1894- Se naşte Camil Petrescu, fiul functionarului de posta Camil

Petrescu. În acelasi an ramane orfan de ambii parinti, fiind crescut

de o femeie de serviciu. (mama: Ana Keller)
1906-1913 Studii medii la liceele bucurestene Gh. Lazar si Sf.
Sava .
1912 - I se acorda un premiu literar de catre revista "Flacara" în urma unui
concurs scolar.
1913 Absolva liceul la sectia reala si se inscrie la "Facultatea de Litere si
Filosofie" unde audiaza cursul de “Istoria filosofiei”. Colaboreaza
la "Facla" si "Rampa" lui N.D. COCEA, sub pseudonimul Radu.D
1916 Prima versiune a piesei "Jocul ielelor. ".
1917 -Se inroleaza voluntar, dupa terminarea unor cursuri militare.
Participa la ostilitatile militare si este ranit..
1918 - Demobilizat, reia , intr-o noua varianta "Jocul ielelor. ".
1919 -Absolva facultatea cu calificativul “exceptional”. Profesor
suplinitor de limba romana la Liceul de stat germano-maghiar din
Timisoara.
Prima versiune din "Act venetian. ".
Gazetarie politica la "Banatul " si " Tara ".
1923 Apare culegerea de "Versuri( “Ideea”, Ciclul mortii. "), publicate
inainte de unele reviste periodice.
1924 -Editeaza revista " Saptamana muncii intelectuale ". Lucreaza la
"Danton" (celebrul personaj al revoluţiei franceze).
1925 Tipareste "Suflete tari" - Lucreaza la comedia"Mitica Popescu"
1926 -Reprezentarea dramei :"Mioara" sufera un esec. Atacurilor
violente indreptate impotriva lui le da replica prin " Fals tratat
pentru uzul autorilor dramatici", caruia îi anexeaza apoi " Addenda
la falsul tratat".
1930 -Apare la editura Cultura Nationala" romanul "Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi”.
1931 -Face gazetarie la "Omul liber" al lui Jean Th. Florescu
Tipareste"Danton" si volumul de versuri " Transcendentalia" la
editura "Vremea"
1932 -Calatoreste la Constantinopol.
1933 Tipareste romanul Patul lui Procust "-.la editura "Nationala
Ciornei ".
Volumul de impresii de calatorie "Rapid -
Constantinopol- Bioram" la "Cartea Romaneasca".Publica
eseul -pamflet "Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii
imperturbabile", la "Caietele cetatii literare"
1934 Redactor la "Revista Fundaliilor Regale" (pâna în 1947).
1936 Tipareste volumul de eseuri "Teze si antiteze".
1938 Tipareste eseul "Husserl" -o introducere în fenomenologie".
Obtine titlul de doctor în filosofie: “Modalitatea estetică a
teatrului” (1937 – teză tipărită)
1939 Accepta directiunea Teatrului National.
1943 Un nou esec cu reluarea dramei "Mioara". Scrie drama "Iata
femeia pe care o iubesc" reprezentata în anul urmator
1947 Apare editia definitiva (3 vol.) de "Teatru" în " Editura
Fundatiilor pcntru literatura si arta"
1948 Este ales membru al Academiei.Scrie piesa istorica"Balcescu.
1949 Publica volumul de nuvele "Turnul de fildes”
1953-1957 Lucreaza si tipareste mai intai în periodicul “Viata
Romaneasca" , apoi în volume, primele douâ sectiuni ale trilogiei
"Un om intre
oameni." Primeste distinctii onorifice ale statului. De douâ ori
laureat al Premiului de Stat pentru literatura.
1956 Publica fragmente din epopeea eroi-comica :"Papuciada'
1957 Apare volumul "Versuri", incluzand toata opera poetica a
scriitorului; “Caragiale în vremea lui” (teatru)
1957-1958 -Apar în revista" Viata Romaneasca" fragmente din " Jurnal".
1957 14 mai Se stinge din viata Camil Petrescu, înmormântat la
cimitirul “Serban Vodă” (Bellu)

Pro Memoria:
Camil Petrescu s-a nascut în vechiul cartier bucurestean Filantropia.
" Copilaria mi-a fost umbrita de disparitia parintilor. Tatal meu a murit inainte de a ma naste eu ,
mama s-a dus curand dupâ el. M-am vazut fara rude, fara familie, crescand de capul meu. "
Familia mamei sale nu a recunoscut pe copilul nascut în afara convenientei sociale. Copilul a crescut
la o doica din mahalaua Mosilor.
În scoala , in 1901, avocatul Stamate, profesor de matematici, se delecta punandu-l sâ rezolve oral ,
ca o masina electronica, exercitiul:
3 = 8 +36 -6x 5 +12 :2 x9. Camil Petrescu era preocupat de matematici, punctul de plecare fiind o
predispozitie nativa a exactitatii cunoasterii lucrurilor, ca si a farmecului lor combinativ.
În Liceul Sf Sava, profesorul de geologie Brânză (Brandza), care nu citea tezele, printr-un
fericit calcul al probabilitatilor cota orice lucrare cu 7. Un elev ar fi scris cu ostentatie profesorului
Brandza ca Pamantul a fost la inceput lapte, a ajuns caş, s-a transformat apoi în branza si-n cascaval
"swaiter ", compunere pentru care a luat nota 7.
Experienta razboiului a avut o mare impotanta pentru romancierul de mai tarziu. Stefan
Gheorghidiu, eroul romanului "Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi " definea iesirea
din acel egocentrism care caracteriza intreaga generatie:
" Ma intorsesem din razboi cu un sentiment aproape metafizic al camaraderiei, solidarizat cu tot ce
este suferinta si dor de mai bine în lume. Destinul comun al liniilor de transee, egalitatea în fata
mortii, pareau semnul unui destin legat cu toata omenirea, pentru tot restul vietii"
In 1921 trimite lui Eugen Lovinescu patru poezii, scrise în 20 de minute, sub semnatura
I.Alexandrescu. Criticul, neavizat, îsi exprima convingerea ca a descoperit un poet autentic. Autorul
nu era decât "Don Camillo”:
În conformitate cu doctrina neocratica pe care o va dezvolta în eseul “Neocratia necesara”, Camil
Petrescu considera - în mod convingător - ca singura clasa indreptatita a conduce statul este
intelectualitatea.

Camil Petrescu
Conceptia despre roman

O intalnim in “Teze si antiteze”. Dintre acestea amintim: “De ce nu

avem roman?”, “Mare emotie in lumea prozatorilor de razboi”, “Noua
structura si opera lui Marcel Proust”, “Amintirile colonelului Grigore
Lacusteanu si amaraciunile calofilismului” (calofil – iubitor al scrisului
frumos), “Numele personagiilor si moda”, in care Camil Petrescu considera
ca asa cum in viata numele unui copil constituie o problema pentru familie si
in literatura lucrurile stau la fel. De exemplu in literatura samanatorista, fata
frumoasa din sat, eroina nu poate fi decat Ileana. Pe flacaul de care e
indragostita nu-l poate chema decat Sorin, iar pe baiatul mosierului nu
poate sa-l chema decat Jorj , logofatul care inlesneste planurile tanarului,
se numeste Tanase Gârbaci.
Exista si o moda latinista, mai ales in Ardeal, unde sunt frecvente
nume ca: Julius, Septimiu,iar un domn care s-a intors de la Roma si-a
botezat copiii: August,
Treboniu si Laurian. Cei veniti de la Paris: George, Jean, Marie, Desiree. Si
reactia autohtona: Dochia, Napoleon Tanase, Minerva, Plevna Grigorescu,
un domn si-ar fi botezat fii: Horia, Closca si Crisan.Mica burghezie e
captivata de nume ca: Lulu,
Jonjon, Mimi, Cherie, Bebe, la mahala: George. Samanatorii: Sorin, Ion,
Marioara.
“Mare emotie in lumea prozatorilor de razboi”:
In acest articol, folosind ca pretext, aparitia unei carti despre razboiul
mondial, Camil Petrescu ia in discutie cele doua atitudini asupra razboiului
in literatura: “Literatura cu tematica despre razboi a fost falsa”, deoarece
scriitorii nu s-au inspirat, traind drama razboiului. Unii prezentau razboiul la
modul idilic, un razboi de opereta, in care soldatii plecau chiuind la lupta.
Concluzia la care ajunge Camil Petrescu este aceea ca “toata literatura de
razboi, eroica si efervescenta ca sifonul, e falsa. Fals cantecul patriotic, false
inaintarile cu trompete si tobe ca la nunta. La atac nu se pornea cu discursuri,
soldatii nu chiuiau de bucurie cand primeau ordin de lupta. Literatura
apologetica e o mistificare.”
Falsa era si cealalta literatura, care exagera masacrele. “Orgiile de
sange si foc, sunt de domeniul fanteziei. Munti de cadavre n-au existat,
transeea faimoasa a baionetelor de la Verdun n-a existat. Nu curg rauri de
sange la razboi, nu sunt atacuri de baioneta (nu exista, n-au existat niciodata
in decursul istoriei incaierari de baionete)”. Scriitorul considera ca aceste
carti ce exagereaza masacrele sunt tot atat de false ca si cele care idealizeaza
luptele. Drama combatantului e o drama chinuitoare si ea se consuma în
ragazul de asteptare a luptei.
“De ce nu avem roman?”
Scriitorul pledeaza pentru romanul citadin, considerand ca numai mediul
urban poate oferi eroi mai complicati sufleteste, drame de constiinta.
Ironizeaza o intreaga literatura de inspiratie rurala sau care gasea drept
mediu, viata monotona a targului de provincie. “Cu eroi care mananca trei
saptamani cinci masline, care fumeaza doi ani o tigara, cu carciuma din
targusorul de munte,si gospodaria cu trei cotete a dascalului din Moldova, nu
se poate face roman si nici macar literatura. Literatura presupune firesc
probleme de constiinta. Trebuie sa ai ca mediu o societate in care problemele
de constiinta sunt posibile… cu cateva descrieri ale dumbravilor, targusoare
cu cucoane blestemate care-si dau cu ruj pe buze, cu o duzina de eroi
plangareti nu poti crede ca faci literatura. Vei gasi o duzina de notari
comunali si agronomi care se lamenteaza la carciuma ca ei meritau o soarta
mai buna si care te citeaza ca nu inteleg ce scrii”.
“Noua structura si opera lui Marcel Proust”:
Scriitorul pe care-l admira cel mai mult e autorul romanului “In cautarea
timpului pierdut”. El considera ca o literatura trebuie sa fie sincronica
structural filosofiei si stiintei ei. Cel care a inteles acest lucru, si care a creat
o opera de referinta e Marcel Proust. Literatura moderna se sincronizeaza cu
filosofia si pentru Camil Petrescu Bergson ar reprezenta tipul ideal de
filosof de la care ar trebui sa se formeze scriitorii. Modalitatea clasica
trebuie depasita, deoarece romanul de tip balzacian pornea de la consensul
intre cititor si scriitor prin care scriitorul era omniprezent si omniscient iar
naratiunea era la persoana a-III-a. Pentru filosoful Bergson, realitatea este
durata pura vazuta din interior, iar realitatea nu poate fi decat o devenire
perpe-tua, clipa de fata este rezultatul tuturor transformarilor de la originea
lumii pana azi realitatea abordata in felul acesta creste neincetat, cuprinde
totul, vine de undeva din trecut, “ca un bulgare de zapada ce creste si devine
avalansa”. Scriitorul mo-dern trebuie sa depaseasca modalitatea clasica
anuntata si pentru a evita toate acele contradictii ca sa evite arbitrariul de a
pretinde ca ghiceste ce se intampla in cugetele oamenilor, nu are decat o
singura solutie:aceea de a descrie ceea ce vede, ceea ce aude, ceea ce
inregistreaza simturile sale, ceea ce gandeste el: “din mine insumi, eu nu pot
iesi, orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, imagini. Eu
nu pot scrie onest decat la persoana I”. Romanul trebuie scris la per-soana I.
Se pot reproduce replici de alti autori, se poate povesti la persoana a-III-a,
dar aceste intamplari sunt date ca atare, sunt fixate exterior, nu in raport cu o
con-stiinta unica. In concluzie, scriitorul povesteste lumea vazuta prin el,
existand prin el, acest lucru creeaza sugestia de realitate halucinanta.
In constiinta prezentului intra si fluxul memoriei involuntare.
Romanele lui Camil Petrescu ilustreaza aceste convingeri, primul dintre ele e
scris prin rememorare, eroul Stefan Gheorghidiu, povesteste direct ceea ce
simte, iar in “Patul lui Procust” sunt folosite si alte mijloace: scrisori,
jurnale, scriitorul mimeaza ca personajele au scris romanul, el le-a indemnat
sa scrie, le-a “descoperit”, nu-i revine decat rolul de a ordona materialul,
realitatea fiind privita din mai multe puncte de vedere.
“Amintirile colonelului Grigore Lacusteanu si amaraciunile
calofilismului”
Aversiunea lui Camil Petrescu fata de “scrisul frumos”, caligrafie a
exprimarii, care s-ar face in detrimentul sensibilitatii nuantelor, starilor
sufletesti. Intalnim chiar si o definitie a scriitorului: “un scriitor este un om
care exprima in scris cu maxima sin-ceritate ceea ce a simtit, ceea ce a
gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si ce-lor pe care i-a cunoscut, sau
chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara stil si chiar fara caligrafie.
Daca e o personalitate vie, evident.”

