum dispăruse, îl luă cu ameţeli: iată-l aşadar singur, lipsit de orice alt
ajutor, în inima continentului indian! Apoi izbucneşte în râs. Tocmai înţelesese
că trăia unul din acele rare momente în care Dumnezeu are grijă să ne arate
foarte limpede că el este singurul nostru sprijin. Din acea clipă şi pentru
totdeauna, viaţa lui s-a schimbat. Avertizaţi într-un mod misterios de sărăcia
lui absolută, indienii nu numai că nu îl mai solicită, că nu mai caută să-l
exploateze, să-l fure, ci, dimpotrivă, îl primesc printre ei, îl îmbracă, îl Hrănesc.
Niciodată de-aici înainte nu va mai avea ceva. Şi notasem aceste cuvinte ale lui
Lanza del Vas-to, care sună ca un precept propovăduitor de blândeţe şi
încredere: „Gel ce se trezeşte în apa sărăciei nu are altceva de făcut decât să se
simtă în largul lui acolo şi să le zâmbească îngerilor. Şi-atunci începe să
plutească.”
De populaţia aciuată sub podul gigantic îşi amintea deci brusc Karl în
acea sală de hotel patru stele, luminată festiv în ajun de Crăciun.
— Şi-atunci? Ce-ţi inspiră podul ăsta mare?
— Dacă ne-am întoarce acolo?
— În seara asta, pe-ntuneric?
— Da. Să facem Crăciunul cu ei! Cumpărăm tot ce putem, îi invităm să
chefuiască cu noi!
Ăsta era Karl, primejdios şi admirabil camarad care, când îl apucau
pandaliile, te punea în faţa unei dileme îngrozitoare: să te arunci într-o
aventură minunată, dar cumplită, ori să te ascunzi, cu ruşinea-n suflet. '¦ – O
să mergem, dacă vrei tu, am spus of-tând, dar hai măcar să terminăm cina.
Ceea ce am şi făcut, la repezeală. După care am ieşit din nou. Trotuarele
erau cum nu se poate mai funebre cu toate acele trupuri acoperite cu văluri
albe ca nişte linţolii. Dar la Calcutta viaţa nu se opreşte niciodată, aşa că am
reuşit să umplem fără nici o greutate un coş pe care-l cumpărasem anume.
Karl părea stăpânit de febra voioasă a revelionului. Cumpără grămezi de
curmale, banane, stafide, a-nacard, bulete de făină de orez, mango, ananas şi
chiar şi câteva clătite aurii prăjite în grăsime şi şiroind de miere lichidă. Mai
adăugă, sfidător, bineînţeles, tutun indian de mestecat, amestec incendiar, de
tutun, nuci de arec şi var nestins, totul înfăşurat în frunză de tetei, între timp
ne apropiam de marele pod de pe Hooghly River.
Afluenţa era la fel de mare ca şi în timpul zilei, iar coşul, pe care-l ţineam
fiecare de câte-o toartă, îngreuna şi mai tare înaintarea prin această mulţime
ambulantă. Dar întunericul străpuns ici-colo de lumina torţelor sau a
felinarelor, liniştea care-i învăluia misterios pe toţi acei bărbaţi şi femei cu
mişcări mecanice, cu chipuri stinse, toate acestea aveau ceva ireal.
— Morţi, murmură Karl. Parc-ar fi nişte morţi îndreptându-se către
lumea cealaltă:
— Caron, copleşit s-a retras, am spus eu. Şi pe deasupra Styxului a fost
aruncat un pod din piatră şi oţel.
Un bătrân corpolent ne tăie calea fără să ne vadă. Ducea în lesă un
molos formidabil cu ochii galbeni.
— Radamante şi Cerber, spuse Karl. Chiar că e coborârea în Infern!
— Ţi-aduci aminte, în Odiseea? Ulise vrea să-l consulte pe regele Tiresias,
mort de multă vreme. Traversează Oceanul ca să ajungă la grota care nu e
altceva decât gura căscată a Infernului. In pragul acestei intrări fatale, sapă o
groapă pătrată şi adâncă de un cot, în care varsă în chip de libaţie lapte cu
miere, apoi vin dulce şi în sfârşit un nor de făină, albă. Morţii nu dau încă nici
un semn. Atunci, Ulise sacrifică un mieL alb şi o oaie neagră al căror sânge
fierbinte ţâşneşte în groapă. Morţii palizi şi însetaţi de viaţă se năpustesc cu
toţii la intrarea în peşteră. Ulise îi împiedică să se apropie de groapă folosindu-
şi sabia. Ciudată luptă! Oştirea cenuşie şi diafană a defuncţilor asaltând
această gaură însângerată iar Ulise, în picioare, singur, respingându-le atacul
cu vârful săbiei! Căci Tiresias e singurul ce trebuie să se apropie şi să-şi
astâmpere setea la vampir. Ceea ce Ulise nu prevăzuse este însă apariţia
propriei sale mame, Anticleea. O lăsase plină de viaţă în Ithaca şi-i regăseşte
umbra pierdută printre cele ale răposaţilor fără de număr. Nu ştia că murise de
supărare aş-teptându-1. Ulise plânge, dar are puterea de-a o îndepărta şi pe ea.
Numai Tiresias va bea sângele.
Ulise înfruntând năvala umbrelor eram noi, despicând această masă
întunecată ca să putem ajunge în tabăra morţilor. Noi însă n-aveam să-i
îndepărtăm cu vârful unei săbii, ci aveam să le aruncăm braţe pline de
merinde, drept ospăţ de revelion, noi, stranii Moşi Crăciuni occidentali, pierduţi
în acele ţinuturi asiatice. Numai că trebuia să şi ajungem acolo.
După ce am ocolit şi ultimul picior de pod, nu ne mai rămânea decât să
coborâm către mal şi blestemam lipsa noastră de prevedere, căci o lampă de
buzunar ne-ar fi fost preţioasă în labirintul gloduros în care bâjbâiam. Ultimul
număr din Telegraph, ziarul anglofon din Cal-cutta, cu care acoperisem coşul,
ne sluji drept lumină. Pagină cu pagină, Karl îl transformă în făclii care, ţinute
deasupra capului, probabil că ne dădeau o înfăţişare neobişnuită. Teama ne
ducea cu gândul la referinţe familiare de care încercam să ne agăţăm.
— Rembrandt: Rondul de noapte, murmurai eu.
— Don Juan şi Leporello se duc la un picnic în cimitir cu statuia
Comandorului, rectifică Karl.
Dar trase numaidecât o înjurătură, căci alunecând brusc, căzuse. Se
ridică de pe jos ge-mând.
— Picnicul, cel puţin, a rămas intact. Dar e ceva care mă intrigă. De când
am părăsit podul, nu mai e nici ţipenie de om. Pină mai ieri mişunau pe-aici,
nu-i aşa?
N-am spus nimic. Şi pe mine mă frapa absenţa oricărei fiinţe omeneşti.
Lucrurile se schimbară însă când ajunserăm pe mal. Cerul înstelat era despicat
brusc de întunecimea podului. Nu se putea vedea deloc mulţimea care-l
parcurgea în ambele sensuri, dar i se auzea tropăitul mărunt ca de furnici. Cât
despre porţiunea care se întindea sub pod şi dincolo de el, aceasta era pustie.
Colonia de milogi pe care-o descoperisem acolo, corturile scunde, trupurile
întinse pe podele, micile grupuri a-dunate în jurul unei vetre cu funingine,
toate dispăruseră.
— Dumnezeule, dar unde-or fi oare?
— Ia te uită, s-au dws toţi să petreacă revelionul!
— Bine ne stă cu merindele noastre!
— Acum ce facem? Doar n-o să ducem totul înapoi la hoM!
— Hai să facem ca ei: să petrecem revelionul!
Se aşezase pe un buştean ros de cari aruncat acolo de apele fluviului şi-şi
potrivea coşul între picioare. M-am aşezat şi eu lângă el. Începu să cojească o
banană.
— Ce ironie nemaipomenită! Venim cu braţele pline, temându-ne de un
asalt furios, şi darurile noastre minunate rămân neatinse!
— Lucrurile merg mai departe decât crezi tu. Ţi-aminteşti de filmul lui
Chaplin, Goana după aur? Micul emigrant ghinionist se îndrăgosteşte. E seara
de Crăciun. Îşi invită iubita şi pe frumoasele-i prietene să ia masa cu el. Şi-a
cheltuit toţi banii pe dulciuri şi pe mici cadouri. În baraca lui a aranjat o cină
minunată cu luminări pe o faţă de masă albă. Şi nimeni nu vine. Iar el adoarme
cu capul pe masă.
— Da, îmi aduc aminte. Şi visează. Visează că frumoasele doamne au
venit iar el, ca să le distreze, execută faimosul dans al pâinişoarelor.*
— Invitaţii recalcitranţi. Cel bogat de la care nimeni nu vrea daruri.
Teribila singurătate a omului bogat. Cei săraci se strâng în jurul blidului lor
sărăcăcios. Îşi ţin de cald unul altuia. Celui bogat îi e frig şi n-are poftă de
mâncare, singur la masa lui plină” cu de toate.
— Asta e tema unei parabole din Evanghelii, cea mai stranie şi mai crudă
dintre toate întâmplările. Un bărfaat bogat vrea să-şi invite cei mai buni
prieteni la un ospăţ minunat. Fa-ee invitaţiile şi pregăteşte ospăţul cel mai
rafinat şi mai suculent cu putinţă. În seara stabilită totul este pregătit. Masa
străluceşte de şervete brodate şi veselă de aur. Nu mai lipsesc decât invitaţii.
Gazda aşteaptă. Orele trec. Nimeni. Atunci îşi trimite servitorii după veşti.
Aceştia se întorc mai târziu aducând, unul după altul, scuze. Unul dintre
invitaţi şi-a cumpărat nişte pământ, trebuie să meargă să-l vadă, altul trebuie
să încerce cinci perechi de boi, al treilea se căsătoreşte. Atunci, stăpânul casei,
iritat, le spune servitorilor: „Duceţi-vă prin pieţele oraşului şi pe străzi şi
aduceţi-i aici pe cerşetori, pe orbi şi pe şchiopi”. Şi servitorii îi îndeplinesc
porunca. Dar mai e încă loc şi pentru alţii, şi-aici urmează sublima nebunie.
Stăpânul le spune servitorilor: „înar-maţi-vă, duceţi-vă din nou afară şi
aduceţi-i aici pe trecătorii pe care-i întâlniţi. Împingeţi-i de la spate cu sabia,
dacă e nevoie!” Nici un pictor nu a avut până acum îndrăzneala de a zugrăvi pe
pânză acest incredibil ospăţ: masa somptuoasă, stăpânul devorat de tristeţe şi
de ciudă, o ceată de ciungi şi de schilozi şi, în sfâr-şit, toţi acei bieţi trecători
zăpăciţi şi înspăi-mântaţi aduşi acolo cu sila. Nici un romancier n-a povestit
urmarea acestui uluitor festin!
Tăcurăm o vreme, şi nu se mai auzi decât tropăitul nenumăraţilor paşi de
deasupra capetelor noastre. Spusesem cuvintele „uluitor festin”, amintindu-mi
de o parabolă din Evanghelii. Dar seara noastră de Crăciun la Cal-cutta, cine
oare ar putea crede că e adevărată? Era cald. Poate că am dormit puţin. Mai
târziu Karl povesti o întâmplare recentă.
— Nu ţi-am vorbit despre asta: ieri dimineaţă, când m-am întors singur la
hotel, un băiat făcea ordine în cameră. Îl deranjam din treabă, dar şi el mă
stingherea pe mine. După câteva clipe, s-a apropiat şi mi-a atins cămaşa cu
degetul. I-am explicat într-un sabir anglo-hindi c-aveam să-i dau lenjeria la
spălat mai târziu. El a dat din cap zâmbind. Era o neînţelegere. Voia altceva.
Îmi prinse cămaşa între degetul mare şi arătător iar cealaltă mână şi-o puse pe
piept Era limpede: voia să-i dau cămaşa. Un cadou, ce mai! Am râs. Era
nemaipomenit, nu-i aşa? Şi, dezarmat, m-am supus. M-am trezit gol până la
brâu, iar el a plecat, nemaicontenind cu mulţumirile şi ţi-nând în maria
cămaşa mea plină de sudoare.
„M-am gândit la Sfântul Martin. Acest soldat fusese canonizat pentru că-
şi tăiase în două haina cu sabia ca s-o împartă cu vin sărac. Eu îmi dădusem
cămaşa toată.
— Dar tu mai aveai o duzină de cămăşi în valiză.
— E-adevărat, recunoscu el, tăind dintr-un ananas.
Din nou tăcere. Zgomot de tropăituri.
— Cerşitul. Încerc să descopăr relaţia pe-care o stabileşte între două
fiinţe, spusei eu. Deunăzi eram hărţuit de un băiat frumos ca un zeu. N-avea
deloc un aer nenorocit. Îl respingeam râzând. Până la urmă râse şi el iar
rugăminţile lui din ce în ce mai îndrăzneţe începură să semene cu un joc. Cum
eu continuam să merg, ne-am rătăcit în grădina botanică, în mijlocul pădurii
de rădăcini sălbatice ale faimosului banian bicentenar. El, încurajat de
bunăvoinţa mea evidentă, se pregătea să-mi cotrobăie prin buzunare. M-am
oprit ui-tându-mă la el. Îmi spuneam: „Un tânăr arab şi-ar fi dat de zece ori
pantalonii jos până a~ cum!” Dar totul în comportamentul lui descuraja orice
încercare de apropiere sexuală. Da, tinerii săraci ai Indiei sunt îmbrăcaţi într-o
haină de ^inocenţă. Nu-i poţi atinge pe cei de neatins, nu din cauza impurităţii
ci, dimpotri-vă, a purităţii lor. Între cerşit şi prostituţie e-xistă o
incompatibilitate absolută. Prostituatele din cartierele calde ale Bombay-ului
sunt superb îmbrăcate şi pietănate şi evoluează în decoruri de teatru.
— Bineînţeles, spuse Karl. Prostituţia presupune că prostituata este
dorită de client. Profesiunea îi impune să fie frumoasă, seducătoare,
provocatoare. Într-un anume sens, a-ceasta. Relaţie există şi în cazul cerşitului.
Dar atunci, fără să-ţi dai seama, tu eşti cel frumos, seducător, provocator în
ochii cerşetorului. Banii sau cămaşa pe care-o dai cerşetorului reprezintă o
parte din tine sau din universul tău pe care-o cedezi concupiscenţei lui.
Bogatul este curva săracului.
După această superbă formulă se lăsă din nou tăcerea. Cât timp am
rămas oare acolo, copleşiţi de atmosfera încleiată de umezeala căldurii? Într-un
târziu ne-am scuturat de toropeală. Suprafaţa moarată a fluviului răspân-dea o
lucire fosforescentă. Ne-am întors pentru ultima oară către masa neagră a
podului ce ne strivea. La piciorul unuia din stâlpi am lăsat coşul încă plin pe
trei sferturi. Şi-n clipa aceea l-am descoperit pe singurul nostru cerşetor din
noaptea acelui Crăciun în Calcutta. Era cocoţat în vârful stâlpului. Ghemuit la
douăzeci de metri deasupra solului, imensă pasăre golaşă, numai piele şi os, cu
cotul proptit pe genunchi înfr-un gest imemorial, ţinea palma deschisă către
cerul scânteind de stele.
Un prunc în paie.
TREBUIE MAI iNTlI să ne imaginăm un drapel tricolor dezmierdat de
adierea nopţii şi mistuit de luminile unui proiector. Apoi, lărgindu-se cadrul,
apare faţada Palatului Ely-see, conturată brutal de lumina artificială. O singură
fereastră e luminată. Obiectivul înaintează spre fereastră. Un fondu enchaine)
creează iluzia că se pătrunde în interior. Preşedintele Republicii zâmbeşte,
aşezat în fotoliu lângă un şemineu în care dansează flăcări.
„Francezi, franţuzoaice, începu el, elevii sunt în vacanţă de azi-dimineaţă.
Sărbătorile sfâr-şitului de an au împodobit oraşele şi satele noastre. Peste
câteva zile va fi Crăciunul iar pe urmă, după o săptămână, Sfântul Silvestru. Se
obişnuieşte, cu această ocazie, ca preşedintele Republicii să facă urări
compatrioţilor săi O voi face şi eu. Numai că anul acesta urările mele vor avea
un caracter cu totul excepţional. Căci aş dori să vă vorbesc despre un grav şi
important subiect şi să vă fac o propunere revoluţionară. Revoluţionară, da,
oricât de ciudat ar părea acest lucru din partea unui pre-
1 Procedeu cinematografic prin care imaginiile se topesc una într-alta. (n.
tr.).
Şedinţe al Republicii, şi mai cu seamă în ajunul Crăciunului. Iată despre
ce este vorba. Atunci când *se iau în discuţie marile flageluri de care suferă
societatea noastră, sunt citate drogurile, violenţa, tutunul, alcoolul şi
accidentele rutiere. Cifrele prezentate sunt în-spăimântătoare si, desigur,
trebuie să luptăm cu înverşunare pentru ca ele să scadă. Dar, în sfârşit, aceste
flageluri nu privesc, slavă Domnului, decât o mică parte din noi. Mai există însă
un alt flagel, mai insidios, mai perfid, care riscă să conducă întreaga populaţie
spre cea mai hidoasă degenerescentă. Acest flagel nici măcar nu are nume. I s-
ar putea spune medicomanie, clinicomanie, farrhacomanie sau mai ştiu eu
cum? Dar numele lui are prea puţină importanţă. Doar cifrele contează, iar
aceste cifre le depăşesc cu mult pe cele ale victimelor celorlalte flageluri. Răul
poate fi măsurat după diferite criterii. Voi spune doar atât: în fiecare an,
cheltuielile pentru boli cresc mai repede, mult mai repede decât resursele ţării.
Încotro ne-ndreptăm? Ei bine, e simplu şi totodată îngrozitor! Un calcul
elementar ne permite, prin extrapolare, să fixăm cu precizie anul, luna, ziua în
care resursele naţiunii vor fi absorbite în totalitate de îngrijirile medicale. E
greu să ne închipuim cum va arăta atunci viaţa noastră.
— E de ajuns să spun că 'atunci nu ne vom mai hrăni decât cu
medicamente. Nu ne vom mai deplasa decât în ambulanţă. Nu ne vom mai
îmbrăca decât în pansamente. Tablou grotesc şi infernal.
Ce-i de făcut ca să nu ajungem acolo? M-am adresat somităţilor
medicale. Am rugat academiile să studieze această problemă şi să-mi sugereze
un remediu. Nimic. Ar trebui atacat răul de la rădăcină. Dar unde se află
această rădăcină? Ce anume face din fiecare din noi un bolnav, cel puţin
virtual, care se tratează fără-ncetare de un rău real sau imaginar?
Atunci am recurs la o ultimă soluţie. Mi-am amintit de satul copilăriei
mele, de medicul care ne îngrijea, pe mine, pe fraţii şi surorile mele. Şi când
spun că ne îngrijea. Intervenea de fapt cât mai puţin cu putinţă, ştiind bine că
natura este cea care ne vindecă şi că trebuie să ne ferim s-o incomodăm în
acţiunea ei. Da, medicul acela era aşadar un înţelept, iar eu m-am adresat mai
curând înţeleptului decât medicului. I-ară trimis dosarul voluminos întocmit
asupra acestei probleme de serviciile Ministerului de Interne. Să fi studiat el
oare acest dosar? Înclin să cred că nu, judecind după promptitudinea şi mai
ales după conţinutul răspunsului său.
