-a nascut la 1884 in localitatea Parscov(Buzau).

Data naste-
rii este incerta. Dupa documente, dupa actul de nastere descoperit
mai tarziu, aflam ca s-ar fi nascut la 27 noiembrie 1884. Dupa mar-
turiile familiei, s-ar fi nascut in noaptea de 12 spre 13 noiembrie, in
ajun de Sf. Paraschiva (Sf.Vineri)- dupa marturisirea inregistrata
pe banda, a unor surori mai mari, Maria si Ana. A doua data de
nastere va fi respectata de scriitor.
Numele familiei este Voicu, iar numele de Voiculescu, desi va
fi consemnat in primele matricole scolare, oficial nu va fi recunos-
cut decat in 1950, cand, printr-o hotarare a Comitetului Provizoriu
Bucuresti, in urma unui decret, se rectifica numele de din Voicu in
Voiculescu. Vasile era al saselea copil in familie. Tatal, Costache
Voicu, era fiul unui negustor bacan, originar din Transilvania. Ma-
ma se numea Sultana Ion. Dupa insemnarile unui fiu, Ion Voicules-
cu, scriitorul s-ar fi nascut in Vinerea Mare, cu “caita” pe cap, fara
moasa. Lucrul acesta inseamna ca era predestinat.
Copilaria si-o petrece in satul natal, o zona a apelor si tocmai
una din placerile sale va fi aceea de a innota. Poate tocmai din
aceasta cauza va pastra cu sfintenie obiceiul de a face un dus rece
in fieca-
re dimineata. Ii placea sa hoinareasca prin imprejurimi, in pasul
Buzăului si intr-una din zile descopera “Hanul cu ursi” vestit prin
partea locului, asezat la o raspantie de drumuri. Hanul era un fel de
trecatoare intre munti si ses. Prima data ar fi fost dus acolo de tatal
său si s-ar fi speriat atat de tare, incat a fost nevoie sa fie descantat,
afumat cu par de urs, deoarece tresarea si in somn. Treptat, s-a
deprins cu aceste jivine, si chiar i-au fost atat de dragi, incat le-a
iubit toata viata. La inceput, le arunca covrigi, ursarilor le arunca
parale, pe urma a inteles ca toata agoniseala aceea o luau ursarii,
tiganii si-o transformau in bautura. Scriitorul ii va asemana pe
tigani cu zanele din povesti.
Dupa cum isi aminteste scriitorul, hanul era o “scoala”, iar
locul atragea lumea in zi de sarbatoare. Tot acolo se tinea si ho-
ra, iar in apropiere se infiripa un fel de targ. Venind lume de pretu-
tindeni, copilul Vasile, caruia ii placea sa mearga cat mai des pe la
han, afla tot felul de datini, superstitii. Cel mai mult l-au impresio-
nat credintele despre Iele sau Sanziene. Atunci ar fi aflat ca acestea
joaca in vazduh, aduse de vantul turbat si deobicei nu fac rau decat
acelora care le incalca poruncile. Ielele treceau pe deasupra caselor
jucand si cantand dezbracate si nu era bine sa le auzi cantecul.
Cand s-a facut mai mare, copilul obisnuia sa mearga singur la
han, chiar de zece ori pe zi, fiind musteriu nelipsit in rand cu ursii.
La un moment dat, asista la o intamplare extraordinara. Hangiul a
chemat oameni sa sape o ghetarie. Tot sapand, la o adancime de
doua straturi de om, lucratorii s-ar fi gasit infricosati deoarece
dadusera peste niste oase nazdravane. La inceput, au crezut ca sunt
oase de capcaun. Erau oasele uriase cat bolovanii si o tigva cat
cazanul de facut tuica. S-a adunat lume multa atunci si oamenii isi
dadeau cu parerea. Unii ziceau ca erau ciolane de jidovi, care au
pierit odata cu potopul lui Noe, altii spuneau ca erau ramasite de
zmei. O baba i-a lamurit pe toti, spunand ca erau oaselor ingerilor
rai, pe care i-a alungat cu fulgere si trasnete Arhanghelul si, cand
au cazut, a plesnit pamantul si i-a inghitit.
Tot in copilarie, Vasile e impresionat si de viata religioasa, asa
cum se desfasoara in satul natal. Cele mai frumoase obiceiuri erau
de Pasti, legate de Saptamana Patimilor si apoi de Inviere. Casa
parinteasca era strajuita parca de paduri, de vagauni negre ale
muntilor. Apoi, copilul s-a abisnuit cu scaldatul, cu pescuitul in
apele repezi de munte.
Studiile secundare le urmeaza la Buzau, trecand apoi la
Bucuresti la Liceul Gh. Lazar. Locuia cu familia unei surori mai
mari, Florica, maritata cu un inginer. Va fi coleg in anii de liceu cu
Demetrescu-Buzau si viitorul dramaturg George Ciprian(“Omul cu
martoaga”). Era atras de poezie si dupa terminarea liceului se
inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie. Abandoneaza aceste
studii dupa un an, caci familia surorii sale dorea ca tanarul sa
urmeze medicina. Va urma medicina si se va casatori cu o colega
de facul-
tate, Maria. In calitate de medic, in 1913 participa la campania din
Bulgaria. In timpului primului razboi mondial este mobilizat din
nou cu gradul de locotenent, medic, fiind insarcinat sa organizeze
un spital mobil in Moldova, in spatele frontului de la Marasesti.
