IN RAZBOI — Roman de Duiliu Zamfirescu, al treilea din ciclul Romanul Comanestenilor, aparut in

revista „Convorbiri literare" din 1897-l898, iar in volum in 1902.

La data publicarii acestui roman, Zamfirescu socotea incheiat ciclul pe care atunci il numea Istoria
Comanestenilor, opera unitara, elaborata intr-un interval relativ scurt (1892-l897). Ulterior el a simtit
imboldul de a continua aceasta istorie prin adaugarea a inca trei romane, din care au aparut doar doua,
indreptari si Anna, la intervale relativ mari, vadind o diminuare a capacitatii creatoare a scriitorului, care
n-a mai avut puterea de a-si incheia apoteotic opera cum a dorit, prin romanul intregirii neamului din
1918.

Astfel, in razboi marcheaza apogeul ciclului in plan arhitectonic si ideatic si reprezinta puntea de legatura
intre primele si ultimele romane. Spre deosebire de primele parti ale ciclului, in razboi este in buna
masura un roman istoric, ceea ce a presupus o documentare speciala. Principala sursa de inspiratie a
fost lucrarea lui Th. Vacarescu, Luptele romanilor in resbelul din 1877-78, dar lecturile autorului au fost
mult mai intinse, de la Cezar cu De Bello Gallico pana la Tolstoi cu celebrul Razboi si pace, a carui
influenta se resimte in constructia unor personaje, scene etc. Preocuparea pentru problemele razboiului
se concretizeaza si intr-o intinsa comunicare academica pe aceasta tema, ulterioara scrierii romanului,
dupa cum experienta directa a tanarului Zamfirescu traita, e drept, in spatele frontului, in anii 1877-
l878, se exprimase in cateva nuvele (Locotenentul Sterie, Frica s. a.). Astfel, se poate lesne constata ca
romanul in discutie se naste dintr-o adevarata obsesie pentru „cel mai mare eveniment al vietii noastre
romanesti din veacul acesta", cum socotea scriitorul Razboiul pentru Independenta.

In ciuda conceptiei despre roman si despre literatura in general, dezvoltata in studii, articole sau
corespondenta, care il arata mai mult ca un discipol al lui Maiorescu si adversar al teoriei tendentiozitatii
artei, abordand tema Razboiului pentru Independenta Zamfirescu urmareste si obiective extraliterare,
marturisind intentii educative explicite. „imi propun doua lucruri, ii scria el lui Maiorescu: a) Sa arat
inraurirea binefacatoare ce a avut razboiul asupra claselor conducatoare de Ia noi, prin aceea ca a oprit
pentru catva timp dezvoltarea caracterului sceptic si zeflemist al acestei clase, punand-o fata cu
primejdia si mai cu seama cu firea puternica a taranilor; b) Sa incerc a dovedi cat este de nefireasca si
neumana instructiunea curat mecanica, ce se da soldatilor nostri, si cat ar fi de folositor, pentru apararea
tarii, sa se scoata din popor intreaga energie nationala pe calea educativa".

Protagonistii eroici ai marelui eveniment urmau sa fie reprezentantii celor doua „clase pozitive",
boierimea autohtona si taranimea, prezenti inca din Viata la (ara. Minai Comanesteanu si baciul Nicu.
Romanul raspunde, partial, doar primului deziderat, resuscitarea moral-patriotica a boierimii. Baciul
Micu este o aparitie cu totul sporadica, taranimea participanta la razboi fiind mai ales o prezenta
colectiva, ilustrand convingerea, exprimata si publicistic de autor, ca doar astfel poale fi ea interesanta
pentru literatura. Prezentarea razboiului incepe cu preludiul sau. Dupa precizarea temporala, 11/23
aprilie 1877, locala, Bucuresti, si a starii meteorologice incerte, urmata de o ploaie ce nu mai conteneste,
autorul creeaza, printr-o acumulare de detalii realiste, atmosfera de nelinistita asteptare, ce a manat
spre centrul capitalei toata suflarea, la vestea lansata de presa si repetata din gura in gura: „Vin rusii!"
in aceasta invalmaseala, se intalnesc intamplator Mihai Comanesteanu si Nicolae Milescu, tineri boieri,
fosti colegi de scoala, care nu se mai vazusera de zece ani. Zamfirescu face din ei protagonistii
romanului, participanti activi la Razboiul pentru Independenta, in care isi vor gasi moartea eroica.
Nelinistea se strecoara si in familii, prilej pentru autor de a ne prezenta si celelalte personaje.