Acest răspuns arată aşa. O scrisoare de trei pagini, scrisă de mână cu o
peniţă Sergent ' Major şi cu cerneală. Violetă. În această scrisoare, bătrânul
medic de ţară îmi spune. Oh, de fapt e fără îndoială mai bine să v-o citesc. Iată
deci:
Domnule Preşedinte al Republicii, Micul meu Frangois, Sunt mândru şi
fericit că v-aţi amintit de modestul practician care v-a adus pe lume şi a
vegheat asupra primilor dumneavoastră ani de viaţă. Ca să spun drept, meritul
meu a fost foarte mic, căci v-aţi născut şi aţi crescut singur. Şi iată că acum vă
îndreptaţi spre mine – care nu mai profesez de-atâta vreme – cu o problemă de
amploare naţională şi care-i lasă cu gura căscată, îmi spuneţi dumneavoastră,
pe medicii de seamă ai Facultăţii de Medicină. Nu cumva aceşti savanţi, tocmai
prin faptul că deţin levierele de comandă ale cetăţii medicale, sunt cei mai
nepotriviţi pentru a împiedica vertiginoasa creştere a cheltuielilor medicale?
Serios, domnule Preşedinte dacă aţi căuta calea de diminuare a cheltuielilor
pentru armament, v-aţi duce să-i întrebaţi pe cei de la înaltul nostru stat-
major? Dacă mă hazardez să vă răspund, e fiindcă nu mai sunt de multă vreme
medic, după ce am fost prea puţin în timpul întregii mele cariere.
Întrebarea pe care mi-o puneţi, domnule Preşedinte, mă duce cu gândul
la un pisoi pe care l-am avut pe vremuri sau, mai degrabă, era vorba de o
pisică. Or, această pisică ur-mând să fete, avusese fantezia de-a o face într-un
desiş care se întinde cât vezi cu ochii de cealaltă parte a zidului grădinii mele.
Găsind-o într-o zi, fără burtă şi cu ochii licărind de subînţelesuri, am înţeles
deodată încotro o duceau escapadele în care-o vedeam pornind zilnic pe terenul
învecinat. Mă ferii totuşi să intervin. Săptămânile şi lunile treceau. Într-o
dimineaţă văd pe geam cum pisica mea, se juca pe o alee', din grădină cu patru
pisoiaşi năzdrăvani în jurul ei. Fără îndoială, era. Pentru prima oară când
săreau peste zid după o copilărie petrecută în desişul vecin. Deschid uşa fără
băgare de seamă şi mă îndrept către micuţa familie. Pisica se frecă de mine dar
pisoii, cuprinşi de panică, se împrăştiară care încotro. Evident. Cfim de nu mă
gândisem? Aceste pisicuţe fuseseră crescute departe de oameni şi erau nişte
sălbăticiuni. Dacă nu erau domesticite cu răbdare, nu suportau prezenţa
omului.
Să le domesticesc! Am făcut totul pentru asta. Am încercat să~ le
ademenesc cu farfurii pline cu mâncare pe care le aşezam în grădină, din ce în
ce mai aproape de casă. Într-o zi, ani reuşit să atrag unul dintre pisoi până-n
bucătărie. Şi apoi am închis uşa în urma lui, A început să miorlăie de parcă îl
jupuia cineva, în acelaşi timp sărea pe mobile trântind pe jos tot ce era veselă
sau vas. Până la urmă s-a repezit în geam, ca o pasăre, căzând aproape mort.
Am” profitat de acel moment ca să-l prind şi să-i redau libertatea.
Sunt oarecum stânjenit, domnule Preşedinte, că vă povestesc nişte
anecdote în aparenţă atât de neserioase. Dar unele povestioare, cum este şi
aceasta, sunt asemănătoare vieţii. Sunt chiar viaţa însăşi. Ceea ce se întâmplă
ore întregi într-o grădină este la fel de instructiv ca şi ceea ce se observă în
eprubeta sau în retorta dintr-un laborator şi, dacă v-aţi îndreptat către mine,
asta e fără îndoială pentru a cunoaşte punctul de vedere al unui om de teren,
după ce-aţi efectuat cercetarea în vitro.
Săptămânile care urmară aveau să confirme impresia pe care mi-o lăsase
experienţa meu dezastruoasă.
— Fătaţi în mijlocul naturii, aceşti pisoi nu erau recuperabili. Sălbăticia îi
marcase pentru totdeauna. Am avut ocazia să vorbesc despre aceste lucruri cu
un vecin care creşte animale, De la el am aflat un fapt sui-prinzător.
— Un viţel sau un mânz fătat pe câmp va avea toată viaţa un caracter
mai dificil decât cel care a văzut lumina zilei – dacă *se poate spune aşa – în
penumbra unui grajd, Toţi crescătorii de animale ştiu acest lucru şt se feresc
să lase femelele să fete în aer liber.
După cum vedeţi, puţin câte puţin ne apropiem de subiectul nostru. Căci
ceea ce este adevărat pentru caracterul animalelor este şi mai adevărat pentru
sufletul oamenilor. Da, prima impresie – zgomote, lumini, mirosuri – pe care o
are un copil ce iese din pântecele mamei lui îl marchează pentru totdeauna. Ca
o curbură imposibil de îndreptat şi care îi deformează caracterul. Fără a fi
câtuşi de puţin istoric, am făcut câteva sondaje pentru a cunoaşte cu exactitate
mediul în care s-au născut tâţiva dintre oamenii deveniţi celebri. Se ştie că
Napoleon s-a născut în muzică de orgă şi miresiae de tămâie în timpul
liturghiei din 15 august, în catedrala din Ajaccio. E mai puţin cunoscut faptul
că la Gori, în clipa naşterii lui Stalin, a avut loc o mişcare seismică. Un îngheţ
teribil a distrus toate florile pomilor fructiferi din regiunea Braunau în noaptea
de 19 aprilie 1889, când s-a născut Adolf Hitler. In vechime se credea că
naşterea unui viitor mare om este marcată de minuni. Ar trebui, cu siguranţă,
să se inverseze ordinea cauzală şi să se spună că o minune care se întâmplă la
naşterea unui copil poate face din el un ora excepţional.
Or, în ce constă revoluţia considerabilă şi cvasiuniversală ce
caracterizează obstetrica de cincizeci de ani încoace? Pe vremuri copiii se
năşteau în casa părinţilor lor. Chiar şi dumneavoastră, domnule Preşedinte,
mi-aduc aminte de camera mamei dumneavoastră unde aţi scos primul ţipăt.
Şi lumea fabrica astfel, fără să-şi dea prea bine seama, copii ţărani, muncitori,
meşteşugari, pescari sau miliardari care rămâneau cu această etichetă ce părea
tatuată în adâncul sufletului lor. Să fi fost bine, să fi fost rău? N-aş putea să
dau un răspuns categoric. Mă feresc de tendinţa cam prea pronunţată a celor
de vârsta mea de a prefera ceea ce ţine de trecut. Dar în ultimii cincizeci de ani
lucrurile s-au schimbat mult. Lumea s-a obişnuit foarte repede cu naşterile în
clinici specializate. Igiena şi securitatea au câştigat enorm, cu siquran+ă, în
urma acestei noutăţi. Numărul accidentelor lanaştere a diminuat în proporţii
foarte îmbucurătoare. In schimb nu a fost determinat efectul acestui nou –
mediu „înconjurător asupra a ceea ce voi numi amprentă natală. Ei da!
Amprenta natală! Iată un nou concept pe care mamoşii noştri, aceşti Diafoirus i
vor trebui să-l bage pe gât calculatoarelor lor! CU despre mine, afirm că un
nou-născut care, venind pe lume pe masa oa de biliard a chirurgului, respiră
mirosuri de dezinfectante, aude zbârnâind instrumente electrice şi nu vede în
jurul lui de cit fantome în halate albe şi măşti antiseptice pe fondul pereţilor
lăcuiţi ai sălii de operaţie, afirm deci că acest prunc, în virtutea amprentei
natale, va fi întotdeauna înclinat către. Aşa cum se zice deja. Către
clinicomanie, medicomanie. Farmacomanie.
Domnule Preşedinte, iată răspunsul pe care îl propun la întrebarea
dumneavoastră: cheltuielile exponenţiale ale Securităţii Spciale nu
1 Diafoirus, personaj întruchipând pe medicul ignorant din comedia-balet
Bolnavul închipuit, de Mo-liere. N.t.).
Se explică decât prin această amprentă clinică impusă noilor-născuţi In
secundele, minutele şi orele care urmează naşterii lor.
Atunci ce-i de făcut? Naşterea, dragostea şi moartea, trebuie s-o spunem,
nu sunt boli. Ele sunt cele trei mari articulaţii ale destinului omenesc. Nu e
bine să fie acaparate de medici Să începem deci prin a elibera naşterile de
miasmele farmaceutice care le otrăvesc. Iată ce propun eu. Atunci când o
femeie va fi gata să devină mamă, ea să-şi poată alege – aşa cum alege şi
prenumele copilului ei – mediul natural în care doreşte să nască şi, prin
aceasta, amprenta natală pe care-o va primi copilul ei Totul va fi astfel pregătit
încât să-i fie oferite posibilităţi de alegere practic nelimitate. E necesar ca, în
anii care vin, copiii să se poată naşte în toată siguranţa în vârful Mont-Blanc-u-
lui, sau pe stâncile Insulei Sein, într-un atol din Pacific, sau pe dunele blonde
ale Saharei, în Galeria Oglinzilor de la Versailles sau la etajul trei din Turnul
Eiffel. Atunci vom vedea cum noile generaţii manifestă o varietate inepuizabilă
de aspiraţii şi de vocaţii, în loc să stea trişti la coadă la doctor sau la farmacie.
Vă rog să primiţi, domnule Preşedinte etc.”
Preşedintele puse foile scrisorii pe o măsuţă şi privi zâmbind în direcţia
telespectatorilor „Iată, deci, dragii mei compatrioţi, strania şi fermecătoarea
revoluţie pe, care v-o* propun, încă din primăvara următoare vor fi luate toate
măsurile pentru ca amprenta natală să fie atât de variată şi chiar fantezistă
încât să poată răspunde dorinţelor viitoarelor mămici. Chiar astăzi însă, în
seara asta, în clipa în care vă rorbesc, vom purcede la inaugurarea acestei noi
modalităţi de naştere. Mă adresez deci tuturor viitoarelor mămici care mă
ascultă. Numărul meu de telefon este următorul: 42.92. 81.00. Dacă aşteptaţi
să naşteţi într-una din zilele următoare, sunaţi^mă imediat. Linia este directă.
Prima viitoare mămică ce mă va suna şi-şi va formula dorinţa, această dorinţă,
ori-care-ar fi ea, îi va fi îndeplinită. Aştept.”
Continuând să zâmbească, preşedintele îşi sprijini bărbia pe mâinile
încrucişate şi păstră un moment de tăcere. Aproape imediat, receptorul aflat la
îndemână începu să ţârâie. Cincisprezece milioane de telespectatori au putut
atunci urmări în direct acest straniu dialog:
— Alo? Spuse o voce melodioasă
— Da, aici e preşedintele Republicii.
— Bună seara, domnule Preşedinte.
— Bună seara, doamnă.
— Domnişoară, rectifică vocea melodioasă.
— Domnişoară. Domnişoara. Şi mai cum, vă
— Mărie.
— Bună seara, domnişoară Mărie. Deci, aşteptaţi să naşteţi. Ştiţi în ce zi?
— Mi s-a spus că pe 25 decembrie, domnule Preşedinte.
— Perfect, perfect. Şi care este cadrul natural la care visaţi, pentru
această naştere?
— Un staul, domnule Preşedinte. Un staul cu multe paie. Şi să mai fie
acolo un bou şi un măgar.
Preşedintele, în ciuda stăpânirii de sine bine cunoscute, nu putu. Să nu-
şi rotunjească ochii de mirare.
— Un staul, paie, un bou şi un măgar. Repetă el maşinal. Bine, bine, o să
aveţi toate astea. Îmi permiteţi totuşi o ultimă întrebare?
— Sigur că da, domnule Preşedinte.
— Aţi cerut să se determine sexul copilului dumneavoastră?
— Da, domnule Preşedinte, va fi fetiţă.
— Ah, bravo, o fetiţă! Exclamă Preşedintele cu o uşurare făţişă. E mult
mai gingaşă decât un băiat! Mult mai calmă, mai liniştitoare' Ei bine, vă propun
să-i fiu naş, dacă o să vreţi şi dumneavoastră*, şi o să-i dăm numele Noelle [.
Vă spun tuturor bună seara.
1 Derivatul feminin de la Noel, Crăciun (n.t.)-
Regele mag Faust
— EI, CUM SE SIMTE?
Faust I, regele Pergamuâui, se năpustise, ameninţător şi tremurând în
acelaşi timp, înaintea arhiatrului de la palat care tocmai ieşea din camera
prinţului moştenitor.
— Da, n-ai de gând să vorbeşti odată? Izbucni el înverşunat de tăcerera
consternată a „medicului.
— Vai! Gemu acesta într-un târziu.
— Doar nu vrei să spui că. Îngăimă regele,. Nu vrei să spui că delfinul.
— Ba da, vai! Suspină arhiatrul.
Regele se repezi în grupul de chirurgi, spi-ţeri, vraci şi taumaturgi
îngrămădiţi la intrarea în cameră-şi năvăli înăuntru. În mijlocul unei oribile
harababuri de seringi, fiole, clistire, scalpele şi cearşafuri pline de sânge,
delfinul zăcea cu mâinile împreunate pe piept, alb şi rece ca zăpada.
— Mort, murmură regele, e mort. Toată suita asta de astrologi, alchimişti,
chiromanţi, necro-manţi şl alţi frenologi pe care-i ţin în preajma mea au făcut,
încă o dată, dovada ignoranţei lor. Iar eu, după atâţia ani de cercetări şi de
studii, tot ce ştiu e că nii ştiu nimic!
Într-adevăr, încă de la vârsta cea mai fragedă, prinţul Pergamului îşi
uimise părinţii şi dascălii prin râvna cu care se dăruia învăţăturii. Pentru el nu
exista grimoar pe care să nu-l descifreze, limbă străină prea primitivă, calcule
prea încâlcite, raţionament prea subtil. S-ar fi putut spune chiar că tocmai
dificultatea. Îi aţâţa curiozitatea nesăţioasă a spiritului, iar părinţii lui se
temeau tot timpul ca, din cauza acestei bulimii intelectuale, să nu-l lovească
cumva damblaua'. Pe când era doar un adolescent, el şi nimeni altul a fost cel
care a pus la punct, pentru uzul său personal, meşteşugul preparării
pergamentelor care adusese faima Pergamului. Această pasiune nu rămăsese
însă necunoscută, căci zilnic se prezentau la palat ciudaţi aventurieri, purtători
de aşa-zise taine, experţi în arte magice sau versaţi în ştiinţele oculte, profeţi
îngălaţi şi pătimaşi, încărcaţi de amulete, care-ţi făgăduiau infinitul veşnic în
schimbul unui pumn de aur. Faust I îi primea pe toţi şi adesea îi păstra în
preajma sa.
Camera delfinului dădea spre o terasă întinsă care domina oraşul. Regele
îşi îndreptă paşii într-acolo şi-şi ridică privirea către cerul scânteind de stele.
De câte ori, după discuţii înfierbântate despre entelehâi şi spiritele animale, nu-
şi limpezise el astfel chipul şi inima în marea linişte albastră a nopţii.
Privirea/îi fu. Atrasă de o pată luminoasă care pâlpâia între steaua
Betelgeuse şi Ursa Mare. Această luminăbizară era ciudat de vâe în mijlocul
vastului amfiteatru încremenit al bolţii, cereşti. S-ar fi zis. Că, îndepărtându-gp
încet către sud, această lumină îi trimitea mesa] e, îi făcea semne, lui, regele
Pergamului, a cărui inimă sângera. Şi-atunci îşi aduse aminte de o veche
legendă auzită în copilărie.
— E fiul meu! Rosti el minunându-se, e sufletul fiului meu iubit care-şi ia
zborul bă-tând repede din aripi. Şi-şi ia astfel pentru ultima oară rămas bun de
la mine, îmi trimite ultimele sărutări, micuţul meu, vrea să-mi spună ceva, mă
imploră parcă să caut să înţeleg. Dar ce oare, Dumnezeule! Vrea oare să-l
urmez? Ar trebui poate să-l însoţesc în această lungă peregrinare către sud? La
o adică, de ce nu? Împotriva necazurilor vieţii, călătoria nu este oare cel mai
bun leac?
Două ore mai târziu, o micuţă caravană era gata de drum iar regele
Pergamului, însoţit de o mână de supuşi fideli, pornea în cea mal stranie dintre
explorările sale, fără să ştie însă către ce destinaţie. Se mulţumea să urmeze
cometa care înainta încet către sud.
Călătoria dură zile şi săptămâni întregi. Mitul grup ajunse pe coastă şi
urcă la bordul unei trireme. Făcură escală în Cipru apoi, fiindcă cometa îşi
înclina traiectoria spre sud-est, nava se îndreptă hotărât către Cezareea. Era
pentru prima dată când Faust I punea piciorul în Palestina. Aşa cum era şi
firesc, se îndreptă spre Ierusalim unde domnea Irod cel Mare, a cărui vestită
ferocitate făcea să tremure Orientul mediteranean.
Irod îl primi pe oaspetele său regesc cu multă căldură şi cu mare pompă,
ca pentru a dezminţi sinistrul renume de care ştia că se bucură. Cu toate
acestea, răutatea lui lăuntrică ieşi la suprafaţă cu oarecare naivitate atunci
„înd răspunse îndoielilor şi temerilor despre care îi vorbi regele Pergamului.
Adevărul? El, Irod cel Mare, nu cunoştea decât unul singur, care niciodată nu-l
părăsise: un amestec chibzuit de violenţă şi viclenie. Cât despre savanţi,
alchimişti, astrologi şi alţi aşa-zişi tămăduitori şarlatani, avea din aceştia destui
la palat şi-i folosea cu ingeniozitate în interesele lui politice, îşi conduse
oaspetele în sălile secrete ale palatului unde ţinea ascuns un întreg arsenal
diabolic. Şi-acolo îi arătă nişte fiole al căror conţinut putea nimici o armată,
până la ultimul om, unguente cu acţiune paralizantă, droguri care la o adică le
făceau pe femei sterile pentru totdeauna. Un anume lichid dintr-un simplu
flacon putea otrăvi apa unui întreg oraş. Un gaz închis într-o fiolă răspândea o
epidemie îngrozitoare. În sfârşit, cu nişte gesturi în care se ghicea un amestec
de respect şi dragoste, îi înfăţişă un vultur de sticlă cu aripile desfăcute:
aruncat asupra caselor din înaltul unui turn, s-ar sfărâma cu o explozie la fel
de distrugătoare ca un cutremur.
Regele Faust I, din nou singur la drum cu suita lui, fu cuprins de o
nedumerire fără seamăn. Asta însemna deci ştiinţa? Adevărul la care tindeau
raţionamentul, experimentul şi cercetarea nu erau aşadar decât acel iad de
suferinţă şi de moarte? Irod era cu atât mai de temut, cu cât ştia mai multe.
Îşi ridică ochii spre cer ca să întrebe din nou stelele. Cometa zglobie şi
veselă îşi continua drumul către sud şi părea că-l invită s-o urmeze mai
departe. Regele îşi continuă călătoria împreună cu însoţitorii lui.
Drumul misterios şerpuia printre munţi şi văi. Încotro mergem? Îl întrebă
pe rege marele său şambelan. Drept răspuns, acesta îi arătă, făcând un semn
din bărbie, cometa ciudată care scânteia în faţa lor. De altfel, ea părea ea-şi
încetineşte mersul, că se opreşte şi chiar coboară peste întinderea întunecată a
unui sat. Coada despletită îi atârna spre pământ ca o mână de flăcări cu o sută
de degete.
— Ce târguşor e ăsta?