Ultima noapte de dragoste,

Întâia noapte de război
 Publicat in 1930, romanul urmareste o constructie lucida, analizand-o
in doua mari situatii: in iubire si in fata mortii. In prima parte a romanului ni
se prezinta prin rememorare drama intima a lui Stefan Gheorghidiu, iar in
partea a doua ni se relateaza experienta dura a razboiului.
Stefan Gheorghidiu, un tanar ofiter care studiaza filosofia este chemat
sub arme, in asteptarea intrarii Romaniei in razboi; faptul ca a fost
concentrat in munte l-a determinat sa plece din Bucuresti, sa-si paraseasca
locul atator suferinte, dar drama intima il urmareste si aici. Discutia banala a
ofiterilor de la popota, despre femeia adultera il determina sa se confeseze.
Ofiterii discutau la modul banal pentru a uita ca in orice clipa Romania s-ar
putea sa intre in razboi, asa cum se intampla in asemenea situatii, pusesera in
discutie o intamplare banala despre un caz pe-trecut la Bucuresti. Un barbat
din societatea buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina
de catre judecatorii lui. Cum se intampla de obicei, oamenii s-au impartit in
doua tabere: unii luau apararea femeii, altii barbatului. Gheorghidiu asista la
discutie cu sufletul rascolit, de parca avea intr-insul “o foiala de serpi”, in
speranta ca daca se va infrana ar putea sa primeasca o permisie de do-ua zile,
sa-si vada nevasta, desi sustine ca nu e gelos, dar vrea sa afle
adevarul.Dintre ofiteri, capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un fel de
“flacau ardelean” voinic, cu mustata balaie considera ca “nevasta trebuie sa
fie nevasta si daca-i arde de altele nu trebuie sa se marite”, deoarece daca ai
o familie muncesti, ai necazuri, ai copii si femeia trebuie sa te ajute.
Surprinzatoare e opinia capitanului Corabu, tanar si crunt ofiter, cu
scoala germana, spaima regimentului: ia apararea femeii si considera ca nu
e drept sa acuzi o femeie care nu te mai iubeste, deoarece dragostea-i
frumoasa tocmai pentru ca nu cunoaste nici o “silnicie”. Capitanul Floroiu,
putintel, delicat, cu fata blonda sters, proclama dreptul la dragoste sfant:
discutiile acestea aminteau de piesele bulevardiere, care proclamau dreptul
la iubire sau expresii de tipul: “ucide-o!”.
Stefan asista la toate aceste discutii, dar dupa ce e respins devine “livid,
palid, sura-de ca un caine lovit” si intervine cu brutalitate punand lucrurile la
punct. El consi-dera discutia “copilaroasa si primara” dovedind ca
respectivii nu cunosc psihologia dragostei si se folosesc de un material
nediferentiat. Femeia, daca e vorba de o simpla legatura, are dreptul sa se
retraga cand vrea, dar iubirea reprezinta altceva. De obicei barbatul se lasa
mai greu prins in acest joc. “Iubesti mai intai din mila, din indatorire, din
duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita…pe urma te obisnuiesti
cu surasul ei asa cum te obisnuiesti cu un peisaj.”.
O iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie, pentru care iti
trebuie timp si complicitate, de cele mai multe ori te obisnuiesti greu si
treptat ajungi sa-ti placa femeia fara de care nu mai poti trai “Cum poti sa
desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana,
si se lipeste de ea, de nu-l poti desface decat cu suferinte de neindurat. Dar
doua suflete care s-au impletit, au crescut apoi laolalta?”.
Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. De
obicei, femeia crede ca iese din această simbioza sentimentala, fara sa
produca suferinta celuilalt, crede ca isi poate lua “partea pe care a dus-o ea
fara sa faca rau restului”. Respectivul considera ca acest proces de simbioza
poate fi asemanat cu corpurile celor nascuti uniti, pe care nici doctorul nu
are curaj sa-i desparta, deoarece i-ar ucide. “Cand e cu adevarat vorba de o
iubire mare,daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi.
Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide.”.
Discutia aceea banala, cu interventia lui Stefan Gheorghidiu,
declanseaza intriga romanului, procesul de rememorare care incepe cu
capitolul II: “Diagonalele unui testament”. Cititorul e impresionat de nota
sincera a confesiunii, deoarece un barbat cu suflet clocotitor de pasiune si de
idei, un om inteligent si sensibil, capabil de subtilitate, de patrundere
psihologica, dar si naiv, cu inocente de poet, ne vorbeste despre dragostea
lui, despre femeie, asa cum o vede el, despre oameni, despre nasterea
pamantului din haos, si din tot acest monolog nervos se desprinde, incetul cu
incetul, o intreaga viata sufleteasca. Stefan ne marturiseste ca era insurat de
doi ani cu o colega de Universitate si banuia ca-l insela. Se luasera din
dragoste, dupa intalniri pe holurile Universitatii, dupa lungi plimbari pe jos,
prin cartierele capitalei, si fusesera fericiti, cata vreme au fost saraci. Ela il
urma chiar la cursurile de matematica; desi fusese de doua ori corigenta la
liceu, ii punea intrebari, “asculta serioasa si cuminte ca un catelus”. Acasa ii
cerea detalii si la un moment dat ii cere sa-i tina o lectie de filosofie in patul
conjugal, pentru care e nevoie de talentul lui Camil Petrescu pentru ca totul
sa nu cada in ridicol. Memorabila e secventa in care unchiul Tache convoaca
familia pentru a-si lua ramas bun, simtindu-si sfarsitul aproape. Reintalnim
unele convingeri privind structura personajului, Petrescu era impotriva
tipologiei, considerand ca natura umana e prea complicata pentru a fi
incorsetata in tipare ca si cand ar vrea sa dovedeasca faptul ca ar putea sa
realizeze
asemenea tipologii, ni se prezinta unele schite inedite, dar care vor fi
abandonate.
Despre Tache aflam ca era un batran ursuz, care locuia pe strada Dionisie
intr-o casa veche, mare cat o cazarma, nu primea pe nimeni. De fapt locuia
intr-o singura camera care-i servea drept birou, dormitor si sufragerie si nu
tinea decat doi servitori. Unchiul se distreaza la aceasta masa de adio, la care
fiecare se straduieste sa placa, sa-l linguseasca pentru a fi trecut in testament.
Numai Stefan e sincer si peste 20 zile, unchiul Tache moare. O buna parte
din avere va fi lasata lui Stefan, spre surprinderea familiei. Ela are ocazia sa
intre in alt cerc social, isi dezvaluie si alte trasaturi: se arata preocupata de
afaceri, intervine in discutii cu indarjire, iar Stefan se simte lezat in orgoliul
sau. “As fi vrut-o mereu feminina, plapanda si avand nevoie sa fie
protejata”. Cu brutalitate si cinism, Nae Gheorghidiu, politician feroce il va
intreba ce are de gand sa faca cu banii mosteniti si le va sugera sa-l lase pe el
sa se ocupe de aceste probleme, avand un stil mai practic decat filosoful
Stefan. Cu cinism isi arata dispretul fata de marii invatati. “Cu Kant ala al
dumitale si cu Shopenhauer nu faci afaceri nici o branza. Eu sunt mai
destept ca ei cand e vorba de parale.” II atrage atentia ca ar putea sa-si piarda
si nevasta si acest lucru il doare pe tanarul filozof. “Ce stii tu cum se tine
o femeie ca nevasta-ta? Cu ciorapi de sfoara cum ai tinut-o pana acum?”.
Stefan e nevoit sa lase de o parte filozofia si sa se ocupe de afaceri; cunoaste
un alt tip interesant in persoana lui Tanase Vasilescu Lumanararu.
Respectivul se aventura in afaceri, era analfabet si ascundea asta purtand
ochelari cu sticla neagra, ca de orb. Stefan il surprinde intr-un moment de
sinceritate in care respectivul i se destainuie, spunandu-i ca de fapt nu se
pricepe la afaceri.
Treptat Ela il va purta cu petrecareti, pe la localuri din Bucuresti, iar
Stefan va observa ca femeia lui se simte atrasa de o alta pasiune. De fapt
romancierul ne prezinta drama unui barbat lipsit de o notiune pozitiva a
femeii, care ii cere acestuia ceea ce nu ii poate da. E un inadaptat la viata
erotica, deoarece Ela ii place mai mult fiziceste, fara a-i defini un aspect
sufletesc mai complicat. El ar dori-o frumoasa si intelegatoare, capabila de
speculatii filosofice si ii face o lectie de filosofie in patul conjugal incheiata
cu zburdalnacii erotice.
Intre timp se pregatea intrarea Romaniei in razboi. Politicienii
discutau ca si cand armata romana ar fi fost bine inarmata. In toamna,
Stefan a fost nevoit sa calatoreasca in apropiere de Curtea de Arges, avand
de rezolvat unele probleme. Daca peisajul, bogatia de nuante cromatice, il
fascina, nu acelasi lucru se putea spune despre calatorii din compartimentul
alaturat, care discutau, gesticulau, emiteau interjectii. De altfel, in tren, cam
pe tot parcursul tarii, se discuta despre razboiul in care intra Romania,
despre posibilitatea acestei participari la razboi, care atragea din ce in ce
mai multe tari. Domnul Predescu, cu ochii vii si mustata mare, le explica
celor din compartiment de ce trebuie sa intre Romania in razboi, fara
pregatire, muniţii bazandu-se pe eroismul si spiritul de sacrificiu innascut al
romanului.
Acest domn Predescu dadea indicatii precise de strategie si tactica,
recurgea la miscari de trupe. El considera ca armatei romane nu-i trebuie o
pregatire temeinica
pentru a intra in razboi, deoarece tunurile, munitia, gloantele vin de la sine.
De altfel tunurile erau necesare frantuzului, neamtului, nadejdea romanului
ramanand baioneta, si la nevoie patul armei. Din pacate aceasta admiratie,
acest gen de patriotism se afla si pe banca ministeriala. Unul dintre deputati
face apel la increderea in guvern, deoarece numai acesta ar avea suficienta
dragoste pentru neam, pentru ca dumnealor sunt alesii majoritatii.
Respectivul deputat considera ca romanii sunt gata de razboi; este aplaudat
de cei din sala, se considera ca o armata care vrea invinge fara tunuri
(aplauze!). Deputatul demagog e convins ca armata romana vrea sa invinga.
“Soldatii se vor lupta cu baioneta, si nu e tun care sa le reziste, iar cand
baioneta se va fi rupt, cu pumnii…”. (aplauze delirante). Printre deputati, de
succes se bucura Nae Gheorghidiu, un virtual tip de cinic, de imbecil, care
de fapt nu reprezenta decat o varietate de lichelism. Scriitorul se interesează
de cuvantul imbecil si intr-un dictionar strain gaseste urmatoarea definitie:
“tip degenerat caracterizat prin tulburari intelectuale. Inteligenta e
marginita. Au calitati de memorie, imitatie si vivacitate de spirit, mai ales
simtul moralei. Revoltat, nedisciplinat, mincinos. El cauta intotdeauna pe
unul sau pe altul… numarul imbecililor internati e infim in comparatie cu
acela al celor care circula liberi si care traiesc ca vagabonzi, hoti si
pezevenchi.”… sau oameni politici din Romania. Nae se incadreaza perfect
in acest tip, mai are si orgoliu national. Despre toate acestea se intereseaza
Stefan cand e chinuit de drama lui, de dorinta de a se intelege cu Ela. Se
aseamana cu Des Grieux: “Prezenta femeii îmi era indispensabila ca
morfina unui detractat, dar aveam norocul ca o puteam izola de orice
conditii logice.” Ela vrea sa insiste sa ramana la o petrecere, ca sa fie in
preajma noii pasiuni. Si Stefan ii spune ca vrea sa plece si asteapta cateva
momente in strada, Ela nu vine si ca sa se razbune, aduce o cocota.
Respectiva ii ofera Elei o lectie de buna cuviinta. Ela pleaca, dar el ramane
sa framante trupul femeii straine.
Daca luam un fragment din capitolul “Asta-i rochia albastra?”, vom
observa la o lectura atenta ca titlul capitolului reproduce, fara intentie, una
din intrebarile voit banale, ca intreaga discutie, puse de barbat femeii pe
care a intalnit-o intamplator pe strada, intr-o dupa-amiaza de vara
bucuresteana.
E nevoie sa amintim cateva elemente pentru a face mai vie atmosfera
episodului. Stefan si Ela se intalnesc ca doi straini, desi sunt casatoriti din
dragoste, pe cand erau studenti si saraci. “Schimbata la fata” de o mostenire
neasteptata, viata cea noua intr-un mediu de oameni destul de bogati, care nu
aveau alta grija decat alegerea distractiilor, a adus cu sine neintelegeri,
certuri. Cei doi s-au despartit in urma unor scene in care cochetarea femeii si
gelozia barbatului au parut a deveni incompatibile. Intalnirea si plimbarea au
loc in conditiile pe care le-am amintit.
S-ar zice ca ele releva lui Stefan faptul, surprinzator chiar pentru el insusi,
ca a continuat sa-si iubeasca sotia si ca sufletul lui nu va mai fi niciodata
capabil sa se deschida pentru o alta femeie.
Tanarul are constiinta uneia din acele “iubiri pasiune”, care unesc pe vecie
doua fiinte si pe care doar moartea le poate desparti.
Romancierul nu marcheaza de la inceput importanta intalnirii dintre
cei doi, ci pare a dori s-o ascunda, abatand atentia cititorului de la
semnificatia ei. Locul, momentul, anturajul, cuvintele ce le rostesc, sunt
destul de obisnuite si nu prevestesc nimic. O dupa-amiaza de vara ca oricare
alta, din aceasta lume pune fata in fata pe Stefan cu Ela. Dincolo de
stanjeneala receptata si de dorinta fiecaruia de a nu ingadui celuilalt sa-i
citeasca in inima (amandoua perfect in circumstantele date) observam ca se
mentine coborata si egala pe aproape toata durata intalnirii. Gesturile,
schimbul de fraze, nu sunt in nici un fel insemnate, aparte, “o tristete usoara
si placuta” il stapaneste pe Stefan, cand ramas singur strabate in sens invers
strazile cu trasurile si caii ce picotesc, in canicula estivala, cu storurile de la
ferestre lasate ca niste pleoape si deodata, din aceste intamplari si sentimente
mijlocii atipite sau mascate taşneşte revelatia: “simteam ca femeia aceasta
era a mea, în exemplar unic asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem
de la inceputul lumii”. Nici un eveniment nu pare a o provoca.
Am putea gasi asemanari intre “Padurea spanzuratilor” si “Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In amandoua romanele e o
discutie la popota ofiterilor. Discutii de mare importanta pentru destinul
eroilor.
Discutia despre sentimentul datoriei fata de patrie, are o mare
importanta pentru Bologa. Tot o discutie ne intampina si in “Ultima…” .
Subiectul ei e diferit, difera si modalitatile de prezentare. La Camil Petrescu,
subiectul era oferit de un eveniment din presa.
Asemanarea dintre cele doua e ca cuvintele anticipeaza intamplarile
de mai tarziu. Stefan e un barbat care se crede inselat si planuieste o
razbunare, un motiv compozitional...
Subiectul conversativ in “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi” e un fapt divers. Nu se rostesc fraze mari, ci fraze voit penibile, care
ni se par o adevarata parodie a adevarurilor universale. Nu numai ideile sunt
meschime, dar si simtamintele, personajele. Pe de alta parte, Bologa asculta
parca cu o ureche, tiradele ofiterilor, zguduit profund de spanzurarea
cehului, care rasturnase brusc intreaga scara a valorilor. Simtamantul lui e
maret, ca si limbajul.
Stefan, neatent o clipa la discutie e preocupat sa smulga
comandantului permisia si e refuzat la modul oarecum jignitor. Gelozia care
il roade pe Stefan il pune intr-o lumina nefavorabila. Cele doua scene de la
popota nu sunt despartite de o istorie si se petrec oarecum in acelasi timp.
Ele sunt despartite de o estetica. Camil Petrescu tine foarte mult la
autenticitate. Dupa el neautentic e felul in care sunt prezentate faptele de