Unele, ca Sasa, Matei, celelalte surori ale lui Mihai, casatorite cu militari, sau baciul Micu ne sunt
cunoscute din romanele anterioare. Altele reprezinta aparitii noi: Natalia Canta, amanta lui Mihai, pe
cale de a fi parasita din motive de onoare, Elena Milescu si sora ei, tanara si fermecatoarea Anna Villara,
ce va aduce o noua dragoste in viata sovaitorului Mihai. Cum in acest roman accentul se muta de pe
aspectele mondene si, in parte, chiar sentimentale pe cel militar, iar subiectul, ca in toata opera
romanesca a lui Zamfirescu, este lipsit de amploare si bogatie, autorul va retine in centrul actiunii doar
cuplurile Milescu-Elena si Mihai-Anna, adaugandu-Ie unele personaje atestate istoric, in special maiorul
Sontu, cunoscut erou al Razboiului de Independenta. Imaginea razboiului se construieste din scene
fictive sau reale, selectate pentru valoarea lor de semnificare, dar si pentru posibilitatea de a impleti in
ele destinul eroilor si a releva reactiile individuale si colective.

Sub aceeasi ploaie necrutatoare are loc plecarea trupelor din garile bucurestene spre Giurgiu, cu
despartirea de cei dragi si stangacia soldatilor nedeprinsi in incarcarea tehnicii de lupta. O alta scena
memorabila este incursiunea nocturna, cam gratuita, peste Dunare, condusa de maiorul Sontu, in care
cei doi eroi principali si soldatii cunosc botezul focului. Din viata de cantonament, se retine descrierea
banchetului a vreo treizeci de ofiteri rusi, cu generalul in capul mesei, cu toasturile repetate si sampania
ce „curgea garla" si comentariul lapidar al autorului: „Era, in fond, o betie de oameni cumsecade, dar
betie", in acelasi timp, ofiterii romani, adunati in casa incapatoare inchiriata de Milescu la Bailesti, ca
intr-un club, isi trec timpul cu jocuri de carti si discutii despre razboi. Nu lipsesc momentele festiviste si
retorice. Trupele marsaluiesc spre front in pas voios, ca in poeziile lui Alecsandri. Unii ofiteri sunt
strabatuti de emotie patriotica, traita in gand, in cazul lui M. Comanesteanu, sau revarsata in poezie, in
cel al lui Milescu.

In plin mars, privindu-si ostasii, acesta cheama in ajutor umbra lui Decebal: „O, Decebal, scoala,
rastoarna-ti mormantul, / Si umple tot golul din munti pan'la cer". Unele documente autentice, mai
ales ordine de zi ale comandantilor, inserate curajos de romancier in tesatura operei, contin si fraze
vibrand de patriotism - „drapelul sub care luptati este in mijlocul vostru insasi imaginea patriei"-, dar
si prozaice si totusi emotionante amanunte tinand de pregatirea atacului Grivitei, cuprinse in Ordinul
de zi al Generalului Cemat din 29 august 1877 (eliminat din editiile antume la cererea lui Maiorescu,
ce nu aprecia valoarea sa expresiva), in roman, momentul culminant al razboiului este reprezentat de
pregatirea si desfasurarea eroicului, dar tragicului asalt de la Grivita, din 30 august. Relatarea ia
aproape aspectul unui jurnal de front, realizat mai ales din perspectiva lui Mihai Comanesteanu.
Scriitorul reuseste sa recreeze atmosfera tensionata de infiorata asteptare din noaptea ce precede
atacul. Nelipsita ploaie acompaniaza si potenteaza starile eroilor, plangand parca anticipat moartea
celor mai multi dintre ei. Autorul schiteaza cu maiestrie cateva reactii individuale, de la soldati la
ofiteri.