Experienta aceasta de viata va fi folosita pentru volumul de poezii
patriotice: “Din Tara Zimbrului”.
Tot acum publica volumele:
“Poezii” – 1916
“Din Tara Zimbrului” – 1918
“Parga” – 1921
“Poeme cu ingeri” – 1927
“Fata ursului” – 1930 – piesa de teatru –
“Destin” – 1933
“Urcus” – 1937
“Intrezariri” – 1939
In 1944, la Editura Fundatiilor Regale apare editia definitiva
“Poezii”. Dupa 1944 nu va mai publica din cauza evenimentelor
postbelice, desi continua sa scrie (va fi medic la Domeniile Regale
in perioada interbelica.) Dupa al doilea razboi, continua sa scrie si
poezie si proza. Cum s-a intamplat cu multi intelectuali, si
Voiculescu va fi arestat dupa razboi, condamnat la ani grei de
inchisoare, din care nu a facut decat patru; 1958 – 1962. Fusese
acuzat ca ar fi scris literatura dusmanoasa regimului comunist si ar
fi citit in adunari secrete. Intre 1955 – 1958 frecventeaza Cenaclul
Literar din casa lui Barbu Slatineanu. Acum descopera mergand
frecvent la manasatirea Antim, viata spirituala isihastra, facand
parte din gruparea “Rugul Aprins”. Dupa 1948, staret al manastirii
Antim avea sa devina Benedict Ghius. El reunea o comunitate de
calugari si laici, care tratau credinta ca pe un act de comunicare vie
cu Absolutul, practicand indeosebi rugaciunea mintii si a inimii.
Persoanele ce frecventau manastirea erau tineri, chiar foarte tineri
din lumea citadina. Pentru ei, viata monahala departe de pitoresc
sau de evlavia samanatorista reprezenta o chemare catre
Dumnezeu, o chemare a Absolutului. Cel care avea sa coaguleze
acest grup in jurul icoanei grupului “Rugului Aprins” avea sa fie
Andrei Scrima, un tanar deosebit de frumos, asemanat de
Voiculescu cu Luceafarul eminescian. Andrei era un om deosebit,
la numai 15 ani absolvise Liceul si la 18 ani Facultatea de
Filosofie, ramanand asistentul lui Anton Dumitriu la catedra de
logica si metafizica. De asemenea, va face si Facultatea de
Teologie, pregatindu-si doctoratul in India si Franta. Va fi mai apoi
frate si calugar la manastirea Antim, stabilindu-se apoi in
strainatate.
Vasile Voiculescu va fi arestat in noaptea de 4 spre 5 august,
eliberat la 2 mai 1962. Va iesi foarte bolnav din inchisoare, nu va
mai putea merge pe picioare, singur. Pe 25/26 aprilie 1963, dupa ce
refuza sa manance moare.
Dupa 1964 - destinul postum al operei lui Vasile Voiculescu.
Sunt reabilitati marii scriitori. Sunt publicate treptat scrierile de
dupa al doilea razboi, mai intai in 1964 apare volumul de poezii
“Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare in traducere
iamginara de Vasile Voiculescu”.
Treptat, apar in diferite reviste fragmente din proza lui
Voiculescu sau unele poezii (în revistele: “Steaua”, “Tribuna”,
“Romania literara”, “Convorbiri literare”).
In 1966 apar volumele “Povestiri” (cuprinzand lucrările in
proza: “Capul de zimbru”, “Revolta dobitoacelor”, “Pescarul
Amin”, “Lostrita”, “Sezon mort”, “Ciorba de bolovan”, “Ispitele
parintelui Evtichie”). Cel de-al doilea volum cuprinde povestirile:
“Ultimul berevoi”, “Diavolul alb”, “Viscolul”, “Caprioara din
vis”’, “Fata din Iava”, “Iubire magica”, “Lipitoarea”, “Lacul rau”.
1968 – apar 2 volume de poezii (Ed. antologica)
1970 – romanul “Zahei Orbul”
 1994 – poezii religioase “Calatorie spre locul inimii”
1998 – volumul “Integrala prozei literare”, ce cuprinde
intreaga proza.

In literatura interbelica, V. Voiculescu este poetul cu cea mai

mare inclinatie religioasa, desi unii dintre critici au contestat acest
lucru. La Voiculescu, sentimentul religios este puternic inradacinat
si strain de orice indoiala filosofica. Dupa N. Crainic, Voiculescu
se incadreaza de-a dreptul in credinta crestin-ortodoxa, asa cum
Paul Claudel se integreaza in catolicism prin versurile si odele sale
liturgice. Ion Pillat considera ca poezia lui Voiculescu este cea mai
interiorizata din cate a avut vreodata literatura romana, precum si
cea religioasa.