— Betleem, îi răspunse călăuza. Legenda spune că acolo s-a născut
regele David, acum o mie de ani.
Îşi continuară drumul. Cometa atârna ca o lampă deasupra caselor, iar
raza ei cea mai lungă se strivea asemenea unui şervet argintiu pe acoperişul
unei stâne. O mulţime de păstori şi de ţărani se înghesuiau la intrare. Şi ce
privelişte uimitoare înăuntru! Într-o iesle înjghebată în chip de leagăn de paie,
un prunc nou-născut se agita în scutece. Era vegheat de un bărbat cu părul
cărunt şi de o femeie foarte tânără şi, bineînţeles, se aflau acolo un bou, un
măgar, capre şi pi. Dar nici un cal – animalul celor bogaţi.
Toate acestea ar fi fost nişte lucruri obişnuite dacă, din umbra bârnelor
înnegrite, nu s-ar fi desprins o coloană de lumină vie, un înger radios ce părea
să străjuiască împlinirea acelei nopţi de taină şi măreţie, primire cu totul alta
decât cea pe care le-o făcuse Irod cel Mare. Gavril era marele maestru al acelor
deosebit de vesele ceremonii.
Faust I, rege al Pergamului, îngenunche în faţa ieslei. Depuse acolo
ofranda sa: unul din acele suluri de pergament care erau mândria
meşteşugarilor din Pergam.
— O carte virgină, explică el, pagini albe, iată simbolul derizoriu al vieţii
mele. Care a fost întru totul închinată căutării adevărului. Şi, ajuns la capătul
acestor căutări, în faţa trupului copilului meu, am fost nevoit să recunosc că
nu ştiu decât un singur lucru: ştiu că nu ştiu nimic. Şi-atunci m-am lăsat
călăuzit de steaua ciudată în care am vrut să văd sufletul fiului meu. Şi te
întreb, Doamne: unde este adevărul?
Bineînţeles, copilul nu răspunse prin cuvinte la această întrebare
nemăsurată. Un prunc abia născut nu ţine discursuri, li oferi însă regelui
Faust un alt fel de răspuns, cu mult mai convingător. Chipul lui fraged se
întoarse către rege, ochii lui albaştri se deschiseră larg, un zâmbet firav îi
lumină buzele. Şi atâta naivă încredere se afla pe acel chip de. Copil, privirea
lui reflecta o inocenţă atât de pură, încât Faust simţi cum deodată toate
tenebrele îndoielii şi neliniştii i se risipesc din inimă. In acea privire limpede a
copilului i se păru că se cufundă ca într-un abis de lumină.
Angus.
FRAGILA ŞI TÂRZIE, pe Înalte Tărâmuri ale Scoţiei, primăvara este,
pentru bărbaţii şi femeile acestui ţinut, deosebit de încântătoare şi de blândă.
Cu o nerăbdare copilărească, ei pândesc întoarcerea nagâţilor pe cerul
învolburat, ţipătul îndrăgostit al cpcoşilor-sălbatici de mlaştină şi primele pete
viorii ale brânduşelor în iarba rară de pe dealuri. Fiecare semn prevestitor de
reînviere după lunga noapte hibernală e întâmpinat ca o veste bună, aşteptată
şi în acelaşi timp surprinzătoare prin verdele ei viguros. Şi explozia subită a
mugurilor, trandafiriul înstelat al tufelor de măceş, briza oceanică îndulcită de
norii de polen tulbură până la lacrimi inimile tinerilor şi ale celor vârstnici.
Nicăieri pe lume contrastul între chemarea adâncă a furtunilor de
echinox şi vaietele huhurezilor în primele nopţi de mai nu e mai mişcător ca în
aceste ţinuturi ale contelui de Strathael. Fortăreaţa de granit unde veghează
bătrânul rege Angus domină cu întunecimea ei vâlcelele pline de verdeaţă unde
gâlgâie izvoare cristaline, o pădure de plopi tremurători atât de fragedă, atât de
luminoasă în frunzişul ei tânăr, încât pare să fi fost sădită acolo de mâini de
grădinar ca o perdea diafană pentru plimbările logodnicilor.
Pe această blândă legănare de vâlcele călăreau în acea dimineaţă
Colombelle, tânăra fiică a lordului Angus şi logodnicul ei, Ottmar, conte de
Orkney. Aşadar, cei doi cai mergeau unul lângă altul, despicând cu piepturile
lor albe ierburile înalte presărate cu maci, margarete şi scânteiuţe-galbene, iar
tinerii pălăvrăgeau în voie, lăsându-şi gândurile să zboare cu multă gingăşie.
Ottmar studiase în Occitania, unde contele de Toulouse îl primise la curtea lui
ca paj. Asistase la Jocurile florale şi învăţase pe de rost acele „Leys 1 d'amors”
stabilite de Con-sistoriul celor şapte păstrători ai veselei ştiinţe. Colombelle,
care nu pusese niciodată piciorul afară din înaltele Tărâmuri, îl asculta, cu o
încântare umbrită de teamă, vorbind elogios despre o nouă artă de-a trăi,
născută în acele ţinuturi binecuvântate de soare, despre acel fin'amor, sau arta
de a iubi curtenitor şi a o sluji pe doamna inimii sale.
Ceea ce conta în primul rând, explica el, era purificarea iubirii de orice
întinare materială. Aproape întotdeauna, căsătoriile sunt puse la cale de
părinţi, ajutaţi de clerici, în funcţie de cele două averi care trebuiesc apropiate
şi unite. Nici un sentiment nu supravieţuieşte unei asemenea discreditări.
Idealul ar fi, desigur, ca logodnicii să fie şi unul, şi celălalt, la fel de săraci,
săraci lipiţi, dar cum să poată fi atins acest ideal în afara vieţii monahale, care
dintotdeauna desparte cu stricteţe bărbaţii şi femeile?
1 Sau laiş (n.t. J.
Mici poeme de dragoste medievale.
Două codobaturi ce se tot roteau ciripind se aruncară în faţa cailor şi-şi
reluarăândată zborul ca să se întâlnească ceva mai departe.
— Uitaţi-vă la păsările câmpurilor, spuse tânăra fată. Se poate oare să fii
mai neajutorat ca ele? Şi totuşi, ele formează perechi care durează tot anul,
uneori chiar şi mai mult.
— Sigur, răspunse Ottmar, numai că ele se unesc doar pentru nevoile
procreării. Cuibul, ouăle, clocitul lor, hrănitul puişorilor, toate acestea necesită
prezenţa masculului şi a femelei. Or, fin'amor-ul se află cu mult deasupra
exigenţelor procreării. Dragostea pură nu există decât dincolo de trup,
spiritualizată, sterilă ca şi cerul albastru sau ca zăpada imaculată ce acoperă
iarna vârful Ben Ne vis.
— Asta înseamnă că trupurile nu au ce căuta în acest fin'amor al
dumneavoastră? Se nelinişti Colombelle. Trebuie să fii aşadar un spirit pur ca
să te afli, cum sugeraţi dumneavoastră, deasupra condiţiei umane obişnuite?
— Sigur că nu, dar trupul este denin de iubire numai prin sufletul care-l
iluminează, aşa cum numai flacăra întreţine felinarul. Dacă flacăra se stinge
cumva, felinarul rămâne doar o minusculă cuşcă cenuşie şi tristă.
— Dar această lumină a sufletului, cum răzbeşte ea oare prin carne şi
prin veşmintele ce-o acoperă?
— Datorită mâinilor, chipului, şi mai ales ochilor, aceste ferestre ale
sufletului deschise către cel iubit, şi care-l umplu de lumină şi căldură. V-a
impresionat vreodată întunecimea de gheaţă ce urâţeşte chipul orbilor?
Ochii Colombellei, limpezi ca apa de izvor, se luminară într-un zâmbet la
cuvintele lui Ottmar.
— Dar, continuă tânărul, mai ales datorită cuvintelor. Dragostea îşi are
limbajul ei': poezia. Or, poetul este cel ce ştie să vorbească despre dragoste.
Părăsiseră acum pajiştile arămii şi pătrunseseră în penumbra unei
pădurici. Stejari centenari se amestecau aici cu fagi uriaşi formând împreună o
boltă răcoroasă, nemişcată. Cei doi tineri se opriseră şi tăceau acum, vădit
impresionaţi de calmul adânc al pădurii. Caii cădelniţau vârtos din grumaji. O
mierlă albastră îşi luă deodată zborul cu un fluier de alarmă. Ceva se întâmpla,
într-adevăr, în clipa următoare se auzi un galop grăbit şi uşor pe pietrişul
potecii. Apoi, o căprioară ţâşni ca o săgeată, încremeni o clipă în faţa călăreţilor
şi-i ocoli iute la stânga, dispărând în desiş. Liniştea se aşternu din nou, dar cei
doi logodnici, cunoscători îndeaproape ai vânătorii şi ai pădurii, ştiau prea bine
că o mierlă care fluieră a primejdie şi o căprioară fugind în goana mare anunţă
negreşit un vânător.
Se auziră zgomote de crengi frânte, un râs enorm şi, în sfârşit, apăru
silueta unui cavaler negru. Era Tiphaine, puternicul seniar din vecinătate,
urmat de piticul său Lucain, chircit pe spinarea unui măgar. Tiphaine vâna
deci pe pământurile contelui Strathael. Curtoazia ar fi trebuit să-l oblige să-şi
ceară scuze pentru asta. Insă Tiphaine nu se încurcă în regulile curtoaziei. Are
trei castele iar pământurile lui se întind până la capul Wrath. T/ăieşte singur
cu piticul lui în turnul cel mai întunecat, căci ultima sa soţie a murit de
însingurare, într-o iarnă, în timpul uneia din îndelungatele lui expediţii.
Supuşii se feresc să-i iasă în cale. Vecinii îl ocolesc de departe. Imensa lui avere
miroase prea tare a violenţă şi-a sânge.
— Am pierdut o căprioară, spuse el, mă aleg în schimb cu o femeie.
Chipeşă şi fragedă, pe cinstea mea. N-am pierdut la schimbul ăsta!
Râde din nou. Un râs care te-nfioară. Ottmar intervine.
— Senior Tiphaine, o aveţi în faţa dumneavoastră pe domniţa 1
Colombelle, fiica lordului Angus, vecinul dumneavoastră, spuse el spre a risipi
orice umbră de neînţelegere.
Dar nu era vorba de o neînţelegere. După cum se vede, lui Tiphaine nu-i
pasă de lord Angus nici cât negru sub unghie. Nu-l ia în seamă pe Ottmar şi i
se adresează Colom-bellei în termeni jignitori.
— Drăguţă căprioară, oare gingăşia primăverii nu-ţi trezeşte gânduri
galante? Un cerb bătrân apărând deodată în zarea pădurii va găsi el îndurare în
ochii tăi de catifea? Desigur, el nu mai are acea prospeţime a adolescenţei, dar
poţi avea toată înrrederea în puterea şi experienţa lui.
Izbucneşte în râs în timp ce se apropie de cei doi. '
— Senior Tiphaine, spuse Ottmar, nu vă daţi seama ce faceţi. Vă rog
pentru ultima oară să fiţi respectuos cu această fată.
Tiphaine nu pare să audă ce spune Ottmar. Se dă jos de pe cal. îşi pune
pe şa mănuşile de vânătoare şi centironul cu pumnalul. Îşi
1 Damoiselle – în fr. în orig. (n. tr.).
Scoate chiar şi vesta din catifea groasă. Iată-l acum înaintând în cămaşa-
i largă brodată şi întinzând curtenitor către Colombelle o mână noduroasă,
încărcată cu brăţări şi inele. Ot-tmar nu mai poate îndura.
— Senior Tiphaine, strigă el, vă previn că dacă mai faceţi un pas spre
logodnica mea, vă tai urechile!
Îşi scoate sabia, dar în aceeaşi clipă se prăbuşeşte pe jos. E-ucain, care
se căţărase pe crengile copacului din apropiere, îşi dă drumul peste el. Cei doi
se rostogolesc pe pământ. Dar piticul, dintr-un salt, e din nou în picioare. Un
laţ agăţat la piciorul lui stâng se înfăşoară de gâtul lui Ottmar, iar piticul trage
cu amân-două mâinile de celălalt capăt. Tiphaine contemplă scena zâmbind.
Colombelle, albă ca varul, leşină de groază. Se lasă o tăcere înde>-lungată,
exact cât durează agonia tânărului. Apoi Tiphaine o apucă pe Colombelle de
încheietura mâinii. Acum nu mai zâmbeşte. O smulge din şa.
— Hai, drăguţă căprioară, spuse el, vino să-ţi faci datoria de femelă. E
anotimpul împreunării.
PE MĂSURA CE SOARELE se înalţă pe cer, o nelinişte chinuitoare
coboară în inima bătrânului lord Angus. Iată că s-au făcut acum patru ore de
când fiica şi viitorul lui ginere au ieşit singuri călare. Ar fi trebuit să se întoarcă
de mult. Angus are o încredere absolută în Ottmar. Niciodată nu s-au pomenit
tâlhari, borfaşi ori soldaţi rătăcind pe câmpu-rile şi în pădurile din împrejurimi.
Atunci de ce să se frământe atâta? Dar aşa se întâmplă. Pentru el, cerul
strălucitor ascunde umbre înspăimântătoare sub bolta lui de aur şi azur.
Deodată Angus tresare. Pasul unui cal răsună pe caldarâmul din curtea
castelului. S-au întors, în sfârşit! Dar de ce se aude doar un singur cal? Angus
se apropie de fereastră. Vede un scutier alergând înaintea calului care se
apropie fără călăreţ. Recunoaşte iapa băl-ţată a Colombellei. Aşa a pătruns
nenorocirea în castelul Strathael.
Îndată se aud strigăte, chemări, porunci. Angus se aşază în fruntea unui
pâlc de oameni şi se năpustesc cu toţii pe urmele dispăruţilor. Direcţia în care
au fost văzuţi în-dreptându-se este cea a pădurilor în care, undeva departe,
înspre est, domeniile castelului Strathael se împreunează cu imensul comitat al
lordului Tiphaine. Nimeni nu rosteşte acest nume atât de temut, dar el este
prezent în mintea lui Angus şi a însoţitorilor lui. N-a fost nevoie de căutări
îndelungi prin desişuri sau în inima codrului pentru a da de locul dublei crime.
În marginea unei poteci presărate cu clopoţei, sub un stejar, Ottmar zace întins
pe jos, cu o dâră roşie în jurul gâtului. Puţin mai încolo dau peste tânăra fată,
goală, însângerată, cu privirea rătăcită, care se lasă dusă. De ei fără să scoată
un cuvânt. Să fi ajuns oare mută sau nebună? Angus îşi dă seama că e inutil s-
o întrebe ceva. Chipul ei poartă o mască împietrită şi răvăşită care impune
tăcerea. Bertram, marele vânător cu copoi al castelului Strathael, cercetează
urmele de cai ce se încrucişează pe pământul fraged. Unul dintre ei venea, fără
nici o îndoială, dinspre răsărit, unde se află castelul lui Tiphaine. Şi mai
limpede încă se văd nişte copite mici de măgar ale căror urme merg în aceeaşi
direcţie. Or, nimănui nu-i e necunoscut faptul că Tiphaine es, te deseori însoţit
de un pitic călare pe un măgar.
Angus ştie toate aceste lucruri, dar nimeni nu îndrăzneşte să-l întrebe ce
gânduri are. E.singur, bătrân şi bolnav. Nu se poate gândi să-l înfrunte pe
Tiphaine, aşa cum ar fi făcut-o cu treizeci de ani în urmă. Cât despre a-l chema
să dea seama în faţa pairilor înşişi de cumplita lui ticăloşie, ei bine, pentru asta
ar fi nevoie de mărturia Colombellei. Care nu e în' stare s-o facă. Va fi ea oare
vreodată? Şi dac-ar fi să-şi redobândească forţa necesară, oarear putea accepta
îngrozitoarea umilinţă de a da ochii cu agresorul ei,? Cei ce comit violuri îşi află
aproape întotdeauna scăparea în pudoarea victimei lor.
A doua zi dimineaţă, la castel se înfăţişă un om ce ducea un cal de frâu.
Era un valet al lui Tiphaine. Acel cal rătăcea în împrejurimile domeniului său.
Era cumva de la castelul Strathael? Oamenii lui Angus recunoscură calul lui
Ottmar. Angus simţi în gestul de a trimite calul înapoi o insultă în plus. Acum
ce mai conta! Rana lui era atât de adâncă în-cât răzbunarea trebuia să
dospească. Nu ştia încă ce fel de răzbunare se va ivi, dar Tiphaine putea să
aştepte liniştit, cu cât trecea vremea, cu atât mai cruntă avea să-i fie pedeapsa.
COLOMBELLE începu din nou să vorbească, o vorbire şoptită şi
parcimonioasă. Dar nimeni nu îndrăznea – nici măcar tatăl ei – să facă vreo
aluzie la dubla crimă când de faţă era ea. Oare îşi mai amintea? Totul în
comportarea ei părea să adeverească faptul că i se ştersese din minte imaginea
acelei frumoase dimineţi de primăvară în care ea şi logodnicul ei vorbeau
bucuroşi despre fin'amor.
Din minte, poate, dar nu şi din trup, căci la sfârşitul verii se constată că
aştepta un copil. Asta însemna o a doua nenorocire, chiar mai cumplită decât
cea dintâi, căci privea viitorul. Acel fruct ce creştea în ea văzând cu ochii era ca
o tumoare malignă fără leac, ca un nou viol repetat cu fiecare ceas ce se
scurgea. Colombelle nu mai ieşea din iatacul ei. Abia dacă mai mânca. Şi cu cât
slăbea mai mult, cu atât sarcina părea mai monstruoasă. Atunci s-a răspândit
povestea oficială – care nu păcăli pe nimeni la castel – potrivit căreia Ottmar s-
ar fi căsătorit cu ea în taină înainte de a fi fost ucis de tâlhari. Puţin înainte de
Crăciun, Colombelle dădu naştere unui băiat.
— E nevinovat, îi spuse în şoaptă tatălui ei, când acesta se aplecase o
clipă spre ea. Iertaţi-l că a venit pe lume.
A doua zi, Colombelle se stinse. Angus ţinu ca botezul copilului să aibă
loc în aceeaşi zi cu funeraliile mamei, pentru a învedera astfel blestemul ce
apăsa asupra lui. li puse numele de Jacques şi-l încredinţa spre creştere unei
familii de ţărani, făgăduind în sinea lui să nu-l mai vadă niciodată.
Dar anii treceau, şi el nu reuşi să-şi ţină făgăduiala. Copilul acela era
nepotul lui, unicul lui moştenitor. Din ce în ce mai des, plimbările pe care le
făcea de unul singur sau însoţit de Bertram îi îndreptau paşii către ferma unde
creştea Jacques. Acolo cerea să-l vadă şi i-l arătau în mijlocul plozilor jegoşi,
dar zdraveni, care se zbenguiau în curte, li cerceta din priviri cu groază. Era fiul
lui Tiphaine, dovada vie a dublei crime din primăvara aceea blestemată. Şi
totuşi, copilul era nevinovat. Iertaţi-l că a venit pe lume! Se rugase Colombelle
pe patul de moarte.
Într-o zi – copilul să fi avut vreo şase ani – Angus îl chemă aproape de el
ca să-l poată vedea mai bine. În ciuda înfăţişării lui de ţă-rănuş, exista în el o
nobleţe care-l deosebea de ceilalţi bastarzi de la fermă. Îl privi în faţă. Printre
şuviţele blonde care-i cădeau în ochi, copilul îi înfrunta privirea cu gravitate.
Angus nu-şi putu reţine un suspin: ochii aceia care-l fixau erau ai Colombellei,
ochi limpezi ca apa de izvor! În aceeaşi zi îl readuse pe copil la castel.