Un tanar soldat, obsedat, ca majoritatea, de posibilitatea mortii apropiate, vorbeste tot timpul de
necazurile lasate acasa. Altul, mai matur, este, dimpotriva, tacut si meditativ. Mihai traieste si el o
noapte de insomnie, cand agitat, cand cuprins de reverie, intr-o dezordine a gandurilor ce merg de la
recapitularea autocritica a vietii sale de pana atunci, la dragostea pentru Arma, si de la reflectii asupra
notiunilor de datorie si de tara, la reprezentarea lor concreta, simpla, ca atasament si obligatie fata de
tinutul natal al Vrancei.

In aceasta stare este vizitat de comandantul regimentului, maiorul Sontu, care-i incredinteaza un mic
pachet pentru sora sa, avand presimtirea sigura a mortii sale de a doua zi, pe care o dezvaluie in
cuvinte emotionante, dar veridice: „Sa-ti spui, frate Comanestene: parca nu stiu cum, am presimtirea
cea mai luminoasa a mortii mele de maine. iti pare ciudat, nu-i asa? fiindca e nenatural sa presimti
ceea ce nu doresti. Dar tocmai in asta si sta explicarea sigurantei cu care iti vorbesc, in dorinta ce am
avut-o pururea de a muri pe campul de bataie. Acum, cand sunt asa de aproape de ziua de maine,
poate ca fiinta mea pamanteasca ma manjeste cu pofta de a mai trai. insa, din fericire, am o streaje in
mine: judecata. Trebuie sa moara cineva pentru tara asta!".

Militar de cariera, ca si Valter Maracineanu, prezent doar episodic, Sontu reprezinta varianta
eroismului de vocatie, constient asumat.

In sfarsit, Milescu, personaj pitoresc si artist, aparent superficial pana la neseriozitate, isi revarsa
nelinistea in muzica, iar apoi adoarme linistit, hotarat sa-si faca a doua zi datoria. intr-un capitol
condensat este descris atacul. Mai intai, trecerea in revista a trupelor de catre Voda, pe care autorul
vrea sa-l prezinte maret, dar fara a-i scapa observatia ca acesta isi sacrifica „fiii" constient, din ratiuni
politice. Apoi, lunga asteptare de catre trupa a ordinului de atac. In sfarsit, atacul propriu-zis, in care
hotararea si priceperea comandantilor si a soldatilor, eroismul lor se dovedesc zadarnice, acestia
cazand unul dupa altul sub focul inamic, datorita unei erori grosolane de informare si cartografiere,
atribuita aliatilor rusi. Romanul se incheie cu moartea lui Mihai Comanesteanu, grav ranit in aceasta
lupta si adus apoi in tara. inconjurat de toate eroinele romanului, surori, iubite, prietene, el lasa un
testament sever, reprezentand una din ideile fundamentale ale cartii: „Sa va regenerati prin lacrimi,
cum ne-am regenerat noi prin sange".

Baciului Micu i se rezerva rolul de a-i inchide ochii. Prezenta in prim-plan a razboiului si a barbatilor
care l-au purtat nu exclude elementele de roman sentimental caracteristic scrierilor anterioare,
Zamfirescu realizand o alternanta si o impletire a celor doua linii tematice. Astfel, in razboi este si
romanul ultimelor iubiri ale lui Mihai, nu lipsite de complicatii, cea pentru Natalia Canta si cea pentru
Anna. Complicatiile, de fapt, o anume nehotarare si inhibitie, vin, in parte, din scrupulele morale ale
eroului, dar mai ales din pornirea spre analiza intelectuala a sentimentelor. Se intalneste si la Mihai o
trasatura mai generala a indragostitilor zamfirescieni, o traire a dragostei mai mult ca aspiratie spre
ideal, pe care prezenta reala a femeii pare sa o contrarieze, sa o tulbure. De altfel, si in alte planuri,
eroul idealizeaza si estetizeaza viata, in loc sa o traiasca. Suntem surprinsi, de pilda, sa-l vedem pe
patul de moarte, dezgustat de ura(enia fizica si ceea ce i se pare lui micimea morala a unui alt ranit,
in loc de a-l compatimi ca pe un tovaras de suferinta. Revenind la planul sentimental, gasim cateva
scene memorabile, la nivelul romanelor anterioare, cum ar fi idila Mihai-Anna de la conacul Stanesti,
intr-un incantator cadru de natura primavaratica. Ramase in plan secund, dintre figurile feminine se
retin mai ales Anna, Natalia si Elena.

