Grosu Simina Diana

Istoria Artei
Anul II

,,Memorii de Razboi. Amintiri din luptele de la Turtucaia.

Pirin Planina"
-recenzie-

George Topirceanu a fost poet, prozator, memorialist, precum si

traducator roman, membru corespondent al Academiei Romane in penultimul
sau an din viata, 1936. Volumul de literatura memorialistica "Memorii de
razboi. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Prin Planina" ilustreaza intre ale
sale pagini amintirile lui Topirceanu referitoare atat la Primul Razboi Mondial la
care a participat, in campania din 1916, cat si la perioada sa de prizonierat din
Bulgaria.
George Topirceanu este unul dintre marii clasici ai patriei noastre, o
prezenta remarcanta in special in cadrul claselor primare si liceu. Iata cum, desi
suntem invatati de mici copii cu povesti si poezii de-ale sale, precum Rapsodiile
de primavara, vara, toamna sau Balada unui greier mic, acest autor reuseste sa
ne faca sa ramanem alaturi de scrierile sale, maturizandu-ne odata cu ele. Daca
in copilarie invatam pe de rost poeziile sale despre frumusetile naturii, el ne
permite, totodata, sa observam trecutul lumii, prin prisma propriilor sale
amintiri, placute sau mai putin placute, legate de un eveniment atat de crunt
cum este razboiul.
Nu pot sa nu aduc o remarca asupra asemanarii lui Topirceanu cu J. R. R.
Tolkien. Ambii au participat la Primul Razboi Mondial, insa diferenta este
observata in scrierile celor doi. Pe cand Tolkien a preferat sa isi transforme
toate amintirile intr-o trilogie a unei lumi fantastice, amintind, alocuri, de
campurile de lupta unde s-a perindat si el, precum si de trauma psihologica ce
ramane in urma, George Topirceanu a preferat sa parcurga calea unor relatari
directe ale evenimentelor la care a fost martor in razboi. Acesta a fost
mobilizat in 1916 in lupta de la Turtucaia, a trecut prin mai multe lagare, fiind,
intr-un final, eliberat aproape 2 ani mai tarziu.
Ceea ce este frapant pentru mine nu tine de faptul ca autorul prezinta
niste evenimente istorice atat de documentate de-a lungul vremii, de altfel, ci
faptul ca totul este o relatare personala. Pentru mine acest lucru reprezinta
cea mai apropiata forma de a calatori in timp prin ochii altcuiva, in speranta ca
pot vedea un trecut istoric apropiat cat de mult posibil de adevar. Cum am
precizat mai devreme, evenimentele Primului Razboi Mondial sunt
documentate din nenumarate perspective. Contextul este, asadar,
arhicunoscut- intre 1 si 6 septembrie 1916 a avut loc confruntarea dintre
romani si trupele germane si bulgare, confruntare soldata cu infringerea
trupelor romane, cu scopul apararii capului de pod de la Turtucaia.
Cu toate acestea, George Topirceanu patrunde in vietile noastre
neaxandu-se pe un context general, ci pe intamplarile la care a luat parte
personal. Sunt de parere ca amintirile sale au putut sta la baza unei reinventii
ale idealurilor morale, precum si, de ce nu, la baza unei reorientari ale
societatii romanesti si a vietii sale politice. Este de remarcat faptul ca
Topirceanu a fost laudat pentru memoriile sale, precum si pentru discretia pe
care a afisat-o intre paginile sale, mentinandu-si rezervele.
Desi acesta a ales sa nu publice amintirile extrem de dure si dureroase
(presupunerea mea este ca exista o cenzura a vremii in ceea ce priveste
evenimentele desfasurate in razboi) a reusit, totusi, sa nu deformeze realitatea
la care a luat parte. Astfel, cartea este impartita in doua parti, prima avand un
ton mai obiectiv, referindu-se la zilele razboiului, iar cea de-a doua descriind
evenimentele traite de catre Topirceanu in momentele prizonieratului in
Bulgaria.
Aflam, in capitolele referitoare la atacul de la Turtucaia, ca foarte multi
soldati, in urma atacului bulgarilor si retragerii trupelor romane, au ramas
lipsiti de indrumare din partea unor superiori calificati, fiind nevoiti sa gaseasca
singuri solutii pentru a supravietui. M-a impresionat in mod special faptul ca,
din spusele lui Topirceanu, dar si din confirmarile istorice ulterioare, autorul nu
a fost incojurat tocmai de oameni priceputi, ci, mai degraba, de o armata
formata din rezervisti si tarani care nu stiau nici sa tina o arma in mana cum
trebuie, cu atat mai putin sa o si foloseasca corespunzator. Nu este de mirare,
asadar, infrangerea suferita de catre trupele romane, avand in vedere faptul ca
aceasta era, practic, formata din oameni simpli, munteni, moldoveni si tigani,
cum este cazul lui Mielus, personaj ce ajunge sa aiba, din pacate, o soarta nu
tocmai placuta. Armata romana era clar foarte slab pregatita si slab
