Sunteți pe pagina 1din 3

Mărturii de pe front din Primul Război Mondial

 „Frontul e o colivie în care trebuie să aştepţi cu nervii biciuiţi, ce se va întâmpla.


Deasupra noastră planează hazardul. Când vine un proiectil, pot să mă ghemuiesc, atâta tot;
unde va cădea nu pot să ştiu nici să dirijez. Ne trezim în toiul nopţii . Pământul huieşte.
Dimineaţa, câţiva recruţi sunt verzi la faţă şi vomită, nu sunt încă deprinşi................Ne-am
transformat în fiare. Nu luptăm, ne epărăm doar ca să nu fim nimiciti.” (ERICH Maria
REMARQUE)
 “Bubuituri de trăznet ne însoțeau pe drum. În spate puști si mitraliere….Din toate
părțile șuieră gloanțe în jurul căștilor noastre de oțel sau se izbesc cu pocnet de marginea
tranșeei…Lupta cu grenada in mână te duce cu gândul la scrimă; trebuie să te arunci înainte
ca la balet. Este o întrecere tragică a doi oameni și se sfârseste numai când unul dintre ei
ajunge sa zboare prin văzduh.”

 Ernest Junger, Lupta de la Cambraie in 1917

 ,,Draga mea mamă, Mă aflu pe patul de spital, într-un loc unde moartea ne ameninţă
pe fiecare. Ştiu că am promis că voi fi mereu alături de tine, însă acum sunt mai aproape de
moarte ca niciodată. Un singur lucru mă macină, acum: că dispariţia mea îţi va provoca o
durere imensă. Mă rog acum, pe patul de moarte ca gândurile mele bune să vegheze mereu
asupra ta şi să ştii mereu că te-am iubit enorm", i-a scris mamei locotenentul Eric Lubbock.
La 24 de ani, a murit la Ypres, în 1917.
 „Se mănâncă, se bea alături de morți, se doarme în mijlocul muribunzilor, se râde, se
cântă printre cadavre.„ (însemnările unui medic militar francez).
 „Noroiul face mersul aproape imposibil, și acum, când am intrat în el până la
genunchi, am avut un moment de teroare la ideea că nu voi fi capabil să mai ies....Este limita a
ceea ce se poate suporta.„ (mărturia unui recrut britanic pe Somme, în 1916).
 „Eu nu am mai văzut nimic altceva decât peisaje răscolite, haotice. Eu n-am mai văzut
o casă, o floare, în fine, nimic din ceea ce face farmecul vieții. Nici un alt zgomot decât cel al
tunului și mitralierei, cu permanentă teamă„ (scrisoare din 30 septembrie 1916).
 „Fireste că era foamete. Mancam pâine neagră cu miere artificială, dar nu era rău.
Mulți cai mureau, așa că aveam carne de cal. Era amuzant când dădeam peste un cal mort.
Treceam pe lângă el și în 10 minute nu mai rămâneau decât oasele, pentru că toți luau câte o
bucată de carne în buzunar, pentru masa de seară. Unii i-o dădeau celui ce pregătea supa.
Supa avea mai ales legume uscate. Noi le spuneam „sârmă ghimpată”, atât de tari erau. Dar,
dacă puneai și o bucată de carne de cal, zeama căpăta ceva gust.” ( relatare a unui militar
german participant la război )
 „De luni de zile luptam cu indârjire pentru apărarea colțului de țară care mai
rămăsese liber. Randurile noastre se rareau, multi căzând secerați de proiectilele dușmane si
de boli. Uitasem ce inseamnă un adăpost cald și o masă omenească, iar despre cei dragi,
rămași sub ocupația dusmanului, de mult nu mai stiam nimic. Stransesem in inimile noastre
atata obidă, incât aveam senzația că stau gata să plesnească. Zile de grea restriște trecuseră
peste noi si altele si mai cumplite ne asteptau. Niciodata nu ne-a trecut insa prin minte ca am
fi putut fi definitiv invinsi. Niciodată nu am putut crede, chiar atunci cand artileria dusmană
ne pisa tranșeele, palmă cu palmă, imbibând cu carnea si sangele nostru țărâna in care ni se
odihneau stramosii. Credeam in victorie. O asteptam cu indarjire. Ne pregateam pentru ea.
Eram doar la noi acasa, ne luptam pentru casa noastra, a străbunilor și
urmașilor.” ( Scrisoare a unui ofițer român, iarna anilor 1916 / 1917 )
 „Totul pare atât de afurisit de ridicol. Nu mai departe experiența noastră de ieri. A
plecat un întreg batalion și nu s-a întors nici o cincime din ei. Și ce-a făcut ? Ce-am făcut ?
N-am văzut un singur neamț. A fost ca-n iad Și vorbeam azi cu un franțuz care mi-a dat niște
cafea, și el zicea că toată tărășenia asta poate dura ani de zile. Ar fi bine dacă am putea să
terminăm odată treaba printr-o lovitură strașnică; dar n-are nici un rost să te duci și să te
întorci, să te duci și să te întorci, până ce te doboară. Când dracu se vor termina toate
astea ?”  ( Thomas Boyd, Prin grau )
 Dragii mei părinți,