Primul volum “Poezii” – 1916 – cuprindea o serie de lucrari ce
evoca cu nostalgie icoana satului natal, care ii parea cu trecerea
anilor “ca un barlog scobit in cremeni sparte”; autorul plange mai
ales pustiirea casei parintesti, aflata acum pe maini straine (“Casa
noastra”).
In celelalte volume (ex. “Din tara zimbrului”) isi propune sa
glorifice vitejia ostenilor romani in razboiul de intregire a
neamului. In poezia “Popa din Dealul Sarii’ aflam despre o
intamplare nemaipomenita din timpul razboiului, cand o companie
rezista tirului inamic, mai ales datorita unui preot de tara, deosebit
de curajos. Preotul va muri eroic, indemnandu-si camarazii sa
lupte, ca sa alunge armata straina, care ne cotropise tara, deoarece
alaturi de romani s-ar afla chiar Dumnezeu.
“Cand a fost sa moara Neculut” – Acest erou este tot un om
din popor, un cioban care lupta cu vitejie impotriva nemtilor, iar
cand a fost lovit de o schija, a fost tintuit intr-o anumita pozitie, ca
si cand ar fi vrut sa duca fluierul la gura, sa cante o doina.
Dintr-o alta poezie, aflam ca un capitan lupta cu vitejie in
fruntea ostenilor sai, tragand dupa el tot batalionul. Capitanul
moare eroic, iar dupa lupta nu i se mai gaseste cadavrul (se pare ca
acest capitan fusese un arhanghel – “La Cheia Buzaului”.)
Alte poezii trateaza teme de inspiratie direct religioasa: “Pe
cruce’, “Magii”, “Ca pe un diamant”. In poezia “Pe cruce” se
prezinta agonia Mantuitorului, iar plecarea celor trei crai din
Betleem o intalnim in poezia “Magii”.
Voiculescu il slaveste pe D-zeu deoarece a facut din om un
adevarat giuvaier, daruindu-i stralucirea spirituala si eliberandu-l in
felul acesta de intunericul apasator al materiei. Omul a fost
inzestrat cu suflet, dar si cu facultatea de a imprastia din raza
divina aprinsa intrânsul chiar de D-zeu. Treptat, vom observa in
lirica lui Voiculescu mai ales faptul ca sentimentul religios se
interiorizeaza, ia forme alegorice (vol. “Poeme cu îngeri”)
Desi a studiat medicina, formatia stiintifica nu i-a inlaturat
credinta, chiar indeletnicirea sa de medic si-a exercitat-o cu o
daruiere samariteana. Cutreierand prin satele de tara, ca medic de
plasa, a avut prilejul sa-si satisfaca si o curiozitate mereu vie
pentru tot ce alcatuieste zestrea folclorica, adica obiceiuri, creatii
artistice, dar mai cu seama superstitii, vraji, ritualuri, descantece,
chiar leacuri populare l-au interesat. Voiculescu este si in aceasta
privinta un om deosebit de ciudat, un intelectual foarte cult care,
desi stia cateva limbi straine si avea cultura vasta, se simtea
apropiat de primitivitate, dispus sa acorde credit practicilor magice,
doctoriilor ezoterice. Talentul sau poetic s-a implinit intr-o viata
destul de lunga intr-o activitate literara desfasurata pe mai multe
decenii, oferind surprize spectaculoase chiar si dupa moarte. Ii
placeau ceremoniile populare din ambianta mistica care asocia
credintei crestine datinile stravechi, eresurile. La noi, la romani, de
o deosebita importanta este Saptamana Patimilor. Copiii erau
nelipsiti de la ceremoniile religioase locale si in aceasta perioada,
retraiau cu candoarea sufletului infantil legenda sacra a patimilor
Domnului.
“Iisus din copilarie” :
“Şi porneam in cete la padure
Sa adunam calţunasi si viorele
Umpleam de chiot si cantec dealurile sure
Uitand ca esti mort si ca o sa Te împodobim cu ele
Zaceau pe Sfanta Masa biete flori inca infrigurate
Si printre ele lucea zugravita pe icoana
Rosia floare a coastei Tale insangerate
Vineri Te prohodeam apoi de-a bine
Biserica era o slava de fum si para
Vaduvele trezeau toti mortii pe afara
Mama ma strangea la piept cu suspine
Si muream si noi toti cu Tine
Pana ce duminica inviam iara.”
Imaginea acestui Iisus din copilarie ii va ramane sadita pentru
totdeauna in inima ca un sacrificiu suprem pentru rascumpararea
pacatelor lumii. Tocmai de aceea, impresioant ramane finalul
poeziei amintite.
“Mangaietorule incununat cu spini
Oricate amaraciuni am inghitit pe cale
Mi-s inca stupii sufletului plini
De toata mierea amintirii Tale.”.
 Incepand cu volumul “Parga” intalnim adevarata natura
telurica interna a poetului infiorata de puternice aspiratii spirituale.
Limbajul poetic se imbogateste cu expresii cu iz rustic: sovar,
pive, suhaturi, sterlici, corlata. Limbajul capata un aer
rudimentar ,infatisandu-se pictat in culori tari, intr-o pasta
puternica dand impresia de primitivitate naturala, amintind
intrucatva de peisajele lui Andreescu.