Cu educaţia lui Jacques de viitor cavaler îl însărcina pe Bertram. Fu
adus un ponei de la Shetland pe tare să înveţe să stea în şa. Picioarele lui
scurte erau răşchirate pe burta rotundă ca un butoi a calului pitic, dar băiatul
ţipa de bucurie când' pornea cu el în galop, învăţă, de asemenea, să-şi ţesale,
să-şi hrănească şi să-şi înşeueze calul.
Observând într-o zi cu câtă patimă lupta cu bâta cu un băiat mult mai
mare decât el şi văzându-i curajul cu care încasa loviturile, Angus întrezări
pentru prima oară forma pe care ar putea-o lua răzbunarea lui faţă de
Tiphaine, la care nu încetase o clipă să se gândească. Jacques însuşi avea să-şi
pedepsească tatăl pentru viol, răzbunându-şi astfel mama.
Bătrânul lord era cum nu se poate mai satisfăcut de simplitatea şi
rigoarea acestei rezolvări. Să arunce împotriva monstrului un copil pe care-l
adora şi-l detesta deopotrivă însemna să se încredinţeze lui Dumnezeu,
judecăţii lui, ca să taie nodul în care se sufoca. Fără îndoială, lupta ar fi
înspăimântător de inegală, chiar dacă ar aştepta ca Jacques să împlinească
vârsta de-a fi uns cavaler. Dar tocmai această inegalitate ar obliga justiţia
divină să se manifeste, fie chiar şi printr-un miracol. Şi orgoliul lui Angus
prindea aripi la gândul dilemei în faţa căreia avea să-l pună pe Dumnezeu: să-l
lase pe Tiphaine să comită o a treia crimă, dar de data aceasta împotriva
propriului său fiu, sau să răstoarne ordinea firească, făcând astfel înclt copilul
să-l învingă pe gigant.
Vârsta şi sănătatea nu-i lăsau speranţa de a fi martor la acea grea
încercare. Nădăjduia să trăiască măcar până când Jacques av; ea să atingă
vârsta la care să poată afla îngrozitoarea taină a naşterii sale şi fapta de vitejie
la care îl obliga onoarea. Dar n-a fost să fie aşa. Jacques nu trecuse de şapte
ani când Angus simţi că puterile îl lasă deodată, semn că moartea se apropia.
După ce puse ordine în toate, ceru să fie lăsat singur cu unicul său.
Moştenitor. Şi-atunci, fără a-l abosi cu explicaţii, îl puse să jure pe cruce că, de
îndată ce va fi uns cavaler, îl va provoca şi-l va ucide în duel pe seniorul
Tiphaine, vecinul lor. Acest gând trebuia să-l păstreze tot timpul în suflet, iar
gura nu trebuia să-l trădeze nici măcar cu o vorbă înainte de vreme. Crescut
într-o atmosferă încărcată de mister şi eroism, copilul depuse legământ fără să
dea vreun semn de surprindere. *”
Lordul Angus muri şi, după cum ii, fusese voia, Bertram luă asupra lui
tutela lui Jacques şi guvernarea comitatului. Continua astfel să fie pentru băiat
un tată şi-un prieten. Cu toate acestea, Jacques nu lăsă niciodată să-i scape
nici cea mai neînsemnată destăinuire;' îşi ducea singur apăsătoarea taină.
Uneori, în toiul vreunui joc sau dans la care lua parte bucuros cu băieţi şi fete
de condiţia lui, devenea deodată serios, tăcut, părea absent. Dacă era întrebat:
„Ce e cu dumneata, stăpâne? Ce gând întunecat te năpădeşte dintr-o dată?”, el
clătina din cap, râdea şi se arunca din nou în tumultul jocului. Dar cei ce-l
cunoşteau erau neliniştiţi, căci îl ştiau nepăsător şi uşuratic din fire, şi doar o
neagră presimţire îi putea strica astfel din când în când buna dispoziţie, în
acest timp, căuta cu toată râvna de care era în stare să se călească în meseria
armelor, şi era cât se poate de limpede că pentru duel şi pentru lupta corp la
corp ţintea el să se pregătească. Arăta atâta înverşunare în acele înfruntări
încât tovarăşii lui – care, la înce-' put, credeau că nu e decât un simplu joc -se
retrăgeau îndată, temându-se ca nu cumva să primească sau să fie nevoiţi să
dea vreo lovitură urâtă. Mustrările lui Bertram n-aveau nici un efect.
Ridicându-şi uneori viziera coifului, Jacques descoperea un chip răvăşit şi
părea hor&rât să-şi mai domolească patima, dar, îndată ce viziera cădea la loc,
parcă acolo se afla un alt om, de o brutalitate ucigaşă. Iar Bertram nu putea
să-şi alunge din minte o sumbra presimţire.
Veni şi ziua cea mai aşteptată de către tinerii scutieri, aceea în care*”avea
să fie uns. Conform obiceiului, Jacques nu trebuia să primească singur sabia
de cavaler. Împreună cu el aveau, să fie învestiţi încă alţi doi adolescenţi, şi,
aceştia erau David, prinţ de Stirling, şi Argyll, duce de Inveraray. Ceremonia şi
apoi serbarea aveau să fie cu atât mai frumoase, căci se asociau trei case
vecine şi prietene.
În ajunul acelei zile solemne, cei trei tineri se spovediseră după apusul
soarelui, apoi petrecuseră noaptea în rugăciuni şi reculegere în capela
castelului. Cele trei săbii şi cei şase pinteni de aur se aflau pe altar. Dimineaţa
se împărtăşiseră, apoi se duseseră să se odihnească puţin. La prânz îi
întâmpinară cu mare alai pe contele de Aberdeen şi pe episcopul de la catedrala
Saint-Machar, veniţi anume să prezideze ungerea cavalerilor. Un soare limpede
făcea să strălucească armele, uniformele şi veşmintele mulţimii de rude şi
prieteni adunaţi în curtea de onoare a castelului. Episcopul bi-necuvântă
săbiile şi pintenii. Apoi tinerii scutieri se aşezară, pe rând, în faţa lui Aberdeen
care, ajutat de doi feciori de arme, îi încinse cu centiromul, le puse pintenii apoi
îi lovi cu latul săbiei peste ceafă. Rosti pe urmă o scurtă rugăciune în care-l
implora pe Dumnezeu, care a încuviinţat f6losirea spadei pentru a curma
răutatea celor răi, să-i ajute pe noii cavaleri să n-o folosească niciodată în scop
nedrept. In sfârşit, se întoarse către Davfci sfătu-indu-l să nu lupte niciodată
cu gândul răzbunării în suflet. Lui Argyll îi porunci mai ales să acţioneze
întotdeauna fără gând ascuns şi cu generozitate. Iar lui Jacques îi aminti că un
cavaler e dator să se simtă întru totul legat de jurământ şi să-şi respecte
întotdeauna cu cinste cuvântul dat.
Hazardul fiind o invenţie a celui necredincios, un asemenea îndemn nu
putea fi pus de-cât pe seama Providenţei, căci era greu de crezut că Aberdeen
cunoştea originile şi taina lui. Jacques. Această taină avea să fie dezvăluită la
capătul celor opt zile ce urmară, iar primul care-o află fu Bertram. Jacques îl
chemă la el şi-i citi cu voce tare – o voce hotărâtă şi poruncitoare, în ciuda
inflexiunilor cristaline cu care o colora încă adolescenţa – o scurtă misivă pe
care atunci o întocmise:
Senior Tiphaine, fiind acum uns cavaler, mi se îngăduie, în sfârşit să-mi
ţin un jurământ pe care i l-am făcut, pe când eram copil, bunicului meu, lord
Angus, când se afla pe patul de moarte. Am jurat atunci că o să vă ucid. Vă
provoc deci la duel, în locul şi după regulile stabilite de dumneavoastră
împreună cu aducătorul acestui mesaj. Cu cit mai curând, cu atât mai bine.
Semnat: Jacques d'Angus, conte de Strathael.
Bertram înlemnise. Deci asta era! Asta era ' îngrozitoarea taină a lui
Jacques, care planase asupra întregii lui copilării ca un vultur şi care, în aceste
clipe, se abătea asupră-i! Căci, era limpede, n-avea nici o şansă, nici măcar una
de-a-l învinge pe Tiphaine în duel. Tiphaine era un uriaş. Forţa, îndemânarea şi
ferocitatea lui făceau să se cutremure întreg Occidentul. Angus, cu cei
şaisprezece ani ai lui, cu buclele-i aurii, cu braţele de fată şi cu o voce de-abia
schimbată mergea în întâmpinarea unei morţi sigure. Temeritatea lui juvenilă
sfida muntele, furtuna, vulcanul. Bertram nu-şi putu stăpâni lacrimile.
— De ce plângi? Îl întrebă Jacques.
— Ar trebui să se-ntâmple o minune, îi răspunse Bertram.
— Se va întâmpla o ţ minune! Afirmă Jacques.
Căci credinţa unui cavaler creştin este atât de mare încât el trăieşte în
relaţii cit se poate de apropiate şi de fireşti cu Dumnezeu, cu Fecioara, cu Isus
şi cu toţi sfinţii.
\par TIPHAINE SE ÎNVÂRTE de colo-colo în turnul lui de granit ca o
fiară în cuşcă. Cu trecerea anilor, tot ceea ce dădea vieţii sale un gust înţepător
şi picant îi pare acum fad şi cenuşiu. Să spintece un cerb încolţit, să siluiască o
fată surprinsă pe câmp, să spânzure, un biet ţăran învinuit de braconaj, să
jefuiască un călător bogat, să prade locuinţa unui vecin sâcâitor care-i face
şicane, să ardă un cleric bănuit de vrăjitorie, nimic din toate astea nu-l mai
amuză cu-adevărat. Până şi expediţiile în ţinuturi îndepărtate îi par plicticoase.
Nici marea dezlănţuită, nici nisipurile fierbinţi ale deşertului, nici gheţurile
Marelui Nord nu pot stăvili dezgustul care-l sufocă. El, care şi-a îngropat de-
atâta amar de vreme ultima soţie, şi ale cărui zile şi nopţi răsunau de râsetele
şi strigătele tovarăşilor de fărădelegi, iată-l cum descoperă deodată
singurătatea. Nimeni. Nu mai are pe nimeni alături de el. Nu i-a mai rămas
decât Lucain, piticul cocoşat, blestematul lui sfetnic, complice la toate crimele
şi martor la toate izbânzile.
Lucain se află acum în faţa lui ţinând în mână un răvaş sigilat cu grijă,
încărcat de peceţi.
— Ce mai e? Mormăie Tiphaine.
— Vă scrie vecinul dumneavoastră, senior Tiphaine.
— Ce vrea de la mine?
— Să vă omoare. În duel.
— In sfârşit! Excalmă Tiphaine. Uite unul care-mi vrea binele! Era să
crap de-atâta stat degeaba! Tocmai mă-ntrebam dacă nu cumva ar trebui să
mă duc în China sau în Arabia că să pot şi eu să mă-ncaier cu cineva. Şi uite
că-mi bate chiar la uşă o distracţie pe cinste. Mai îndatoritor de-atâta nici că se
poate. Şi cum îl cheamă pe vecinul ăsta atât de grăbit să mă distreze?
— Angus, conte de Strathael.
— Jacques!
— Jacques, confirmă Lucain, cercetând chipul brăzdat de riduri şi,
cicatrici al stăpânului pe care îl cunoaşte atât de bine.
— Jacques, repetă Tiphaine uluit. E răzbunarea împieliţatului de Angus
ăl bătrân. De ani de zile mă tot întrebam ce-o să pună Iacale. Parcă-l aud de-
aici cum rânjeşte-n mor-mânt.
Lucain aşteaptă cu răsuflarea tăiată. Căci de zece ani încoace, după cum
i-a poruncit Tiphaine, urmăreşte pas cu pas faptele şi gesturile lui Jacques. E
fiul lui, unicul lui copil, singurul lui moştenitor.
— Şi-aşa, va să zică, vrea să mă omoare, îngână Tiphaine. La urma
urmelor, ăsta-i mersul lucrurilor. Sângele apă nu se face. Şi eu l-aş fi omorât
cu dragă inimă pe taică-meu. Numai că, uite, nu prea poţi să omori un
Tiphaine aşa, cu una, cu două. Suntem orice, numai miei de supt nu. Iar eu ^
n-am nici un chef să mor.
— Are şaişpe ani. Pare de paişpe, adaugă Lucain. O să-i veniţi de hac cât
ai zice peşte!
— Să-i vin de hac? Dar cine ţi-a spus ţie că-i vreau moartea? Urlă
Tiphaine. Nu, nu, nu. Vrea să se lupte. Aşa va fi. Numai că o să-n-veţe că nu te
poţi lega de un Tiphaine fără să-ţi primeşti pedeapsa. O să-i dau o lecţie destul
de usturătoare. O să-i smulg coiful şi-o să-l trag de urechi în faţa întregului
comitat. O chelfăneală bună, uite cu ce-o să se-aleagă bastardul ăsta
neruşinat. Da' de fapt, ca să-mi bat şi mai tare joc de el, o să lupt cu capul
descoperit!
— Cu capul descoperit?
— Da, cu capul descoperit. Ca să-mi vadă coama de leu şi barba de
profet. Şi-o să-l ţin-tuiesc pe papă-lapte ăsta cu privirea mea de vultur pe sub
sprâncenele stufoase. Ha, ha, ha!
Iar oamenii de la castel, auzind râsul dezlănţuit al stăpânului, se
întrebau cutremuraţi ce nouă farsă. Diabolică punea la cale împreună cu
piticul lui.
DOISPREZECE TRÂMBIŢAŞI îmbrăcaţi în dalmatice roşii vestiseră în
cătune, în sate şi-n târguri că cei doi lorzi aveau de gând să se întâlnească
duminică la ceasul al unsprezecelea, într-un loc închis anume în zona landei de
coastă. Lumea venea acolo valuri-valuri şi, cum ziua se vestea frumoasă,
familiile plănuiseră să ia masa şi-apoi să danseze în aer liber.
Bertram era uluit de nepăsarea lui Jacques. S-ar fi zis că iminenţa
deznodământului acestei drame a vieţii sale – oricare ar fi fost acest dez-
nodământ – îi lua toate grijile de pe suflet. Invitase la castel o sumedenie de
băieţi şi de fete de-o seamă cu el, astfel că în zilele premergătoare luptei,
jocurile şi distracţiile se ţinură lanţ. Oare aşa înţelegea el să se pregătească
pentru cumplita încercare la care avea să fie curând supus? Reuşind cu mare
caznă să-l scoată din mijlocul celprlalţi tineri, Bertram îi puse întrebarea cu
asprime. Luând din-tr-o dată un aer grav, Jacques îi răspunse: „Mi-am
încredinţat soarta în mâinile lui Dumnezeu. Cum ar putea el oare să
părăsească un cavaler care nu face decât să-şi respecte legă-mântul?” Prin
credinţa lui nestrămutată, ţî-nărul mergea astfel, fără să-şi dea seama, în
întâmpinarea profeţiei bunicului său. Bertram plecase capul. Totuşi, nu reuşi
să-şi stăpânească indignarea când, duminică, după ce ascultase slujba şi luase
împărtăşania, Jacques îi dădu la o parte pe scutierii care voiau să-l ajute să-şi
îmbrace armura şi să-şi pună coiful.
— Nu, le spuse el, am auzit că seniorul Tiphaine vrea să lupte cu capul
descoperit, ca să mă umilească. Eu o să merg şi mai departe de-atât. Nu numai
c-o să mă duc cu capul descoperit, dar o să am şi picioarele goale, căci voi
purta kiltul ' în culorile clanului meu.
1 Fustă scurtă care face parte din portul tradiţional al scoţienilor (n.t.).
Nimeni nu reuşi să-l clintească din hotărârea lui. Până la urmă Bertram
se resemna şi el, I se părea că. E martorul neputincios al dezlegării unui mister,
a cărui maiestuoasă rân-duială se situa deasupra bunului-simţ şi a raţiunii. De
altfel, Jacques, învăluit într-un nimb de lumină, nu mai asculta de nimeni şi de
nimic, purtat parcă de forţa impetuoasă a destinului său.
Tot aşa apăru şi în faţa mulţimii atunci când păşi în arenă, întâmpinat
de explozia aurită a trâmbiţelor. Pe căluţul lui vânăt-rotat ce dănţuia într-o
rază de soare, copilul blond, numai azur şi trandafiriu, înveşmântat în mătase
şi tartan^ avea strălucirea ireală a unei năluci. Oare fiindcă era sortit morţii,
sau pentru că era înconjurat de îngeri? Poate şi una şi alta.
Tunetul surd al unui escadron de tobe vesti intrarea lui Tiphaine prin
celălalt capăt al timpului de luptă. Statura lui era cu-adevărat monstruoasă,
aşa, îmbrăcat în fier şi călare pe un cal de război negru ca pana corbului, bar
îşi ţinuse cuvântul şi, sprijinit de grumă-jerul armurii, capul lui* părea o tufă
cenuşie de păr şi barbă în mijlocul căreia străluceau, înfundaţi în orbite, doi
ochi sălbatici. Contrastul dintre cei doi adversari era strigător la cer, încât din
mulţime se auzi un murmur de protest. Se mai văzuse oare vreodată o luptă
atât de vădit nedreaptă? Se auziră chiar voci care strigau: „Ajunge! Opriţi! E o
crimă!” Se lăsă apoi tăcerea, căci ducele d'Elgin, care prezida întrecerea,
aruncase bagheta în arenă, semn că lupta putea începe.
Tiphaine continua să înainteze mânându-şi calul la pas, cu lancea
ridicată. Jacques îşi lăsase lancea în jos şi se năpustea spre el în galop. Avu loc
prima ciocnire, atenuată însă, căci vârful lăncii alunecase pe apărătoarea
umărului drept al lui Tiphaine. Chiar de la această primă confruntare, se
dovedi că Jacques nu ţintea spre capul lipsit de protecţie al adver-saruui său,
act de temerară curtoazie, care-i spulbera şi singura şansă de a învinge. Cei doi
cavaleri făcură cale-ntoarsă, dar de astă dată Tiphaine îşi mână calul în galop
mic şi-şi lăsă în jos lancea. O lăsă atât de jos încât deodată păru că ţinteşte
calul lui Jacques. In mulţime se stârni rumoare. După regulile luptei
cavalereşti, e o mişelie să răneşti înadins calul adversarului. Galopul calului
negru se înteţi, Jacques se apropia mâncând pământul. Şocul fu surd. Calul
rotat se clătină, dar îndată mulţimea văzu şaua aruncată în aer şi pe Jacques
rostogolindu-se în praf. Toată lumea înţelese că Tiphaine lovise cu atâta forţă în
oblâncul şeii încât chinga cedase. Conform obiceiului, Tiphaine ar fi trebuit să
se dea jos de pe cal şi să continue lupta cu sabia. El însă nu se clinti. Stătea
nemişcat şi aştepta ca scutierii ce domoliseră armăsarul lui Jacques să-i
schimbe şaua. Cât despre Jacques, nimeni nu avea voie să-i vină în ajutor
atâta vreme cât arbitrul nu dădea semnalul de încheiere a luptei. Se ridicase cu
vioiciune şi se avânta spre cal. Totuşi, se putea vedea cum din braţul sting i se
prelingea pe mână un firişor de sânge; rana era, desigur, mai curând
stânjenitoare decât gravă. Tiphaine se pregătea să înfrunte un nou asalt şi,
într-adevăr, Jacques se năpusti asu-pră-i cu lancea îndreptată spre el. Dar
lancea ii alunecă peste cea a lui Tiphaine şi, purtat de elan, Jacques se trezi
brusc la, capătul arenei. Făcu îndată cale-ntoarsă. Oare cită vreme avea să mai
dureze acea luptă inegală? Jacques porni încă o dată să-l atace pe uriaş, dar
căluţul lui, numai reflexe şi zvâcniri, nu mai avea aceeaşi sprinteneală.