viata, pana la el. Actorii sunt invatati sa-si spuna replicile, de fapt imita
profesorii, nu-si traiesc rolurile. Am putea aminti faptul ca in “Patul lui
Procust”, aflandu-se in cautarea unei actrite frumoase pentru rolul Altei din
“Act venetian”,o gaseste pe doamna T. si crede ca ar fi foarte potrivita sa
joace acest rol, desi nu e actrita. Doamna T. refuza dintr-o oroare pentru
scena si atunci o indeamna sa scrie, intuind ca are talent, asa apar scrisorile
de la inceputul romanului. Cateva reflectii asemanatoare facute de
Gheorghidui sunt lamuritoare. Ascultand sporovaiala ofiterilor, el se
gandeste ca numai in saloane, in tren, la restaurant se discuta asa, si ce e mai
grav, acest mod de a se discuta a trecut in literatura si teatru, care ar trebui
sa dea iluzia de autenticitate. Insa publicul vorbeste ca la teatru, sau ca in
romane, ceea ce inseamna ca la teatru sau in romane se vorbeste altfel decat
in viata. Romanul lui Rebreanu specula tocmai aceasta diferenta, inalţată pe
o scena de teatru. Camil Petrescu e primul in literatura romana care a simtit
nevoia sa coboare in romanele sale viata de pe scena, pe strada, atat in sensul
introducerii in limbajul eroilor a banalitatilor cotidiene, cat si in acela de a
renunta la emfaza care marca vorbirea, gesturile personajelor, altfel spus
Camil de-teatralizeaza romanul. Conceptul de autenticitate trebuie
interpretat si in acest fel. Asa ne explicam de ce scena de la popota ne face
acea impresie de banalitate, de injosire, la marginea caricaturalului. Impresia
e deliberata de autor. In felul acesta, o serie de evenimente importante
odinioara printre care si razboiul devin foarte obisnuite. Despre razboi am
putea adauga faptul ca acesta se muta de pe scena istoriei pe aceea a
constiintei individului. Singurele care conteaza sunt evenimentele de
constiinta. S-a observat de critica o anumita structura melodramatica, usor
de identificat in unele romane, ca si in piesele de teatru ale lui Camil;
structura determinata de prezenta mica a unor rupturi in planul faptelor si
mai ales determinate de modificarile bruste de psihologie. Cand naratorul
marturiseste in finalul “Ultimei nopti” “i-am scris ca-i las absolut tot ce e in
casa, de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri, adica
tot trecutul”, este limpede ca avem de-a face tocmai cu unul din acele
artificii pe care romanul le imprumuta din arsenalul melodramei.
Singurele personalitati infatisate ca tipuri apar in capitolul
“Diagonalele unui testament”: Nae Gheorghidiu, Vasilescu Lumanararu si
Tache. Camil Petrescu e impotriva realizarii de tipuri; el nu-si “vede”
personajele, ci le sarjeaza. Nae ar fi putut deveni un personaj tipic, daca n-ar
fi fost abandonat; era politician josnic, cinic. Reapare in “Patul lui Procust”
cu aceleasi trasaturi. Caricarea tipurilor si a limbajului reprezinta un semn de
originalitate la Camil Petrescu, iar paginile de introspectie si de analiza
psihologica amintesc de analiza lui Proust admirata in binecunoscutul
studiu; “Noua structura…”
In legatura cu caracterul dramatic al prozei lui Camil, dam ca
exemplu felul in care este prezentata Ela. Dupa mostenire, viata celor doi se
schimba, si din nefericire Stefan observa modificari profunde in sufletul si
atitudinea sotiei. Ela intra acum in asa-zisa societate , isi face relatii, aspira
la lux, si la stilul vietii mondene, iar deplasarea in mediu aduce cu sine
schimbarea opticii. In aceasta situatie, sotul decade din locul de zeu,
deoarece in locul atitudinii admirative, sotia adopta judecata rece, critica. Nu
se poate spune ca nu-l iubeste, deoarece incearca sa-l schimbe dupa
modelele de prestigiu pe care i le ofera noua existenta. Gheorghidu acuza cu
amaraciune modificarea pozitiei, altfel spus noua viata schimba pe Ela in
indiferenta si cocheta, acest lucru starneste gelozia lui Stefan. Nu trebuie sa
pierdem din vedere perspectiva in care toate acestea ne ajung la cunostinta.
Perspectiva este una profund subiectiva si este interesanta. Ne amintim
frazele de la inceput “eram insurat de doi ani si jumatate…”, dar tot ce aflam
despre Ela si despre relatiile dintre soti provin dintr-o singura sursa
subiectiva. Stefan recunoaste din capul locului ca are banuiala infidelitatii
Elei si ca ea il arunca prada unor cumplite banuieli. Este constient ca isi
agraveaza singur suferinta prin interpretarea tendentioasa, exagerata a celor
mai marunte fapte. Am putea sa ne intrebam daca nu Ela se schimba doar in
ochii gelosului ei sot. Mai degraba gelozia poate fi rezultatul competitiei mai
vii acum decat inainte.
Neavand in roman parerea Elei, nu vom sti cu certitudine daca Ela si-a
modificat sentimentele fata de sotul ei, inselandu-l cu G. si cu altii, sau daca
nu e vorba decat de inchipuirile lui de barbat orgolios. Ceea ce se modifica
cu adevarat e atitudinea naratorului asupra eroinei. Chiar daca asemeni
tuturor povestitorilor si el urmareste din cand in cand sa creeze cititorului
iluzia ca se afla in posesia celor mai indiscutabile fapte si interpretari.
Stefan ramane un naiv, lucru de care ne convingem cu usurinta deoarece se
arata de la inceput, entuziasmat de frumusetea si inteligenta Elei. Fericit de
admiratia pe care ea o starneste tuturor, pentru ca dupa casatorie sa
descopere ca sotia lui e prostuta, cocheta, interesata mai mult de escapade cu
prietenii, decat de filosofie. Ceea ce Stefan descopera mai tarziu, cititorul
versat banuieste din prima clipa. De fapt nu Ela se schimba, ci se schimba
felul in care o vede Stefan. In acest caz, putem spune ca singurele
eveminente veritabile nu sunt acelea obiective, ci evenimentele din
constiinta lui Stefan. Cititorii o cunosc pe Ela decat prin intermediul lui
Stefan, si inainte de a incerca sa ne facem o idee corecta despre ea trebuie
sa-l intelegem pe el. Stefan ni se prezinta ca un spirit speculativ si lipsit de
simtul realitatii, care are despre femei pareri disproportionate, fie de
adulatie, fie de dispret. Este fundamental egoist, banuitor din vanitate, mai
mult decat din iubire. E un senzual, nu un sentimental.
Relatia dintre Ela si Stefan s-a dovedit a fi mai mult o suita de
conjuncturi ale celui din urma, decat o situatie reala. Intorcandu-ne la
capitolul “Asta-i rochia albastra?”, trebuie sa ne amintim ceea ce am
observat, faptele luate in sine sunt ba-nale, chiar derizorii si ceea ce conteaza
e atmosfera sufleteasca de care se inconjoa-ra, atmosfera la randul ei nu e
decat rezultatul păreri subiective a naratorului. Stefan si Ela se gasesc din
nou fata in fata dupa catva timp de despartire. El ii cerceteaza cele mai mici
gesturi: acela de a-si musca buza inferioara si-l interpreteaza.
Optativul verbelor indica ipoteza, certitudinea lipseste data fiind
perspectiva exclusiv interioara a naratorului.
Stefan si Ela mergand pe strada printre trasuri si automobile, in dupa-
amiaza de vara par cuprinsi in atmosfera, ca niste suflete ratacitoare,
imateriale a caror intalnire nu e din lumea aceasta. “Si sufletele noastre
pluteau deasupra cuvintelor in ezitari, falfaire, fixari si iar mici zboruri ca
un roi de fluturi deasupra unei plante care ar fi incet transportata pe drum”.
Impresia cititorului privind compozitia romanului e aceea ca Stefan
incepe sa-si noteze dubla experienta in perioada concentrarii la
Dambovicioara (si de aceea tot ce se refera la casatorie, la testament, la
neintelegerile ulterioare cu Ela, poate fi considerat ca apartinand planului
trecut si o continua pe durata primelor saptamani de razboi.) Ultimele
randuri par scrise ceva mai tarziu in orice caz, dupa un timp de la ranirea lui
Gheorghidiu si lasarea lui la vatra. Diferenta este mai mult de ton mai ales
intre prima si a doua parte, care indica distanta temporala. Aceasta distanta e
mai mica in capitolul despre razboi in care apar anticiparile in momentul in
care naratorul relatează un lucru, nu s-a petrecut realmente fiind numai
probabil. Din cartea a doua retinem capitolele: “Intaia noapte de razboi”,
“Fata cu obraz verde, la Vulcan”, “Intamplari pe apa Oltului”. In capitolul
“Intaia noapte de razboi” intalnim ideile din “Teze si antitzeze” – “Mare
emotie in lumea prozatorilor de razboi”. Ofiterii sperau ca politicienii sa
gaseasca modalitatea de a opri razboiul. Cand se intoarce comandantul si se
anunta ca zarurile au fost aruncate, ca Romania a intrat in razboi tot
regimentul e cuprins de spaima si oamenii sunt gata sa fuga. Tanarul
sublocotenent urla cu disperare: “Pe loc! Stati pe loc!”. “Cand se aud
primele gloante dusmane, oamenii stapaniti de instinctul de conservare uita
ce au invatat la instructie , se arunca in santurile soselei, isi vara capetele pe
sub podete. In zadar comandantul ii striga pe nume, recunoaste el insusi ca
face un efort extraordinar sa ramana in picioare, sa le arate ca nu se intampla
nimic.” Situatia e comparata cu cea a parintilor care vor sa ia copiilor o
doctorie. Recunoaste ca doctoria e o noutate si face un efort sa o ia. Treptat
in sufletul lui Stefan se dezvolta un sentiment de camaraderie. Soldatii se
simt atasati de el si devastand un magazin s-au gandit si la el. I-au adus pui
fript, paine alba, stafide, branza, o camasa noua, o pereche de ghete, o sticla
de vin. Superstitios, Stefan sovaie sa imbrace o camasa din jaf, acum in plina
baie a mortii, dar e murdar, ar vrea sa se schimbe, ghetele i s-au “scalciat”,
incat e o adevarata placere sa le arunce. Ii indeamna pe soldati sa dea
bunatatile gradatilor. Vazandu-i cat de devotati sunt, Stefan ar fi capabil sa
faca pacate capitale: “As devasta un muzeu, as jefui o biserica, pentru cei pe
care-i vad cu ochii lor frumosi si credinciosi de caini osanditi langa mine”.
Se gandeste si la nevasta-sa si ordona sa i se aduca cerneala si hartie, pentru
ca nu stie daca va scapa.
In capitolul “Fata cu obraz verde, la Vulcan” il reintalnim pe Stefan
incercat de sentimente contradictorii, cercetand o tigancusa hoata care-i
trezeste anumite sugestii picturale. Fusese chemat la colonel si primise ordin
sa faca cercetare, poli-tie si ancheta, caci femeile romance au venit sa se
planga deoarece casele au fost jefuite de tigani. Stefan isi impune sa fie cat
mai dur, isi ia o masca de severitate. De la bun inceput e intampinat de
protestari. Ochiul atent observa mainile uscate de batrani, tiganii se
vaicaresc. Cativa copii au fost pusi acum, sau instinctual
au cazut in genunchi, sunt vreo sapte-opt danciuci. In gand, Stefan isi spune
ca sunt frumosi ca ingerii din “Capela Sixtina”. Se intrerupe din cercetare,
deoarece printre tigani se afla o fata de 15-16 ani; mijlocie de statura, cu
obrazul oval de culoarea cihlimbarului verzui; ochii ca niste prune verzi.
Jocul de culori, de la arama roscata a parului, la verdele-galbui al obrajilor,
la verdele-albastrui al ochilor, il face sa ramana incremenit, totusi o
cerceteaza cu duritate. Tiganca e imbracata cu lucruri de furat si poarta o
umbreluta rosie, asemeni cochetelor de opereta. Danciucii continua sa stea in
genunchi cu mainile a rugaciune, restul tiganimii priveste muta de spaima.
Tanarul vrea sa mearga la ea acasa sa vada daca nu are si alte obiecte, o
incadreaza intre santinele. Pe drum insa sunt atacati si sunt nevoiti sa o
elibereze. Fata, insa tine sa-i multumeasca. Trebuie sa o elibereze, desi simte
o intristare in suflet, o nostalgie ramane sa-l stapaneasca.
Imaginea apocaliptica a razboiului e prezentata in capitolul: “Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Armata romana e supusa unui tir continuu
de catre inamic. Ordinele se contrazic, dispare orice sentiment de eroism.
Oamenii se tin pe langa tanarul sublocotenent, se inchina neintrerupt cu
speranta ca Dumnezeu va fa-ce o minune si-i va salva. Neavand unde sa se
ascunda, soldatii se gandesc sa fuga, deoarece tot una e daca te opresti langa
un smoc de iarba. Vor fugi la intamplare, dar inamicul vrea parca sa se
joace, sau sa experimenteze o anumita tactica a razboiului. Daca soldatii
raman culcati, salvele de artilerie se raresc si ele, pandind orice miscare.
In clipa in care vor fugi, ghiulelele vor prabusi totul. Orice incercare de a
fugi a soldatilor romani ii indarjeste si mai mult pe nemti, sau ii plictiseste.
Tanarul sublocotenent isi numara oamenii care au supravietuit: “am sucit
gatul ca un pui bolnav, pe tocator”. Vor ajunge sa-si doreasca moartea
pentru ca sfarsitul pare continuu.
Unul dintre soldati plange: “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu…”.
Intervin imagini apocaliptice de infern dantesc. Cand se vor odihni putin,
comandantul va observa ca soldatii si-au aruncat armele, iar cei care le-au
pastrat si asa nu le pot folosi, fiind pline de noroi.
Dupa un damb se vor intalni cu alti camarazi. Un soldat spune ca ar fi
vazut un camarad de-al lor fugind fara cap, pentru ca o schija de obuz i-ar fi
retezat capul lui Amariei.
Tanarul sublocotenent va fi ranit si va primi permisie sa mearga acasa.
Finalul romanului, dupa o lunga experienta il va aduce pe Stefan in
fata femeii pentru care suferise atat de mult. Bineinteles ca nevasta il
primeste cum se cuvine, dar nu-l mai intereseaza pentru ca rana sufleteasca
s-a cicatrizat.
Ela e acum “alba si cu preziceri de grasime” iar Stefan simte nevoia sa
aiba o altfel de frumusete. “genunchii mici ca merele” si ar vrea “sa
descopere colturi moi intr-un trup de tigancusa subtire si cu muschi nervosi”.
Pe nevasta-sa ar putea sa o aiba pe 10 monede de aur si fara obositoare
obligatii de a minti tandru.
A doua zi vor veni in casa lor fel de fel de cunoscuti, se vor spune
stupiditati, iar in corespondenta Stefan da de o scrisoare anonima, care il
informeaza ca in timp ce el lupta pentru patrie, nevasta il insala ca o tarfa, cu
un individ numit Grigoriade care lucreaza la cenzura. I se dau detalii unde il
poate gasi. Stefan priveste cu nostalgie scrisoarea, gandindu-se ca altadata ar
fi fost in stare sa dea orice pentru o asemenea certitudine. De asta data ii
arata Elei, zambind scrisoarea; femeia devine palida, il examineaza alarmata,
banuitoare, dar cand il vede linistit, considera ca e o murdarie, pentru ca sunt
invidiati de lume, pentru ca se iubesc.
Ela ar fi fost la teatru, la restaurant. Stefan o priveste cum debiteaza
“platitudini incalecate” si la sfarsit ii spune ca cel mai bine ar fi sa se
desparta. Femeia ramane uluita, parca i-ar fi despicat teasta, ii pune intrebari
gemute, protesteaza scancit, in timp ce el se gandeste ca ar fi putut sa ucida
pentru ea, ca ar fi fost inchis pentru ea si isi imagineaza chiar o discutie,
repetand intr-un fel discutia de la popota. Daca ar fi ucis pentru Ela, lumea
ar fi discutat vulgar, considerand ca putea gasi oricand o femeie ca Ela.
A doua zi, Stefan se muta la hotel, pentru saptamana care mai avea
permisie, i-a daruit neveste-si inca o suma ca aceea ceruta la Campulung si
se tot intereseaza ce formalitati trebuie sa intocmeasca pentru a-i darui si
casele de la Constanta. Ii scrie ca ii lasa tot ce era in casa, adica tot trecutul.
Femeia se dovedise “primejdioasa” pentru echilibrul sufletesc al
barbatului.