Ex. : “Penteleul”:
“Busteni de-a rostogolul se bat cu bolovanii
Prapastia-i zdrobeste cu albele-i gingii
Si hrubele- nefundate scot muget ca vulcanii.”
Mesagerii ceresti participa la toate aceste stradanii dificile si
doboratoare. De exemplu, in poezia “L-am lasat de-a trecut”,
intalnim imaginea unui inger care s-a ivit in fata casei, dar cu un
aer atat de absent, incat pare ca am dori sa fie oprit. S-ar putea ca
tocmai lipsa de initiativa a celui pentru care a venit, sa-i starneasca
ingerului aceasta tristete.
“Nu purta sabie, n-avea in mana crinul
Ratacind pe strada
Si-a aruncat doar ochii la mine in ograda
Unde napadise cucuta si pelinul
Stam pe prispa halucinat
M-a vazut, nu m-a vazut?
Ca nu mi-a luat aminte
Era asa de abatut,
Ca n-am miscat, n-am strigat
L-am lasat de-a trecut inainte.”
Vom observa ca la Vasile Voiculescu, iau chipuri angelice
durerea, regretul, cainta, mila, iubirea, adica mai toate imboldurile
sufletesti in stare sa-l elibereze pe om de rautate. Toata aceasta
zbatere launtrica imbraca formele mitologiei crestine si are drept
tinta mantuirea sufletului.
 ste considerat un poem icoana, care isi are punctul de
inspiratie in Noul Testament. Asa cum marturisea autorul, “m-am
nascut un tip credincios si indraznesc sa spun credincios, chiar
daca nu as fi religios – Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde
dintr-o data. Fericiti cei ce nu au nevoie de logaritmi mistici sau
religiosi ca sa-l afle pe D-zeu.”
Acest poem – icoana inchinat fiului omului ,adica Patimilor lui
Iisus, se incadreaza in lirica de inspiratie crestina, avand aproape
poeme cum ar if: “Pregatiri pentru cina”, “Iisus pe ape”, “Cina cea
de taina”, poezii aparute fie in volumul “Poeme cu ingeri”, fie in
volumul “Parga”.
In Evanghelia dupa Matei ,intalnim aceeasi intamplare, cand
Iisus a iesit impreuna cu Apostolii dupa Cina cea de Taina,
indreptandu-se spre Muntele Maslinilor. Atunci, el I-ar fi rugat pe
Apostoli ajungand in gradina numita Ghetsemani sa sada treji,
pentru ca El se va duce putin, nu departe, sa se roage. Cazand in
genunchi, Iisus îsi cunostea soarta, adica stia ca Tatal Ceresc si-a
trimis fiul cel drag si unic in lume sa moara pentru a rascumpara
pacatele omenirii. Iisus este insa Dumnezeu si Om, are o natura
duala, si daca prin natura Lui divina isi cunoaste soarta, omul Iisus
simte nevoia sa se roage Tatalui, daca este cu putinta, sa amane, sa
treaca paharul cu amaraciuni, paharul care ar rascumpara pacatele
lumii si pe care trebuie sa-l bea; sau daca nu, se va face asa cum
voieste El, sa se faca asa cum doreste D-zeu. Intorcandu-se la locul
unde-si lasase ucenicii, ii gaseste adormiti, ii cearta ca n-au avut
rabdare sa-l astepte si se duce iar sa se roage: “Parintele meu, daca
este cu putinta sa treaca acest pahar ca sa nu-l beau, faca-se voia
Ta”.
Motivul il gasim si in Evanghelia lui Luca dar şi în celelalte
evanghelii.
Asadar in poezia se prezinta rugaciunea lui Isus inaintea
prinderii si vanzarii Lui de catre Iuda. Intregul poem – icoana se
organizeaza in jurul elementelor care tin de natura duala a lui Iisus.
Inainte de a gusta din Paharul Mortii, Iisus ezita, deoarece
indoielile, nelinistile, teama, toate aceste trairi, sentimente, sunt ale
omului Iisus, iar depasirea acestei stari tine de natura divina a
Mantuitorului. Puterea emotionala a versurilor consta in amestecul
suferintelor lui Iisus. El este Fiul lui Dumnezeu, Unicul, de o fiinta
cu Tatal si cu Duhul Sfant si Cel Atotputernic l-a trimis pe pamant
dintr-o nesfarsita dragoste pentru omenire, pentru a-i rascumpara
pacatele, deoarece atunci cand D-zeu a faurit lumea si omul nu l-a
facut muritor, ci a devenit asa in urma pacatului originar, Adam
gustand din marul cunoasterii binelui si raului la indemnul Evei,
care fusese ispitita de Sarpe.
“Iisus lupta cu Soarta si nu primea Paharul…
Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intruna.
Curgeau sudori de sange pe chipu-I alb ca varul
S-amarnica-I strigare starnea in slavi furtuna.”