Tiphaine miza cumva pe epuizarea cavalerului şi-a calului său? Lancea izbi
pieptarul platoşei lui Tiphaine cu atâta furie încât se frânse în bucăţi. Tiphaine
nu se clintise. Jacques se îndreptă înspre feciorii lui de arme care veneau în
fugă cu o altă lance. Dar în drum îl”văzu pe Tiphaine îndoindu-se pe grumazul
calului. Se auzi un murmur de stupoare printre spectatori. Într-adevăr, uriaşul
se prăvălea cu faţa înainte. Era cât pe ce să atingă coama calului cu fruntea
când alunecă pe-o parte şi se prăvăli în huruit de fiare. Scutierii se repeziră să-i
vină în ajutor, în timp ce Jacques se dădea jos din şa. Se aplecă deasupra
trupului imens, întins pe jos, neînsufleţit parcă. Şi-atunci bagă de seamă că o
bucată din lancea lui – poate vârful – era adânc înfiptă în orbita dreaptă a lui
Tiphaine.
Încalecă din nou, salutat de aclamaţiile mulţimii. Entuziasmul acesteia
era pe măsura temerilor pe care le trăise pentru el. Pălăriile zburau de colo-colo
prin aer, copii cu braţele pline de flori săreau în arenă ieşindu-i în în-
tâmpinare. Aproape eă-l purtară pe sus într-un entuziasm triumfător, în timp
ce şase inşi încercau să-J pună pe Tiphaine pe o targa. Jacques se simţea de
parcă un văl cenuşiu care se afla între el şi toate lucrurile din jur se rupsese
brusc. Vedea acum zidurile caselor împodobite cu tapiserii, ferestrele decorate
cu armoarii, steguleţele fluturând pe catarge pavoazate şi, mai ales, vedea toată
mulţimea aceea, bărbaţi şi femei în haine de sărbătoare manifestându-şi
zgomotos bucuria. Prietenii îl înconjurau cu emoţia sufletelor lor juvenile şi
pătimaşe. Cât de bine i se potrivesc tinereţii norocul şi izbânda! Ce frumos îi
stătea cu braţul plin de sânge călare pe căluţul lui rotat cu genunchii zdreliţi!
Era cu adevărat la fel de radios ca şi un chip dintr-un vitraliu. Un dangăt de
talangă răzbătu dinspre clopotniţa bisericii vecine. Jacques se opri şi, ridicând
mâna, spuse surâzător:
— E duminică, e amiaza şi l-am învins pe Tiphaine!
Şi cu toţii înţeleseră că în acea clipă, ziua de duminică, ora amiezei şi
triumful său se întâlneau pe o culme de netrecut. De-aici înainte nu mai putea
merge decât în jos.
Toată seara şi până noaptea târziu, castelul Strathael străluci în luminile
unei serbări cum nu s-a mai văzut. Mesele se clătinau de-atâta vânat, de
belşugul de fructe şi delicatese. Paharnicii împărţeau cu dărnicie vinuri din
Franţa şi din Italia. Fuseseră chemaţi menestreli, jongleri şi acrobaţi. Era acolo
chiar şi un îmblânzi-tor de animale care avu un succes binemeritat prezentând
împreună un urs şi o maimuţă. Jacques prezida petrecerea şi totul i se părea
ca-n vis. Nu simţea oboseala, sau poate că şi aceasta avea partea ei în ameţeala
pe care i-o pricinuiau muzica, băuturile, văpaia şemi-neelor şi zâmbetele ce
înfloreau sub privirea lui.
Se apropia miezul nopţii când un valet îi şopti ceva la ureche. Un oaspete
străin cerea să fie ascultat pe loc. De unde venea? De la castelul seniorului
Tiphaine. Părea să aducă un mesaj. Un mesaj 'de la Tiphaine! Surpriza era
uluitoare! Jacques se ridică. În jur se făcu tăcere. Dansatorii fură invitaţi să
meargă fiecare la locul lui.
— Să intre! Porunci Jacques.
Urmă un moment de încordare. Fără să şi-o mărturisească, cu toţii se
aşteptau să-l vadă intrând pe cavalerul uriaş în persoană, îmbrăcat în armură
şi cu faţa însângerată de la ochiul străpuns. În locul lui apăru însă piticul
Lucain, care era atât de hidos încât surpriza fu şi mai mare. Nu aruncă nici
măcar o privire spre meseni ci se duse direct la Jacques.
— Conte de Strathael, senior de Angus, spuse el, sunt însărcinat să vă
aduc o mare şi tristă veste: seniorul Tiphaine s-a stins din viaţă în urma rănii.
El este însă cel ce mă trimite la dumneavoastră, căci, în ciuda chinurilor
îndurate în ultimele-i ceasuri, mi-a dictat, în ce vă priveşte, un mesaj pe care
trebuie să vi-l citesc neapărat.
Desfăcu pergamentul pe care-l adusese cu el şi, cu vocea-i stridentă,
începu să dea citire unei misive care era deopotrivă confesiune, testament şi
sfidare.
Jacques de Strathael, simt că viaţa mă părăseşte prin rana pe care mi-ai
pricinuit-o. E bine că s-a întâmplat aşa. Mă temeam la gândul că voi muri de
bătrâneţe şi putreziciune. Asta ar fi fost cea mai grea pedeapsă după o viaţă în
care n-am făcut decât să împung şi să tai cu sabia. Pedeapsă meritată, fără
îndoială, dacă e să-i dau crezare preotului căruia tocmai m-am spovedit. Bietul
om, era de-a dreptul uluit când i-avn povestit faptele mele, atât cele măreţe, cit
şi cele nelegiuite'. Şi totuşi, pe cinstea mea, nu i-am spus decât un sfert din a
zecea parte, căci altminteri nici pân-acum n-aş fi terminat, şi pe urmă, nu-i
aşa, fiecare îşi are pudoarea lui. Şi, ca să termin cu habotnicia asta, află că în
momentul în care mă izbăvea de toate aceste fărădelegi, mărturisite sau nu, mi-
a cerut să rostesc câteva vorbe de căinţă. Era chiar cel mai neînsemnat lucru
pe care rai-l putea cere. Numai că, iată, din tot ce pot face pe lumea asta,
căinţa este fără îndoială lucrul pe care sunt cel mai puţin în stare să-l fac. Să
am remuşcări, eu? La dracu', am dus viaţa pe care-am dus-o. Gata, asta e!
Dumnezeu o să mă ia aşa cum sunt, sau o să mă azvârle în hăul necuprins de-
afară. Tare l-am mai uimit pe capucinul meu mărturisindu-i că, din tot sângele
pe care l-am făcut să curgă în valuri de o jumătate de veac încoace, singurul
care m-a îndurerat a fost cel pe care l-am văzut pe braţul tău când te-ai ridicat
de jos acum-câteva ceasuri. Trebuia cu orice preţ să te azvârl jos din şa, dar
cum oare puteam să nu-ţi fac rău deloc când, în aroganţa ta de descreierat, nu
aveai nici platdşă, nici cămaşă de zale, nici cuirasă de coapse, ci doar lină şi
mătase? Am făcut tot ce-am putut, dar îmi pare totuşi rău pentru sângele ăla.
Căci, vezi tu, dacă îngădui ca un fiu să-şi ucidă tatăl – asta-i în firea lucrurilor
şi-ţi jur că, dacă mi s-arfi ivit prilejul de a-mi ucide tatăl, nu l-aş fi ocolit,
dramul de morală pe care-o am şi eu nu-i dă voie unui tată să-şi ucidă fiul.
Căci tu eşti fiul meu, Jacques, mai bine să-ţi spun lucrul ăsta fără să mai
zăbovesc. Povestea e foarte simplă şi foarte tristă şi nu onorează pe nimeni.
Bunicul tău nu mă iubea. Acest om pios auzise spunându-se prea multe
lucruri pe seama mea. Totuşi, eu îl cruţam. Timp de mulţi ani de zile, nu s-a
putut plânge de vreo cit de mică abatere din partea mea în raporturile noastre
de vecinătate. Eu aveam un gând al meu. I-arn cerut mina Colombellei, fiica
lui, încă de pe când avea cincisprezece ani. A refuzat cu indignare. Diferenţa de
vârstă, spunea el, soţiile mele dinainte a căror dispariţie dădea naştere unor
zvonuri răutăcioase, escapadele mele deseori deşucheate, sunt de acord cu
toate. Ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut niciodată. Avea alte planuri
pentru Co-lombelle, un tânăr prinţ de Orkney care se întorcea de la curtea din
Toulop. Se cu capul plin de vorbe goale. Eram furios, dar Dumnezeu mi-e
martor că nu mă gândeam la nimic anume în ce-i priveşte pe vecinii mei. Până
ce, într-o dimineaţă de primăvară, pe când eram la vânătoare, întâmplarea m-a
adus faţă-n faţă cu cei doi logodnici. Am procedat aşa cum m-au îndemnat
fierea şi sângele. Am făcut rău? Fără nici o îndoială. Dar ce-i făcut, e bun făcut,
iar rezultatul a fost un bastard, adică tu, Jacques şi, pe cinstea mea, rezultatul
nu-i răii deloc. Am spus cuvântul bastard. Era adevărat până acum o clipă.
Acum nu mai este, căci, prin această scrisoare, te declar fiul meu legitim şi fac
din tine unicul moştenitor al tuturor titlurilor, bunurilor şi posesiunilor mele.
Mor împăcat la gândul că averea şi numele meu rămân în mâinUe tale tinere.
Nu ne-am văzut decât atât cit să schimbăm clteva lovituri, dintre care ultima
m-a ucis. Iţi doresc ceva mai mult noroc cu progenitura ta. Nu mor numai
mulţumit, dar şi iertat, căci n-am terminat încă povestea singurei şi ultimei
mele confesiuni. Bravul meu capucin era tare amărât că nu-mi putea da
iertarea dacă nu mă căiam. Şi eram şi eu amărât, căci strădziinţa lui îmi făcea
şi mie rău, şi pe urmă voiam să termin odată. Atunci, el mi-a explicat că există
un fel de iertare a păcatelor fără act de căinţă, iertarea în articulo mortis. Aceea
de care au parte cei în agonie şi a căror conştiinţă e pe jumătate întunecată.
Nu-mi mai rămânea aşadar decât să intru în agonie, ceea ce am şi făcut
numaidecât, exact cit să-şi îngâne el rugăciunile. Pe urmă mi-am venit din nou
în fire, căci aveam multe să-ţi spun, dar acum simt că am ajuns la capătul
puterilor şi cred că agonia mea – cea adevărată de data asta – nu mai are mult
pvriă să'ânceapă. Cuiul pe care mi l-ai înfipt în ochi, ştii că e tot acolo? Nici un
chirurg n-a îndrăznit să îndepărteze aşchia asta care ajunge până-n creier. E
degetul lui Dumnezeu, mi-a spus tot confesorul meu. Trebuie să recunosc că
Providenţa are uneori nişte manifestări destul de şugubeţe. Dar spune-mi, fiul
meu, vârful ăsta pe care l-ai aruncat în aer în aşa fel încât să-mi cadă chiar în
orbită, nu-i aşa că l-ai înroşit în foc înainte? Pentru că, ştii, simt că-mi arde tot
capul. Împrăştie jerbe de scântei în tot craniul. Nu-i un cui, nici o aşchie, nici
un vârf, ci o rachetă, un amestec incendiar, e chiar iadul. Jacques Ţi-phaine,
te. Te.
Lucain tăcu şi îl privi pe Jacques în timp cel înfăşură cu grijă
pergamentul. Fiul lui Tiphaine era alb ca varul. Ceaţa aurie a ameţelii se
risipise ca să lase locul unei lucidităţi amare şi îndurerate. Simţea în gură
gustul aspru al lucrurilor reale. Îşi plimba privirea pe deasupra mesei
devastate, presărată cu resturi de la ospăţ, şi i se părea că acea dezordine de
flori ofilite, de prăjituri sfărâmate, de cupe răsturnate şi de şervete murdare era
un simbol sordid al ruinelor tinereţii lui. Unul câte unul, cuvintele transmise de
pitic îi spulberaseră toate himerele. Deci tatăl lui o violase pe mama lui. El
însuşi nu era altceva decât bastardul rezultat din această crimă. Lupta lui
împotriva lui Tiphaine fusese o luptă falsă, şi deci şi frumoasa lui victorie nu
era decât o falsă victorie. Iar el îşi ucisese fără glorie propriul tată. Dar mai
aflase şi că fusese declarat legitim şi că, prin moştenire directă, devenea
seniorul cel mai puternic din înaltele Tărâmuri ale Scoţiei. Mii de ţărani, de
meşteşugari, de târgoveţi, de soldaţi aşteptau ajutorul, protecţia, poruncile lui.
Adolescenţa lui senină, plină de cântece şi de visări, se terminase brusc. În
câteva minute, prin câteva cuvinte, devenise bărbat.
NOTA.
Pe 22 mai 1985 se sărbătorea cu mare fast centenarul morţii lui Victor
Hugo. Cufundân-du-mă docil în opera lui, am recitit cu o admiraţie mai vie ca
oricând Vulturul de pe cască, poem de aproximativ patru sute de versuri care
face parte din Legenda secolelor. E vorba de lupta dintre David şi Goliat, însă
fără miraculosul biblic. De această dată, într-adevăr, uriaşul nu este doborât de
firavul său adversar. Logica forţelor aflate faţă-n faţă joacă fără milă: copilul e
pus pe fugă, ajuns din urmă şi înjunghiat de uriaş.
, Încă de la primele versuri, mă pusese totuşi pe gânduri un „spaţiu alb”
considerabil lăsat aşa cu bună ştiinţă de autor: de ce bă-trânul rege Angus cere
pe patul de moarte ca nepotul său în vârstă de şase ani să jure că-l va ucide pe
lordul vecin, Tiphaine?
Le fond, nul ne le şaiţ. H'obscur passe dejend Contre le souvenir des
hommes l'origine Des rixes de Ninive et des guerres d'Egine. ^
Şi totuşi. Cititorul cercetează acest „obscur trecut” şi se cercetează pe
sine însuşi. Cu atât mai mult cu cât un al doilea mister se adaugă celui dintâi.
Micul Jacques este crescut de bunicul său Angus. E un copil orfan. Ce s-a în-
tâmplat cu părinţii lui? Şi dacă, se întreabă cititorul, aceste două întrebări nu
ar fi, de fapt, decât una singură? Şi dacă aceste mistere, în loc să se
adâncească, s-ar limpezi? Ar fi de ajuns să ne imaginăm că Tiphaine trebuie să
fie ucis de Jacques pentru că are o vină copleşitoare în moartea părinţilor săi.
Noi am făcut această presupunere. Dar atunci am constatat că urmarea
povestirii lua nu-
1 Ce-a fost, nimeni nu ştie. Trecutul nepătruns ascunde.
De-a oamenilor amintire originea încăierărilor de la Ninive şi-a luptelor de
la Egina. (n.t.) tnaidecât un curs foarte diferit de cel prezentat de Victor Hugo,
prima victimă a schimbării fiind chiar vulturul de pe cască, ce îşi ia zborul nu
la sfârşitul povestirii, ci, fără îndoială, înainte ca ea să înceapă. Cerem iertare
manilor lui Victor Hugo că ne-am luat o atare libertate, rugându-i să
binevoiască a considera această poveste ca pe un umil omagiu adus celui mai
mare dintre poeţii francezi.
Pierrot sau Tainele nopţii.
DOUA CĂSUŢE ALBE stăteau faţă-n faţă în satul Pouldreuzic. Una dintre
ele era spălătoria. Nimeni nu-şi mai aducea aminte de numele adevărat al
spălătoresei, căci toţi îi spuneam Colombine, din cauza rochiei ei albe ca
zăpada care-o făcea să semene cu o colombă. Cealaltă casă era brutăria lui
Pierrot.
Pierrot şi Colombine crescuseră amândoi pe băncile şcolii din sat. Erau
atât de des împreună îricât toată lumea era convinsă că mai târziu aveau să se
căsătorească. Cu toate acestea, viaţa îi despărţise, atunci când Pierrot se făcuse
ucenic brutar, iar Colombine spălătoreasă. Prin forţa lucrurilor, brutarul
munceşte noaptea, pentru ca tot satul să aibă dimineaţa pâine proaspătă şi
cornuri calde. Spălătoreasă munceşte ziua ca să-şi poată întinde rufele la
soare. S-ar fi putut întâlni totuşi fie în amurg, când Colombine se pregătea de
culcare şi când Pierrot se trezea, fie dimineaţa în zori, când începea ziua pentru
Colombine iar noaptea lui Pierrot se sfârşea.
Dar Colombine îl ocolea pe Pierrot, iar bietul brutar se perpelea de
amărăciune. De ce îl ocolea Colombine pe Pierrot? Pentru că fostul ei coleg de
şcoală îi aducea aminte de tot felul de lucruri neplăcute. Colombine nu iubea
decât soarele, păsările şi florile. Ea nu trăia din plin decât vara, la lumină. Or,
brutarul, aşa cum am spus, trăia mai ales noaptea, iar pentru Colombine
noaptea nu era altceva decât o întunecime în care mişunau tot felul de animale
înspăimântătoare, cum ar fi lupii şi liliecii. Şi-atunci prefera să închidă uşa şl
obloanele, să se facă ghem în patul ei de puf şi s-adoarmă. Şi asta nu era totul,
căci viaţa lui Pierrot era împărţită între alte două întunecimi şi mai de temut,
cea a pivniţei şi cea a cuptorului. Cine ştie dacă în pivniţă nu 'erau şobolani? Şi
oare nu se spune: „Negru ca tăciunele?”
De altfel, trebuie să recunoaştem că Pierrot arăta într-adevăr a brutar.
Din cauză, poate, că muncea noaptea iar ziua dormea, avea o faţă rotundă şi
palidă care-l făcea să semene cu luna când e plină. Ochii lui mari, atenţi şi
miraţi îi dădeau un aer de cucuvea, ca şi hainele-i bogate, largi şi albe de făină.
Şi ca şi luna, ca şi cucuveaua, Pierrot era timid, tăcut, fidel şi ascuns. Prefera
iarna în locul verii, alegea mai curând singurătatea decât compania şi, decât să
vorbească – lucru care-i venea foarte greu şi cu care nu prea se descurca – îi
plăcea mai mult să scrie, şi o făcea la lumina luminării, cu o pană imensă,
adresân-du-i Colombinei scrisori lungi pe care nu i le trimitea, convins fiind că
ea nu le va citi.
Ce scria Pierrot în scrisorile lui? Se chinuia să-i deschidă ochii
Colombinei. Se străduia să-i explice că noaptea nu e chiar ceea ce credea ea.
Pierrot cunoaşte bine noaptea. Ştie că nu-i o gaură neagră, oricum nu,
mai mult decât pivniţa şi decât cuptorul. Noaptea, râul cânta mai tare şi mai
limpede, şi, scânteiază din mii şi mii de solzi de argint. Copacii înalţi îşi scutură
frunzişul sclipind de stele pe cerul întunecat. Adierile nopţii sunt mai adânc
înmiresmate cu miros de mare, de pădure şi de munte, decât cele din timpul
zilei cu iz de sudoare omenească.
Pierrot cunoaşte bine luna. Ştie cum să o prirească. Ştie să vadă că ea nu
e un disc alb şi plat ca o farfurie. O priveşte îndeajuns de atent şi de prietenos
încât să poată vedea cu ochiul liber că ea are un relief, că de fapt e vorba de o
sferă – ca mărul, ca dovleacul – şi că, în afară de asta, nu e netedă, ci frumos
sculptată, modelată, vălurită – ca un peisaj cu dealuri şi văi, ca un chip cu
ridurile şi zâmbetele lui.