Vă scriu aceste rânduri intr-un moment de liniște, dacă se poate spune așa, un moment în care
armele tac. De câteva ore bune nu s-a mai auzit nici-un foc de armă sau tun, este o liniște
sinistră. Ploaia ce cade neîncetat de 2 zile mi-a udat hainele până la piele, totul este ud și rece.
După cum bine știți, războiul nu iartă. Nimeni nu știe dacă o să reziste sau dacă n-o să mai
vadă lumina soarelui niciodată. Viața de război e groaznică. Să trăiești în tranșee nu poate fi
descris. Nu am mai avut o masă caldă de când suntem în tranșee și nici nu cred că am să mai
am vreuna. Mâncarea este întotdeauna rece, puțină și proastă. De spălat nici nu se pune
problema. Nu mi-am mai schimbat îmbrăcămintea nici nu mai știu de când. Moartea pândește
peste tot. Dacă nu ești omorât de vreun glonț, atunci sigur te omoară vreo boală, este doar o
chestiune de timp. Când reușesc să adorm, lipit de peretele rece al tranșeei cu arma în mână,
șobolanii prind curaj și trec pe lângă mine iar cel mai mult mă îngrozește faptul că unii dintre
camarazi îi prind și îi mănâncă. În astfel de condiții nu știu cât am să mai resist și cât am să
mai gândesc limpede. Cei mai slabi pur și simplu au ieșit din transee în bataia armelor numai
ca să scape de chin. Zgomotul din timpul luptelor este infernal. Nu cred că am să mai aud
vreodată bine. Ce n-aș da să am macar o pereche de bocanci uscați și niște haine spălate …și
un pat cald în care să dorm liniștit. Mi-e dor de casă, mi-e dor de grădina cu iarba verde în
care obișnuiam să stau si să visez…mi-e dor de voi și de toată familia. Dacă nu am să mai am
ocazia să scriu vă spun că vă iubesc nespus si să stați fără grijă, am sa mor cu sufletul împăcat
ca orice om ce moare pentru o cauză nobilă ….nu am vrut niciodată ca asta să se întâmple dar
nici nu am cum să mă opun…măcar pentru voi am să spun: La revedere…dar Adio..!"

Mărturia unui soldat


30 August 1916 Cotul Donului-Rusia

 Dragă Marioara,

Pe 5 August am plecat ca voluntar în regimentul infanterie 21 Slatina-Olt. După


perioada de instrucție ne-a îmbarcat și am pornit pe front în Rusia. Pe front am mers
cateva sute de kilometri cu trenul.
Am făcut asta în memoria bunicului nostru, detonat în luptele de la Odessa. Aceasta este
prima scrisoare pe care am reușit să ți-o trimit, am scapat de instrucție și acum sper să am mai
mult timp. Sunt într-un tren militar ce se duce spre Odessa, lent. Momentan dinspre orizont
aud doar sunete de bombardament, o să particip la eliberarea orașului, nu cred că va dura mult
și cu toții eram entuziasmați. Eu unul presimt că o să îi îngropăm în pământ. În fiecare gară
eram primiți cu urale de multă lume. Gazeta locală scrie că eram pregătiți bine, crede-mă că ai
fi fost mândră de mine pentru că sunt un soldat norocos din infanterie. Războiul nu pare atât
de dur, dar este aici un veteran cam nebun care încearcă să ne spărie. Mâine vom ajunge, noi
îi spunem „ziua cea mare”. Am făcut și o poză în uniformă, dar o să o primești luna viitoare.
Mor de nerăbdare ca să îl omor pe Ivan cu patul puștii mele. Am auzit că au multe probleme
și că sunt foarte slăbiți, dar mai știu că suntem din partea binelui și că avem sorți de izbândă.
În cazarmă
 am învățat că puterea noastră e neînfrântă.
L-am auzit pe comandant țipând, probabil coborâm. Comandantul mi-a spus: „ Ăștia-
s bocanci, asta-i ranița, asta-i mitraliera , te cobori în tranșeu și tragi cât vezi cu ochii, nu se
ține cont de numărul de morți. La noi în unitate dacă nu riști, riști să mori.”
Lupta începuse, era ingrozitor se aud numai bombardamente și țipete de ajutor. Mă
durea capul, sângele îmi zvâcnea în tâmple. Credeam că stăm în gropi și tragem în gol, plouă
cu gloanțe. Ăștia erau groaznici și nu aveau milă deloc. În primul asalt mi-am pierdut arma
din mână prim fum și explozii. În acte teribile mor camarazii mei secerați în iarbă. Parcă ăștia
nu știu să piardă, ne respingem reciproc atacurile. Am luat și prima viață, am intrat în panică
și sergentul a țipat la mine. Eram bolnav și murdar, plin de sânge, aveam noroi și ulei pe față,
în tranșee erau numai cadavre și sârmă ghimpată. Când ucideam eram decorat pentru
impresionante fapte. Nu am venit aici pentru așa ceva, războiul ăsta nu e al nostru, nu mai
știu de ce a făcut asta. Unii care erau cu mine în batalion i-acoperea pământul cu mișcări
încete. Nu mai vreau uniformă. Unii vomită mâncarea pe care ne-o dau. Nu mai știu cât am
de trăit. Încep să tremur, simt mișcări de pământ. Prietenii mei săpau un loc de camuflaj
pentru tun,
 când i-a aruncat în aer cu tun cu tot.
Trebuie să închei, mergem la al doilea război. Mi-e dor de voi de-abia aștept să vă văd.

Te iubesc,
Dobrovici Ioan

S-ar putea să vă placă și