Teatrul lui Camil Petrescu

Teatrul lui Camil Petrescu e un teatru de idei. Dintre cele mai realizate
piese fac parte: “Suflete tari”, “Act venetian” etc.
“Suflete tari”- eroul e Andrei Pietraru, un insetat de absolut, baiat de
la tara, student inzestrat cu mare putere de munca, talentat, ambitios,
inteligent. Cu totii vedeau in el un intelectual de rasa, insa tanarul esueaza
acceptand postul unui bibliotecar in casa boierului Matei Boiu-Dorcan.
Nimeni nu intelege de ce Andrei rateaza cariera, de ce a rupt logodna cu
nepoata bogata a lui Sinesti. Secretul consta in faptul ca Andrei o iubeste in
tacere pe printesa Ioana, fata lui Matei Boiu-Dorcan. A acceptat slujba ca sa
fie in preajma Ioanei, asteptand momentul pentru a-i marturisi dragostea lui.
Deocamdata fata nu observa nimic, il apreciaza pentru serviciile aduse
editiilor rare, dar evenimentele se precipita cand se aude ca Ioana se
logodeste cu printul Serban. Andrei ia hotararea unui act barbatesc,
incredintat ca si Julien Sorell din “Rosu si negru” sa-i marturiseasca ca o
iubeste. El crede ca o dragoste mare nu tine seama de nimic, nici de barierele
sociale. Patrunde in iatacul Ioanei, ii marturiseste marea iubire, fata ramane
uluita, speriata de curajul lui, crede ca are de-a face cu un arivist, il priveste
cu atentie, il gaseste fermecator, simte ca-l poate iubi, mai ales ca pe Serban
nu-l iubea. Pasiunea puternica o cucereste pe Ioana, orgoliul se clatina, dar
pentru a-i pune la incercare “sentimentul” il indeamna sa o ceara de nevasta
de la tatal ei.
Infruntarea intre cei doi barbati ia forma unei infruntari intre orgolii,
vrand sa dovedeasca vitalitatea noii categori sociale. Este pe punctul de a
cuceri increderea boierului, dar intervine destinul: in casa boierului se mai
afla o fiinta, Elena, care acceptase postul de guvernanta pentru a fi in
preajma lui Andrei pentru ca il iubea. La randul ei, Elena ii spune lui Andrei
iubirea ei, iar tanarul cauta sa o faca sa inteleaga deosebirea intre iubire si
prietenie si tocmai cand tanarul e cat mai convingator e surprins de Ioana ,
care crede ca o insala. In zadar Andrei cauta sa o lamureasca care e adevarul.
El ameninta ca se va sinucide, fata nu-l crede si el se impusca.

“Jocul ielelor”-Drama justitiei ideale, care nu tine seama de clasele

sociale. Eroul e Gelu Ruscanu care traieste drama a ineperativului categoric
al justitiei sociale. E fiul unui magistrat care pierise in imprejurari
misterioase. El e militant socialist, desi scriitorul ne atrage atentia ca toate
referintele la partidele politice n-au legatura cu realitatea, fiind o fictiune, si
sunt folosite pentru a crea un cadru, pentru a fixa momentul din primavara
anului 1914.
Gelu Ruscanu e directirul ziarului socialist “Dreptatea sociala” si
incepe o campanie prin care vrea sa-l inlature pe ministrul justitiei, Saru-
Sinesti, considerand ca e un criminal. El ameninta ca daca nu-si va da
demisia, va publica o scrisoare prin care dovedeste ca Serban Saru e un
criminal. Asupra lui Gelu se fac o serie de presiuni. Mai intai intervine
politia care cauta sa intimideze, devastand redactia. Gelu nu renunta. O
matusa ii marturiseste ca tatal sau s-a sinucis, pentru ca delapidase, iar cel
care acoperise scandalul fusese Sinesti. Tot el se ocupase din umbra de
educatia copilului Gelu. Acest lucru il impresioneaza, dar nu renunta
considerand ca trebuie sa se faca dreptate.
Intervine Maria Sinesti, sotia ministrului, iubita de odinioara a lui
Gelu, de la care avea scrisoarea si-l roaga sa renunte pentru ca lumea ar afla
si de legatura lor. Ii propune sa redevina prieteni, sa fuga in lume, dar Gelu
nu renunta. In sfarsit, la redactie vine ministrul si incearca sa-l convinga ca
nici el nu e cinstit, ca a avut legaturi amoroase cu Maria. Nici asta nu-l
impresioneaza, dar ministrul propune conducerii eliberarea unui militant,
Petre Boruga, care zacea in puscarie, iar in schimb Gelu sa renunte la
campanie. Conducerea considera ca e mai important sa fie eliberat un
militant. Gelu trebuie sa se supuna, dar continua sa tina la ideea de justitie
absoluta. Vrea sa o cunoasca pe femeia pentru care s-a sinucis tatal sau. Are
surpriza sa intalneasca o actrita ratata, care incurca lucrurile, si mai mult il
confunda cu Ruscanu-tatal, cu un alt barbat. Gelu se preface indragostit de
ea, gata sa reediteze ceea ce se petrecuse cu tatal sau.
Jocul ideilor pure se dovedise a fi “un joc al ielelor”. In credinta
populara, ielele sunt niste fete frumoase si rele care ar dansa goale intr-o
poiana din padure, intr-o noapte de vara, iar cel care le vede ramane nauc,
nebun. Tot asa, cel care a avut idei pure ramane cu nostalgia absolutului.
Solutia ultima e sinuciderea.

“Mitica Popescu”- se incadreaza in categoria miticismului pe care a

incercat-o mai intai Caragiale. Mitica e tipul bucuresteanului volubil,
neserios inamorat fanfaron, galant, ştiind o multime de anecdote, cu succes
la femei, laudaros.
Mitica a lui Camil Petrescu e Mitica Popescu, functionar la o banca si
iubeste o femeie ideala. E indragostit de patroana deoarece, inca de pe
bancile liceului, visa sa devina functionar la banca si sa-l iubeasca patroana.
Visul lui se implineste.