Da, Pierrot ştie toate aceste lucruri, căci aluatul lui, după ce l-a
frământat îndelung şi l-a fecundat în taină cu plămadă, are nevoie de două ore
ca să se-odihnească şi apoi să crească. Şi-n timpul ăsta, Pierrot iese din
brutărie. Toată lumea doarme. El este conştiinţa trează a satului. Merge pe
străzi şi pe străduţe, cu ochii larg deschişi veghind somnul celorlalţi, al acelor
bărbaţi, femei şi copii care se vor trezi anume ca să mănânce cornurile calde pe
care el le va fi pregătit special pentru ei. Trece pe sub ferestrele închise ale
Colombi-nei. Devine straja satului, paznicul Colombi-nei. Şi-o închipuie pe
tânăra fată suspinând şi visând în albeaţa umedă a patului ei încăpător şi,
când îşi îndreaptă chipul palid către lună, se întreabă dacă această dulce
rotunjime care pluteşte pe deasupra copacilor într-o perdea de ceaţă nu e
cumva cea a unui obraz, a unui sân sau, mai-mult chiar, a unei fe^e.
Fără îndoială, lucrurile ar fi putut continua multă vreme astfel dacă, într-
o frumoasă dimineaţă de vară înviorată de flori şi de păsări, un vehicul
caraghios tras de un bărbat nu şi-ar fi făcut intrarea în sat. Arăta şi ca o rulotă,
şi ca o baracă de bilei, căci, pe de o parte, era limpede că puteai să te
adăposteşti şi să dormi înăuntru, iar pe de altă parte, strălucea de culori vesele
şi de perdele din belşug pictate ce fluturau ca nişte flamuri de jur împrejurul ei.
Tăbliţa lăcuită de deasupra vehiculului anunţa:
ARLEQUIN zugrav.
Bărbatul vioi, suplu, cu obrajii rumeni, cu părul roşcat şi tot numai
cârlionţi, era îmbrăcat într-un fel de costum colant compus dintr-un mozaic de
mici romburi pestriţe. Se aflau acolo toate culorile curcubeului şi încă alte
câteva, dar niciunul din romburi nu era alb sau negru, îşi opri vehiculul în faţa
brutăriei lui Pierrot şi cercetă cu o mină dispreţuitoare faţada goală şi tristă pe
care se aflau doar aceste două cuvinte:
PIERROT BRUTAR îşi frecă mâinile cu un aer hotărât şi începu să bată la
uşă. Era ziua în amiaza mare, cum am mai spus, iar Pierrot dormea buştean.
Ar-lequin trebui să ciocănească multă vreme înainte ca uşa să se deschidă,
scoţând la iveală un Pierrot mai palid ca oricând şi clătinându-se de oboseală.
Bietul Pierrot! Chiar că semăna cu o cucuvea, aşa, alb din cap până-n picioare,
ciufulit, zăpăcit, clipind din ochi în lumina nemiloasă a verii. Şi, chiar înainte
ca Arlequin să fi putut deschide gura, din spatele lui izbucni un hohot de râs.
Era Colombine care privea scena de la fereastră, ţinând în mână un fier mare
de călcat. Arlequin se întoarse, o văzu şi izbucni şi el în râs, iar Pâerrot se simţi
deodată singur şi trist, cu îmbrăcămintea lui ca de pe lună, în faţa celor doi
copii ai soarelui pe care-i apropia veselia lor comună. Şi-a-tunci se supără: cu
inima rănită de gelozie, trânti uşa cu furie în nasul lui Arlequin, după care se
duse să se culce la loc, dar e puţin probabil că l-a luat somnul foarte repede.
Cât despre Arlequin, acesta se îndreaptă către spălătorie, unde a
dispărut Colombine. O caută. Ea apare din nou, dar la altă fereastră, şi din nou
dispare înainte ca Arlequin să fi avut timp să se apropie. Pare că se joacă de-a
v-aţi ascunselea cu el. Într-un târziu, uşa se deschide şi Colombine iese ducând
în braţe un coş mare plin cu rufe curate. Urmată de Arlequin, se îndreaptă spre
grădină şi începe să întindă rufele pe sârmă la uscat. Rufele sunt toate albe.
Albe ca şi hainele Colombinei. Albe ca şi cele ale lui Pierrot. Dar aceste rufe
albe, Colombine nu le întinde la lună, ci, la soare, la soarele care dă strălucire
tuturor culorilor, mai ales celor din costumul lui Arlequin.
Arlequin, neîntrecut meşter la vorbe, îi tot ţine discursuri Colombinei.
Colombine îi răspunde. Ce-şi spun ei oare? Vorbesc despre haine. Colombine
despre haine albe. Arlequin despre haine colorate. Pentru spălătoreasă, albul e
culoarea firească. Arlequin se chinuie să-i bage în cap culorile. De altminteri,
chiar şi reuşeşte cât de cât. Căci, în urma acestei faimoase întâlniri de la
Pouldreuzic, piaţa de albituri a fost invadată de prosoape mov, de feţe de pernă
albastre, de feţe de masă verzi şi de cearşafuri roz.
După ce şi-a întins rufele la soare, Colombine se întoarce în spălătorie.
Arlequin, care-i duce coşul gol, îi propune să-i zugrăvească faţada casei.
Colombine acceptă. Arlequin se pune pe dată la treabă. Îşi demontează rulota
şi, cu piesele ei, înalţă o schelă pe faţada spălătoriei. E ca şi cum rulota
demontată ar pune stăpânire pe casa Colombinei. Arlequin se caţără cu iuţeală
pe schelă. În costumul multicolor, strâns pe corp, şi cu creasta lui de păr
roşcat, seamănă cu o pasăre exotică cocoţată pe-un vârf de prăjină. Şi parcă
pentru a accentua asemănarea, cântă şi fluieră cu foc. Din când în când, capul
Colombinei se iveşte la câte-o fereastră şi atunci îşi spun unul altuia glume, îşi
zâmbesc şi-şi cântă.
Foarte curând, munca lui Arlequin începe să capete contur. Faţada albă.
A casei dispare sub o paletă multicoloră. Se află acolo toate culorile
curcubeului şi alte câteva, dar fără negru, nici alb, nici gri. Sunt însă, în primul
rând, două invenţii de-ale lui Arlequin, care-ar putea dovedi, dac-ar mai fi
nevoie, că el este cu-adevărat cel mai întreprinzător şi mai îndrăzneţ dintre toţi
zugravii. Mai întâi, el a înfăţişat pe perete o Colombine în mărime naturală care
duce pe cap coşul cu rufe. Dar asta nu e totul. Această Colombine, în loc să fie
îmbrăcată în hainele ei albe obişnuite, Arlequin a pictat-o într-o rochie formată
din mici romburi multicolore, întru totul asemenea celor de pe propriul lui
costum. Şi mai e ceva. Desigur, a pictat din nou cu litere negre pe fond alb
cuvântul SPĂLĂTORIE, dar lingă el a adăugat cu litere de toate culorile: VOPSI-
TORIE! A lucrat atât de repede încât totul e gata la apusul soarelui, deşi
vopseaua mai are mult până să se usuce.
Soarele se culcă, iar Pierrot se trezeşte. Din stradă se poate vedea cum
răsuflătoarea brutăriei se luminează deodată şi începe să împrăştie reflexe
calde şi roşiatice. Pe cerul fosforescent pluteşte o lună enormă ca un balon
lăptos. Curând Pierrot iese din brutărie. La început nu vede decât luna.
Vederea ei îi umple sufletul de bucurie. Aleargă spre ea cu gesturi largi de
adoraţie. Îi zâmbeşte, iar luna îi întoarce zâmbetul. De fapt sunt frate şi soră,
cu feţele lor rotunde şi veşmintele vaporoase. Dar de-atâta învârtit şi ţopăit,
Pierrot îşi încurcă picioarele în borcanele de vopsea întinse pe jos. Se loveşte de
schela înălţată pe casa Colombinei. Şocul îl smulge din visare. Ce se întâmplă?
Ce s-a-ntâmplat cu spălătoria? Pierrot nu mai recunoaşte faţada pestriţă şi,
mai ales, pe această Colombine în costum ca al lui Arlequin. Şi apoi cuvântul
ăsta barbar pus în coada cuvântului spălătorie: VOPSI-TORIE! Pierrot nu mai
dansează, a încremenit de stupoare. Pe cer, luna se strâmbă de durere. Aşadar,
Colombine s-a lăsat vrăjită de culorile lui Arlequin! De-acuma ^se-mbracă la fel
ca el, iar în loc să săpunească şi să calce rufe albe, proaspăt spălate, va pune la
murat în copai pline de culori chimice, greţoase şi murdare, tot felul de boarfe
decolorate.
Pierrot se apropie de schelă. O pipăie dezgustat. Sus, la una din ferestre,
străluceşte o lumină. Schela e un lucru îngrozitor, căci ea îţi permite să te uiţi
pe ferestrele de la etaje * la ce se-ntâmplă în camere! Pierrot se urcă întâi pe o
scândură, pe urmă pe o alta. Se îndreaptă către fereastra luminată. Aruncă
înăuntru o privire. Ce-a văzut oare? N-o să aflăm niciodată! Face un salt înapoi.
A uitat că e cocoţat la trei metri de sol. Cade. Şi ce căzătură! E mort oare? Nu.
Se ridică cu greutate. Şchiopătând, se întoarce în brutărie. Aprinde o luminare.
Îşi moaie pana lui cea mare în călimară şi-i scrie Colombinei o scrisoare. O
scrisoare? Nu, doar un scurt mesaj, în care a pus însă tot adevărul pe care-l
ştie. Iese din nou, cu plicul în mână. Tot şchiopătând, şovăie şi, o clipă, pare să
caute ceva, apoi se jiotărăşte să atârne mesajul de unul din stâlpii schelei. Intră
apoi în brutărie. Răsuflă-toarea se întunecă. Un nor mare ascunde faţa tristă a
lunii.
O nouă zi începe sub un soare strălucitor. Arlequin şi Colombine ies în
fugă din spălă-toria-vopsitorie ţinându-se de mână. Colombine nu mai poartă
rochia ei albă obişnuită. Are o rochie din mici romburi colorate în toate culorile,
dar fără negru şi alb. E îmbrăcată la fel ca acea Colombine zugrăvită de
Arlequin pe faţada casei. S-a transformat într-o Arle-quine. Ce fericiţi sunt
amândoi! Dansează împreună în jurul casei. Apoi, dansând în continuare,
Arlequin se-apucă să facă o treabă ciudată. Începuse să demonteze eşafodajul
ridicat pe casa Colombinei. Şi, în acelaşi timp, îşi face la loc vehiculul lui
caraghios. Rulota îşi recapătă forma. CoJombine o încearcă. Pentru Arlequin
pare de la sine înţeles că vor pleca. Căci zugravul e un adevărat nomad.
Trăieşte pe schela lui precum pasărea pe creangă. Nici vorbă să mai
zăbovească. De altfel, nu mai are ce face la Pouldreuzic, iar câmpia străluceşte,
ademenindu-l cu farmecele ei.
Colombine pare să fie de acord cu plecarea. Pune în rulotă o bocceluţă
uşoară. Închide obloanele casei. Iat-o alături de Arlequin în rulotă. Se pregătesc
de plecare. Nu, încă nu. Arlequin coboară din nou. A uitat ceva. O pancartă pe
care, cu gesturi largi, scrie cu vopsea şi-apoi o agaţă pe uşa casei:
ÎNCHIS PE MOTIV DE CĂLĂTORIE DE NUNTA.
De data asta pot pleca. Arlequin se înhamă la rulotă şi o trage pe drum.
Curând, câmpiile îi înconjură şi-i petrec. Sunt atâtea flori şi.
— A-tâţia fluturi de parcă peisajul s-ar fi îmbrăcat în costum de Arlequin.
Noaptea se lasă peste sat. Pierrot se-aven-turează afară din brutărie. Tot
şchiopătând, se apropie de casa Colombinei. Totul e închis. Deodată dă cu ochii
de pancartă. E atât de îngrozitoare pancarta asta că nici nu reuşeşte s-o
citească. Se freacă la ochi. Trebuie totuşi să se încline în faţa evidenţei. Şi-
atunci, şontâc-şontâc, se-ntoarce în brutăria lui. Curând iese din nou. Are şi el
o pancartă. O agaţă la intrare înainte de-a trânti uşa cu furie. Pe ea stă scris:
ÎNCHIS PE MOTIV DE NECAZ DIN DRAGOSTE.
Zilele trec. Vara e pe sfârşite. Arlequin şi Colombine cutreieră ţara mai
departe. Dar fencirea lor nu mai e aceeaşi. Acum Colombine trage rulota din ce
în ce mai des în timp ce Arlequin se odihneşte înăuntru. Apoi vremea se strică.
Primele ploi de toamnă răpăie pe creştetele lor. Frumoasele costume pestriţe
încep să se spălăcească. Copacii devin ruginii, apoi îşi pierd frunzele. Trec prin
păduri uscate, peste câmpuri arate, brune şi negre. '
Şi într-o dimineaţă, lovitură de teatru! Toată noaptea cerul s-a umplut de
fulgi jucăuşi. Când se crapă de ziuă, toată câmpia, drumul şi chiar şi rulota
sunt acoperite de zăpadă. Este marele triumf al albului, triumful lui Pierrot. Şi
parcă spre a încununa această răzbunare a brutarului, în seara aceea o lună
enormă şi argintie pluteşte deasupra peisajului îngheţat.
Colombine se gândeşte din ce în ce mai _des la Pouldreuzic, dar şi la
Pierrot, mai ales atunci când priveşte luna. Într-o zi, fără să ştie cum, se
trezeşte cu o hârtiuţă în palmă. Se întreabă dacă nu cumva brutarul a trecut
pe-acolo de curând ca să-i lase acest mesaj. De fapt, este chiar bileţelul în care
Pierrot a scris tot adevărul pe care-l ştie şi pe care îl agăţase de unul din stâlpii
schelei, devenit parte componentă a rulotei. Colombine citeşte:
Colombine!
Nu mă părăsi! Nu te lăsa amăgită de culorile chimice şi superficiale ale
lui Arlequin.' JSint culori toxice, urât mirositoare şi care se coşcovesc. Să ştii că
şi eu am culori. Numai că ale mele sunt culori adevărate şi profunde.
Ascultă bine secretele astea minunate;
Noaptea mea nu e neagră, e albastră. Şi e un albastru pe care-l respiri.
Cuptorul meu nu e negru, e din aur. Şi aurul acesta se mănâncă.
Culoarea pe care-o fac eu incintă privirea” dar pe deasupra e densă,
substanţială, miroase: plăcut, e caldă, hrăneşte.
Te iubesc şi te aştept, Pierrot.
O noapte albastră, un cuptor de aur, culorî adevărate pe care le respiri şi
le mănânci, acesta era deci secretul lui Pierrot? In mijlocul peisajului îngheţat
care seamănă cu îmbrăcămintea brutarului, Colombine stă pe gân-duri, şovăie.
Arlequin doarme în fundul rulotei fără să-i pese de ea. Curând, Colombine va
trebui să-şi pună din nou chinga care-î învineţeşte umărul şi pieptul ca să
tragă vehiculul pe drumul îngheţat. De ce? Dacă tot vrea să se întoarcă la ea
acasă, ce-o mai ţine lângă Arlequin, din moment ce frumoasele culori însorite
care-o ademeniseră s-au ofilit? Sare jos din rulotă. Îşi face la loc bocceluţa şi
iat-o pornind în pas sprinten spre satul ei.
Şi merge, merge, merge, micuţa Colombine-Arlequine a cărei rochie şi-a
pierdut culorile strălucitoare, fără însă a ajunge din nou albă. Fuge prin zăpada
care foşneşte uşor sub pi-coarele ei şi-i şopteşte la ureche: fugi-fâş-fugi-fâş-
fugi-fâş. Curând, prin cap încep să-i umble o mulţime de cuvinte care încep cu
F” şi care se adună într-o armată întunecată, cuvinte feroce precum: frig, fier,
foame, furie, fantomă, firav. Or s-o lase picioarele pe biata Colombine, dar din
fericire un roi de cuvinte tot cu F, cuvinte prietenoase de data asta, îi sar în
ajutor, parcă trimise de Pierrot: franzelă, fum, forţă, floare, foc, făină, flacără,
festin, feerie.
În sfârşit ajunge în sat, în puterea nopţii. Totul e adormit sub zăpadă.
Zăpadă albă? Noapte neagră? Nu. Pentru că s-a apropiat de Pierrot, Colombine
are acum ochi ca să vadă: albastră e noaptea, albastră e şi zăpada, lucrul ăsta
e evident. Dar nu e vorba de albastrul de Prusia, ţipător şi toxic, din care
Arlequin are un borcan întreg. Este albastrul luminos şi viu al lacurilor, al
gheţarilor şi al cerului, un albastru care miroase frumos şi pe care Colombine îl
respiră din plin.
Iată fântina, acum prizonieră a gerului, biserica cea veche, şi iată şi cele
două căsuţe aşezate faţă-n faţă, spălătoria Colombinei şi brutăria lui Pierrot.
Spălătoria e neluminată şi parcă moartă, dar brutăria dă semne de viaţă. Coşul
fumegă iar răsuflătoarea cuptorului aruncă pe zăpada de pe trotuar o lumină
tremurătoare şi aurie. E adevărat, Pierrot n-a minţit când a scris că nu e negru
cuptorul lui, ci auriu!
Colombine se opreşte uimită în faţa răsu-flătorii. Îi vine să se ghemuiască
în faţa acestei guri de lumină din care răzbate un suflu de căldură până sub
rochie şi un ameţitor miros de pâine. Şi totuşi nu îndrăzneşte. Dar deodată uşa
se deschide şi-n cadrul ei apare Pierrot. Să fie la mijloc întâmplarea? Să fi
presimţit oare sosirea prietenei lui? Sau pur şi simplu i-a zărit picioarele prin
răsuflătoa-re? Întinde braţele spre ea dar, în momentul în care Colombine vrea
să i se-arunce la piept, se dă la o parte speriat şi o trage şi pe ea înăuntru.
Colombine se simte de parcă s-ar cufunda într-o baie de tandreţe. Ce plăcut e
acolo! Uşile cuptorului sunt închise, flacăra e însă atât de vie înăuntru încât se
strecoară prin tot felul de găuri şi crăpături.
Pierrot, ghemuit într-un colţ, nu se mai satură privind, cu ochii lui
rotunzi, acea apariţie fantastică: Colombine în brutăria lui! Parcă hipnotizată
de foc, Colombine îl priveşte cu coada ochiuui şi-şi spune în gând că, hotărât
lucru, bunul Pierrot aduce foarte bine cu o pasăre de noapte, aşa cum stă
cufundat în umbră cu halatul lui cu falduri mari şi albe şi cu chipul acela
lunar. Pierrot, la rândul lui, se gândeşte că ar trebui să-i spună ceva, dar nu
poate, cuvintele-i rămân în gât.
Timpul trece. Pierrot îşi apleacă privirea către copaia în care se-odihneşte
o lună mare de aluat bălai. Bălai şi fraged, asemenea Co-lombinei. De două ore
de când aluatul doarme în copaia de lemn, plămada şi-a făcut lucrarea ei vie.
Cuptorul e fierbinte. O să trebuiască să bage aluatul înăuntru. Pierrot priveşte
spre Colombine. Oare ce face Colombine? Sleită de puteri după lungul drum pe
care l-a străbătut, legănată de căldura plăcută a cuptorului, a adormit pe lada
cu făină într-o poziţie de o încântătoare sfârşeală. Pierrot are lacrimi în ochi,.
Înduioşat să-şi vadă prietena refugi-indu-îe lângă. El, ca să scape de o dragoste
moartă în faşă şi de asprimea iernii.