Ele vor trece in celelalte romane, asigurand continuitatea ciclului, chiar daca unele vor prezenta o
discontinuitate deconcertanta in evolutia psihologica. Prin tematica specifica, prin promovarea
patriotismului lipsit de ostentatie, prin capacitatea de a inchega, din episoade fragmentare, o imagine
veridica a Razboiului de Independenta, prin patrunderea psihologica si frumusetea unor notatii de
natura, in sfarsit, prin acuratetea stilistica, In razboi se impune ca unul dintre romanele viabile ale
sfarsitului de secol 19 si totodata ca o piesa de baza in ciclul Comanestenilor. La aparitie, autorul il
considera apogeul creatiei sale. Judecata posteritatii, ceva mai exigenta, a rezervat acest loc Vietii la
tara.

INDREPTARI — Roman de Duiliu Zamfirescu, al patrulea din ciclul Romanul Comanestenilor, aparut
in revista „Literatura si arta romana", 190l-l902, iar in volum in 190.

Titlul insusi tradeaza o tot mai vizibila atasare a scriitorului la ideea valorii social-morale a literaturii.

In acest sens, el ii scria in 1900 lui Maiorescu: „Firul moral al romanului este coeficientul de rectitudine
sufleteasca pe care-l aduce fiica unor oameni saraci in intrigile si complicatiile celorlalti, care-i desteapta
pe toti ca dintr-un vis".

De fapt, tanara ardeleanca Portia, alintata Mia, este o exponenta simbolica a sanatoasei si austerei
Transilvanii, care, prin unire cu Tara, urmau sa aduca „indreptarea" societatii romanesti de aici,
reprezentata de locotenentul Alexandru Comanesteanu, celalalt personaj principal, mostenitor al
numelui, dar si al testamentului moral al lui Minai, unchiul mort in razboi. Pregatirea si infaptuirea
marelui act national, purtat in suflet o viata de catre Zamfirescu , urma sa dea substanta celei de-a
doua trilogii din ciclul Comanestenilor, din care s-au realizat doar primele doua parti. Ultima, arata
autorul, a scris-o insusi poporul roman.

Indreptari, roman de mici dimensiuni si sarac in inventie epica, dar cu o bogata incarcatura ideologica,
reprezinta o reusita doar partiala, situandu-se din punct de vedere valoric sub nivelul primei parti a
ciclului. Actiunea debuteaza in salonul din Bucuresti al Annei Villara, iubita lui Mihai Comanesteanu din
In razboi, acum maritata cu o ruda mai in varsta, generalul Villara, tipul ofiterului monden si afemeiat,
nu lipsit de pitoresc. Fidela mult timp sotului din mandrie, Anna isi da seama ca s-a indragostit de tanarul
Alexandru Comanesteanu, pe care il stia aproape de copil. intre cei doi exista o relatie nu tocmai limpede,
suficient de stransa totusi, pentru ca vanitoasa Anna sa-si permita, cand o ordonanta ii surprinde intr-o
atitudine aparent compromitatoare, a-si salva onoarea, obligandu-l pe Alexandru sa se casatoreasca cu
Mia Lupu, fiica unei prietene din Ardeal, ce-i fusese colega la Viena. Cum au remarcat criticii, intriga
este subreda, iar acceptarea de catre Alexandru, „inmarmurit de enormitatea sacrificiului ce i se cere",
este justificata ulterior de catre scriitor prin motive de ordin „estetic": „Nu e logic sa sufere el, ca sa nu
sufere ea, dar e foarte frumos", se consoleaza eroul.

Casatoria pusa la cale de Anna, fiinta complicata, ce-si constientizeaza si justifica firea, care-i aduce
numai nefericire, prin vechimea stirpei sale grecesti, este doar mentionata. Urmeaza calatoria de nunta
a celor doi tineri la Roma si prin Transilvania, de unde trebuia sa vina „indreptarile", care ocupa in
continuare spatiul cartii pana la sfarsit.

