Fascinaţia armelor

1. Copilăria

- Salut! Unde mergi?

- Vii cu mine?

- Unde?

- La tir. Trag şi venim înapoi.

- Merg.

Am luat-o spre Pădurice. Am intrat, i-am zis un săr’mna domnului Quintus şi am aşteptat.
Dinu s-a lungit pe burtă şi a început să tragă metodic într-o ţintă aflată la cinci zeci de
metri. Împuşcăturile parcă pişcau. Cartuşele păreau liliputane pe lângă arma de
tir standard de aproape două zeci de kile.

- Hai să te vedem şi pe tine!

- ???

1
- Tragi la bază şi pe mijloc. Nu contează timpul. Important e să tragi cât mai grupat.

Am pus mâna pe puşcă. Era grea. Am fixat ţeava pe sprijinul de lemn din deschiderea
ferestruicii. Închizătorul mergea bine, dar nu prea repede. Nu aveam rutină. Am introdus
un cartuş pe ţeavă. Dar iată că la doisprezece ani ţineam o puşcă în mînă. Rezultatul
tragerii a fost dezamăgitor. Nenea Quintus n-a fost impresionat de cele 9 din 10, şi alea
împrăştiate. Am mai cerut degeaba încă zece cartuşe. În schimb am putut să iau cu mine
cîte tuburi goale am vrut. De toate culorile şi din toate ţările.

2. Bunicul

În Primul Război Mondial bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Moldovan a fost
încorporat în armata austro-ungară. Bunicul nu a făcut vreodată reacţie împotriva
ungurilor, parcă aceştia nici nu ar fi existat. Nu cred că ştia ungureşte, dar în Pecica,
comuna în care locuia, exista partea românească şi partea ungurească. Cu toate aceastea
mai erau şi sîrbi şi slovaci în comună, dar nu am avut cunoştiinţă vreodată de tensiuni
între cele patru comunităţi. Bunicul nu făcut nicodată caz că e român, că e împotriva
comuniştilor sau că e creştin. Nimic din toate astea. Bunicul îmi povestea cum s-a
terminat războiul. Atunci cînd s-a anunţat armistiţiul, a plîns, a dat cu puşca de pămînt şi
i-a rupt patul. Se ghicea o ură nemărginită împotriva armamentului. Au îngrupat toate
armele şi au pus explozibil. Apoi s-au rugat şi au spus un „ţonghebet”. Avea un tatuaj, o
stea cu vreo 12 colţuri pe mîna stîngă, sub palmă. Mi-a spus ce scria acolo, dar niciodată
nu ţineam minte: cred că era numele său, gradul şi încă ceva.

Cînd unul dintre vecinii noştri mi-a dat un pistol de lemn vopsit, cu trăgaci metalic,
numai bun pentru un băiat de şapte ani, bunicul a profitat de o clipă de neatenţie pentru a
mi-l lua şi a-l băga cu mişcări foarte grabnice pe focul din sobă. Ce am mai plîns!
Bunicul a făcut războiul în Italia şi apoi în Galiţia. Povestea că existau adăposturi unde
stăteau peste noapte, dar dimineaţa apăreau ruşii şi îi luau ca din oală şi-i duceau
"prinzonieri". Adăpostul era lung, subteran şi prefera să stea la intrare în caz că era
distrus să iasă cît mai repede. Dar cu o anumită ocazie a fost nevoit să intre mult mai

2
adînc împreună cu un alt consătean. Amîndoi au supravieţuit nopţii. O altă dată mi-a
povestit că artileria austro-ungară a deschis focul asupra unei poziţii ruseşti ce se afla pe
un deal. Bombardamentul de artilerie a durat trei zile şi trei nopţi. Au scăpat doar cei
ce au reuşit să fugă dincolo de deal sau cei ce au fugit la inamic, adică la ei. La sfîrşitul
bombardamentului dealul era cu circa un metru mai mic.

O altă dată a povestit cum a fost împuşcat. A primit ordin să meargă de pe poziţia pe care
o acupau la comandament. Ofiţerul ce îi comanda le-a spus să nu care cumva să ia bani
de acolo. La comandament era o ladă cam cît un pat mare, plină cu bani. A ajuns acolo
împreună cu un camarad. Au rezolvat ceea ce era de rezolvat şi apoi la plecare femeile ce
lucrau acolo i-au poftit să îşi ia nişte bani din lada cu pricina. Amîndoi au refuzat. Uimită
de refuzul lor una dintre femei a luat nişte monede şi i le-a băgat cu forţa în buzunarul din
stînga de sus a vestonului. Le-a lăsat acolo şi au plecat înspre poziţie. Drumul trecea la un
moment dat printr-o livadă unde era posibil să cadă sub focul ruşilor. Şi într-adevăr ruşii
au tras. Bunicul meu a fost nimerit şi a căzut jos. Cîteva secunde a aşteptat să vadă dacă îl
doare ceva, apoi a început să se pipăie căutînd rana, locul de unde ar fi trebuit să curgă
sîngele. Şocul fusese în peipt. A observat că se poate mişca, dar nu s-a ridicat în picioare
pentru că era evident că ruşii vor trage din nou. Tot pipăindu-se a ajuns la inimă şi a
simţit o umflătură. A pipăit cu atenţie şi băgînd în cele din urmă mîna în buzunar a găsit
glontele care perforase două dintre monede, dar nu îi intrase în piept. Iată că bunicul era
în viaţă în ciuda ordinului comandantului său direct şi a refuzului său de a-i încălca
ordinul. Dincolo de acestea, Dumnezeu i-a hotărît un alt destin: a trăit, a avut copii,
nepoţi şi strănepoţi. Ciudată este viaţa şi orb este războiul!