Pentru Camil Petrescu "literatura propune fireste probleme de

constiinta . Trebuie sa ai deci ca mediu o societate in care problemele
de constiinta sunt posibile " . " Eroul de roman propune un zbucium
interior , lealitate , convingere profunda , un simt al raspunderii dincolo
de contingentele obisnuite . Sau cel putin , chiar fara suport moral ,
caractere monumentale , in real conflict cu realitatea " .( Articolul " De
ce nu avem roman ? " ) .
 Cativa ani mai tarziu , dupa ce , intre timp aparusera cele doua
romane fundamentale ale sale - " Ultima noapte…" si " Patul lui
Procust " - C. Petrescu ne va oferi , in lucrarea " Noua structura si opera
lui Marcel Proust " alte argumente privind conceptia sa despre raman .
Autorul propune in spiritul operei marelui scriitor francez , o opera
autentica , girata de experienta personala : " Sa nu descriu decat ceea ce
vad , ceea ce aud , ceea ce inregistreaza simturile mele , ceea ce
gandesc eu .
Din mine insumi , eu nu pot iesi, orice as face , eu nu pot descrie
decat propriile mele senzatii , propriile mele imagini
Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai ." Asadar pentru
Camil Petrescu romanul trebuie sa fie , la o prima analiza experienta
personala , traita la cel mai inalt grad de tensiune , o permanenta
raportare a eului naratorului , la constiinta sa .
Camil Petrescu este convins ca romanul trebuie sa constituie
adevarate " doasare de existenta " , ca fiecaere persoana isi are cazierul
si mapa sa " , iar autorul trebuie sa dea impresia unui " procuror " .
Cu romanul "Patul lui Procust " al doilea roman in ordine
cronologica al lui Camil Petrescu , aparut in 1933 la trei ani dupa "
Ultima noapte ... " , autorul aduce in prim plan drama intelectualului
roman , intransigent in pastrarea nealterata a constiintei si demnitatii
sale , in impactul cu o societate bazata pe afacerism , mediocritate , în
capacitate .
Privit sub un alt unghi , romanul este si o drama a imposibilitatii
absolutului in dragoste .
Asa cum afirma insusi autorul romanului "Patul lui Procust " e un
roman substantial , in sensul unei reconstituiri prin recunoastere " . si
ne propune , de asemenea , un punct de vedere ca tema de meditatie si
eventual un unghi de reconsiderare a continutului "sentimentului
metafizic al existentei " . In sens strict actiunea are loc intr-un pat . Insa
, pe cale de amintire si documentare , urmareste realizarea unei
ambiante care imbratiseaza viata literara , politica si financiara , asa
cum era de altfel si in "Ultima noapte..." al carui spirit il continua ".
"Patul lui Procust " se compune din doua confesiuni ale unor
personaje deosebite relativ la aceleasi evenimente trei scrisori ale
Doamnei T. catre autor si jurnalul lui Fred Vasilescu ( in care sunt
incluse si scrisorile lui G.D.) .
 Ladima catre Emilia ; un epilog povestit de Fred , un alt epilog
povestit de autor . Perspectiva narativa se realizeaza prin prisma
personajelor , dar si prin prisma autorului .
Realitatea se dezvaluie din aceste unghiuri diferite de vedere , ca
o reflectare a relatiilor umane .
La Camil Petrescu , notele de subsol , foarte condensate , joaca
un rol esential , completand imaginea propriu-zisa a personajelor . Eroii
sunt pusi sa ni se dezvaluie treptat , in tot ce cred ei ca au mai personal
si mai semnificativ . Intervin atunci comentariile autorului , care aproba
sau corecteaza opiniile acestora , delimitand fara drept de apel
mentalitatea lor de clasa .
Romanul este conceput ca o serie de marturisiri directe ale
personajelor , de aceea am putea afirma ca exista o anumita influenta
proustiana , cel putin ca punct de plecare .
Insa spre deosebire de romancierul francez , C. Petrescu nu
acorda aceeasi importanta exagerata memoriei involuntare , deci fluxul
neintrerupt de amintiri , ce-si pierd pana la urma semnificatia devenind
valori in sine , tablouri independente , rupte din firulepic general . De
asemenea , Camil Petrescu nu adopta constructia clasica a romanului in
sensul unei compartimentari fixe in planuri narative deosebite .
Camil Petrescu ar vrea sa scrie "fara ortografie , fara compozitie ,
fara stil si chiar fara caligrafie " . Continuitatea cu romanul anterior se
manifesta asadar si la nivelul structurii narative sau a stilului
"anticalofil" . Socotind ca realitatea este devenire ci nu inlantuire
mecanica de cauze autorul considera ca scriitorul trebuie sa creeze intr-
o parte spectacolul imaginii mentale a unei experiente individuale .
"Patul lui Procust " nu este doar un simplu roman de dragoste .
Iubirea misterioasei si inteligentei doamne T. pentru aviatorul Fred
Vasilescu , ori amorul nefericit dintre Ladima si Emilia formeaza de
fapt obiectul multor sondaje psihologice .
Autorul analizeaza gelozia si disperarea in dragoste , iluzia
capana la urma , cu toate diferentele de ordin moral si social , cei doi se
vor intelege . Iubirea formeaza motivul esential ; pornind insa de la un
fir plauzibil ce uneste toate cele patru personaje principale ( Doamna T.
, Ladima , Fred Vasilescu , Emilia ) , prozatorul muta mereu discutia
oprindu-se cand in lumea marilor finante romanesti ( Nae
Gheorghidiu ) cand in culisele teatrului sau in viata politica si literara a
tarii . Cele doua confesiuni care formeaza scheletul narativ al
romanului - a doamnei T. si al lui Fred - se incruciseaza mereu,
dezvaluind numeroase laturi semnificative ale vietii sociale romanesti
de pe vremuri .
"Patul lui Procust " este o opera autentica , in sensul redarii fidele
a vietii eroilor de catre ei insisi .
Doamna T. relateaza o neplacuta poveste de dragoste cu domnul
D. care o iubea de 15 ani , dar aceasta nu este nici pe departe in centrul
preocuparilor ei , fiindca desi este destul de discreta , nu poate sa nu-si
tradeze marea pasiune pentru un alt barbat , notat cu X , care i-a refuzat
insa iuburea .
Scriitorul afla ca enigmaticul X este Fred Vasilescu , fiul
industriasului Tanase Vasilescu Lumanararu , tanar monden , diplomat
si aviator . Cauta sa-l cunoasca , devin chiar prieteni si staruie ca Fred
sa scrie un jurnal in speranta ca va dezlega misterul doamnei T. Dar
Fred nu raspunde decat in urma unei intalniri intamplatoare in fata
Teatrului National cu o fosta actrita , care-i starneste un imens dezgust .
Jurnalul sau , care ocupa cea mai mare parte din sppatiul cartii este
povestea acestui dezgust trait intr-o dupa-amiaza caniculara de august
alaturi de Emilia Rachitaru , actrita fara talent , vulgara si lipsita de
inteligenta .
Fred afla ca pe Emilia o iubeste Ladima , poet si ziarist , pe care-l
cunoscuse bine . Emilia ii da lui Fred sa citeasca scrisorile lui Ladima .
Actiunea oscileaza din acest moment intre planul trecut-prezent , in
functie de reactiile si memoria lui Fred . Descopera tragedia lui Ladima
, care iubise o femeie nedemna de el . Fred se regaseste pe sine in
iubirea lui atat de patimasa , de devoratoare pentru Doamna T. incat ,
ca sa-si pastreze o iluzorie independenta barbateasca - o parasise .
Fred isi continua jurnalul printr-o ancheta asupra mortii lui
Ladima . Misterul lui Ladima ramane nedezlegat .
De misterul existential al lui Fred Vasilescu se ocupa autorul
insusi in cel de-al doilea epilog al romanului din care aflam ca Fred a
murit intr-un accident de avion , a doua zi dupa ce predase
manuscrisul . Dupa multe luni de ezitare jurnalul lui Fred este transmis
doamnei T. , care afla cu surprindere ca fusese iubita la fel de mult cum
ea insasi iubise , fara sa poata insa descoperi "pe potecile lunecoase ale
amintirilor si ale interpretarilor" , taina lui Fred Vasilescu .
 Personajele se definesc , in esenta lor , prin neputinta de realizare
prin comunicare (si pe plan erotic si in planul existentei sociale) , ele au
o existenta paralela .
Eroii sunt pusi sa scrie ei insisi romanul , lasand autorului doar
rolul de coordonator , de comandator a ceea ce acestia ii furnizeaza in
scris , cu privire la complexa lor existenta . O singura calitate li se
cere : sa fie sinceri pana la confesiune . Talentul , arta literara sunt doar
prejudecati .
Fred Vasilescu "scrie" pentrua elucida misterul relatiei lui
Ladima cu Emilia si "implicit" al relatiei sale cu doamna T. Actul de " a
scrie " devine un mod de a-ti ordona realul .
El cunoaste pe Ladima in imprejurari graitoare, ironizandu-l la
inceput subtire , ca apoi, dupa ce-si da seama de nobletea morala a
poetului , sa-si cultive prietenia din nevoi pur intelectuale . Fred este
apoi amantul doamnei T. , pe care o paraseste in imprejurari nu prea
limpezi , merge la expozitii de pictura modernista , traieste viata
mondena a capitalei . Vizitand-o intr-o dupa-amiaza de august pe
Emilia cunoaste in patul ei odata cu dezgustul pentru prostia si
vulgaritatea eroinei , cea de-a doua latura a vietii lui Ladima - iubirea
lui aproape nevrosimil de sincera pentru aceasta femeie lispita de
nuante sufletesti , fara " vocabular analitic " si "normala ca un scris de
dictando " .
Asadar Fred pleaca de la amanuntul unei dupa-amiezi petrecute
in " patul procustian " al actritei ca pana la urma , prin apelul continuu
la memorie sa treaca in revista viata politica si mondena a capitalei , ori
sa-si improspateze amintirile legate de prietenia sa cu Ladima .

Semnificatia titlului
Titlul este o metafora , semnificand nepotrivirea .
Sensul simbolic e cuprins in poemul cu acelasi titlu al lui Ladima,
din care intelegem structura contradictorie a lumii, a fiintei umane :"Eu
plin de bale si vâscos / Alaturarea din soare ca ma-nfrunt ".
Interpretand simbolul din titlu drept spatiu al nepotrivirii , se poate
considera ca scriitorul face o analiza de mare sensibilitate psihologica a
mutilarilor pe care sentimentul neimpartasit al iubirii le poate provoca
in sufletul omului ; Ladima trebuie sa-si amputeze spiritul, sa-si
cunoasca umilinta si deznadejdea , doamna T. traieste dezgustul si
suferinta , neintelegerii unui refuz : Fred Vasilescu isi exprima cu
brutalitate o mare pasiune datorita unui inexplicabil complex de
inferioritate pe care il da doamna T . ; doar Emilia nu pare atinsa de
nimic deoarece ea nu traieste sentimentul , ci il mimeaza .Sentimentul
iubirii , ca forma a cunoasterii poate fi un spatiu al nepotrivirii si
mutilarii .
Titlul cartii il aminteste pe celebrul talhar din Atica in patul
caruia erau scurtati sau lungiti calatorii .
Din perspectiva acestei interpretari "Patul lui Procust” este un
roman al vietii care-si pastreaza fiorul , misterul unic , inefabil si
nerepetabil .
Eroii lui Camil Petrescu contin in structura lor o lume ideala
careia nu-i gasesc corespondent in lumea reala si de aici provine drama
fiecaruia .

