Percepția timpului, experiențele auditive, vizuale și olfactive ale

frontului
Sosit în zona frontului, soldatul își împarte timpul între pregătirea pentru operațiunile militare, derularea
luptelor și odihnă sau recreere. Viața pe front este una dură, succesiunea zilelor este divizată între zilele de luptă
și cele de repaos. Percepția timpului pe front are alte reguli decât în vreme de pace. În mod sigur este deformată
și alterată de iminența morții. Fiecare zi care trece este o zi câștigată, căci niciodată nu știi dacă mai apuci ziua
de mâine. De aceea, timpul pare că stă pe loc, iar orele, minutele și secundele curg anevoios: „toate se isprăvesc,
numai războiul nu”, scrie sublocotenentul Gh. Brătianu în jurnalul său.

Soldatul percepe bombardamentele, derularea atacurilor sau contraatacurilor ca fiind de lungă durată, căci
stresul la care este supus îi deformează simțurile, iar rațiunea este distorsionată de pericole, de gândul că
oricând existența sa ca individ poate lua sfârșit în acest loc, căci, pe front: „ești o jucărie, o frunză veștedă
purtată de vântul morții...” Toate jurnalele combatanților abundă în repere temporale: sunt notate cu acribie
orele la care se produc atacurile, durata bombardamentelor. Jurnalele conțin uneori pagini cu desfășurătoarele
pe ore ale evenimentelor cotidiene. A nota orele înseamnă de fapt a nu uita, este bucuria de a fi supraviețuit și
trăit câteva ore în plus. Un supraviețuitor de la Mărășești va reține toată viața sa faptul că luptele au durat 28 de
zile, dintre care 16 zile au fost lupte neîntrerupte, iar el a luat parte la 61 de contraatacuri.

Existența soldatului este guvernată de impulsul de a acționa sau reacționa la loviturile tunurilor, pentru că ora
exactă pe front este dată de artilerie. Pentru aceasta nu există zi sau noapte. Programul său începe la 6.30
dimineața, bombardamentele durând două-trei ore. Urmează focul de baraj, apoi atacul sau contraatacul. De la
orele 14 până la orele 19, canonada este în plină derulare. După câteva ceasuri de liniște, bombardamentele se
reiau la miezul nopții pe o durată de 3-4 ore. A doua zi, la fel. Artileriștii muncesc din greu, iar mărturiile
vorbesc de șase lovituri trase la fiecare minut de către fiecare piesă. Duelul artileriștilor germani, români și ruși
este neobosit. Intensitatea bombardamentelor face ca bubuiturile obuzelor trase de la Mărăști și Oituz să fie
auzite pe distanțe de 60 – 70 km, iar acest fapt reiese din relatările memorialiștilor aflați în spatele frontului.

Gheorghe Brătianu, tânăr ofițer, descrie sunetul artileriei astfel: „de la 77 la 305, nu lipsește nici o notă în uriașa
simfonie a prăpădului. Nervii tremură, obosiți de supraîncordare... în învălmășeala gândurilor m-am apucat să
scriu o scrisoare pe care n-o voi isprăvi – răsare o amintire- la Iași pe dealul Șorogarilor, am luat parte la o
tragere a școlii de artilerie. Ținta era un steag roș ... s-au chinuit 2 ore în zadar să-l doboare. Aveam-vom și noi
norocul acestei păpuși?” se întreabă el.

Stresul produs de bombardamente este uriaș, nimeni nu doarme. Chiar și generalul Alexandru Averescu, aflat în
spatele frontului, notează în jurnalul său că nu poate dormi din cauza tunurilor. De cei din tranșee ce să mai
zicem? Soldații sunt încordați și adrenalina își spune cuvântul – pașnicul om de mai ieri se transformă într-o
fiară: „Nu-mi mai pasă, mă împinge înainte ceva de-asupra puterilor mele, o nebunie17.. Nu mai e război... e
măcel! Cum se poartă ai noștri? Ca fiarele, fără frică și fără iertare! 18 Puterea sadică care scapără scânteia
focului în mâna aspră a soldatului.. a pus definitiv stăpânire pe sufletul nostru19” – iată doar câteva reprezentări
ale manifestărilor soldatului în timpul acțiunii de pe front. Relatările memorialistice despre frontul din Moldova
mai consemnează și efectele produse de bombardamentele violente asupra psihicului uman (fenomen descris de
istoriografia engleză sub numele de shell shock), prezentând cazurile unor combatanți care au rămas cu traume
și probleme psihice20.
Propaganda, umorul de situație și argoul de front
În momentele de acalmie ale vieții de front există un dialog între germani și români sau ruși.
Dialogul este ințiat de către germani, care au ca misiune destabilizarea și anihilarea armatei
române. Mijloacele sunt din cele mai diverse: de la aruncarea de ziare, proclamații și fluturași
cu ,,ausweiss-uri” pentru cei care dezertează și doresc să se întoarcă acasă, până la pancarte pe care
scrie,, rușii v-au trădat” , ,,nu mai luptați zadarnic împotriva Germaniei invincibile’’, la strigăte spre
cei din tranșee: ,,Predai Romanski! predă mă, predă!”