3. Armata română: surdo-muţii

În 20 octombrie 1974 am fost convocat la ora 7 dimineaţa împreună cu încă patru colegi
de clasă la comisariat. Era clar de ce: încorporare. Mi-am cumpărat o mică valiză de
plastic, am refuzat să îmi fac o valiză de lemn cu lacăt la intreprindere, am încărcat-o cu
mîncare, aparat de barberit, lame, spirt, prosop, ciorapi albi trei sferturi, săpun, pămătuf,
plicuri şi hărtie de scris, cremă de ghete neagră, două perii, una mică, una mare şi o

3
ditamai bucată de molton pentru lustruit bocancii, două pixuri, timbre de 55 de bani, şi o
cămaşă de corp. Dimineaţa am ajuns cu ordinul în mînă, l-am prezentat la poartă şi după
circa o oră, am plecat spre gară. Nu ştiam unde, era secret! Înainte de pleca de pe peron,
într-un vagon special rezervat pentru noi, locotennentul major care venise după noi ne-a
spus:
- Băieţi, nu vreau să am surprize pe drum. Nu strigaţi, nu vă îmbătaţi, că discutăm
altfel după ce ajungem la unitate! În caz că vă daţi jos din tren şi trenul pleacă fără
voi, trebuie să ajungeţi la Tecuci la unitatea UM 01589.
După un traseu destul de ocolit, a doua zi noaptea am ajuns la Tecuci. Ne-au cazat în
clubul unităţii. Ne aşteptau frizerii. Nu trebuia să plătim, dar ei nu s-au supărat că le
dădeam bani. Ofiţerii în schimb s-au supărat pe ei. Între noi era un tip poreclit pe drum
Ayalla, ca şi atacantul argentinian, înalt şi foarte pletos. După ce ne-au tuns nu ne mai
recunoşteam. Ayala dispăruse. Dar cel puţin nu ne-am mai tuns zero. Nu voiau
comandanţii că arătam ca boala. Umblam ca bezmeticii, dar în final am adormit pe
saltelele din club, unde se făcuse focul. A doua zi dimineaţa ne-au strigat pe nume şi ne-
am despărţit. Am primit o ţinută ştoc. Totul era nou, în afară de centură ce era de pînză.
Existau la acea dată trei cicluri încorporate: unul la munci agricole, fostul ciclul I ce
devenise II şi noi, ciclul I. Nimeni nu îşi imaginase că mai trebuia încă un rînd de centuri,
aşa că ne-au dat ce a mai rămas. Peste tot ne însoţea un caporal mai blajin. Am ajuns şi în
dormitor după ce ne-am lăsat valizele la magazie. La scurt timp spirtul a dispărut din
valiză. Noroc că nu mi-am pus acolo lucruri mai de valoare. Unul din ciclul II voise să îl
strecoare prin pîine ca să îl bea. A rămas totul în felia de pîine, aşa că nu a mai băut
nimic. Am învăţat în armată să mă barberesc cu apă rece şi să mă lipsesc de spirt. Peste
încă o zi ni se dă sub semnătura arma. Un pistol mitralieră seria BK 2425 1 cu pat metalic
rabatabil, sector de 30 de cartuşe, baionetă, lopată, trei încărcătoare în port de pînză tare,
un sac cu merinde, cască şi no mască de gaze cu cagulă şi cartuş filtrant. Ni s-a explicat
funcţionarea, demontarea şi montarea armei. Trebuia curăţită lună. Rugina pe ţeavă sau
pe armă era cea mai mare jignire la adresa instituţiei. Metalul cîndva brunat aproape că
strălucea în bătaia soarelui de atîta frecat. Baioneta şi teaca formau o foarfecă pentru tăiat
sîrma ghimpată. Să sperăm că nu vom avea nevoie de aşa ceva! Casca avea şi două tăbliţe

1
Pinul primul meu card la contul de la Lloyds, Anglia a fost tot 2425.

4
de identificare. Plus o manta ce aproape la toţi ne era scurtă. Pe cap bonetă cu emblemă
că nu venise iarna. La veston am cusut un „guleraş” de plastic pe dinăuntru gulerului şi
două petliţe negre, că eram la artilerie. Ar mai fi trebuit să ni se dea şi două semne de
armă: două tunuri încrucişate să le punem pe epoleţi. N-aveau de unde. Bocancii aveau
talpă de cauciuc şi erau destul de înalţi. Mîncarea era ciudată. Dimineaţa ceai şi un fel de
mîncare plus marmeladă şi pîine neagră. La ora 10 în pauză, o bucată de slănină şi o
bucată de pîine tot neagră sau o bucată de brînză tăiată cu cuţitul. Slănina moale, de
calitate proastă, brînza tare. La prînz o ciorbă, varză, fasole sau orez, cîteidată cartofi, în
care se mai puteau găsi jumări, minuscule bucăţi de carne, iar duminca o gogoaşă sau
măr. Seara iar un fel de mîncare şi ceai, după fiecare masă se rămînea la „veselă”. Doi
sau trei din ciclul I îl ajutau pe veselar să spele toate tacîmurile (destul de soioase),
farfuriile de aluminiu (soioase şi deformate), cănile (patinate de ceai) şi să pe pună în
dulapul de metal ce trebuia neapărat încuiat cu lacăt ca să nu dispară. Am învăţat curînd
că în armată nu se fura, se „completa”. De ziua armatei, 24 octombrie, am primit mîncare
de prinz mai bună şi ni s-a dat un pic de rachiu de drojdie. Cum nu eram obişnuit cu tăria,
cam toţi eram veseli. Plus gogoaşa tipică. Apoi au început să ne testeze la morse. Ne-au
dus în sla radio, ne-au pus căştile şi ne-au bătut rînd pe rînd cîte trei-patru litere,
spunîndu-ne foecare ce era. Apoi ne băteau repede şi dacă ai prins îi spuneai direct litera.
Eu am ieşit radist. Aveam auz muzical. Cine nu evea mergea la telefonie, unde cărai în
spate bobina (40 kg) cu cablu ce trebuia desfăşurat, sau bobina (19 kg). Cîteodată ţi se
dădeau două bobine dacă nu era un tambur liber. Trebuia să fugi ca efectuezi legătura
telefonică. N-am apucat vreodată la una. Mai bine. Apoi m-au pus să scriu, că făcusem
liceul industrial şi scriam tehnic. M-am bătut cu vreo alţi doisprezece soldaţi. Nu cred că
aveam cel mai bun scris, dar am cîştigat în cele din urmă. Fostul meu coleg de liceu, Tajts
Tiberiu ajunsese şi el la divizionul 2.