Daca substanta epica a romanului este saraca, abunda in schimb dezbaterile ideologice. La conacul
familiei Villara, se infrunta doua conceptii opuse despre situatia si destinele societatii romanesti. De o
parte se gasesc Anna si sotul ei, care adopta o atitudine foarte critica fata de realizarile culturale
romanesti, pe care, de altfel, le ignora. Ki ridiculizeaza initiativele unor boieri, ca principesa Smaranda
Dudescu, de sprijinire a ligii pentru Unitatea Culturala a Romanilor si a altor manifestari de cultura si
literatura romaneasca, marcand trezirea constiintelor dupa Razboiul de Independenta.

De cealalta parte, preotul ardelean Moise Lupu, roman vajnic, scolit la Roma si luptator, din grupul
memo-randistilor, pentru cauza nationala, care elogiaza principalele institutii - Academia, Teatrul
National, Ateneul Roman s. a. - si pe marii oameni politici si de cultura din Tara, fara deosebire de
partid. El ajunge sa tina o adevarata disertatie despre Titu Maiorescu, socotit „cel mai frumos produs al
renasterii vietii noastre romanesti". Ulterior, in timpul calatoriei celor doi tineri casatoriti prin
Transilvania, este randul altor intelectuali ardeleni sa-l uimeasca pe Alexandru Comanesteanu prin
cunoasterea amanuntita si plina de iubire a literaturii si culturii din Tara. In casa protopopului Marcu
Stamate din Saliste e plin de carti romanesti, iar cei doi soti, venerabilul preot si simpatica lui sotie,
Lelita Lena - „o minge saltareata plina de haz, a carei vorba peltica da graiului sau o continua nota
umoristica" - isi iau unul altuia din gura versurile lui Nicoleanu, Deparateanu etc.

Mustrarea adresata de parintele Lupu clasei culte din Romania pentru nepasarea dispretuitoare fata de
cultura nationala este reluata aici de notarul Zgurea, si el una din figurile ce se retin ale romanului,
prin pitorescul aparitiei si al vorbirii, prin atasamentul fata de popor si cauza nationala, prin dragostea
de viata si optimismul sau molipsitor. El deplange mai ales amestecul daunator al politicianismului din
Tara in viata romanilor ardeleni, carora, in loc de sprijin, le aduce dezbinare. Nu sunt ocolite
problemele limbii sau dezbaterile istorice, Zamfirescu introducand in roman teoria sa cu privire la
caracterul roman al oltenilor si ardelenilor si la dacismul moldovenilor. Ariditatea pasajelor
mentionate, ce ies in afara literaturii, este compensata partial prin frumusetea descrierilor, in care
talentul lui Zamfirescu nu se dezminte. Memorabil este, din acest punct de vedere, capitolul al doilea,
scena vanatorii de lupi, intr-un mirific peisaj hibernal, pe campiile si colnicele de la Comanesti. Cum
romanul este pe cea mai mare intindere a sa relatarea unei calatorii, prilejurile descrierilor nu lipsesc.
Mai intai, frumusetile unice ale Romei, revazute de Alexandru alaturi de neasteptata lui sotie, de care
se simte la inceput cu totul strain: Coliseul, „peste care soarele ploua o pulbere de picaturi de aur",
Columna lui Traian, bisericile etc.