coordonata pentru un eventual atac. Inevitabil se instaureaza panica in randul
ostasilor, o panica ce se dovedeste a fi mult mai puternica decat orice tun de
pe campul de lupta. Ca drept dovada, bulgarii deschid atacul asupra unei
armate total nepregatite, soldand cu una dintre cele mai crunte infringeri
suferite vreodata de armata romana.
Topirceanu relateaza in randurile sale cateva scene ce mi-au ramas
intiparite in minte. Una dintre ele ar fi secventa de pe tarmul bulgar al Dunarii,
in care soldatii romani, disperati sa scape de primejdie, ajung sa nu mai tina
seama de fratii lor, panicati din pricina faptului ca singurul mijloc de transport
care i-ar fi putut elibera, bacul, nu putea face fata fluxului de soldati. Astfel, in
haosul creat, multi au ajuns fie sa cada in apele Dunarii, fie sa fie efectiv calcati
in picioare de catre proprii frati sau striviti intre bac si mal. In clipele in care
Topirceanu este trimis de catre locotenent jos de pe bac, pentru a executa un
ordin pe care nici autorul nu si-l mai aminteste exact, Iadul se dezlantuie intre
osteni. In urma acestui haos, autorul nu mai are posibilitate sa se urce inapoi
pe bac, fiind nevoit sa gaseasca alte metode pentru a ajunge pe celalalt mal al
Dunarii, tinand in permanenta cont de faptul ca dusmanul bulgar se afla pe
toate malurile ce se intrevad. Pe malul bulgaresc trupele trag in tot ce misca,
pe cand pe cel romanesc cei ce reusesc sa se lupte cu apele Dunarii sunt
intampinati, la randul lor, de gloante. Desi am urmarit nenumarate filme de
lung metraj ce portretizeaza scene de razboi, intre aceste pagini am putut
vedea razboiul asa cum este el de fapt: crud, nemilos, lipsit de compasiune;
rece, traumatic, pe scurt, inuman. Am observat portretul psihologic al unor
oameni traumatizati, dezorientati, oameni ce au ajuns sa nu mai diferentieze
stanga de dreapta, oameni ce au ajuns sa se ucida intre ei. Finalul se
desfasoara aproape cliseic pentru autor, acesta fiind luat prizonier, impreuna
cu ce a mai ramas din armata romana.
Aceasta prima parte a Memoriilor lasa impresii adanci asupra profilului
de om simplu, de soldat fara voie, supus unor traume ireparabile. Am remarcat
cruda realitate a functionarii noastre ca entitati in fata unor evenimente
majore. Aflati in pragul disperarii, oamenii isi dezvaluie pe de-a intregul natura
lor umana proprie, precum si capacitatile lor. Ajunsa in acest punct al
memoriilor, mi-am adus aminte de un dialog relatat in paginile precedente, de
confuzia lui Topirceanu si socul sau atunci cand, in urma unei discutii cu niste
camarazi, afla de la ei ca au fost nevoiti sa isi lase in urma niste frati, fiind
constienti ca nu ii pot salva si ca, mai mult, ar fi si mai rau daca s-ar intoarce
dupa ei. Desi aceasta decizie i s-a parut nepotrivita autorului, iata ca acesta a
fost nevoit, ceva zile mai tarziu, sa recurga chiar el la o decizie asemanatoare.
In cea de a doua parte a Memoriilor, Topirceanu ne relateaza aversiunile
pe care bulgarii le aveau fata de romani. Acesta isi aminteste cum paznicii care
i-au escortat pana in Macedonia i-au hranit foarte rar, nelasandu-i nici sa bea
apa, lovindu-i pentru a-i impiedica sa bea apa din Dunare si lasandu-i chiar sa
moara, remarcand ca, pentru ei, nu este nicio diferenta intre a fi murit pe front
si a muri in calitate de prizonier. Peste toate acestea, prizonierii romani, odata
patrunsi in oras, sunt huiduiti si injurati, sunt blamati pentru evenimentele din
1913, multi dintre bulgari strigand "Trinaest godina!" (= treisprezece)
O alta remarca pe care Topirceanu o face este cea referitoare la
diferentele dintre natii. Prizonierilor romani le sunt alaturati alti prizonieri de
diferite natii, precum francezi, sarbi, italieni, ba chiar si patru englezi rataciti. O
prima diferenta remarcata de scriitor a fost cea a manifestarii diferite asupra
modului de supravietuire. Francezii se pare ca puteau consuma chiar si pisici
jupuite si fierte, in timp ce romanii, oricat de flamanzi ar fi fost, priveau aceasta
scena cu dezgust. Italienii, desi puteau manca broaste, refuzau vehement sa
manance ardei. Diferente exista inclusiv la nivel lingvistic, Topirceanu
remarcand predominanta de consoane din limba bulgara. Acesta incearca sa
invete limba, insa ii este destul de dificil. Un moment comic pe care il
aminteste scriitorul este acela in care atat sarbii, cat si bulgarii, se amuza
copios in momentul in care aud pentru prima data cuvantul "picioare". Un
moment simbolic reuseste sa ii adune, cumva, laolalta pe toti cei de acolo-
sunetul de vioara al unui tiganus. Acele cateva momente de liniste si pace