Arlequin pictase portretul Colombinei-Arle-quine în costum pestriţ pe
zidul spălătoriei. Lui Pierrot îi vine o idee. O să sculpteze în felul lui o
Colombine-Pierrette din aluatul de brioşe. Se pune pe treabă. Ochii-i fug fără-
ncetare de la tânăra fată adormită la luna culcată în copaie.
Mâinilor lui le-ar place s-o mângâie pe fata adormită, dar să plămădească
o Colombine din aluat e aproape la fel de plăcut. Când socoteşte că şi-a
terminat opera, o compară cu modelul viu. Evident, Colombine cea din aluat e
puţin cam palidă. Repede, la cuptor cu ea!
Focul se-nteţeşte. În brutăria lui Pierrot se află acum două Colombine.
Şi-n acea clipă, nişte bătăi timide în uşă o trezesc pe Colombine cea vie. Cine e?
Drept răspuns, se aude o voce, o voce pe care noaptea şi frigul o fac să sune
slab şi trist. Dar Pierrot şi Colombine recunosc amândoi vocea lui Arlequin,
cântăreţul de pe schele, deşi nu mai are – nici măcar pe departe!
— Accentele triumfătoare din timpul verii. Ce cântă oare Arlequin cel
rebegit de frig? Cântă un cântec care, de-atunci, a ajuns celebru, dar ale cărui
cuvinte nu po/fc fi înţelese decât dacă se cunoaşte povestea pe care tocmai am
spus-o:
Au clair de la lune, Mon ami Pierrot! Prete-moi ta plume Pour ecrire un
mot. Ma chandelle est morte, Je n'ai plus de feu. Ouvre-moi ta porte, Pour
1'amour de Dieu! – 1
Căci bietul Arlequin găsise printre borcanele lui cu vopsea mesajul
aruncat de Colombine,
1 Snb clarul de lună/Pierrot, dragul meu/Până-mi împrumută/Un rând
să scriu vreau/Candela mi-e stinsă/Nici foc nu mai am/Uşa ta-mi
deschide/Suflet de-ai un dram (n. tr.).
Prin care Pierrot o convinsese pe tânăra fată să se-ntoarcă la el. Acest
neîntrecut meşter în vorbe îşi dăduse astfel seama de puterea pe v care o au
deseori1 cei care scriu, mai ales când, pe deasupra, mai au şi un cuptor pe
timp de iarnă. Şi, cu naivitate, îl ruga pe Pierrot să-i „împrumute pana şi focul
lui. Oare el chiar credea că are şanse s-o recucerească astfel pe Colambine?
Lui Pierrot i se face milă de nefericitul lui rival. Ii deschide uşa. Un
Arlequin jalnic şi decolorat se năpusteşte spre cuptorul prin ale cărui uşi
continuă să răzbată căldură, culoare şi miros plăcut. Ce bine e la Pierrot!
În urma acestui triumf, chipul brutarului e radios. Face gesturi ample cu
mânecile lui lungi şi largi. Cu o mişcare teatrală, deschide cele două uşi ale
cuptorului. Un val de lumină aurie, de căldură feminină şi de miros delicios de
pâine caldă îi învăluie pe cei trei prieteni. Şi-acumf cu ajutorul unei lopeţi lungi
din lemn, Pierrot scoate ceva din cuptor. Ceva? Pe cineva, mai degrabă! O fată
din coajă aurie, aburindă şi crocantă, care îi seamănă Co-lombinei ca o soră.
Nu mai e Colombine-Arle-quine cea plată şi pestriţă pictată în culori chimice pe
faţada spălătoriei, e o Colombine-Pierrette, modelată în miezul brioşei cu toate
reliefurile vieţii, cu obrajii rotunzi, cu sânii îmbietori şi cu fesele micuţe şi
rotunjoare.
Colombine a luat-o pe Colombine în braţe, cu riscul de-a se arde.
— Ce frumoasă sunt, ce plăcut miros! Spune ea.
Pierrot şi Arlequin privesc fascinaţi această scenă extraordinară.
Colombine o întinde pe Colombine pe masă. Cu amândouă mâinile şi ca o
lacomă blândeţe dă la o parte sânii de cozonac ai Colombinei. Îşi afundă nasul
nesăţios şi limba neastâmpărată în aurul pufos al decolteului. Cu gura plină,
spune:
— Ce gustoasă sunt! Haideţi şi voi, dragii mei, gustaţi, mâncaţi-o pe
Colombine cea bună! Mâncaţi-mă!
Iar ei gustă, mănâncă din Colombine cea caldă, din miez ce se topeşte-n
gură.
Se privesc. Sunt fericiţi. Ar vrea să râdă, dar cum să poată râde cu obrajii
umflaţi de cozonac?
Legenda pâinii.
AU FOST ODATĂ, tocmai la marginea Franţei, acolo unde se termină
pământul şi unde începe Oceanul, adică chiar în Finistere, două sătucuri care
trăiau într-o stare de continuă rivalitate. Unul dintre ele se numea Plouhinec,
celălalt Pouldreuzic. Locuitorii din cele două sate nu pierdeau niciodată ocazia
de a se înfrunta. Cei din Plouhinec, de exemplu, cântau la cimpoi ca nicăieri
altundeva în Bretagne. Motiv pentru care cei din Pouldreuzic ignorau ostentativ
acest instrument şi cântau în special la bombardă, un fel de flajeolet înrudit
atât cu oboiul, cât şi cu clarinetul. Şi la fel se întâmpla în „toate domeniile, unii
cultivând anghinarea, ceilalţi cartoful, primii îndopând gâşte pe când ceilalţi
îngrăşau porci, femeile dintr-un sat purtând pe cap bonete simple, ca nişte
coşuri de fum, în timp ce femeile din satul celălalt şi le meşteşugeau pe ale lor
în chip de” mici edificii de dantelă. Cei din Plouhinec se abţineau până şi de la
cidru, căci cel din Pouldreuzic era vestit. O să mă întrebaţi: păi atunci ce beau
cei din Plouhinec? Ei bine, aflaţi că acolo se bea o băutură originală făcută nu
din mere, ci din pere, şi care se numeşte din cauza asta „perată”.
Desigur, la Plouhinec nu se mânca acelaşi fel de pâine ca la Pouldreuzic.
La Plouhinec se făcea un sortiment de pâine tare, numai coajă, cu care se
aprovizionau marinarii când plecau în cursă, pentru că se putea păstra la
nesfârşit. Acestui pesmet de Plouhinec brutarii din Pouldreuzic îi ripostau cu o
pâine numai miez, dulce, topindu-se în gură şi care, ca să-i poţi simţi într-
adevăr gustul, trebuia mâncată caldă, tocmai scoasă din cuptor. Această pâine
era numită brioşă.
Lucrurile se complicară în ziua în care fiul brutarului din Pouldreuzic se
îndrăgosti de fiica brutarului din Plouhinec. Îngrozite, familiile se înverşunară
să-i abată pe cei doi tineri de la o însoţire împotriva naturii, ce implica greutăţi
de tot felul. Insă nimic nu reuşi să-i clintească pe cei doi din hotărârea lor: Gael
o voia pe Guenaele, Guenaele îl voia pe Gael.
Din fericire, Plouhinec şi Pouldreuzic nu sunt chiar învecinate. Dacă vă
uitaţi pe harta Fi-nistere-ului, veţi vedea că la mijlocul distanţei dintre cele
două sate se află un altul: Ploze-vet. Or, în vremea acee, a neexistând nici o
brutărie în Plozevet, părinţii lui Gael şi ai lui Guenagle hotărâră să-şi
stabilească acolo copiii. Şi tot acolo aveau să-i şi căsătorească. Astfel, nici cei
din Pouldreuzic, nici cei din Plouhinec nu s-ar simţi umiliţi. Cât despre ospăţul
de nuntă, se va mânca anghinare şi cartofi.
— Carne de gâscă şi de porc, totul servit împreună cu cidru şi cu perată.
În schimb, problema pâinii care avea să se afle pe masă nu era la fel de
uşor de rezolvat. La început, părinţii se gândiră să servească în mod egal
pesmeţi şi brioşe. Copiii însă obiectară, spunând că e vorba de o nuntă şi, pe
deasupra, o nuntă de brutari şi că, în consecinţă, trebuia găsită calea de a
însoţi şi pes-meţii cu brioşele. Pe scurt, noua brutărie era datoare să creeze un
nou sortiment de pâine, pâinea de Plozevet, înrudită în aceeaşi măsură şi cu
pâinea-coajă din Plouhinec, şi cu pâinea-miez din Pouldreuzic. Dar' cum? Cum
să faci o pâine care să aibă în acelaşi timp şi coajă, şi miez?
Două soluţii păreau posibile. Gael îi atrase atenţia Guenaelei că puteau
lua ca model crabii şi homarii. La aceste animale, partea tare se află în exterior,
cea moale în interior. Guenaele îi dădu în schimb ca exemplu iepurii şi pisicile,
peştii şi copiii: în aceste cazuri, partea moale – carnea – este la exterior iar
partea tare – osatura – în interior. Ea îşi amintea chiar şi două cuvinte savante
care desemnează această diferenţă: homarii sunt crustacee, iepurii sunt
vertebrate.
Aveau deci de ales între două feluri de pâine: pâinea-crustaceu, a cărei
coajă formează un fel de carapace ce acoperă miezul şi pâinea vertebrată, av
cărei coajă se află ascunsă tocmai în inima miezului.
Se puseră pe treabă, fiecare urmându-şi ideea lui. Se dovedi curând că
pâinea-crustaceu se coace mult mai uşor decât pâinea vertebrată, într-adevăr,
dacă un bulgăre de aluat e pus la cuptor, suprafaţa lui se usucă, se rumeneşte
şi se întăreşte. Înăuntru, aluatul rămâne alb şi moale. Dar cum să faci pâine
vertebrată? Cum să obţii o coajă tare în interiorul miezului?
Gael triumfa cu pâinea lui cru. Staceu, însă eşecurile logodnicei sale îl
întristau. Cu toate acestea, brutăriţa nu se dădea bătută! Ea înţelesese că, în
timpul coptului, căldura era cea care dădea naştere cojii de pâine. Aşadar,
pâinea vertebrată trebuia coaptă dinspre interior – şi nu din afară, aşa cum se
întâmplă într-un cuptor, li venise astfel idea de a înfige în aluat o tijă de fier
încins, asemeni unui vătrai. Ah, s-o fi văzut cum îşi mânuia vătraiul ca pe-o
armă fumegândă! Strângea din dinţi iar bărbia îi zvâcnea când împungea
pâinişoarele cu sabia ei de foc. Gael, urmărind-o, simţea că-l trec fiorii, căci se
întreba ce era oare în capul şi-n inima logodnicei lui de-şi putuse închipui o
asemenea luptă ciudată în care se arunca cu atâta înfocare. Şi-apoiî, o să
împungă ea oare întotdeauna numai pâinile cu un fier înroşit?
La urma urmelor, ce importanţă avea? Gue-naele nu ajungea la nici un
rezultat, iar în ziua nunţii numai pâinea-crustaceu fu gata şi, în acea zi, la
Plozevet fu gustată oficial pentru prima dată pâinea pe care o cunoaştem noi,
cu coajă rumenă ce înconjoară miezul dulce şi pufos.
Oare pâinea vertebrată să fi fost dată uitării cu desăvârşire? Nicidecum.
În anii ce urmară, această pâine avea, dimpotrivă, să-şi ia o revanşă strălucită,
plină de tandreţe şi de poezie. Gael şi Guenaele avură un băieţel pe care-l
botezară Anicet, în speranţa că acest prenume parfumat îl va ajuta să-şi facă.
Un loc în breasla lor. Şi copilul nu le înşelă aşteptările, căci el a fost acela care
– la vârsta de cinci ani – îi sugeră mamei lui ideea ce avea să lanseze pâinea
vertebrată. Pentru aceasta îi fu de-ajuns să mănânce la ora patru o brioşă
împreună cu o bucată de ciocolată. Mama lui, care-l urmărea cum ţinea într-o
mină brioşa, iar în cealaltă bucata de ciocolată, îşi dădu cu palma peste frunte
şi se năpusti la cuptor. Căci îi venise ideea că osul, vertebra, partea tare a
pâinii vertebrate putea fi formată dintr-un baton de ciocolată.
Chiar în acea se^ră, în galantarul brutăriei din Plozevet apărură primele
chifle cu ciocolată din istorie. Chifle care aveau să cucerească în curând lumea
şi să aducă bucurie tuturor copiilor.
Legenda muzicii şi a dansului.
LA ÎNCEPUT A FĂCUT DUMNEZEU cerul şi pământul. Or, întunericul
acoperea pământul iar liniştea umplea cerul. Dumnezeu a făcut aşadar aştrii,
luminătorii şi planetele.
Şi s-a făcut lumină.
Dar nu numai lumină, căci aştrii, luminătorii şi planetele îşi urmau
parabolele şi revoluţiile lor pe cer, însoţindu-le de sunete. Şi se auzea fără-
ncetare aşa, ca un concert ceresc, lin, adânc şi încântător: muzica sferelor.
Apoi Dumnezeu îl făcu-pe om. Şi l-a făcut mascul şi femelă, ceea ce
înseamnă că avea totodată sâni de femeie şi sex de băiat. Iar Dumnezeu se
ascunse în spatele unui nor ca să vadă ce avea să facă Adam.
Aşadar, ce-avea să facă Adam? Adam ciuli urechea şi ascultă cântecul
acela subţire şi melodios ce se revărsa din ceruri. Apoi îşi propti un picior în
faţa celuilalt, îşi încrucişa braţele şi, încet-încet, începu să se învârtească în
loc. Şi se învârti, se învârti, se învârti până când, cuprins de ameţeală, căzu la
pământ unde rămase o clipă năucit. În sfârşit îşi veni în fire şi, nemulţumit, îşi
strigă tatăl:
— Hei, Dumnezeule din ceruri!
Dumnezeu, care abia aştepta această chemare, apăru îndată:
— Ce se întâmplă, fiule?
— Se întâmplă, spuse Adam, că ascultând această muzică simt nevoia să
dansez. Or, sferele sunt multe, iar muzica lor e ca a unui adevărat balet. Iar eu,
eu sunt singur. Picioarele mele înaintează fără să ştie către ce, braţele mele se
întind fără să ştie către cine.
— E adevărat, zise Dumnezeu, dacă omul trebuie să danseze, atunci nu e
bine să rămână singur.
Şi-atunci îl cufundă pe Adam într-un somn adânc. Îi despărţi apoi trupul
în două jumătăţi, mascul şi femelă, iar din această dublă fiinţă făcu un bărbat
şi o femeie. Când cele două fiinţe deschiseră ochii, Dumnezeu îi spuse uneia
dintre ele:
— E partenera ta. Iar celeilalte îi spuse:
— E partenerul tău.
După care se ascunse în spatele unui nor ca să vadă ce-aveau să facă. Ce
făcură aşadar Adam şi Eva când se descoperiră atât de minunat diferiţi şi
complementari? Începură să asculte muzica sferelor.
— Ce-auzim nu e cumva un pas de doi? Întrebă Eva.
Şi dansară primul pas de doi.
— Ăsta nu-i un menuet? Întrebă mai târziu Adam.
Şi dansară primul menuet.
— Asta nu-i un vals? Întrebă apoi Eva.
Şi dansară primul vals. În sfârşit, ascultând cu atenţie, Adam întrebă:
— Acum nu-i un cadril?
— Fără îndoială, îi răspunse Eva, e un cadril. Dar pentru dansul ăsta
trebuie să fim măcar patru. Aşa că hai să ne oprim o clipă şi să ne gândim la
Cain şi la Abel.
Şi astfel, pentru nevoile dansului, iată că s-a înmulţit omenirea.
Or, în Paradis se aflau o mulţime de arbori care, prin fructele lor,
confereau fiecare o anume cunoaştere. Unul dezvăluia tainele matematicii,
celălalt chimia, un al treilea limbile orientale. Or, Dumnezeu le spuse lui Adam.
Şi Evei:
— Puteţi să mâncaţi din fructele tuturor pomilor şi să dobândiţi toate
cunoştinţele. Pă-ziţi-vă să mâncaţi din fructele pomului muzicii căci,
cunoscând astfel notele, veţi înceta îndată să mai auziţi marea simfonie a
sferelor cereşti şi, credeţi-mă, nimic nu e mai trist ca tăcerea veşnică a spaţiilor
infinite*
Adam şi Eva erau uluiţi. Şarpele le spuse:
— Mâncaţi deci din fructele copacului muzicii. Cunoscând notele, vă veţi
face propria voastră muzică ce o va egala pe cea a sferelor.
Până la urmă se lăsară duşi în ispită. Or, abia dacă apucară să muşte
dintr-un fruct al copacului muzicii că li se şi astupară urechile. Nu măi auziră
muzica sferelor şi asupra lor se lăsă o tăcere funebră.
Aşa luă sfârşit Paradisul pe pământ. Începea astfel istoria muzicii. Adam
şi Eva, apoi urmaşii lor, se apucară să întindă piei pe tigve şi
1 Ceea ce dovedeşte că Pascal (n. a.).
Dumnezeu îl citise pe coarde pe arcuşuri. Făcură găuri în tulpinele de
trestie şi îndoiră lingouri de alamă ca să meşterească diapazoane. Toate acestea
durară milenii întregi, şi astfel apăru Orfeu, apărură Monteverdi, Bach, Mozart,
Beethoven. Apărură Ravel, Debussy, Benjamin Britten şi Pierre Boulez.
Cerul însă rămase de atunci tăcut şi nicicând nu se mai auzi muzica
sferelor.
Legenda parfum urilor, TREBUIE MAI ÎNTÂI să amintim că, după
Scripturi, Dumnezeu l-a plămădit pe Adam din nisipul deşertului şi, pentru a-i
da viaţă, i-a suflat aer în nări. Îl hărăzea astfel unei existenţe dominate de
emoţii olfactive. Trebuie, de asemenea, să recunoaştem că această faptă a lui
era paradoxală. Să laşi singură într-un deşert o fiinţă esenţial mente olfactivă,
nu înseamnă oare să-i aduci nenorocirea? Sigur că, multe milenii mai târziu, se
va găsi o cântăreaţă de muzică populară franţuzească ce avea să pretindă că
legionarul ei miroase plăcut, a nisip cald. Dar toate experienţele ce au urmat au
dovedit că e vorba de o pură licenţă poetică, pentru că nisipul – rece sau cald –
lucrul este evident, nu miroase în nici un fel.
Aşa se făcu, deci, că Dumnezeu planând într-o zi pe deasupra dunelor
pământului pustiu, îl surprinse pe Adam într-o postură ciudată, îşi plimba
nasul de-a lungul unuia din braţe şi se chinuia în van să-şi prelungească
investigaţia până în scobitura subraţuluii
— Hei, fiule, dar ce faci tu acolo?
— Miros, îi răspunse Adam, sau mai degrabă încerc să miros, căci simt
mai ales că nu simt nimic.
Şi-i întoarse spatele ridicând trist din umeri.
Dumnezeu cugetă. Dacă Adam trebuie să aibă o viaţă olfactivă, gândi el,
nu e bine să rămână singur. Dar asta nu e totul, li trebuie şi un mediu
parfumat.
Se puse deci pe treabă şi crea Paradisul. Or, Paradisul nu era altceva
decât o grădină cu flori mărginită de păduri de santal, de cesal-pinia şi de tufe
de busuioc. Şi fiecare din aceste flori revărsa în jur miresme asemeni tămâii din
cădelniţă, cum a scris poetul. Pământul Paradisului nu semăna nici el cu
nisipul uscat, sterp şi inodor din care fusese plămădit Adam. Era un pământ
gras, greu şi bogat. Şi din această materie o plămădi Dumnezeu pe Eva.