Personajele .
Personajele se definesesc , in esenta lor , prin reflectarea lor in
mai multe constiinte , astfel relativizandu-se . Ele se constituie
autentic , impletindu-si destinele ; de fapt se autoconstituie prin
marturisire sau se reflecta in simtirea celorlalti .
GEORGE DEMETRIU LADIMA , erou “absent” , poet si
gazetar intransigent , devenit incomod prin corectitudine si onestitate ,
avid de adevar si dreptate , nerealizat social , orgolios si lucid fara
simtul realitatii el traieste autoiluzionandu-se in lumea ideilor pure ,
fiind un inadaptat . Poetul menit sa fie " fatal si greu cenzurat de moarte
" isi accepta cu luciditate destinul . Condeiul sau este incapabil sa
suporte masinatii de culise ale lumii politice de atunci . Exista in el o
tortura a constiintei careia incearca in zadar sa-i gaseasca alinarea intr-o
iluzorie implinire de ordin erotic: dragostea pentru vulgara Emilia este
refugiul sau , care se naruie in final : "Ceea ce simpt pentru tine nu este
dragoste , nici ura. E ceea ce simte somnambulul pentru luna " .
Ladima este pentru Fred un om serios de o reala distinctie, chiar
daca este usor demodat ; un om misterios in acelasi timp , grav , pedant
om de superioritate intelectuala . Fred descopera din scrisorile lui
Ladima adresate Emiliei un om sensibil , duios , naiv , indragostit , de o
fiinta idealizata , inchipuire a mintii lui .
 Pentru Emilia , Ladima este un barbat naiv " cam aiurea "
posomorat si fara sarm , un "netot" cu "aerul unui profesor inacrit de
geografie , de de provincie " , ii era rusine sa iasa cu el , demodat , arata
ca " un tata " .
Pentru Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu este "un om de paie
" , pana cand scrie un articol care deranjeaza pe oamenii de afaceri .
Poet si gazetar la "Veacul" , de un " curaj aspru " Ladima scria cu
infrigurare , cucerind interesul si atentia pulicului .
In scandalul iscat cu Nae Gheorghidiu pentru articolul care
dezvaluia afaceri veroase , Ladima raspunde deschis , crezand in
sinceritatea si moralitatea scrisului gazetaresc " Eu sunt un om ... care
scrie ... si daca nu scriu ceea ce gandesc , de ce sa mai scriu”
(demisioneaza)
Portret fizic al lui Fred : " Inalt , slab , cu ochi rotunzi si orbitele
mari adancite ... cu o mustata de sergent major carare de frizer ... dar ar
fi fost atat de frumos de n-ar fi fost atat de demodat .
Drama eroului se consuma pe doua planuri : Ladima e indragostit
de Emilia , femeia vulgara si obtuza ce se daruie tuturor asteptand
mereu ca norocul sa-i surada . El vede in ea “ sanatate trupeasca “ – “
bucurie luminoasa “ , armonie deplina . Se iluzioneaza singur pana ce-
si da seama , foarte tarziu, ca virtutile femeii existau doar in imaginatia
lui .
Cunoaste atunci amaraciunea omului inutil , si acest sentiment ii
va grabi sfarsitul . “ Simpt uneori ca e in mine o imensa doza de
bunatate inutila “ .Despre dragostea lui Ladima pentru Emilia, Fred
gandeste : “Ladima imprumuta tot ceea ce-i trebuie ca s-o poata iubi si
o iubeste anume pentru ceea ce i-a imprumutat .
Si moartea lui Ladima , sinuciderea lui , e privita din mai multe
cauze : din cauza femeii vulgare (Fred) , din cauza doamnei T.
(avocatul) , pentru ca Ladima isi pierduse credinta in Dumnezeu , de
mizerie . Din orgoliu si-a lasat banii in buzunar si o scrisoare de
dragoste catre Doamna T , femeie superioara , in total contrast cu
vulgara Emilia .
Ladima e o victima singura , chiar inainte de a incepe lupta .
El are anumite fragilitati ce nu-i permit sa se dezvolte in
amploare . Sensibilitatea lui acutaca si cinstea ireprosabila , ni-l
prezinta drept , un intelectual neconformist , constient de misiunea lui
sociala . In Ladima , Camil Petrescu a incercat sa sintetizeze drama
intelectualului roman cinstit , a omului superior in conflict cu societatea
vremii .
FRED VASILESCU , spirit modern , diplomat si aviator traieste
din plin drama celui neinteles si drama neimplinirii prin iubire . Are o
taina si si-o aduce cu sine . Se implineste prin pierdere si se elibereaza
prin scris .
Din notele din subsolul cartii aflam ca era fiul unui mare
industrias , Tanase Vasilescu . El era enigmaticul X de care indragostita
doamna T. Autorul staruie pe langa Fred sa scrie pentru ca-i lasa “ acea
impresie unica de trairi adevarata un soi de loialitate si delicsatete , de
sinceritate a vietii “ .
Conditia sociala ii permite lui Fred sa-si traiasca viata ca un
animal superb intr-o jungla virgina . Diplomat , aviator si jucator
excelent de tenis , placut de femei , Fred este prezentat de scriitor ca un
barbatt cu un farmec deosebit , un tanar loial si delicat , de o mare
profunzime intelectuala , integrat si adaptat societatii in care traia
Prietenii il considera un “Don Juan” , un insensibil dar jurnalul
dovedeste contrariul . Pentru altii este prost si incult . Pentru Emilia
este tanarul bogat , monden care te poate introduce in societate .
Fred traieste prin memoria afectiva si recompune retrospectiv
viata Emiliei , a lui Ladima , a doamnei T. , a unchiului sau politicianul
Lumanararu .
Citirea scrisorilor lui Ladima il impresoineaza si-l uimesc , dar il
fac sa-si rememoreze iubirea . Pentru Fred iubirea este experienta
fundamentala cunoastere . Intalnirea cu doamna T. Iubirea pentru
aceasta femeie superoiara a dat sens existentei sale . “ Nici nu banuiam
atatea intelesuri cate imi car in ochi de atunci incoace . “ Deplin lucid
in privinta pasiunii puternice pe care o traieste pentru doamna T. Dar
temându-se poate de această iubire , Fred nu-si poate marturisi
dragostea , renuntand la fericirea de a iubi . Intalnirea , la expozitie cu
doamna T. ii provoaca puternice trairi , desprins parca de lumea reala ,
dar lucid “ cu mintea mai limpede , mai intensa , cu mult mai activa
dacat de obicei . “
Personalitatea lui Fred ramane misterioasa si enigmatica . In cel
de-al doilea epilog aflam ca Fred a murit intr-un accident de avion ,
chiar a doua zi dupa ce predase manuscrisul . Jurnalul lui Fred ajunge
la doamna T.
Autorul nu lamureste prea bine despartirea lui Fred de doamna T.
, lasand ca in jurul acestui caz sa pluteasca un anumit mister . Finalul
romanului relatat direct de prozator complica si mai mult lucrurile . Nu
stim sigur daca Fred a murit intamplator , in accidentul de avion sau si-
a cautat singur moartea , pierzandu-si momentan echilibrul sufletesc .
Fred este exponentul burgheziei aristocratice .
Doamna T. ni se dezvaluie din propriile-i scrisori adresate
autorului , din jurnalul lui Fred Vasilescu si din epilogul al doilea ,
consemnat de scriitor . Personaj feminin de o distinctie rara , doamna T.
se situeaza la polul opus Emiliei , prin calitati intelectuale , dar si prin
senzualitatea ei rafinata . De o frumusete interioara , plina de un fluid
tensionat si rascolitor, ea traieste din plin cu toata fiinta ei , realizand
viata . Este o existenta nemiloasa care se consuma necenzurat in iubire ,
unul din modurile ei de a se manifesta .
Femeia iubita de toti barbatii isi traieste intr-un intens intens
zbucium interior drama de a nu se putea implini prin iubire . Ea este
cerebrala , frumusetea si atractia sexuala exercitata de doamna T. sunt
rezultatul unei bogate vieti interioare .
Autorul ii face un succint portret :”Nu inalta si inselator slaba ,
palida si un par bogat de culoarea castaniei si mai ales extrem de
emotiva , alternand o sprinteneala nervoasa cu lungi taceri
melancolice .
Marascu in scrisoarea sa de adio ; pentru el doamna T. este
antiteza Emiliei . D. vede in doamna T. o femeie de exceptie , iubita de
toti barbatii . Un prieten al lui Fred afirma la o expozitie ca e urata .
Femeie cultivata , fina , intelectuala , o cititoare de romane ,
proprietara a unui mic magazin de mobila , cu gust pentru arta ,
intalneste la teatru pe D, un gazetar obscur , care o iubeste de multi
ani . Doamna T. iubeste la randul ei pe X. Care insa o evita ,
inexplicabil . Se intalnesc intamplator in tren, doamna T. singura , X.
insotit de o femeie . Doamna T. incearca sa-si ascunda vanitatea ranita ,
abordand indiferenta .
Frumusetea ei avea in ea ceva absolut nepamantesc , transfigurat .
Emilia Rachitaru “ un soi de specimen care e groaza directorilor
si a camarazilor ” . (C. Petrescu –intreviu ) .
 Pentru Ladima , Emilia este un “ copil mare “ , un suflet ales , o
femeie frumoasa si talentata , iubita ideala . Pentru Fred Vasilescu ,
Emilia este culmea platitudinii si vulgaritatii , o blonda spalacita ,
grasuta si saraca cu duhul .
Destinul eroilor principali argumenteaza si intareste
semnificatiile titlului . Celebrul talhar din Atrica impunea oaspetilor sai
– adusi cu forta – o incadrare perfecta intr-un spatiu socotit de el ideal ;
altfel , intervenea supunerea fortata a oaspetelui , la etalonului de
idealitate al talharului: Patul…
 Piesa “Jocul ielelor” are ca punct de plecare reactiile sufletesti ale
autorului , care in mai 1916 asista la o batalie cu flori la Şosea , in timp
ce ziarele aruncate printre flori vorbesc despre batalia de la Verdun .
Aceasta reprezinta momentul genezei dramei , asa cum marturisea
insusi autorul :
“Student , solicitatde toate contradictiile si mirajele , ma
intorceam pe inserate , intr-o sambata din mai 1916 , cu obrajii incinsi
de invidie si dezgust , de la o “batalie de flori” de la randul al doilea de
la “Şosea” . Ziarele aveau “titluri stiute pe dinafara” despre gigantica
macinare de la Verdun .
Intelegem atunci ca lumea asta nu este “ cea mai buna cu putinta
“ . In sambata aceea s-a desprins in mine insumi autorul dramatic si
intr-o saptamana , lucrand insetat zi si noapte am scris prima versiune
din “Jocul ielelor” care trebuie sa fie drama imperativului violent si
categoric al “Dreptatii sociale” . Bataliile de flori de la Şosea ilustrau
contrastul intre opulenta si desfraul claselor stapanitoare .(Vestita Şosea
Kiseleff – Arcul de Triumf)
“ Jocul ielelor “ este o drama a absolutului . Eroul piesei Gelu
Ruscanu , vede absolutul in realizarea unei justitii deasupra calselor
sociale si a partidelor politice .
Drama a fost publicata in 1916 si intr-o nota a autorului ni se
atrage atentia ca datele istorice nu corespund celor din realitate , ca si
referintele la partidele politice , care sunt elemente de fictiune . “ Toate
referintele aparent istorice nu corespund celor din realitate , ca si
referintele la partidele politice , care sunt elemente de fictiune . “Toate
referintele aparent istorice nu corespund datelor stiute “ . Personajele
principale si partidele socialiste , liberale si conservatoare citate sunt
aici personaje si partide de fictiune . “Actiunea piesei se petrece in mai
1914” .
In preajma primului razboi mondial , Camil Petrescu scrie mai
multe articole sub pseudonimie in “Facla” lui N.D.Cocea , cu care Gelu
Ruscanu are unele trasaturi comune.
Intentia autorului este de a face dintr-un conflict social o “drama
a absolutului”.
 Gelu Ruscanu , directorul ziarului socialist “Dreptatea sociala”
vrea sa-l inlature de la putere pe ministrul justitiei – Saru Sinesti –
deoarece are probe evidente ca acesta este un criminal . Gelu Ruscanu
duce o violenta campanie impotriva ministrului justitiei pe care il acuza
de coruptie , cerandu-i demisia , promitand , in caz contrar , a publica
un document ce-l va trimite “ de pe banca ministeriala pe banca justitiei
“. Este vorba despre o scrisoare de dragoste a Mariei Sinesti adresata
lui , in care afirma ca la originea averii sotului sau sta o crima comisa
de acesta : ucisese o matusa bogata si-i distrusese testamentul ,
devenind astfel unicul mostenitor .
Cand ministrul propune eliberarea din inchisoare a unui detinut
politic, Petre Boruga, “tovaras de partid grav bolnav”, in schimbul
incetarii companiei , camarazii lui Gelu Ruscanu accepta tranzactia .
Eroul se supune hotararii majoritatii . Nu rezista insa presiunii realitatii
si se sinucide , chiar cu pistolul lasat de fosta sa amanta, Maria,
repetand destinul tatalui sau .
Anterior, politia viziteaza redactia ziarului il ameninta pe Gelu ,
dar acest lucru nu-l intimideaza . O matusa, Irena, ii povesteste lui Gelu
ca tatal sau s-a sinucis in urma unei delapidari , iar cel care a acoperit
scandalul , care a pus banii la loc acţionând, din umbra , care a trimis la
studii pe Gelu , este ministrul Sineşti.
Aceste lucruri il impresioneaza pe Gelu . Saru Sinesti vine la
redactie si propune eliberarea unui militant socialist - Petre Boruga in
schimbul incetarii actiunii de presa .
Comitetul de conducere al ziarului considera mai importanta
eliberarea lui Boruga decat inlocuirea unui ministru necinstit cu unul
care , chiar daca nu-i seamana , ar fi putut deveni tot atât de necinstit.
Gelu isi da seama ca a vazut idei pure fiind asemeni flacaului de
la tara care , intamplator , trecand prin padure in Noaptea de Sanziene ,
a vazut ielele, iar acestea i-au luat minţile.
Consecvent principiilor sale etice , Gelu Ruscanu va sfarsi prin
sinucidere ; isi da seama ca nu poateinfaptui dreptatea absoluta .
In debutul piesei aflam ca la Paris un director de ziar , Calmette ,
publica scrisorile de dragoiste adresate lui de sotia ministrului justitiei
si este ucis de aceasta .
Pretextul material care declanseaza actiunea il constituie
campania de presa pe care Gelu Ruscanu o sustine impotriva
ministrului justitiei – Saru Sinesti . Prieten cu Maria Sinesti care-i
fusese iubita , Ruscanu afla dintr-o scrisoare a acesteia catre el ca Saru
Sinesti a omorat o batrana pentru a intra in posesia averii . Batrana se
nummea Manitti .
Insa batalia in jurul documentelor atinge punctul culminant prin
interventia tovarasilor de partid ai lui Gelu . Acestia doreau sa renunte
la publicare obtinand astfel eliberarea unui militant socialist , Petre
Boruga .
In timp ce Gelu Ruscanu este hotarat in numele “ dreptatii
absolute “ sa publice cu orice pret scrisorile, Praida si membrii
comitetului socialist sunt gata pentru o tranzactie , atunci cand o
socotesc utila in interesul cauzei.
Se naste dilema : daca accepta tranzactia propusa devine
complice si “viata nu merita traita cu un astfel de pret “ , daca incearca
sa schimbe ceva , s-ar putea ca totul sa ramana cum a fost , injustitia sa
perpetueze .
Comitetul de conducere hotaraste incetarea campaniei impotriva
lui Sinesti in schimbul eliberarii lui Boruga . Gelu demisioneaza si in
cele din urma se sinucide .
Gelu Ruscanu “ e un barbat ca de 27-28 de ani , de o frumusete
mai curand feminina , cu un soi de melancolie in privire, chiar cand
face acte de energie . Are nervozitatea instabila a animalelor de rasa ...”
El se prabuseste in final pentru ca a vazut “ jocul ielelor “ adica a
cazut prada jocului speculativ si inexplicabil al abstractiilor goale .
In fond , avem de-a face cu o ciocnire intre “ dreptatea absoluta “
si “ dreptatea de clasa “ , dupa care Gelu Ruscanu , nici nu exista . Gelu
Ruscanu nu se preocupa de consecintele actiunilor sale , ci il
intereseaza numai daca aceste actiuni sunt “ juste in sine “ , in acord cu
principiul de “justitie universala “ .
“Daca lupt pentru o cauza , aceasta este dreptatea insesi .
Gelu Ruscanu considera ca “ dreptatea este deasupra noastra “ si
e una pentru toata lumea si pentru toate timpurile .Mai mult decat atat ,
pentru Gelu Ruscanu “ o fericire pe care nu o poti gandi durabila nu e
fericire “ . In conceptia lui adevarul absolut este interpretat metafizic .
Drama lui Gelu Ruscanu consta in aceea ca urmarile actiunilor
sale vin in contradictie cu scopurile propuse , cu vointa sa .
 El se prabuseste nu numai fiindca conceptiile sale s-au ciocnit de
realitatea burgheza , ci mai ales fiindca, finalmente ele au intrat in
conflict cu clasa muncitoare. In acest sens terbuie
interpretata concluzia lui Praida :a avut trufia sa jucede totul . S-a
departat de cei asemeni lui care erau singurul lui sprijin . L-a pierdut
orgoliul lui namasurat .
Praida este un barbat frumos , voinic , de 35-40 ani cu o barba
patrata blonda , ingrijita “ . El pretuieste ideile lui Gelu dar le intelege
altfel . “Ideile sunt asa ca Steaua Polara ... sa mearga oamenii spre ele
cand au carmaci bun ... Dar nimeni nu s-a gandit sa ancoreze in Steaua
Polara .
Penciulescu se adreseaza lui Gelu Ruscanu cu urmatoarele
cuvinte : “Toti sunt pe rand victime si calai “ . Penciulescu este
expresia cinismului pragmatic “ . cine a vazut ideile devine om .
“Trece flacaul prin padure , aude o muzica nepamanteasca si
vede un luminis in lumina lunii , ielele goale si despletite jucand hora .
Ramane inmarmurit , pironit pamantului , cu ochii la ele ... Ele dispar si
el ramane neom“ .
Saru Sinesti “ e un barbat de 46 de ani , inalt , lat in umeri cu
oase tari , si totusi cu aspect uscat . Umerii obrajilor , nasul si barbia ii
sunt ascutite ... Poarta o mustata neagra , tunsa scurt .
In loc sa “ faca fericite sute de familii “ , Sinesti nu are
sentimentul propriei sale puteri decat “ distrugand fericirea sotiilor si
copiilor “ Tiran in familie , dupa cum era criminalul in societate , Saru-
Sinesti avea nevoie de “ rasucirea perversa a constiintelor “ , pentru a
incerca sentimentul fortei propriei sale personalitati .
Urmarile actiunilor sale se intorc , insa , impotriva lui insusi .
Maria – este o femeie , cu corp bine proportionat si molatic de
felina . Are o senzualitate de copil si de salbaticiune .
In drama “ Jocul ielelor “ se confrunta doua lumi:lumea ideilor
lui Gelu Ruscanu si o alta lume reprezentata de : zeitarul mos
Dumitrache , de 50 de ani , aproape orb . Familia pianistului Leilovici ,
cu bunica bolnava de cancer , el tuberculos , sinucigandu-se in final din
cauza mizeriei . Mai este si o altă faţă a acestei lumi : lumea Norei ,
actrita frivola ce-l impinge la sinucidere pe Gelu Ruscanu , trimitandu-i
, ironica , un revolver , si care in cunostinta , il confunda , peste ani , cu
alt amant : lumea fostului ministru Nacianu ce ar dori sa se foloseasca
de compania “ Dreptatii sociale” pentru a provoca demisia generalului
liberal aflat la putere .