sufleteasca sunt printre putinele care au adus alinare in crunta experienta. Din
pacate, prizonierii sunt mutati si impartiti in grupuri mai mici fata de prima
data. Topirceanu decide sa fie dus cu primul grup, fiind, astfel, transportat in
Muntii Macedoniei. Aici sunt, practic, parasiti, fiind nevoiti sa fure din turmele
ciobanilor de prin satele din jur pentru a-si putea potoli setea si foamea, avand
in vedere faptul ca mancarea promisa de catre soldatii bulgari incetase sa isi
faca aparitia.
Primavara aduce cu ea schimbari. In taberele prizonierilor sosete un
soldat care cauta oameni ce lucrasera la caile ferate. Topirceanu priveste acest
lucru drept o oportunitate ideala de a parasi salbaticia, astfel ca se da drept
mecanic de tren si reuseste sa fie transferat la Sofia. Tovarasul sau de drum se
dovedeste a fi un partener de pahar pe masura, acestia reusind sa aiba parte
de o betie impreuna, la numai doua zile de la plecare. Odata ajuns in Sofia,
Topirceanu recunoaste ca nu este mecanic, moment in care este trimis in
lagarul de romani de la gara Nadejda, lagar ce se dovedeste a fi, de fapt, unul
de exterminare prin munca fortata. Acesta este martor unor mizerii de
nedescris, oameni bolnavi si aflati pe moarte. Acest mediu ajunge sa il rapuna
in doua saptamani, fiind trimis, de catre doi prieteni gardieni, la spitalul Klon
Evropa. Aici reuseste, impreuna cu un farmacist grec, sa convinga autoritatile
ca ambii sunt medici specialisti, oferindu-li-se un etaj intreg pentru a-si
desfasura activitatile. Pentru a nu se da de gol, Topirceanu selecteaza doar
pacientii mai putin bolnavi, obtinand, astfel, rezultate mai bune decat ale
celorlalti medici, ramasi sa se confrunte cu oameni cu probleme mai grave.
Topirceanu este, in cele in urma, eliberat, printr-un ordin venit direct de
la Bucuresti. Acest ordin prevede revenirea sa in Bucuresti, drept pentru care
este eliberat, punandu-i-se la dispozitie o calauza. Dupa aproximativ doi ani de
captivitate, in ianuarie 1918 George Topirceanu revine, in sfarsit, acasa.
 George Topirceanu a dat dovada nu doar de curaj, onoare, umilinta pe
campul de lupta si in lagarele in care a fost tinut prizonier, ci si de maiestrie si
putere de a birui in fata piedicilor psihologice pe care un astfel de eveniment le
ofera. Cred ca a reusit sa supravietuiasca datorita atentiei sale asupra
detaliilor, datorita priceperii de a anticipa anumite miscari. Intuitia si simtul
practic i-au servit drept asi in maneca in incercarea sa de a traversa Dunarea,
prezenta de spirit manandu-l sa se agate, in ultimul moment, sub o ploaie de
gloante, de o masa care plutea pe apa, salvandu-si, cu ultimele forte, viata. Nu
este prima carte de memorii de razboi pe care o citesc, insa este prima care
pot spune ca a patruns undeva dincolo de intelectual si capacitatea mea de
percepere a unei realitati traite de altcineva. Prin intermediul lui George
Topirceanu am avut posibilitatea de a crea o analiza psihologica asupra unui
soldat pe front, nu in calitate de statistica intr-un raport, relatat in vreun
manual de istorie, ci un om ca si mine, cu frici, cu idoieli, un om derutat,
marcat de viata. Am apreciat faptul ca si-a redat propriile experiente, axandu-
se pe momente cheie, pe evenimentele care au avut insemnatate pentru el
personal, fara a se pierde in detalii inutile.
Consider, de asemenea, ca experientele petrecute alaturi de oameni de
diferite nationalitati, obiceiuri, gandiri, cu care naratorul a intrat in contact, i-
au deschis orizonturile catre abordari diferite asupra vietii. Aceste conexiuni i-
au putut oferi nu doar durere, ci si prietenie, si momente placute, si episoade
comice, toate acestea reprezentand o portita de ascundere, chiar si temporara,
din fata durerii. Impresia mea este ca acesta nu a fost complet pe cont propriu,
desi o astfel de experienta cred ca te poate face sa te simti extrem de izolat de
restul lumii. De cele mai multe ori atat iscusinta proprie, cat si norocul si sansa,
precum si prieteniile legate, i-au servit drept colac de salvare.
Din punctul meu de vedere, Memoriile lui George Topirceanu prezinta
un set de fapte traite la prima mana, fara a apela la vreun soi de dramatism sau
o incercare de a starni mila, ci, din contra, prezentand faptele ca atare, cu bune
si cu rele. Momentele comice sunt cele ce au reusit sa ma mentina la suprafata
de-a lungul lecturii, insa, recunosc, firea mea empatica a tinut sa fac aproape
fiecare pas, atat pe front, cat si in lagare, brat la brat, gand la gand, durere la
durere cu Topirceanu.