Eva deschise ochii, îl văzu pe Adam, trase adânc aer în piept şi întinse
braţele spre el.
— Vino, frumosul meu prieten! * îi spuse ea. Adam se apropie şi simţi în
nări miresmele ce pluteau în jurul trupului ei masiv şi gol.
— Frumoasă Doamnă! 2, murmură el fermecat.
Se prinseră de mână şi păşiră într-o atmosferă ciudat de pură, neatinsă
încă de vreo urmă
1 In-fr. În orig. „bel. Ami” (n. t.).
2 In fr. în orig. „Jolie Madame” (n. t).
Omenească, în care se întâlneau doar floarea, lemnul şi blana animală.
— Respiră, dragul meu, spuse Eva. Ne în-tâmpină natura dinaintea
omului, cu cele trei note ale inocenţei vegetale, forestiere şi animale.
— E mirosul din cea de-a 5-a zi a facerii, preciza Adam, de vreme ce noi
am fost creaţi în ziua a 6-a.
Astfel se scurgea viaţa fericită în Paradis, ritmată de parfumuri care,
numai ele, marcau orele şi aventurile fiecărei zile. Aventura de-a-tunci când
Adam ridică de pe plajă un bulgăre negru şi auriu pe care i-l oferi Evei. Ora
aceea încântătoare când noaptea albastră se lăsa asupra lor după apusul
soarelui. Aventură şi în ziua în care Eva descoperi încolăcit în iarbă un şarpe
admirabil ai cărui solzi păreau tot atâtea pietre nestemate. Ea tocmai întindea
mâna către acest giuvaer însufleţit, când vocea Domnului răsună din înaltul
cerului: „Otravă!” spunea acea voce.
— Adam şi Eva dădură înapoi înfricoşaţi. Dar Şarpele, ridicându-se pe
coadă, trimise spre ei, ca să-i seducă, un suflu cald, vibrant, scânteietor,
enigmatic. Cei doi fugiră, dar de-atunci au ştiut că nu terminaseră cu Şarpele.
Or, în Paradis se aflau o mulţime de arbori şi fiecare, prin fructele lui,
conferea o anume cunoaştere. Unul putea dezvălui matematicile, celălalt
chimia, un al treilea limbile orientale. Dumnezeu le spuse lui Adam şi Evei:
— Puteţi să mâncaţi din fructele tuturor pomilor şi să dobândiţi toate
cunoştinţele. Feri-ţi-vă însă să mâncaţi din fructul pomului cu parfumuri căci,
cunoscând arta parfumeriei, veţi înceta îndată să mai primiţi gratuit parfumu-
rile naturii. Iar natura nu vă va mai. Trimite decât mirosuri şi, credeţi-mă,
nimic nu e mai plicticos decât mirosurile!
Adam şi Eva erau uluiţi. Şarpele îi învălui în efluviul său otrăvit şi
seducător.
— Mâncaţi din fructul pomului cunoaşterii parfumurilor, le spuse el.
Cunoscând arta şi chimia parfumeriei, vă veţi face propriile voastre parfumuri,
care le vor egala pe cele ale Paradisului.
Până la urmă, cei doi cedară ispitei. Or, de-a-biamuşcară din fructul
pomului cunoaşterii parfumurilor, că nările li se şi strânseră de repulsie şi
amărăciune. Toate parfumurile Paradisului se risipiră dintr-o dată iar la ei nu.
Mai ajungeau decât mirosuri triviale. Humusul, finul abia cosit, frunza uscată,
părul umed al prepelicarului, lemnul care arde şi funinginea ce cămine sunt
fără îndoială pentru noi, biete fiinţe de după rai, izuri din copilărie care ne merg
la inimă. Pentru Adam şi Eva, toate nu erau decât una şi aceeaşi putoare,
aceea a noii lor nenorociri. Şi mai rău încă, apropiindu-se unul de celălalt şi
vrând parcă la fel ca altădată să-şi adulmece sufletele, nu simţiră decât un
singur miros, acela al transpiraţiei lor. Căci pâinea de fiecare zi câştigată cu
sudoarea frunţii este inevitabil însoţită de duhoarea trudei. Şi în acel moment,
Adam şi Eva rostiră într-un singur glas cuvântul cel mai diform, cel mai
sinistru, cel mai necuviincios din sabirul internaţional: „Ne-ar trebui, spuseră
ei, un deodorant”.
Făgăduinţele Şarpelui nu erau poate întru totul înşelătoare, dar omului îi
trebuiră ' mii de ani de tatonări şi căutări pentru a regăsi, unul câte unul,
marile parfumuri ale Paradisului. Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise pe
muntele Sinai, a făcut-o nu numai spre a-i da Tablele Legii. El i-a dictat şi
reţeta primului parfum din istoria omenirii (smirnă neatinsă, scorţişoară
aromată, trestie mirositoare, casia, ulei de măsline). S-a vorbit la nesfârşit
despre revoluţia creştină. Adevărata ei semnifacaţie se află în darurile oferite de
regii magi Fiului lui Dumnezeu: aurul, tămâia şi smirna. Adică două mari
parfumuri şi metalul flaconului' -aurul – într-o epocă în care cristalul nu exista.
Odată adult, Isus va demonstra că nu a uitat această lecţie din prima lui
copilărie. Atunci când Măria Magdalena îi varsă pe creştet uri, parfum peste
măsură de scump, discipolii sunt indignaţi de o asemenea risipă. Isus îi mustră
cu asprime. Acest omagiu nu i se cuvine oare pe deplin?
Dar mai este încă de aşteptat, şi în special Franţa secolului XX, pentru a
asista la o veritabilă explozie de invenţii olfactive ale unei pleiade de fabricanţi
de parfumuri geniali.
Totul a început în 1912, când Guerlain lansă HEURE BLEUE. Cel la care
ajungea adierea de iris, de heliotrop, de iasomie şi de trandafir bulgăresc se
trezea transportat în primul crepuscul al lumii, când primele stele scânteiau
deasupra primului cuplu uman înlănţuit. Şi fiecare plângea în inima sa după
acest climat de tihnită fericire. Cu totul altceva a fost în anul 1921, când
Chanel a creat al său NUME-RO 5. Acest nume indica o dată, 5 mai (a cincea
lună a anului). Dar, în acelaşi timp, în memoria noastră ancestrală, parfumul
evoca şi a 5-a zi a Facerii, când pe pământ era pădure, mare şi animale, dar
nici urmă de om încă. Apoi, în 1927, Lan vin rostogoli la picioarele noastre un
bulgăre negru şi aUriu, chiar pe aceia pe care Adam îl culesese de pe o plajă şi
care se numeşte ARPEGE. Şi, a fost nevoie de mulţi ani încă până ce Balmain
cu JOLIE MADAME şi Hermes cu BEL AMl să regăsească, fiecare în parte,
cuvintele pe care primii noştri părinţi le schimbaseră atunci când se
descoperiseră atât de minunat diferiţi şi complementari la trezirea din somnul
lor natal. Cât despre POISON, mirosul puternic şi seducător al Şarpelui, el va fi
recompus de Christlan, Dior.
Astfel, fiecare mare parfum este o poart ce se deschide spre trecutul
nostru paradisiacfl Marcel Proust a făcut celebru gustul made-leinei care-i
restituia copilăria. Pentru că are aripi de uriaş, parfumul ne restituie grădina
magică în care primul cuplu se iubea cu nevinovăţie sub ochiul tutelar al
Marelui Fabricant Divin de Parfumuri.
Legenda picturii.
EU şi PIERRE ne-am născut în acelaşi an, în acelaşi sat. Am învăţat să'
citim şi să scriem la aceeaşi şcoală. Dar acolo destinele noastre au început să o
ia fiecare pe alt drum. În vreme ce Pierre excela la matematică, era pasionat de
chimie şi câştiga toate premiile la fizică, pentru mine contau numai literatura,
poezia şi, mai târziu, filosofia. Încă de la vârsta de douăzeci de ani, Pierre s-a
expatriat. Eu am rămas în sat, în casa seculară a strămoşilor mei. Nu-l mai
vedeam pe prietenul meu din copilărie, dar mai aveam veşti despre el prin
părinţii lui, care-mi rămăseseră vecini. El se afla în S. U. A. Făcuse studii de
electricitate, de electronică şi de informatică. Se spunea că ocupă un post
important la o firmă de calculatoare.
Îl simţeam îndepărtându-se de mine pe măsură ce-şi urma treptat
vocaţia. Eu scriam povestiri şi legende, ce se adăpau la izvoarele tradiţiei
populare. Mi se părea că numai apropierea pădurilor şi a pământurilor arate
ale copilăriei mele mi-ar putea hrăni inspiraţia de povestitor. Cu cât măiestria
mea se îmbogăţea, cu atât mă înrădăcinam mai adânc în pământul meu natal.
Într-o zi, pe neaşteptate, Pierre apăru din nou. Sună la uşa mea şi mi se
aruncă în braţe. Nu se schimbase aproape deloc. In ciuda distanţei, îmi
urmărise activitatea. Nu exista vreo carte de-a mea pe care să n-o fi citit şi
răscitit. Şi venea la mine cu o propunere fantastică. Firma lui tocmai pusese la
punct un sistem de codificare internaţional. Orice program pu-t^a fi înregistrat
într-un volum infim şi devenea accesibil unei multitudini de decodificări în
diverse limbi. Îmi propunea să fiu eu primul scriitor din lume care să profite de
acest sistem. Dacă eram de acord, toată opera mea ar fi introdusă în calculator
şi descifrată apoi în cele o sută treizeci de ţări dotate în prezent cu un terminal
corespunzător. Cărţile mele ar cunoaşte astfel o uimitoare răspândire,
comparabilă cu cea a Bibliei şi a Coranului. Proiectul lui Pierre îmi trezi
entuziasmul.
— Eu sunt un om al comunicării, îmi spuse el. Tu eşti un om de creaţie.
Comunicarea nu se justifică decât prin mesajul pe care îl vehiculează. Fără
tine, eu n-aş fi nimic.
— Nu fi prea modest, îi. Spusei la rândul meu. Creaţia nu se poate
dispensa de răspândire. Eu nu aspir nici la glorie, nici la avere. Dar am nevoie
să fiu citit. Ce-i un muzician a cărui muzică nu e cântată, un autor dramatic
fără teatru? Comunicarea adaugă creaţiei o viaţă multiplicată de nenumărate
ori şi imprevizibilă, fără de care ea nu e decât un obiect inert.
Şi cum eu mă exprim cel mai bine ca povestitor, îi povestii o parabolă a
înţeleptului derviş Algazel, mai corect numit Rhazali sau Ghazali, parabolă uşor
modificată în stilul meu, aşa cum o îngăduie lesne tradiţia orală.
A fost odată un calif al Bagdadului, care voia să*-i fie decorate cele două
ziduri ale sălii de onoare din palatul său. Aduse acolo doi artişti, unul din
Orient, celălalt din Occident. Primul era un vestit pictor chinez care nu pusese
niciodată piciorul afară din provincia lui. Cel de-al doilea, un grec, vizitase toate
naţiile şi părea să vorbească toate limbile. Nu era numai pictor. Era la fel de
priceput în astronomie, fizică, chimie, arhitectură. Califul le spuse care-i era
intenţia şi-i încredinţa fiecăruia câte unul din zidurile sălii de onoare.
— Când veţi fi terminat, spuse el, curtea se va aduna cu mare pompă. Ea
va cerceta şi compara operele voastre, iar aceea care va fi socotită cea mai
frumoasă îi va aduce autorului ei o imensă recompensă.
Apoi, întorcându-se către pictorul grec, îl întrebă cât timp i-ar trebui ca
să-şi termine fresca. Iar grecul răspunse misterios: „Când confratele meu
chinez va fi terminat, voi fi terminat şi eu.” Atunci califul îl întrebă pe chinez,
care ceru un răgaz de trei luni.
— Bine, spuse califul. O să pun să fie împărţită încăperea în două printr-
o draperie, ca să nu vă stânjeniţi unul pe celălalt, şi ne vom revedea peste trei
luni.
Cele trei luni trecură, iar califul îi chemă la el pe cei doi pictori.
Întorcându-se către cel grec, îl întrebă: „Ai terminat? ' Iar grecul.
— Enigmatic, îi răspunse: „Dacă confratele meu chinez a terminat, am
terminat şi eu”. Atunci califul t îl întrebă la rândul lui pe chinez, care răspunse:
„Am terminat”.
Curtea se întruni după două zile şi se îndreptă în mare alai către sala de
onoare pentru a judeca şi compara cele două opere. Era un cortegiu magnific,
în care se vedeau numai rochii brodate, panaşe, bijuterii de aur, arme frumos
meşteşugite. Toată lumea se strânse mai întâi în partea cu zidul pictat de
chinez. Izbucni atunci un strigăt de admiraţie. Fresca reprezenta într-adevăr o
grădină de vis cu pomi înfloriţi şi cu mici lacuri în formă de păstaie pe
deasupra cărora traversau graţioase pasarele. O viziune paradisiacă pe care na
te mai saturai s-o priveşti. Încântarea era atât de mare încât unii voiau să fie
declarat chinezul ca învingător al concursului, chiar fără să arunce măcar o
privire la opera grecului.
Dar curând califul puse să se dea la o parte draperia ce despărţea
încăperea în două, şi mulţimea se întoarse. Mulţimea se întoarse şi slobozi o
exclamaţie de uimire şi încântare.
Aşadar, ce făcuse grecul? Nu pictase absolut nimic. Se mulţumise să
aşeze pe zid o o-glindă imensă care se întindea de la^pământ pî-nă-n tavan. Şi,
desigur, această oglindă reflecta grădina chinezului până în cele mai mici
detalii. Dar, veţi spune, prin ce era această imagine mai frumoasă şi mai
emoţionantă decât modelul ei? Prin aceea că, în vreme ce grădina chinezului
era pustie şi lipsită de locuitori, în grădina grecului se vedea o mulţime
minunată, cu rochii brodate, panaşe, bijuterii de aur şi arme frumos
meşteşugite. Şi toţi acei oameni se mişcau, gesticulau şi se recunoşteau în o-
glindă plini de încântare.
Grecul fu declarat în unanimitate câştigător al concursului.
Cele două banchete sau Comemorarea.
A FOST ODATĂ un calif din Ispahan care rămăsese fără bucătar. Porunci
aşadar intendentului său să purceadă în căutarea unui nou bucătar vrednic de
a îndeplini înalta funcţie de şef al bucătăriilor de la palat.
Zilele trecură. Califul deveni nerăbdător şi-l chemă la el pe intendent.
— Ei? L-ai găsit pe omul care ne trebuie?
— Stăpâne, mă aflu în încurcătură, răspunse intendentul. Căci am găsit
nu un bucătar, ci doi întru totul demni de a ocupa a ceasta înaltă funcţie, şi nu
ştiu pe care să-l aleg.
— Ăsta să fie baiul, răspunse califul, mă ocup eu de asta. Duminica ce
vine, unul din cei doi oameni, ales la sorţi, ne va pregăti un festin, curţii şi mie
însumi. Duminica următoare va fi rândul celuilalt. La sfârşitul celui de-al doilea
ospăţ, eu însumi îl voi desemna pe învingătorul acestei amuzante întreceri.
X^şa se şi întâmplă. În prima duminică, bucătarul ales prin tragere la
sorţi se ocupă de pregătirea prânzului pentru curte. Toată lumea aştepta cu cea
mai lacomă curiozitate mâncăru-rile ce urmau să fie servite. Or, fineţea,
originalitatea, bogăţia, savoarea mâncărurilor care se perindară pe masă
depăşiră orice aşteptări. Mesenii erau atât de entuziasmaţi încât îl zoreau pe
calif să-l numească pe loc şef al bucătăriilor de la palat pe autorul acelui ospăţ
fără pereche. Ce nevoie mai era de o altă experienţă? Dar califul fu de neclintit
în hotărârea lui. „Să aşteptăm duminica următoare, spuse el, şi să-i dăm o
şansă şi celuilalt concurent.”
Trecu o săptămână şi la sfârşitul ei toată curtea se strânse din nou în
jurul aceleiaşi, mese pentru a gusta din capodopera celui de-al doilea bucătar.
Nerăbdarea era mare, dar amintirea desfătătoare a ospăţului dinainte crea o
prejudecată în privinţa lui.
Mare fu surpriza generală când pe masă sosi primul fel de mâncare: era
acelaşi ca şi primul fel de la ospăţul precedent. La fel de fin, de original, de
bogat şi de savuros, dar identic. Se auziră râsete şi murmure când al doilea fel
se dovedi, la rândul lui, aidoma celui de-al doilea fel de la primul banchet. Însă
o mută consternare se lăsă apoi asupra mesenilor când se dovedi că toate
felurile următoare erau, şi ele, asemeni celor din duminica precedentă. Trebuia
să te pleci în faţa evidenţei: al doilea bucătar îl imita pas cu pas pe concurentul
lui. Or, se ştia că acest calif era un tiran bănuitor şi că nu îngăduia ca cineva
să-şi bată joc de el, cu atât mai puţin un bucătar, şi astfel toată curtea aştepta
înspăimântată, aruncând către el priviri furişe, mânia ce avea să-l lovească din-
tr-o clipă într-alta pe autorul acelei nefericite farse. Califul însă continua să
mănânee imperturbabil şi nu schimba cu vecinii lui decât acele rare şi
neînsemnate cuvinte care se obişnuiesc în astfel de împrejurări. De p'arcă nici
nu observase că era victima unei incredibile mistificări.
Se serviră în sfârşit deserturi de tot felul, şi ele perfect asemănătoare cu
cele de la primul banchet. Apoi, servitorii se grăbiră să strângă masa.
Atunci, califul ordonă să fie aduşi cei doi bucătari, iar când aceştia se
aflară în faţa lui, se adresă întregii curţi astfel:
— Aşadar, prieteni, aţi putut aprecia, la aceste două banchete, arta şi
inventivitatea celor doi bucătari aici de faţă. Acum e sarcina noastră să-i
departajăm şi să hotărâm care din ei trebuie învestit cu înalta funcţie de şef al
bucătăriilor de la palat. Or, cred că veţi fi cu toţii de acord să recunoaşteţi şi să
proclamaţi împreună cu mine imensa superioritate a celui de-al doilea bucătar
asupra primului. Căci masa care ni s-a dat duminica trecută, deşi la fel de fină,
originală, bogată şi savuroasă ca cea care ne-a fost servită astăzi, nu era, în
fond, decât o masă princiară. Dar cea de-a doua, fiind repetarea exactă a celei
dintâi, se înalţă la o dimensiune superioară. Primul banchet a fost un
eveniment, dar al doilea a fost o comemorare, iar dacă primul a fost de neuitat,
numai cel de-al doilea i-a conferit retroactiv acest caracter memorabil. La fel şi
înaltele fapte istorice, care nu se desprind din ganga impură şi îndoielnică în
care s-au născut decât graţie amintirii ce le perpetuează în generaţiile
ulterioare. Deci, dacă apreciez mesele princiare când mă aflu la prieteni sau
când călătoresc, aici, la palat, nu vreau decât mese sacre. Sacre, da, căci sacrul
nu există decât prin repetare, şi câştigă în măreţie de fiecare, dată când se
repetă.
Bucătar unu şi bucătar doi, vă angajez şi pe unul, şi pe celălalt. Tu,
bucătar unu, mă vei însoţi la vânătoare şi la război. Tu vei aduce pe masa mea
produsele noi, mâncărurile exotice, invenţiile cele mai surprinzătoare ale
gastronomiei. Iar tu, bucătar doi, vei veghea aici ca rânduiala mesei mele zilnice
să rămână neschimbată. Tu vei fi marele preot al bucătăriilor mele, păstrător al
riturilor culinare şi manducatorii, ee conferă mesei o dimensiune spirituală.

SFÂRŞIT