Reuniune de familie la Tache Gheorghidiu

Seara trecuta , in casa veche “ mare cat o cazarma , a lui Tache

Gheorghidiu , a aavut loc o intalnire neobisnuita de familie , data fiind
situatia precara a sanatatii batranului .
Tache Gheorghidiu este un batran uscat , negricios , cu mustata
mare . Are un fel de a fi foarte ciudat . Desi are o casa atat de mare si
este bogat , nu foloseste dacat o camera , pe post de birou , dormitor si
sufragerie , pentru a nu face risipa de banii cu lumina si incalzitul , desi
ar avea unde sa cheltuiasca .
Erau prezenti la cina , alaturi de Tache Gheorghidiu, fratele
acestuia Nae Gheorghidiu, membru al partidului liberal, nepotul lor,
Stefan Gheorghidiu, student la filosofie, impreuna cu sortia sa Ela,
studenta la litere, si alti membri ai familiei .
Tache Gheorghidiu purta un sal pe umeri si statea in capul
mesei . Bolnav fiind , era nevoit sa tina regim , neputand manca decat
cartofi fara sare si macaroane la tava .
La inceput , discutia s-a purtat pe tema intrarii Romaniei in razboi
. Politician versat , deputatul Nae Gheorghidiu considera ca Romania
poate avea Ardealul si fara razboi . El se arata foarte increzator in
soarta pe care si-o crea tara , laudandu-l pe Ionel Bratianu , seful
partidului din care face parte .
Discutia aluneca treptat in probleme de familie . Fiecare cauta sa-
i faca pe plac batranului , dorind ca acesta sa se siimta bine , sa fie
multumit , daca se poate sa-i ghiceasca intentiile .
Discutia se indreapta surprinzator asupra vietii lui Corneliu , tatal
lui Stefan Gheorghidiu . Corneliu fusese profesor universitar , publicist
apreciat, dusese o viata foarte agitata , se casatorise din dragoste cu o
femeie saraca , acceptata de familie numai pentru a preveni un eventual
scandal .
Daca era insa constient ca participa la o reuniune mportanta de
familie , reuniune de care despindea viitorul celor care purtau numele “
Gheorghidiu “ , Stefan n-a ezitat sa vorbeasca deschis , clocotind de
nemultumire .
Gasind suficiente resurse morale , tanarul care studiaza filosofia ,
raspunde calm unchiului bogat , ca s-a obisnuit cu gandul ca tatal sau
nu i-a lasat avere , si chiar se bucura de acest lucru , justificand ca
mosteniriile nu sunt lipsite de primejdie .
De cele mai multe ori parintele bogat transmite copiilor nu numai
averea , dar si anumite insusiri prin care o agonisise , cum ar fi un obraz
mai gros , ceva din slutenia nevestei luata binenteles pentru avere si nu
pentru frumusetea fizica , flexibilitatea coloanei vertebrale , daca nu
cumva chiar rahitismul .
Dintre toti numai Ela intelese gestul disperat al sotului ei si risca
alaturi de el , aparand memoria celui care fusese Cornel Gheorghidiu .
Bineînteles ca atitudinea lui Stefan este interpretata ca o
obraznicie de catre Nae , politicianul care imediat se desolidaarizeaza
de o asemenea atitudine si-l linguseste si mai mult pe fratele sau mai
mare , bolnav dar bogat .
 Toate intentiile lui Nae raman insa fsara raspuns . Batranul era
din ce in ce mai incruntat . Apoi , cand nimeni nu se astepta , Tache
Gheorghidiu s-a retras , dar nu inainte de a se desparti , dupa obiceiul
familiei , de ceilalti , intinzandu-le o mana spre a-i fi sarutata .
Trezindu-se in strada , familia asista la o scena si mai crunta .
Deputatul livid era gata sa-l ia de piept pe Stefan pentru interventia lui
necontrolata din timpul cinei , care ar fi putut aduce dupa sine
supararea bartanului .
Dupa moartea bartanului Tache , in mod surprinzator , averea a
fost lasata lui Stefan Gheorghidiu , semn csa batranul apreciase modul
sincer de a fi al nepotului sau .

In tren unii calatori dezbat problema

intrarii Romaniei in razboi

In toamna de dinaintea izbucnirii razboiului , Stefan Gheorghidiu

a fost nevoit sa calatoreasca in apropiere de Curtea de Arges , avand de
rezolvat unele probleme tinand de mostenirea unei paduri .
Daca peisajul , cu bogatia de nuante cromatice , il fascina , nu
aceleasi lucru se putea spune despre calatorii din compartimentul
alaturat , care discutau , erau galagiosi si emiteau interjectii de tot
felul .De altfel si in tren , ca si pe tot cuprinsul tarii , se discuta despre
posibilitatea intrarii Romaniei in razboi .
Desi incearca sa se calmeze , sa revina asupra peisajului linistitor,
Stefan avea senzatia ca participa la un spectacol perfect regizat .
 Predescu , un domn cam de cincizeci de ani , cu ochi vii si
mustata mare , le explica celor din compartiment de ce trebuie neaparat
sa intre Romania in razboi , fara sa aiba o pregatire speciala , fara
munitii fabricate in tara , bazandu-se numai pe eroismul si spiritul de
sacrificiu innascut al romanului .
El considera ca armatei ramane nu-i trebuie o pregstire temeinica
pentru a intra in razboi , nu are nevoie de tunuri , de munitie . Acestea
vin de la sine , dupa intrarea Romaniei in razboi , prin ajutorul dat de
Franta . Tunurile sunt necesare frantuzului sau neamtului . Nadejdea
romanului este baioneta , ea este arma romanului , si la nevoie , lupta
cu patul armei .

“ Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu “

1.Discutia dintre ofiteri inainte de lupta

Ofiterii discutau intre ei pe tema intrarii batalionului lor spre

campul de lupta . Capitanul Floroiu intreaba pe cei doi “ pesimisti “ ai
regimentului – Stefan Gheorghidiu si Orisan – daca va fi necesar sa
inainteze si ei .
 Orisan este de parere ca este suficient numarul soldatilor angajati
in lupta . Mai multe batalioane ar putea determina greseli de tactica
militara asa cum se intamplase chiar cu o zi in urma , cand artileria
trasese in propriile trupe .
In seara de dinaintea luptei, batalionul este pus in mars .
Gheorghidiu se obisnuieste cu gandul mortii . Orisan se arata insa
nemultumit de faptul ca batalionul marsaluieste , patruleaza pe
flancuri , expunandu-se in fata inamicului .
Vor proceda asa pana aproape de zori , la ora trei dimineata ,
cand se opresc la poalele unui deal .
Gheorghidiu intelege ca va urma una din zilele cele mai grozave
din viata lui , daca nu cea mai groaznica .
“ Durabila halucinatie de foc si trasnete . “

2. Retragerea armatei in fata inamicului .

Batalionul lui Gheorghidiu trece o rapa , urca un povarnis si

intalneste doua furgoane de bagaje nemtesti , parasite probabil in
graba . Furgoanele erau pline de bunatati . Dupa ce s-a aprovizionat ,
batalionul a urcat pe un deal . La un moment dat la 300-400 metri apare
un calaret , care ii priveste catva timp si apoi dispare . Treptat se arata
din ce in ce mai multi . Luptatorii romani nu inteleg intentia
inamicului , incolonat la un mars .
Sublocotenentul Stefan cere sa se traga o salva care sa impiedice
punerea in baterie a inamicului . Gheorghidiu primeste ordinul sa
asigure retragerea batalionului , dar el nu intelege ce rost are aceasta
protejare , cand nici nu sunt atacati .
In sfarsit izbucneste conflictul armat . O salva de obuze se
prabuseste asupra lor . Instinctiv , oamenii se napustesc spre paraul care
are un mal mai rapos si i-ar putea proteja .
Batalionul li Gheorghidiu primeste semnalul de retragere .
Inamicul inainteraza si mai mult , obuzele spargandu-se in plutonul
romanesc . Disperati oamenii stau cu obuzul lipit de pamant in speranta
ca se va ivi un adapost .
Cand tirul artileriei se opreste , fug la intamplare , in speranta ca
se vor ascunde in rapa . Insa orice incercare a lor de a fugi indarjeste
mai mult inamicul . Pamantul se transforma , rascolit de obuze , intr-o
ploaie care ii acoperea cand si cand . Un soldat repeta ca intr-o litanie :
“Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu . “
Cand au ajuns in mocirla , inamicul ii vaneaza din nou . Soldatii
se afunda in apa si noroi , lasandu-si afara numai capetele . In fata lor ,
patru tunuri trag necontenit , dar se opresc , nemaisimtind nici o
miscare , dupa vreo jumatate de ora . Acelasi soldat , Marin Tuchei , isi
repeta litania . Unii isi aruncasera armale , considerandu-le inutile , ba
mai mult, ca ii impiedica sa alerge in voie .
Alergand deznadajduiti , sunt urmariti de inamic . Obuzele
explodate in mlastina ii improasca cu noroi .
Pana spre pranz reusesc sa ajunga in sat . Artileria inamica ii
ataca din nou . Intre timp isi evaluasera pierderile , constatand ca
lipsesc numai 16 .
In sat , unde se mai aflau si alti ofiteri cu plutoanele lor , nu
tragea artileria .