Am făcut cunoştiinţă cu „sectorul”: curăţenia pe sector, adică partea unde trebuia să fac
eu sau alt soldat curăţenie. Prima dată am ales toaletele. Ni s-a arătat ce şi cum. Erau din
acelea turceşti. Nu am ajuns de multe ori la locul ăla, dar odată ajuns acolo nu te mai
bîzîia nimeni. Dormitorul se spăla cu apă şi săpun, apoi se ştergea cu cîrpa. Am învăţat să
îmi fac patul şi să îmi întorc salteau în fiecare seară cu cifra cu soţ sau fără după cum era

5
a doua zi. Nu aveam voie să ne întindem pe pat ziua. Aveam nişte băncuţe mici de metal
şi lemn ca să citim presa, să urmărim programul TV sau să ne curăţăm armamentul. În
dormitorul cu paturi etajate pe partea opusă ferestrelor m-am căţărat într-un pat sus şi
acolo am rămas pînă s-a terminat cilul I. Aveam panoramă şi aer. Existau două dulapuri
cu armamnet de metal, închise cu lacăte, o marmită cu apă şi un tv pe unul dintre
dulapuri. Clădirea era nouă, dar în ciclul următor am descoperit la parter ploşniţe. Mai era
un uscător unde ne ţineam peste noapte bocancii, o baie cu chiuvete şi lavoare să te speli
pe picioare. Numai apă rece. Plus o magazie cu echipament şi biroul maiorului, Cristea.
La fiecare etaj erau două baterii. Noi, comanda pe stînga, bateria a 6-a la dreapta noastră.
Maior Viuleţ, plutonier de baterie, plutonierul Şonei, a cărui unic fiu avea să cadă la
datorie în 2008 în Afganistan. Trist. Deasupra noastră bateria tehnică, în dormitor cu a 6-
a mai era şi bateria meteo, cu un maior mai în vîrstă, ce avea o fetiţă în clasa a IV-a şi
căruia îi scriam tot programul de instrucţie.

A urmat apoi prezentarea armamentului. Pistoale mitralieră ca a noastre, puşti mitralieră

pe crăcane, cu sector de 40 de cartuşe şi ţeava cu 10 cm mai lungă, patul de lemn puţin
mai lat. Mitraliera pe afet, tunul antitanc Reşiţa 39 de 75 mm, AG 7, napalmul,
fumigenele. Am trecut toţi fugind prin fumigene, am văzut cum zidul de cărămidă şi
betonul armat se fărîmiţa sub focul mitralierei, cum gloanţele treceau prin lemn şi cum un
proiectil de AG 7 pulverizează o ţintă. Ni s-a arătat cum se stinge napalmul: numai cu
nisip. Trebuia să te tăvăleşti pe jos, nu să fugi, că altfel se aprindea mai tare.

În cele din urmă a sosit şi ziua jurămîntului. Noaptea nu dormisem. Pe rînd ne călcam
mantalele. Cum să calci mantaua de postav gros? Şi totuşi am călcat-o. A doua zi frig,
toată unitatea adunată, tropăim la drapel, jurăm în grup, ceremonia părea inutilă şi prea
lungă. Se repeta la nesfîrşit aceiaşi secvenţă. În final mergem la masă, rachiul de drojdie
şi gogoasa tradiţională n-au lipsit. Acelaşi lucru s-a întîmplat de 30 decembrie, ziua
republicii şi apoi de revelion, cînd am avut două zile libere şi ne-am uitat la televizor.
Duminica dupămasa în club se dădea cîte un film sau cîteodată venea o trupă. A venit
ansamblul cutare al armatei, cu circa o zecime din efectiv: balet (toţi am căscat ochii la
dansatoare, dansuri şi muzică populară şi cea mai aplaudată a fost o solistă de muzică

6
uşoară ce ne-a cîntat din repertoriul lui Demis Rusus. Era grăsuţă şi tare nostimă cum se
mişca, aşa că am aplaudat-o ca nebunii cerînd nenumărate bisuri. A avut succes. Apoi ne-
am dus la un spectacol la casa armatei, unde un tip i-a hipnotizat pe cîţiva dintre noi. I-a
pus să guste din mai multe pahare în care pusese apă. Unii ziceau că e vin, alţii petrol,
scuipîndu-l cît mai repede, şi bineînţeles numere de prestidigitaţionism.