Observam chiar din prima strofa o succesiune de metafore cu
o deosebita incarcatura emotiva. “Paharul” (metafora) ar
reprezenta patimile, rastignirea si moartea, adica tot ceea ce il
astepta pe Iisus, de altfel asa cum prevazuse la Cina cea de Taina.
Paharul mortii, prin care s-ar rascumpara pacatul originar nu putea
fi luat cu seninatate deoarece Iisus nu era numai D-zeu, era si Om
si tocmai de aceea, traind ca un om, pe pamant, trebuia sa sufere
toate aceste incercari specifice naturii umane. Acum, intervine
elementul crestin-ortodox, autohton chiar, deoarece Iisus a fost
facut sa fie om ca toti oamenii, cu voia Tatalui si tocmai de aceea
se va “lupta cu Soarta” ezitand sa primeasca Paharul. Momentul
acesta iconografic e surprins intr-o lupta indarjita, cu anumita
gesticulatie (“cazut pe branci in iarba”, “se-mpotrivea”. “curgeau
sudori de sange”, “amarnica-I strigare”).
Sesizam prezenta si a altor metafore: “Sudori de sange” ar
putea semnifica elementul uman, iar “chipu-I alb ca varul” ar putea
reprezenta o metafora pentru natura Dumnezeiasca a lui Iisus.
Zbuciumul interior al lui Iisus avea sa se exteriorizeze,
strigatul sau uman se va inalta in slavile cerului, starnind o
adevarata “furtuna” (metafora pentru schimbarea totala a omenirii
dupa moartea si Învierea Sa).
Cititorul sesizeaza acelasi contrast vizual, care evidentiaza pe
de o parte omenescul, pe de alta parte divinul, iar intensitatea
durerii, a sacrificiului suprem capata proprotii cosmice.
In strofa a doua, se merge la inceput pe aceeasi idee a tragediei
omului Iisus, inspaimantat de patimile crucificarii ce va urma, dar
si intelegerea acestui moment prin depasirea lui.
“O mana nendurata, tinand grozava cupa,
Se cobora îmbiindu-L si I-o ducea la gura…
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-I rupa…
Dar nu voia s-atinga infama bautura.”
“Mana nendurata” care il sileste sa bea din paharul mortii ar
putea fi : metaforic, imaginea unui Dumnezeu nainduplecat, care-si
obliga Fiul sa-si accepte soarta. Neînduplecarea lui Dumnezeu
include, insa o nesfarsita iubire atat pentru Fiu cat si pentru
intreaga omenire, pe care trebuia s-o rascumpere moartea lui Iisus.
Bautura din Pahar era “infama”(epitet), iar setea omeneasca
“uriasa”(epitet). Iisus omul se afla intr-o lupta dramatica cu
acceptatrea propriului destin. La randul ei, aceasta silire din partea
lui D-zeu se aseamana cu o mangaiere, deoarece momentul
respectiv trebuie depasit. Senzatia traita de Iisus era de “sete
uriasa” prin care, odata golit paharul amaraciunilor ar putea sa
rascumpere omenirea. Pe de alta parte, natura umana a lui Iisus il
determina sa nu se atinga de “infama bautura”.
In strofa a treia se insista tocmai asupra acestui moment
dramatic de atractie, dar si de respingere pentru “paharul” mortii,
cu continutul lui amgitor.
“In apa ei verzuie jucau sferlici de miere
Si sub veninul groaznic simtea ca e o dulceata…
Dar falcile-nclestandu-Şi, cu ultima putere
Batandu-se cu moartea, uitase de viata!”
Aceasta lupta cu moartea depaseste limitele unei drame
omenesti si reprezinta, in planul alegoric, esenta eternului conflict
dintre trup si suflet, dintre materie si spirit. Continutul paharului
era amagitor, apa era “verzuie” si-n ea “jucau sterlici de miere”.
Iisus presimte ca sub acest “venin groaznic” este altceva, mai
placut, “dulceata” acestui sacrificiu. Cu toate acestea, omenescul
dintrînsul se-mpotriveste cu ultimele puteri, fapt reprezentat
alegoric prin inclestarea falcilor.
Lupta cu moartea naprasnica, cu suferinta, ia o forma dintre
cele mai dramatice, desi Iisus cunostea ca-n “apa verzuie”,
amagitoare, “sub venin” se afla “dulceata” izbavirii in chip de
sterlici de miere.” Aceasta apropiere intre notiuni atat de diferite –
venin-dulceata – are denumirea in stilistica literara de oximoron,
tot asa cum notiuni atat de contradictorii se pot apropia, si puterea
omeneasca in suferinta si dumnezeirea lui Isus transforma paharul
de otrava in dulceata, adica in euforia spirituala a Patimirii pentru
Mantuirea lumii.
“Deasupra, fara tihna ,se framantau maslinii,
Pareau ca vor sa fuga din loc sa nu-L mai vada…
Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii
Si ulii de seara dau roata dupa prada.”
Observam ca aceasta ultima strofa completeaza cadrul
traditional evanghelic cu care a inceput poemul. Zbuciumul
interior este atat de puternic incat el influenteaza si asupra naturii.