Pentru a-și atinge obiectivele, nemții folosesc o rețea de spioni care culege informații sau face
propagandă, în special rândul armatei ruse: „...niște artileriști de-ai noștri au prins doi spioni, fii de
săteni români din Cosmești... să se învârtă printre noi, spre a putea spune dușmanului unde se află
armata noastră31. În cursul operațiilor inamicul a fost ajutat foarte mult și de spionii săi. ... o
mulțime de soldați ruși, ori spioni deghizați, care vagabondau fără rost printre noi și pe cari nu-i
puteam controla, căci s-ar fi supărat onoratul comitet al muncitorilor și soldaților. De câte ori venea
noaptea un transport în gara Tecuci deodată sburau rachete de diferite culori de pe colinele din jurul
orașului și artileria germană începea vijelie de foc asupra gării...32”

Inclusiv în timpul luptei, nemții își încearcă puterea de persuasiune: un brancardier este fugărit de
un neamț care-i strigă tot timpul: „Predai romanski mic, dai la tine țuica! Du-te-n aia mă-tii cu țuica
ta cu tot,33” e răspunsul epic al românului. Plutonierul Al. Cornea scrie și el, despre un episod în
același registru hazliu: „Astă noapte patrule inamice au încercat linia noastră, întrebând: Ruski,
Ruski, dar un soldat glumeț de la compania V-a din 22 infanterie cu care făceam legătura le-a
răspuns: Net Ruski, Japonescki, Japonescki!34”

Jurnalele mai consemnează și comicul unor situații în care soldații români asociază cuvinte din
limba germană cu insulte: un neamț i-a strigat unui soldat român „Auf die Hande” , iar românul s-a
enervat că l-a făcut „dihanie” și l-a omorât... „în luptă când inamicul striga vorwarts (înainte”)
soldații noștri se îndemnau: „Pe ei mă, n-auziți că ne fac orbeți?” Un alt dialog care-i amuză pe
soldații români este acela când prizonierii germani, înainte de a fi duși în detenție, sunt judecați de
către „fruntașul N.N.(țigan): Bine măi, prostule, hai vrut tu să ne cucerești țara, hai? Kamerade!
Kamerade!... răspundea neamțul. În opt zile să fiți la Iași, hai? Kamerade! Auliu! Mancate-ași
nefript... să te mănânc.. kamerad!35”

Evident că tratamentul nu este unul onorabil, așa cum nici tratamentul prizonierilor români din
lagărele germane n-a fost onorabil, dar, dacă ne gândim că războiul dă tuturor viața peste cap,
uneori e scuzabil. Dacă nu ar fi fost războiul, cu siguranță multe nu s-ar fi întâmplat. Poate nici
scrisoarea următoare n-ar mai fi fost expediată:

„Lefterică,

Rița cu copiii tăi cu Niculina și măta trăiesc. Tu ai avut trei copii și tot atâția ai. A murit Elena și s-a
născut altă Elenă, lucru de care să nu fii supărat... Bucură-te că treburile tale merg bine și
Dumnezeu să te aducă sănătos acasă să-ți vezi de treburile tale. Noutăți Lefterică sunt așa de multe
însă nu se poate spune. Al tău văr care scrie în numele casei tale...36”
În vreme de război soldații vorbesc codificat și așa se naște „argoul” frontului: tunurile, mitralierele
proiectilele inamice sunt denumite: „Costică, scroafe, boanghene”, dușmanul e cinstit cu „rachiu
din țeava puștii, cu picături de stomac (gloanțe/baionete) și cu cartofe franțuzești(grenade)”.
Pierderile umane sunt cuantificate astfel: „Au fost și furturi la înghesuială... Lui Negură i-a furat 2
degete de la mâna stângă, lui Toma Berbec... mâna toată....” posturile telefonice au nume feminine:
„Cleopatra, Leontina, Georgeta” etc.

Timpul liber pe front

Viața de front oferă uneori și clipe de răgaz soldatului. Sunt momentele cele mai plăcute, în care
activitățile sunt din ce în ce mai diverse: ofițerii joacă table, poker, beau sau cântă, în timp ce
soldații curăță armele, cos, cârpesc hainele, spală rufele, cercetează cămășile să nu aibă purici sau
păduchi. Grija aceasta pentru igienă e specială, căci acum, după groaznica epidemie de tifos,
soldații sunt obligați să se spele o dată pe săptămână, iar civilii de două ori pe săptămână.

Timpul liber mai înseamnă o intensă socializare care naște spiritul de camaraderie: se spun glume,
povești, ghicitori, basme, se cântă, se încing hore, uneori în zonele din afara frontului la hore vin și
femeile din satele vecine. O altă metodă de petrecere a timpului liber este cea de a scrie scrisori
către cei de acasă, iar în unele cazuri știutorii de carte sunt rugați să scrie ei veștile. O parte a
acestui timp este dedicată comemorării camarazilor morți, împăcării cu Dumnezeu prin participarea
la oficierea ad-hoc a unor slujbe religioase.

Hrana soldatului, așa cum reiese din literatura memorialistică, este simplă: brânză, mămăligă,
uneori o bucată de carne, pesmeți (foarte greu sunt convinși soldații să nu-i mănănce, ci să-i
păstreze în ranițe pentru a-i folosi în cazul în care sunt izolați sau încercuiți de inamic și nu pot
primi mâncare). Totul este însoțit de o rație de vin, țuică sau țigări. Oricum, hrana nu este
abundentă și variată, ci doar suficientă. Nici nemții nu o duc mai bine, ei primeau carne doar înainte
de atac. În rest masa lor e compusă dintr-o o supă, un crenvirșt sau marmeladă, cartofi.