4. Prima tragere

- Dacă soldatu’ face la bară, dacă iese la înviorare, dacă are sectoru curat, dacă ia febe la
tragere, dacă ia cuvântul la lecţiile politice, dacă nu doarme în serviciu de planton şi dacă
nu are abateri, poate să iasă în învoire cu bilet de voie. Dacă nu, nu!

Ne sunau cuvintele lui în timpane ca nişte ciocane. Ne făceau să ne bâţâim armele mai
ceva ca ţiganii cu mături de la salubritate. La bară făceau vreo doi. De tras n-a tras nimeni
încă. Sectorul era imaculat. Lecţiile politice semănau invidie printre colegii din alte
baterii.

Am primit fiecare câte două cartuşe pentru „ţinta de reglaj”, un dreptunghi destul de mare
aflat pe la cinci zeci de metri. Am pus la „foc cu foc” şi am apăsat cât mai încet trăgaciul.
Proptită în umărul drept cu patul rabatat, pemeul se smuci sus şi în dreapta. A doua oară
parcă l-am stăpânit mai bine. Rezultatul bateriei total dezamăgitor. Jumătate din noi n-a
nimerit ţinta. Am nimerit-o cu un singur cartuş. Trăgeam sus şi în dreapta. Aşa că trebuia
să ochesc jos şi în stânga. O fi fost arma dereglată, nu am avut antrenamentul necesar? Ce
contează!

Maiorul era lovit parcă de apoplexie. Nu se aşteptase să îl facem de ruşine, nu se

aşteptase să dăm kix cu k mare şi îşi imagina deja criticile de la viitoarea şedinţă de
partid. Se muie rapid. Interesantă schimbare. Şi neaşteptată. Dar a fost în bine. Era un
psiholog bun, a mai trecut prin asta. Experienţa îşi spunea cuvântul.

După încă vreo două ore de „instrucţie” şi îmbărbătare, din care au lipsit ameninţările,
aluziile sau orice alte mijloace coercitive, apar mai marii divizionului. Cu ştabii în spatele

7
liniei de tragere ni se dau câte trei cartuşe. Ţinta era o siluetă cu cap şi umeri, postată la
aceiaşi distanţă.

- Asupra ţintei, înălţător trei, foc de voie, foc!

Foc cu foc începem din nou să tragem. Răpăială de gloanţe. Nu semănau cu cele din
filmele cu cow-boy. Oniga era în stânga mea. Am tras de pemeu în jos şi în stânga. Toată
lumea a tras. S-a dat comanda „La ţintă adunarea!”. În sinea mea speram să văd cel puţin
o gaură în ţintă ca să nu iau nesatisfăcător. Văd două găuri şi mă liniştesc. Dar, surpriză!
Nu sunt trei, sunt patru găuri în interiorul ţintei. Dacă nimereai în centru făceai zece
puncte, cercul următor nouă şi aşa mai departe. Culmea, din trei cartuşe am făcut trei zeci
şi două de puncte! Din păcate nu se mai numărau punctele, dar din fericire, maiorul
ajunse mai repede la ţinta lui Oniga şi îi dezlipi banda adezivă ce acoperea una din
găurile făcute la tragerea anterioară.

- Măi soldat, numai satisfăcător? - întrebă maiorul privindu-şi complice soldatul de

acum dator vândut.

- - Ăăă... Raportez: am obţinut calificativul „satisfăcător”!

Mai-marii se mirară la ţinta mea şi trecură mai departe mustrându-l pe Oniga din priviri.

Deja îmi făceam calculele şi ziceam că îmi mai trebuie cam zece zile să ajung să fac la
bară fără probleme. După aia oraşul era al meu!

5. Soldatul ca ...soldatul

După încă o săptămînă am trecut la instrucţie de geniu. Săparea adăpostului individual,

adîncirea lui în barem şi apoi săparea lui completă. Nu mai reţin baremul, dar n-am reuşit
nici unul dintre noi să îl săpăm. Tutunaru, lentul major care ne comanda, un tip de vreo
1.80, brunet, pe la 30 şi ceva de ani era, ca de obicei, ţîfnos. Tîmboş, caporalul nostru îmi

8
făcu semn să sar într-o groapă aproape gata şi s-o adîncesc. Uşor de zis, mai greu de
făcut. După încă vreo jumătate de oră ne trezim cu lentul ce ne verifică.

- Băi soldat, ia drepţi!!!

Iau „drepţi” dar fentez, ca-n armată: îmi îndoi genunchii să pară groapa mai adîncă. Ca să
fie sigur că stau bine îmi dă cu o lopată de infanterit una în cap. Noroc cu casca. Ne-a
ordonat să ieşim dimineaţa la raportul bateriei şi să raportăm că am luat calificativul
„nesatisfăcător” şi că suntem ruşinea bateriei. Eu am reuşit să îl fentez: pe cînd stătea şi
chibiţa să ne vadă dacă ieşeam sau nu la raportul de dimineaî în faţa maiorului, vine şeful
de stat mojor, lt.col. Stoica şi mă ia la statul major al divizionului. Trebuia să scriu ceva
urgent.