Retinem in acest sens imaginea terifianta a maslinilor, care vazand
atata suferinta ,atata framantare, se zbuciumau la randul lor, vroiau
sa se smulga din radacini pentru a nu mai vedea atata chin.
Retinem tragismul acestei viziuni, de parca un vant de spaima ar fi
cuprins nu numai gradina cu maslini dar si intreaga lume, anuntand
sacrificiul lui Iisus si faptul ca toate acestea va duce la schimbarea
din temelii a lumii.
Ultima strofa aduce o natura contorsionata, zbuciumata care
este, de fapt ,o proiectie exterioara a unei drame interioare, careia i
se confera o mai mare profunzime decat in imaginile anterioare.
Acest poem-icoana contine si o tenta epica date fiind versetele
din Noul Testament. Retinem, pe paln stilistic, folosirea verbelor la
imperfect (timp durativ): “lupta”, “curgeau”, “se cobora”,
“jucau”…
 Poemul emotioneaza si prin impresia plastica, pe care o are
asupra cititorului, prin culorile sumbre de inceput de furtuna. De
asemeni, impresioneaza si imaginea “Paharului” (metafora simbol
a suferintei de nainlaturat, suferinta prin care se elibereaza
omenirea din pacatul ei originar.
Spre final, natura, asemeni unui acord muzical realizat intr-o
gama minora, aduce o serie de elemente prevestitoare ale unei
furtuni simbolice. Aici reamintim imaginea maslinilor care se
framanta “fara tihna’, care vor sa fuga din loc, sa nu mai fie
martorii acestui tragic si crucial moment. In acest timp, “vraistea
gradinii” (metafora) este strabatuta de misterioase “batai de aripi”,
in timp ce “uliii” isi adulmeca prada. Metafora “batai de aripi”
poate insemna demoni sau ingeri, expresia mentinandu-si
ambiguitatea. “Uliii” care adulmeca prada pot fi fariseii, cei care I-
au inscenat procesul lui Iisus, I-au dorit moartea cu orice pret.
“Paharul vietii” din care ar fi baut la Cina cea de Taina se asociaza
cu “Paharul mortii”. Dupa o legenda, se spune ca in acest pahar,
pastrat ca o relicva, s-ar fi cules picaturile de sange de sub Crucea
Mantuitorului. In acest fel, paharul devine simbol al puritatii
crestinismului.
Spre sfarsitul vietii, Voiculescu compune poezia “Graalul”. In
concluzie, Voiculescu intelege crestinismul in spiritul Evangeliei
lui Christos, adica Dumnezeu nu se afla in alta parte decat in noi
insine, ceea ce arata ca V. Voiculscu a fost un mare poet, ganditor,
care crede in Dumnezeu, dar il si descrie cu cea mai mare
certitudine, fiind incredintat ca puterea Dumnezeirii se afla in el
insusi, in ei toti, in semenii Lui (in cei care au fost in stare de a-L
descopei si a-L intelege).
 Povestirile lui Vasile Voiculescu, scrise intre anii 1964-1958 si
publicate in volum postum, impreuna cu “Ultimele sonete”…
aparute cu doi ai mai devreme si romanul “Zahei orbul” (1970)
alcatuiesc cea de-a doua secventa a creatiei, cea a maturei
consacrari printre marii scriitori ai literaturii romane.
“Povestirile lui Voiculescu sunt opera unui prozator perfect
stapan pe mijloacele sale si care nu datoreaza aproape nimic
poetului. Prozatorul e un magician la fictiunii”(N. Manolescu).
Destinul lui Voiculescu nu a fost linear, scrierile postum
constituind o surpriza pentru criticii literari. Opera lui Voiculescu a
strabatut drumul de la “elanurile fundamental romantice” si “vointa
neclintita de a razbate in poezie” pana la “solemnitatea calma a
ultimilor povestiri”. Povestirile sunt dominate de un fantastic de
sorginte folclorica, la limita imprecisa dintre miraculos si real.
Temele si motivele sunt in general, vanatoarea, magia, omul
fantastic, animalul totemic. Scriitorul imagineaza o lume
fabuloasa, salbatica, de o extraordinara vitalitate, unde, prin
intermediul vanatorii si magiei, povestitorul intuieste principiile
primordiale ale existentei. Autorul este un imaginativ prodigios,
puternic atras de misterele naturii si de vechile superstitii populare,
pe care le amplifica, le potenteaza, le recreeaza, le confera trasaturi
de fapt unice de senzatie. Eroii povestirilor lui Voiculescu sunt
niste existente arhetipale care realizeaza pe cale magica intoarcerea
intr-un timp si un spatiu arhaic.
Majoritatea povestirilor se incheie cu o incercare de explicatie
rationala a evenimentului fabulos, explicatie ce nu risipeste insa in
totul negura tainei si nici impresia ca proza lui V. Voiculescu se
nutreste din seva cu vechimi imemorabile a miturilor si versurilor
populare.
Ceea ce se poate remarca la povestirile lui Voiculescu este
preferinta pentru situatiile neobisnuite, miraculoase, curgerea
imperceptibila a realului in fantastic, finalul ambiguu deschis
oricarei interpretari, si mai inainte de toate, o extraordinara vocatie
narativa.