Propria sa admiratie pentru vestigiile trecutului este potentata de sentimentele aproape religioase ale
Miei, care vede in realitate ceea ce cunostea din relatarile parintelui sau. Este un prim teren pe care
cei doi se intalnesc si Zamfirescu are ocazia sa redea si in acest roman cateva frumoase pagini de
patrundere si exprimare a psihologiei iubirii. Usuraticul si indiferentul Alexandru, stapanit la inceput de
gandul la Anna, este cucerit cu incetul de catre naiva rabdatoarea si inteleapta lui sotie, de al carei
farmec feciorelnic isi da seama. Si mai amplu decat episodul roman este redat periplul transilvan al
eroilor ce se grabesc spre Tara. Zamfirescu alege zona Sibiului, care-i era mai cunoscuta (o vizitase in
vara anului 1901) si unde elementul romanesc era mai curat, satisfacandu-i si idealul „estetic". Cei doi
tineri viziteaza cateva asezari din Marginime, Salistea, „satul cu neveste frumoase", si Poiana, „satul
cu barbati frumosi".
In drum spre Poiana, Comanesteanu admira privelistea muntilor, descrisa in fraze avantate, ce
amintesc de Balcescu: „in adevar, de pe culmea inalta pe care erau, se vedeau vaile si dealurile
Carpatilor transilvaneni, se vedea pamantul sacru in care dormeau osemintele biruitorilor si ale
biruitilor, se vedea podoaba verde a muntilor, ce parea a surade de speranta. Aici era Dealul dorului;
dincolo, spre Gradistea, era Sarmisegetuza; jur imprejur erau sate romanesti Aci apa curgatoare si
ciocarlia diminetii, vantul si padurea, stelele de sus si dorurile de jos, spuneau romanului ca tot ce
este aci e al lui". Istoria este o prezenta continua in viata acestor romani mandri de obarsiile lor.

In case si „casine" se gasesc portretele lui Horia, Closca si Crisan si mai ales al lui Mihai Viteazul,
simbolul unitatii nationale. Tricolorul romanesc este prezent in biserici si in costumele nationale de
sarbatoare. Descrierile geografice si etnografice sunt strabatute de emotie si mandrie patriotica. La
Poiana, „gatiti de sarbatoare, 700 de poporeni umplu biserica: barba

tii in fata, femeile in fund, iar fetele in balconul corului. De cand era el, Comanesteanu nu vazuse ceva
mai maret. Ciobanii acestia, adunati la un loc, pareau senatul roman de pe vremea lui Appius Claudius
Ceacus, gata a respinge propunerile lui Cineas". Fetele de la hora din Saliste par niste printese, prin
frumusete si eleganta. Conflictul national e schitat sumar. Opresorii romanilor sunt prezenti fie in
discutiile personajelor, care denunta politica de maghiarizare, inclusiv a numelor, si de inabusire a
oricarei miscari culturale romanesti, fie direct, prin cei doi jandarmi cu „chipurile roscovane si triviale",
care-l aresteaza pe preotul din Poiana, provocand apoi si retinerea lui Comanesteanu insusi, pentru
intentia de protest. Fortata de tatal sau, Mia se intoarce singura in Tara, unde o astepta datoria de
„indreptare", deocamdata materiala, a starii Comanestenilor. Cat despre soarta lui Alexandru, ea
ramane in suspensie, dand romanului impresia de neterminat.

ANNA — Roman de Duiliu Zamfirescu; este cel de al cincilea (si ultimul) din Romanul Comanestenilor.
Primele sase capitole au fost publicate in revista „Convorbiri literare", in intervalul martie-septembrie
1906, sub titlul Ceea ce nu se poate; celelalte capitole au aparut, dupa o lunga intreiupere, de-abia in
cursul anului 1910, in acelasi loc. Prima editie a romanului este din 1911.

Dupa ce, in primele doua tomuri ale ciclului (in Viata la tara si in Tanase 5ca«i«/actiunea Romanului
Comanestenilor se desfasura cu predilectie intr-un registru al vietii domestice, incepind cu in razboi,
intamplarile vietii cotidiene fac din ce in ce mai mult loc marilor evenimente istorice: mai intii (in in
razboi) — razboiul pentru independenta, din 1877, iar, mai apoi (o data cu indreptari, cu Anna si cu un
al saselea tom al ciclului, ramas, din nefericire, in stadiul de proiect) — lupta pentru reintregirea
neamului si pentru unirea Ardealului cu tara. Daca eroul razboiului de independenta fusese — an
universul fictional al acestui roman — Mihai Comanesteanu, eroul noului moment istoric abordat de
scriitor, eroul luptei pentru reantregire, urma sa fie nepotul lui Mihai Comanesteanu. fermecatorul
Alexandru. Spre deosebire de in razboi, insa, in indreptari si Anna este vizibila o anume dificultate pe
care o intampina scriitorul an a trece de la descrierea scenelor de familie, la povestirea unor fapte de
glorie. Astfel, daca in indreptari mai rasunau totusi, desi sporadic, acorduri ale unui destin eroic
(Alexandru Comanesteanu antreprinde, impreuna cu tinara lui sotie, Portia, o calatorie prin Ardeal, unde
are ocazia sa descopere starea de grea asuprire in care se afla populatia romaneasca), in Anna
romancierul isi mentine, in continuare, personajul in exclusivitate intr-un cerc al vietii private si al
reveriilor sentimentale.