Lt.maj. Tutunaru avea o voce plîngăcios-abuzivă. Era un soi de animal ciudat ce striga la
noi cu dispreţ, iar de fiecare dată cînd apărea un superior ce îl întreba de sănătate se
transforma într-o victimă plîngăcioasă. Dar cel puţin nu era în bateria noastră. Era la a 6-
a. Nu era singurul ofiţer de acest tip. În bateria „Comandă” mai era „Oaia”, tot lent-
major, dar la plutonul radio. Era considerat cel mai incapabil dintre cadrele bateriei, poate
cu excepţia sergenului major Bertea ce furase un ceas dintr-o auto-specială şi era trimis în
judecată. Ăsta sau era prost sau era prost. Un ceas rusesc ultimul răcnet electric, se vindea
cu o sută şi ceva de lei. Cît putea să ia pe un ceas nenorocit de armată, rotund, mare şi
fără niciun fel de suport? Cum ziceam, era... Mai erau doi lenţi, ambii majori:
Dumitrescu, un tip de caracter, la plutonul telefonie şi Genes, la grupa „calculatori”,
adică acolo unde eram „noi”.

La scurt timp am trecut la instrucţia tactică: grupa în atac. Fugeam ca apucaţii în zig-zag
ferindu-ne de gloanţele inamice, ne aruncam pe burtă, ne rostogoleam de vreo două ori în
stînga sau în dreapta, luam linia de ochire şi apăsam pe trăgaci. Apoi o luam de la capăt.
Eram nişte copii ce se jucau de-a războiul. Singura diferenţă erau armele şi uniformele. În
rest... Era o zi plină de soare, eram numai zîmbet şi inamicul nu putea face faţă atacului
nostru susţinut fără pic de muniţie, fără grenade, mitraliere, artilerie şi aviaţie de sprijin.

9
Să-i fie de bine! Caporalul ne felicită şi ne ordonă să ieşim la raportul bateriei şi să
raportăm că am obţinut calificativul febe. Eram mîndri! Îi tăiam maul lui Tutunaru.

Apoi a venit tragerea a doua. Aruncarea a două grenade de exerciţiu pînă la 35 de metri,
doborîrea unei ţinte la 50 de metri si a alteia, ţinta 7, supranumită „ţinta vacă” (era cea
mai mare), la 150 de metri. Tot foc cu foc. Ţintele apărea de trei ori. Le doborai la prima
apariţie, febe, la a doua be, la a treia se. Nu le-ai doborît la niciuna, nese. Parcă eram în
secolul 19. Cînd o să mai ajungem şi noi la foc automat? Îmi aşteptam rîndul şi stăteam în
spatele liniei de trăgere: se vedea clar cum unii trăgeau în ţinta vecinului. O şi doborau!
Ce carnaval! În rest nimic extraordinar, am doborît ţintele la prima apariţie.

A mai trecut o lună. E iarnă bine, dar nu e foarte frig. Într-o seară pe la ora 19, după ce
am luat masa de seară ne-am echipat complet şi am plecat la instrucţie pe timp de noapte.
Noi, cei din ciclul I atacam. Ciclul II se apăra. Le arătăm noi! La fiecare rachetă de
iluminare trebuia să ne trîntim la pămînt. Acelaşi lucru şi cînd auzeam un foc de armă.
Noi nu aveam muniţie. Dacă ajungeam la baionetă nu le-ar fi fost uşor. Eram de două ori
mai mulţi. Ne-am tîrît pe zăpadă de ne-a venit acru! Ne-am aruncat la pămînt de ne-au
sărit ochii din cap! Pe cînd să ajungem să îi luăm la baionetă, Piticu ne dădu încetarea.
Halal atac! Am ajuns în cazarmă pe la ora 24. Ne-am curăţat armele pline de apă de la
zăpada topită, ne-am pus bocancii la uscat şi am sperat să ni se usuce uniformele (aşa-zisa
„ţinută”) pînă dimineaţa. A doua zi cei mai mulţi dintre noi eram muraţi şi adormiţi.

6. Tragere de noapte

Apoi a venit tragerea de noapte. Pemeului i s-a montat un dipozitiv de ochire pe timp de
noapte care trebuia activat cu lanterna. Erau doar două puncte fosforescente pe cătare şi
unul pe înălţător. Ni s-a dat mai puţin de jumătate de încărcător, sub 15 cartuşe, din care
două trasoare, pentru o ţintă a unui presupus inamic în picioare aflată la 150 de metri,
luminată parţial vreme de 3 secunde. Verdele ţintei se confunda perfect cu întunerecul
nopţii fără lună. Dacă atingeai ţinta după stingerea luminii nu conta. Dar dacă trăgeai în
pămînt aveai şanse ca bulgării de pămînt să lovească ţinta şi să declanşeze senzorul,

10
cauzînd căderea ţintei. A tras toată trupa. Eu eram ultimul din baterie, împreună cu Piticu.
Maiorul abia se ghicea din tranşea prea adâncă pentru el.

- Asupra ţintei, la bază şi la centru, înălţător 3, foc automat, de voie, foc!

Eram obsedaţi să nu rămânem fără cartuşe. Mai ales eu! Am pişcat fin trăgaciul şi i-am
dat drumul instantaneu. Un cartuş s-a dus. Arma a smucit în sus, am închis instinctiv
ochii. Am revenit cu coatele pe aceiaşi poziţie. Dacă mişcai doar arma, fără să mişti
coatele puteai să ţinteşti mult mai rapid. Eram cel puţin mulţumit că am făcut economie
de cartuşe. Eram hotărât să dau ţinta jos. Am fixat-o şi am dat să apăs pe trăgaci când...

- Nu mai trage soldat!

Vocea autoritară a lent-colonelului Voicu mă scoase din ale mele. Eram ferm convins că
nu am doborât ţinta.

- Ai doborât ţinta! Încetează tragerea!