“Lostrita” a fost inclusa in volumul “Iubire magica” (1966) si
este mai aproape de formula fabulosului popular.
“Lostrita” este un basm fantastic popular repovestit de autor in
maniera lui Creanga, inspirat din lumea fabuloasa a pescuitului,
vazut ca practica ancestrala, una dintre puternicile legaturi ale
omului cu natura. Povestirea evoca universul fabulos al credintelor
legate de domeniul acvatic. In folclorul romanesc, fapturile
adancurilor au cristalizat in inconstientul colectiv ideea de
fascinatie aducatoare de moarte.
“Lostrita” este o povestire a mitului totemic sau al varstei
inceputurilor in care fiinta umana si-a conservat inca obsesiile sale
satanice, nu s-a desprins intrutotul de conditia cosmica,
primordiala.
 Eroul povestirii este un satean pescar, Aliman, pentru care in
mod firesc, simbolul absolut devine lostrita, regina pestilor din
apele de munte, un peste pe care nu-l prinde, deci un absolut care i
se refuza. Povestirea este incarcata de semnificatii profunde
privind aventura omului in cautarea idealului absolut, este de fapt
un mic studiu al aspiratiei spre absolut.
Aliman se indragosteste in chip miraculos de o lostrita din
bulboanele Bistritei. Aceasta dragoste, neobisnuita si incredibila in
planul vietii reale, va avea un deznodamant tragic in planul
fantastic.
Lostrita este un peste rapitor care traieste in apele repezi de
munte. In imaginatia populara ea a fost asimilata in categoria
mitului sirenei. “Nagoda” si “puita diavoleasca din apele Bistritei”
este ‘o stima vicleana”, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece;
este “dracul de balta”, cu chip de “fata suie care se scalda in
valtori”. Lostrita sirena este corespondentul acvatic al ielelor, al
zanelor care vrajesc pe flacai, asa cum se intampla cu fetele nubile
seduse de “sburatori”.
In acest sens putem spune ca lostrita este o varianta a
sburatorului, cunoscut fiind faptul ca in mitologia romaneasca sunt
consemnate si “sburatoare”, mult mai rele decat “sburatorul”; altfel
spus, nu numai fetele sunt tulburate de presentimentul iubirii.
Dupa spusele unor pescari, lostrita ar fi “cam la doi coti de
lunga si ar cantari dincolo de douasprezece ocale”.
Dar cand vrea sa seduca un tanar pescar, se face de trei ori mai
mare, iese din apa ,luand infatisare femeiasca, si se intinde pe
nisipul argintiu, la soare, incat “de departe ai zice ca e o domnita”.
Pe multi feciori i-a fermecat in acest fel, prinzandu-i in mrejele ei,
ducandu-i pentru totdeauna in fundul apelor, desi unii erau pescari
iscusiti si buni inotatori: “A atras in capcana copii nestiutori si dusi
in ispite de frumusetea ei fara impotrivire. N-a fost om sa-si ia
acolo, in genuna, dajdia ei, unul sau doi insi scosi din minti”.
Flacaul Aliman vrea de mult sa prinda lostrita, stima raurilor.
El se indragosteste fulgerator de aceasta pestoaica fermacatoare si
aceasta iubire cu caracter supranatural ii va fi pana la urma fatala.
 Vrajit de lostrita cara naluceste prin bulboane, Aliman
tanjeste, se topeste ca de o zacere, se imbolnaveste de dragoste la
vederea si stingerea himerei, pastrand in carne “o dezmierdare, ca
un gust de departe al lostritei. Ii simtea mereu povara si forma in
mainile nedibace si in sufletul tulburat”. Lostrita imbina elemente
totemice si magice intr-o ambiguitate ce nu permite vulnerarea
tainei. Ea se metamorfozeaza in fata, evocand insa umanul chiar in
ipostaza ei acvatica, dupa cum in ipostaza umana sugereaza
trasaturile pestelui. Laitmotivul de delicata si torturanta poezie
senzuala al poverii dulei resimtite de bratele flacaului unifica
ipostazele. Fascinat de lostrita abia intrezarita, Aliman este
personajul cu conotatiile omului insetat de absolut, tanjind dupa o
transcendere a realului.
[ nagoda = fiinta ciudata, bizara
puita = neam
stima = fiinta supranaturala in mitologia populara, in-
chipuita ca o femeie care pazeste casa, padu-
rea, apele, comorile. ]
O vara intreaga si o iarna grea, Aliman “a tanjit si a bolit tot
timpul”. Vara urmatoare, dupa trecerea unui ciclu al anotimpurilor,
dorurile care il cuprind se maturizeaza.
Lostrita “il juca si il infrunta pe fata” si nu-i venea sa creada ca
ar mai putea-o atinge, spre a-i “simti dulcea ei greutate, in bratele
pline de amintirea ei”.