Trebuie subliniat insa faptul ca, la , nu numai intr-un plan al istoriei, ci -deopotriva — si in acela al vietii
cotidiene, se poate cu prisosinta vorbi despre o dimensiune semantica a „verticalitatii".

Astfel, nu trebuie sa vedem in Alexandru Comanesteanu un simplu „strengar" care — in cuvintele

autorului — „ia cu asalt toate hainele femeiesti"; in ciuda atasamentelor sale atit de lumesti (intre
numeroasele cuceriri ale lui Alexandru Comanesteanu se numara: Portia, Anna Villara, Urania Vucos,
Elena Milescu, Natalia Canta, Smaranda Dudescu si Bertha), personajul pare totusi sa apartina, prin
chiar esenta lui, unei lumi superioare. Unele personaje feminine ale romanului sint astfel inclinate sa
vada in Alexandru o incarnare a zeului iubirii insusi: „imi inchipuiesc" — ii marturiseste, de pilda, Anna
Villara — „ca semeni cu nestatornica inchipuire a dorului tuturor femeilor, cu acel strengar si infam de
Cupido".

Alteori, Alexandru Comanesteanu este perceput de cei din jur, in cel mai pur spirit platonician, ca reflexul
pamintcsc al ideilor eterne, asa cum tinde sa faca si Portia: „Portia parea a iubi ca dinsa, cu alte cuvinte,
a cunoaste fugara nazuinta catre tipul ideal, erou, poet, stapin". Asadar, in romanul Anna, tema eroica
(terna „reintregirii") este lasata inca deoparte, scriitorul reintorcindu-se la o tema familiara, pe care o
dezvoltase pe larg atit in Viata la tara, cit si in Tanase Scatiu: tema iubirii. Sub acest raport, conceptia
lui a ramas, in linii generale, neschimbata; romancierul porneste de la premisele filosofiei platoniciene
a amorului. Critica a mai semnalat, de altminteri, aceasta componenta a conceptiei lui , componenta
datorata fie cunoasterii directe a dialogurilor platoniciene, fie influentei unor opere literare modeme
indatorate marelui ginditor al antichitatii (cum este, de pilda, Epipsychidion, a lui Shelley, ori // piacere,
a lui Gabrielle D'Annunzio).

In dezvoltarea pe care o primeste aceasta tema a iubirii, alaturi de componenta platoniciana mai poate
fi, de asemenea, depistata si o componenta (conturata in chip mult mai discret) de sorginte
schopenhaucriana; eroii lui sint firi saturniene, predispuse la suferinta: chiar si atunci cind iubirea lor
cunoaste impliniri supreme, ei sint stapiniji de o forma destul de agresiva de insatisfactie ideala, „in
mine" - - se plinge, de pilda, in sensul acesta, Alexandru Comanesteanu — „e contrazicere ciudata, ca
sint in mod pozitiv si real fericit si sint idealmente nenorocit". Sub raportul structurii narative, ceea ce
caracterizeaza romanul Anna '— intr-o masura, poate, mai accentuata decit celelalte romane ale
ciclului — este factura episodica a subiectului. Nu se poate cu adevarat vorbi, aici, despre o actiune
principala, compozitia romanului ascul-tind mai degraba de un principiu cantitativ, acela al multiplicarii
la nesfirsit a aventurilor amoroase ale protagonistului. Scriere solida, din punctul de vedere al artei
narative, romanul Anna lasa totusi impresia repetitivitatii; demn de interes, prin noutatea sa literara,
este insa studiul psihologic al geloziei (in legatura indeosebi cu Anna Villara), aspect prin care pare sa
ii anunte, in romanul romanesc modem, pe Camil Petrescu si pe Anton Holban.