Mă cuprinse nemulţumirea: nici nu am apucat să trag o rafală la foc automat. Dar nu era
rău, am doborât ţinta. M-am relaxat. La dreapta mea Piticu trase o rafală scurtă. Apoi încă
una şi iluminarea se stinse fără ca ţinta să fie atinsă. Începu să tragă la a doua apariţie.

- Năzdrăvane, doboară ţinta maiorului!

Am apucat să iau linia de ochire încă la a doua apariţie a ţintei şi i-am expediat o rafală
scurtă, doar două cartuşe, obsedat de aceiaşi economie de muniţie. Armata română!
Lumina de pe ţintă dispăru. Maioru se holbă la ţintă, se ridică pe vârfuri în tranşea prea
adâncă pentru el şi răcni:

- Băi soldat! Ce faci?

- Lasă Cristea, i-am dat eu ordin să tragă! - îl linişti politrucul din spatele meu.

M-am ridicat din tranşee lăsându-i pe cei doi să dezbată problema trasului la ţintă pe timp
de noapte.

11
- Nădăban!

- Ordonaţi!

- La mine!

Am apucat-o la fugă orbeşte prin poligon în direcţia vocii. Era comandantul de divizion.
Un tip solid, dur şi ascultat. Am bătut trei paşi de defilare în beznă ca un clown beat şi m-
am prezentat:

- Sunt soldatul... m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.

- Ce făcuşi soldat?

Pauză.

- Hm?

Mai mult îl bănuiam pe colonel ce stătea în faţa mea ca un munte. Bună întrebare, greu
răspunsul! Întreba de calificativ, întreba de ce am tras în ţinta maiorului sau ce? Era clar
că din spatele liniei de tragere văzuse cum trasoarele mele atinseră ţinta la care trăsese şi
maiorul. N-am avut curaj să răspund.

- Toaşu colonel... Lăsaţi-l toaşu colonel. Mi-a doborât ţinta!

Maioru apăruse în urma mea şi cu un glas plângăreţ încerca să-şi moaie superiorul.

- Măi Cristea, ce făcuşi bre? Îţi doboară soldatu ţinta? Unde ai învăţat să tragi aşa?

Alte dezbateri la nivel şi mai înalt.

7. Epilog militar în termen

12
Armata a început cu un mare semn de întrebare. Nu cunoşteam pe nimeni dintre cadre, nu
mai fusesem în oraşul respectiv şi nici nu mai avusesem contacte cu armata, altele decît
exterioare, ca simplu spectator sau la televizor. Aşa că a venit şocul, ce a durat mai bine
de jumatate de an, pînă am ajuns în ciclul II. În ziua cînd "m-am liberat" stăteam toţi în
compartimentul de clasa a II-a, ne uitam unii la alţii şi ne spuneam că "nu credem că
plecăm, pînă trenul nu se pune în mişcare". S-a pus şi Tecuciul a dispărut în depărtare.
M-am oprit pentru scurt timp la un prieten în Braşov, unde ne-am urcat pe Tîmpa, am fost
pînă la Poiană unde cînta trupa arădeană Pacific şi am mîncat pentru a doua oară la o
cantină studenţească. Ajuns acasă am beneficiat de trei săptămîni de pauză, la finele
cărora m-am reangajat la acelaşi loc de muncă.

Dacă ar fi să rezum experiaţa armatei în cîteva cuvinte, aş putea să spun că armata m-a
învăţat trei lucruri: să mint, să fur şi să ucid. În rest nimic, pierdere de timp. Instruirea se
putea face mult mai rapid, mult mai temeinic în patru luni.

Armata modernă nu mai trebuia să aibă hainele învechite şi de proastă calitate pe care le
aveam, arme vechi de 40 de ani şi metode coercitive drastice de educaţie. Mai toată
instrucţia de front, cititul presei şi urmărirea zilnică a telejurnalului de seară, cît şi
serviciul la bucătărie şi serviciul de planton sau sector (curăţenie) erau inutile unui
serviciu profesionist, dacă armata ar fi aşa ceva.

Modul abject cum eram trataţi de cele mai multe ori de către cadrele militare sau josnicia
de care dădeau dovadă unii dintre noi pentru a cîştiga un favor sau o tresă de cîrpă, m-a
uimit şi m-a întristat. Dar, per ansablu, nu am putut să mă plîng, pentru că mîncarea era
acceptabilă (mai ales după ce te obişnuiai cu ea), instrucţia se făcea de cele mai multe ori
în clase, mai ales pe timp nefavorabil, iar cazarma era nouă. Cu toate acestea am făcut
cunoştiinţă cu ploşniţele în ciclul II. Te muşcau şi te trezeai scărpinîndu-te cu multe
semne. În cele din urmă am prins una şi am păstrat-o pînă aproape în ultima zi de armată
ca dovadă în carnetil de serviciu, un fel de aidi militar. Ploşniţele se găseau doar la
parteul clădirii.