Interviu cu Stefan Gheorghidiu dupa intoarcerea

din razboi

– Domnule Gheorghidiu , ati putea relata pentru cititorii nostri

cateva
dintre intamplarile traite pe campul de lupta , care sa arate ororile
razboiului?
– Imi amintesc cu groaza exploziile , zgomotele obuzelor pe
care le
percepeam ca pe niste cuie in timpane sau ca niste cutite in maduva
spinarii . Pot spune ca am trait o adevarata drama – drama razboiului ;
durabila halucinatie de foc si trasnete . Salvele de obuze se prabuseau
asupra noastra , soselele crapau in explozii cumplite . Nu-ti mai puteai
da seama care oameni sunt morti si care numai culcati . Imaginea care
imi staruie in minte este aceea a ingroparii oamenilor de vii . Imi
amintesc foarte bine : primisem ordin de retragere . Inamicul inainta ,
iar obuzele ţinteau in batalionul pe care-l conduceam . Exploziile se
spargeau in batalionul pe care-l conduceam .
 Exploziile se succedau organizat . Noi percepeam auditiv fiecare
lovitura si asteptam cu incordare , moartea , ca pe o izbavire . Am fugit
la intamplare , sperand ca ne vom putea ascunde intr-o rapa . Dar
rascolit de obuze , pamantul se transforma intr-o ploaie care ne
acoperea cand si cand . Un camaraad repeta ca intr-o litanie “Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu...“ .
R: Ce ne puteti spune despre partea frumoasa a razboiului , despre
eroismul soldatilor nostri , despre bucuria cu care porneau la lupta ?
Trebuie sa mentionez pentru cititorii revistei ca dvs. Ati fost ranit in
razboi si decorat .
Gh: Ideile acestea dupa care porneam la lupta in zgomotele trompetelor
, tobelor , ca la nunta , ssau cantand , sunt false . La atac nu se pronea
cu discursuri , soldatii nu chiuiau de bucurie cand primeau ordinul de
lupta . Nu poate fi vorba de nici un fel de eroism . De multe ori , manati
de dorinta instinctiva de a supravietui , soldatii isi aruncasera armele
pentru a fugi mai usor , iar cei care le pastrau , le considerau inutile .
Pretutindeni , vazdhul era bantuit de fantomele celor morti , dar si ale
celor vii .
R: Ati putea descrie masacrele razboiului sau locurile presarate cu
cadavre?
Gh: Razboiul este o grozavie ata de insuportabila , incat e de prost gust
sa i se exagereze atrocitatiile de abator . Orgiile de sange si foc sunt de
domeniul fanteziei . Munti de cadavre n-au existat . Nu curg rauri de
sange la razboi , nu sunt atacuri la baioneta , masacre .
R: Confruntarea aceasta cu realitatea dura a razboiului a schimbat ceva
in viata dvs. ?
Gh: Experienta razboiului m-a marcat profund . M-am simtit detasat
de mine si de tot ce a fost candva in viata mea . Acum totul e parca din
alt taram , iar intre prezent si trecut abia daca mai e firul de ata al
gandului intamplator .
 Fred Vasilescu as-a decis sa scrie intamplarea din august ,
incepand de la 1 octombrie , pe motiv ca o vreme este ocupat cu un
reprezentant al unei societati engleze de avioane venit la Bucuresti .
Incepand sa scrie , a constatat ca merge greu , frazele nu-si au
fluiditatea fireasca , propozitiile se incurca . Scriitorul i-a recomandat
sa scrie direct, asa cum ii vine vreo intentie de stilizare , pentru ca totul
sa fie autentic .
Era o zi frumoasa de toamna tarzie , dar cu un cer scamos si
scazut . Nu era frig ci doar putina umezeala .
In aceasta zi scriitorul a aflat de ce Fred nu a vvenit la ora
stabilita cu o seara inainte . In dreptul bulevardului Regina Maria ,
vanzatorii de ziare raspandeau editia speciala si , din numai patru
randuri , scrise cu cerneala neagra , groasa , afla despre groaznicul
accident de avion de langa Ciulnita , accident in care Fred Vasilescu isi
gasise sfarsitul . Tanarul aviator plecase dincolo , ducand cu el
misterulk unei vieti si al unei drame de care se eliberase numai partial
prin scris . El incercase sa doboare recordul lumii la viteza 500Km/h ,
pe un avion romanesc , netinand seama de vremea nefavorabila . Fred
Vasilescu a incercat sa aterizeze din motive necunoscute , pe care
probabil le va lamuri ancheta .
Scriitorul gandi ca ar fi vorba despre o sinucidere , tinand seama
de continutul manuscrisului , dar admite acest lucru drept o simpla
ipoteza .
 Dupa lungi framantari sufletesti , scriitorul a ajuns la concluzia ca
este dator sa-i faca cunoscut doamnei T. jurnalul lui Fred .
Scriitorul insa i-a spus ca Fred aiubit-o tot atat de mult . Doamna
T. s-a aratat insa neincrezatoare in vorbele lui , desi si-a amintit ca
unele gesturi ale lui Fred tradau iubirea ascunsa .
Nu-si poate explica insa nici in acele momente care era motivul
pentru care Fred o ocolea .
Scriitorul s-a indreptat catre un scaun din colt pe care se aflau
caietele lui Fred . Alaturi era un aparat radio despre care afla ca nu mai
functioneaza , deoarece acest aparat ii adusese doamnei T. vestea mortii
iubitului ei . Apoi scriitorul i-a inmanat caietele lui Fred .
Din tremurul mainilor , din paloarea chipuli . el intelege cu cata
nerabdare si emotie frumoasa doamna astepta sa-l reintalneasca pe Fred
, cu care nu mai comunicase de trei ani .

Praida , Gelu Ruscanu si Penciulesu discuta pe tema

dreptatii

La ora noua fara un sfert seara , in biroul directorului de la

“Dreptatea sociala” a avut loc o discutie pe tema dreptatii , la care
participa , alaturi de Gelu Ruscanu , Praida si Penciulescu .
Gelu Ruscanu nu concepe un alt tip de dreptate decat acela de
dreptate absoluta , adica neconditionata social sau politic . Cauza
oricarei lupte trebuie sa fie dreptaea insesi . Directorul ziarului se arata
profund atasat de clasa muncitoare , considerand ca dreptatea este
alaturi de ea . Totodata , recunoaste ca toate acestea sunt idei abstracte ,
fiind convins ca ideile nu vor disparea niciodata .
Penciulescu gaseste pentru acest mod de a vedea lucrurile al lui
Gelu Ruscanu o analogie cu jocul ielelor . Pentru el , Gelu Ruscanu este
intelectualul care a vazut idei pure , fiind asemeni flacaului care ,
intamplator , trece prin padure , vede jocul ielelor , ramane inmarmurit ;
zanele nu il iarta , lasandu-l paralizat sau cu mintea aiurea , in cazuri
mai fericite cu nostalgia absolutului . Ielelor nu le place sa fie vazute de
muritori . Unii indivizi trec mai usor peste imprejurari neplacute , de
pilda o musca gasita in mancare , in timp ce altii se schimba la fata ,
devin cadaverici si incapabili de a actiona pentru multa vreme ,
devenind victima propriilor lor senzatii .
Praida este de parere ca ideea dreptatii absolute vehiculata de
Gelu este cel putin prea abstracta , ca o geometrie . Pentru militantul
socialist Praida cauza singura este cea care arata care fapte sunt bune si
care sunt rele . El considera ca dreptatea e conditionata de interesele
muncitorilor . Praida vede in felul in care Gelu concepe dreptatea un
mod periculos , o dreptate formala , abstracta , care il va lasa
suspendat , fara nici un punct de sprijin in realitatea materiala .
Asadar trei moduri de a intelege dreptatea .

Interviu cu Saru Sinesti , ministrul justitiei

– Domnule Saru Sinesti , ziarul “Dreptatea Sociala” duce o

violenta
campanie de presa impotriva dvs. Carui fapt se datoreaza ?
– Din principiu eu nu citesc gazatele care ma ataca . Unm
ministru nu
poate sta sa citeasca toate ziarele care il ameninta ... Unde am
ajunge ? ... Am aflat insa de atacurile la adresa mea din ziarul
“Dreptatea sociala” , saptamana trecuta , la club . Dar nu am dat nici o
importanta amenitarilor . De buna seama ca vreun redactor zelos , in
criza de subiecte , a vrut sa animeze foaia ...
– Directorul ziarului este Gelu Ruscanu. Dvs. ati fost prieten cu
tatal acestuia . Ar putea fi vorba despre ceva personal ?
– Da, d-l Grigore Ruscanu mi-a fost prieten foarte apropiat . Dar
si cu
fiul sau sunt in relatii de prietenie . Sunt convins ca articolele din ziar
nu-i apartin . In orice caz nu poate fi vorba despre ceva personal , cu
atât mai putin o razbunare .
 – Care este parerea dvs. referitor la dreptate : exista sau nu
exista
dreptate in societatea noastra ?
– Consider ca nu exista dreptate pentru cei mai multi acolo unde
nu exista pentru unul singur . Scopul nostru , al celor din Miniserul
Justitiei , este sa infaptuim aceasta dtreptate individuala . Si sunt in
masura a afirma ca, in buna parte am reusit .

Interviu cu Gelu Ruscanu , directorul

ziarului “Dreptatea sociala”

– Domnule director , ziarul pe care-l conduceti duce o violenta

campanie
de presa impotriva ministrul justitiei , d-l Saru Sinesti . Ce acuzatie i se
aduce ?
– L-am acuzat pe ministrul justitiei de coruptie , ceea ce a
alarmat guvernul
. D-l Saru Sinesti nu mai poate ramane in functia de ministru al
justitiei . Mi se pare inadmisibil . Am probe evidente ca Saru Sinesti
este un criminal .
– Credeti ca veti reusi sa schimbati ceva ? Nu v-ati gandit la
eventualitatea in care-i va lua locul ar fi de asemenea , un ministru
corupt ?
– Da, m-am gandit ... Nu stiu daca am sa indrept lumea . Dar as
fi fericit daca as reusi cel putin sa abat omenirea din calea
raului atat cat bate un fir de nisip albia unui rau . Oricum ,
datoria mea este limpede , precisa .Ma ingrozesc la vederea
atator ticalosi pe care le tolereaza aceasta societate capitalista .
Nu va fi niciodata dreptate in lume pana cand ideea de
dreptate nu va ramane intangibila , absoluta .
– Considerati ca aceasta scrisoare aduce suficiente dovezi pentru
acuzatia adusa ?
– Sunt absolut convins ca nu este cazul sa ma indoiesc de
veridicitatea ei, a documentului . Aceasta scrisoare contine
purul adevar . Iar daca am puterea de a spune ceea ce spun ,
 aceasta vine din constiinta dreptatii absolute . Cum ar fi
dreptatea daca nu absoluta ?

Interviu cu Saru Sinesti dupa

sinuciderea lui Gelu Ruscanu

– Domnule ministru , imediat dupa incetarea campaniei de presa

impotriva dvs. de ziarul “Dreptatea sociala” , directorul acestuia , d-l
Gelu Ruscanu , a demisionat si apoi s-a sinucis . Exista vreo legatura
intre atacurile la adresa dvs. si sinuciderea directorului ziarului ?
– Nu poate fi vorba de nici o legatura intre sinuciderea d-lui
Gelu
Ruscanu si acuzatiile care mi s-au adus in paginile ziarului pe care-l
conducea . Sunt convins ca acuzatia de coruptie care mi-a fost adusa nu
i-a apartinut d-lui Gelu Ruscanu , care mi-a fost bun prieten .
Amenintarile la adresa mea , in primul rand , nu aveau nici un temei
real , iar in al doilea rand scopul lor era de a provoca scandal . Probabil
ca vreun redactor zelos a vrut sa animeze foaia . Dar atacurile presei nu
trebuie luate in serios . Cert este ca moartea d-lui Gelu Ruscanu , pe
care eu o regret foarte mult , nu a avut nici o legatura cu atacurile la
adresa mea .
– Am aflat ca , pe cand “ Dreptatea sociala ” va acuza de
coruptie , s-au facut numeroase presiuni asupra directorului
ziarului . Dvs. ati actionat cumva in acest sens ?
– Nu . De altfel nici nu stiam despre aceste lucruri . Poate politia
a vrut sa puna capat acestui scandal . Dar eu nu cred ca d-l
Gelu Ruscanu a fost amenintat .
– Cum v-ati simtit in calitate de ministru al justitiei , acuzat de
coruptie ?
– Am ajuns ministru prin propriile mele puteri . Cu fortele mele
am
reusit sa ma fac ascultat de oamenii de frunte ai tarii . Intotdeauna am
fost atacat de presa , pentru ca multi vor sa ma inlature de la putere .
Dar niciodata nu am lat in serios atacurile din ziare . Eu stiu o vorba de
la tatal meu : cati caini m-au latrat , toti au turbat ... Stiu sa primesc
lovituri . Sunt indiferent la toate atacurile ziarelor .
 Este adevarat ca amenintarile din “Dreptatea sociala” au fost
grave . Dar au fost simple nascociri ale ziaristilor …