13
Tot în armată am participat la cules de struguri, cică muncă voluntară, duminica, iar
colegii mei la alte munci agricole, unde dispăreau în fiecare toamnă pentru circa o lună.
Nu mai puteau de bucurie că scăpau de instrucţie. Vă daţi seama ce armată instruită
aveam! O altă chestie interesantă a fost viscolul din decembrie 1975, cînd nămeţii erau de
cîţiva metri în incinta unităţii, vîntul bătea în rafale cu peste 50 km/ora şi am avut dreptul
să ne tragem clapele căciulilor peste urechi. În schimb în ianuarie totul degenerase, mai
aveam mai puţin de o lună pînă plecam acasă. Era mare debandadă în unitate, adică noi
militarii în termen, soldaţii o provocam. Într-una dintre zile mă uitam pe fereastră spre
curtea interioară, de dimensiunea unui teren de fotbal, ce era închisă între clădirile
cazărmilor, sala de mese, blocul K (unde mă găseam şi eu) şi comandament. Soldaţii
mergeau spre sala de mese în mod haotic. În mod normal ca soldat te deplasai în cazarmă
în pas alergător dacă erai singur sau în formaţie de la trei în sus, unul preluînd comanda
ei. Ăştia se deplasau sub formă de formaţie dezorganizată. Era un haos total. Poate nu ar
fi fost atît de grav dacă i-ar fi salutat pe ofiţerii şi subofiţerii ce tocmai plecau din unitate,
că era ora 3. Erau deci două ciurde de militari: cei angajaţi, ofiţerii ce plecau şi nu erau
obligaţi prin regulament să meargă în formaţie, încolonaţi şi soldatul în termen, amator,
ce era obligat să respecte regulamentul şi superiorii, dar care acum mergea cum avea
chef. În plus, unii dintre soldaţi se dădeau pe ghiaţă (lungă de vreo 15 metri), făcînd
abstracţie de toată armata. Unul dintre ofiţeri nu a mai îndurat lipsa de respect şi
neaplicarea regulamentului, s-a oprit şi a început să răcnească la soldaţi. Toată lumea a
încremenit în poziţie de drepţi. Caraghiosul, văzînd că are public, s-a apucat să ţină un
discurs. Tocmai ajunsese la o pauză sugestivă (se făcuse o linişte înmormîntală), cînd din
faţa lui, venind în fugă (pentru că ştia că urmeauă ghiaţa şi fără să aibă habar de ce se
întîmplase cu un minut-două înainte) un soldat se lansă pe ghiaţă. Cum toţi soldaţii se
opriseră în afara ghieţii, alunecă lin, dar destul de repede spre grupul de ofiţeri din care
făcea parte vorbitorul. În mod normal atunci cînd un soldat trecea pe lîngă un ofiţer sau
un grup de ofiţeri, trebuia să bată pas de defilare şi să salute cu capul întors în direcţia
unde se aflau aceştia. Soldatul cu pricina nu avea cum să bată pas de defilare că se dădea
pe ghiaţă, dar îi trecu prin minte să respecte totuşi regulamentul, aşa că salută cu capul
întors spre ofiţeri. Era parcă un manechin ce aluneca graţios. Lina sa alunecare,
silenţioasă şi rapidă, combinată cu salutul ţeapăn ca la regulament, curmă instantaneu

14
mustrarea colectivă. Un hohot gigantic de rîs aruncă în braţele ridicolului toată armata
română aflată de faţă. Ca la un semnal, atît soldaţii, cît şi ofiţerii îşi continuară mersul
întrerupt de discursul moralizator, ofiţerii făcînd şi ei mare haz de evenimetul demn mai
degrabă de un act din baletul "Lacul lebedelor". Nimeni nu mai era fascinat de arme sau
armată la acel moment. Unii care au făcut armata ziceau că: "armata e frumoasă văzută
din afară!" Eu am reuşit să fac faţă stresului şi inepţiilor sistemului militar românesc
făcînd haz de el, tratînd cretinelile lui ca pe nişte ambiţii demne de grădiniţa unor oameni
mari. Am supravieţuit.

8. Revoluţia

Elicoptere în zona IV. S-o fi pus în mişcare divizionul de obuziere aeropurtat şi venea
spre noi? Poate. Nu mai conta. Erau prinşi în clădirea Primăriei şi dacă nu ajungeau rapid
ne terminau alţii în locul lor. În ultima noapte am tras opt mii de cartuşe. Încă una tot aşa
şi se cam termină muniţia. Trasoarele veneau de parcă voiau să îţi intre în ochi. Ne
feream instinctiv, cădeau însă înainte să ajungă la ţintă. N-a fost nimeni rănit. La un
moment dat după un trunchi de copac din parc se desprinse un individ îmbrăcat în negru,
ca o umbră. A stat aşa o fracţiune de secundă parcă pentru a cântări situaţia. S-a tras
înapoi în întunerec. L-am bătut pe cască pe soldatul din faţa mea.

- L-ai văzut?

- L-am luat la ochi, nu-ţi fă griji.

- Şi?

- Am primit ordin să nu deschidem focul decât dacă trec peste gard.

- Aha.

Era clar de ce fusese dat ordinul. Gardul de trei metri nu putea fi escaladat fără pierderi.
Erau suficiente câteva arme pentru apărarea lui. Pe mine mă ingrijora faptul că aproape
cinci zeci la sută din arme erau concentrate în direcţia greşită. Sau cine ştie?

15
...............................................................................................................................................
.

Închizătorul ţăcăni în gol. Mirosul iritant de praf de puşcă umplea încăperea în ciuda
ferestrei larg deschise a cărui geamuri fuseseră sparte de tuburile ce săreau din armă.
Copacul din faţă refuza să cadă. Lipsa trasoarelor îmi dădea impresia că trag oriunde
numai în ţintă nu. Lipsa elementelor de ochire pe timp de noapte mă înverşunau să iau o
linie de ochire cât mai bună în faţa tuturor becurilor încă neafectate de tir. Am schimbat
încărcătorul şi am armat. Nu a tras nimeni în mine, nu am văzut nici o ţintă în mişcare.
Doar fantasmele unei minţi obosite după cele trei zile şi nopţi fără somn. Andrenalina era
pe terminate. De după copaci apăreau umbre ce avansau spre poziţiile noastre. Apoi
dispăreau în parcul care se desfăşura în faţa unghiului meu de tragere. Cartuşe aveam,
poate că ar fi bune câteva grenade în caz de asalt. După atîtea schimbări, zvonuri, mişcări
de trupe, cu telefoanele tăiate, abandonaţi de unii şi preluaţi de alţii, cine mai ştia ce se
întâmpla în oraşul cufundat în noapte şi scuturat de rafale mai mult sau mai puţin
apropiate?

...............................................................................................................................................
.

Cu toate că legăturile telefonice erau tăiate, telefonul de pe birou sună. O voce răguşită ne
informa că un locotenent de miliţie şi un subofiţer au plecat de la Miliţie cu un aro blindat
şi că sunt terorişti. Am comunicat comandamentului ştirea. S-a trimis un tab să-i
intercepteze. Ne hlizim spre nicăieri aşteptând un inamic invizibil ce nu mai apare.
Primim de mâncare: cârnaţi ungureşti ca la mama acasă, dulciuri stăine, pâine tare şi suc.
În cameră tot cald, caloriferele atingând temperaruri record pentru ultimii zece ani. Un alt
telefon de la un punct termic din cartierul Alfa. Au un rănit cu o legitimaţie de-a noastră.
Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo. Poate legitimaţia e falsă. Îl ştiam în clădire, dar nu ştim
de ce şi cum a ajuns afară şi cum a ajuns acolo. Fără curent şi fără lanterne ne era
imposibil să localizăm rapid pe cineva în interiorul primăriei. Un comunicat al
comandamentului militar face lumină: aro miliţiei a dat nas în nas cu tabul armatei.
Ambii au deschis focul. Numai un nebun ar fi deschis focul cu arma de 7,62 de pe aro

16
împotriva blindatului cu o mitralieră grea, dar aşa a fost. Aro a fost despicat de rafala
tabului. Locotenentul şi subofiţerul au fost seceraţi. Rănitul din Alfa se pare că fusese la
bordul maşinii de la miliţie. A fugit vreo trei kilometri şi a ajuns epuizat la punctul
termic. Acolo l-au „capturat”. Spre dimineaţa a apărut printre noi cu o mână pansată, dar
jovial. Nu am aflat altceva. Stătea mai tot timpul pe scaun în birou, lângă bibliotecă şi
fuma uitându-se la tv. Am profitat de faptul că a plecat din încăpere şi m-am aşezat şi eu
pe scaunul cu pricina. N-am mai fost aşa de obosit în viaţa mea. La tv era Divertis cu
Ceauşescu. Ne-au iritat. Ne venea să-i împuşcăm. Săracii băieţi. Nu ştiau ei prin ce am
trecut noi!

Am început să aud voci. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nimeni nu discuta
cu mine. Şi totuşi... auzeam o conversaţie. Ceva se argumenta.

- Nu voi interveni acolo...

- Dacă nu ne bagăm s-ar putea să fie...

- Cine crede că e? Aici noi am pus mâna pe putere.

- Dar Bucureştiul zice...

- Nu mă interesează.

Aveam impresia că nu mă mai pot controla. Şi totuşi... vocile veneau de undeva dintre
bibliotecă şi perete. Încercam să le prind înţelesul. Deodată dintre cele două corpuri ale
bibliotecii apăru Voicilă împreună cu Morar şi Vizitiu. Avuseseră un schimb aprig de
păreri contradictorii. Ultimii doi plecară.

- Cine ştie, nu ar fi prudent să nu ne subordonăm Bucureştiului....

Voicilă rămase cu gura căscată, probabil întrebându-se dacă sunt medium, vrăjitor sau
varianta indigenizată a lui 007. I-am relatat lui afacerea ascultării conversaţiei şi
preferinţa lui rănitului de a-şi face veacul pe scaunul cu pricina. L-au chemat, l-au

17
interogat, i-au luat legitimaţia şi l-au dat afară în noapte. „În frigul şi întunerecul de-
afară...”

Într-un tîrziu, se făcu ziuă.

S-a dat decretul de graţiere a tuturor securiştilor, trebuie predate toate armele. Linişte şi la
noi. A apărut un moşneag. Pe la 70 de ani. A zis că vrea să predea o armă. Am fost numit
să-l însoţesc. Mergem cu un aro spre Zărand. Pomii zaharisiţi şi drumul imaculat, liniştea
şi pustietatea câmpurilor contrastează cu haosul, gălăgia, cenuşiul sumbru al oraşului.
Stresul dispare şi parcă aparţinem unei alte realităţi. Trecem pe la consiliu comunei să-i
inducem în eroare pe eventualii comunişti. Ajungem la casa moşului. El pune mâna pe
topor şi începe să spargă pragul de la cămara ce duce spre pod. Locotenentul se aştepta să
găsească o armă stok. E doar un ZB cu patul aproape putred. Dar armă!

- Şi în cine voiai să tragi cu arma asta, moşule? Locotenentului i se părea legitimă

întrebarea. Era prima şi singura armă declarată.

- Păi cum în cine? În comunişti, fiule!

- Apăi şi noi suntem comunişti, moşule!

- ...

Moşul se uită interzis la ofiţerii ce până mai ieri-alaltăieri erau buni comunişti ce
participau la şedinţele de partid, dar îl înjurau pe Ceauşescu în faţa televizorului de acasă
în lipsa martorilor.

18