( dajdie = tribut )
Spre a-si implini dorurile, Aliman paraseste modul de
existenta, mentalitatea semenilor sai, lumea ordonata a lui D-zeu,
facand apel la puteri magice, la un vrajitor uitat de lume dintr-un
sat salbatic de la izvoarele Bistritei. Vraciul l-a invatat sa
ademeneasca pestele cu o lostrita lucrata din lemn, purtand in
pantece un pestisor cioplit din corn de cerb.
Simulacrul lostritei de lemn, care pare sa aduca dupa sine
aparitia ciudatei fete, apartine gandirii mitice, dominata de
principiul actionarii asupra intregului prin actiunea asupra unei
parti a acestuia. Aliman lanseaza pe ape acest simulacru de lemn al
lostritei, spre a o elibera din forma de peste pe lostrita adevarata.
Pusa in apa, papusa produce minuni, apa Bistritei vine mare si,
provocand inundatii, aduce de sus de la munte o pluta pe care se
afla o fata care nu stia cum o cheama, un fel de salbatica picata
intr-o comunitate omeneasca.
Lostrita fermecata se lasa salvata de Aliman, care o dorea atat
de mult si care o duce in casa lui. Aproape ca nu se mai face
distinctie intre realitate si vis. Dar cand lostrita este rugata de
Aliman – care ii daduse si un nume omenesc – Ileana, sa accepte
consfintirea iubirii lor prin cununie, himera nu vrea sa auda “nici
de popa, nici de biserica”, semn al apartenentei ei la categoria
diabolicului. De altfel, satul vuia de zvonuri cum ca Aliman s-ar fi
insotit cu o “strigoaica care-i suge sangele”. “Era salbatica. Cu
multe ascunzisuri si taine”.
Curand iubirea nefireasca a celor doi fu curmata de mama
lostritei – bistriceanca – care vine si o ia pe fata in satul lor din
munte. Despre bistriceanca, o vrajitoare de pe Bistrita in sus,
nimeni nu stie nimic. Ea sopteste fetei vorbe ademenitoare si in
transa hipnotica, fata si mama pleaca lasand pe flacau intristat.
Bistriceanca este de fapt simbolul interdictiei, al imposibilului.
Aparent numai vindecat de dragoste pentru lostrita, Aliman se
lasa in voia soartei, depersonalizat, devitalizat, lipsit de scanteia
divina a iubirii, insurandu-se cu o “pamanteanca” din sat, deci din
lumea lui. Gestul lui nu este identic cu cel al Catalinei din
“Luceafarul”, care uitase cu totul de “visul de luceferi”, ramanand
“voioasa si teafara”, asemeni oricarui muritor. La Aliman este un
gest de afazie. Se insura numai pentru ca “nu mai avea vointa sa se
impotriveasca nici unei biete fete”. Visul pe care-l are in noaptea
de dinaintea nuntii – se facea ca se insura cu lostrita si-l cununa
batranul vrajitor – dezvaluie nu numai un suflet chinuit de
remuscari si de nostalgii, ci si sensul profund al gestului magic
savarsit de batranul vrajitor.
Dar in noaptea nuntii, care a avut loc “in gura postului, la
mijlocul lui noiembrie, cand noptile sunt bantuite de strigoi lostrita
isi face aparitia in satul de pe Bistrita.
 O zarise un baietan “iesita din liman sub Coasta Iadului”.
La nunta, Aliman bea fara masura si, trezit dintr-un somn
ciudat, vrea sa prinda lostrita si s-o manance la nunta lui. Aliman
isi paraseste mireasa si alearga pe rau in cautarea reginei pestilor.
Apa este mare si, ispitit de lostrita care-l priveste fix in ochi,
Aliman se afunda in bulboana si dispare.
Aliman, aruncandu-se in valuri dupa fantoma lui, surprins de
potopul Bistritei dezlantuite, dispare sorbit de genunchi impreuna
cu ea: “s-a infundat in valurile care, bolborosind manioase, s-au
pecetluit asupra lui pentru totdeauna”
Imaginea dramatica, figureaza lumea cautatorului de valori
absolute care devine victima propriei aspiratii.
Astfel, povestirea se incheie prin triumful iubirii primordiale
care-l cheama intr-un cadru elementar.
In final, flacaul Aliman, aruncat in vartejul apelor dezlantuite,
imbratisand lostrita cu un gest protector, ne ofera o imagine
surprinzatoare. Prin urmare, Aliman este si ramane pana in ultima
clipa un om, chiar daca aruncandu-se in valtoare, iese din universul
sau, din spatiul si timpul specific umanitatii. Iubirea lui Aliman
ramane iubirea unui om – drept argument sta gestul sau protector –
spre deosebire de iubirea cruda ,primitiva, a zanei, care-i aduce
moartea.
Desigur finalul pare paradoxal; aruncat in mijlocul apelor
dezlantuite, nu Aliman are nevoie de protectie, ci lostrita, desi era
in mediul sau acvatic. Desi o fiinta muritoare, omul este si ramane
o fiinta superioara, chiar si acestor zeitati acvatice ,personificari ale
fortelor naturii. Omul este superior prin suflet. Fiintele
supranaturale nu cunosc elevatia spirituala, nu iubesc in sensul pe
care il dam noi cuvantului, nu cunosc suferinta.
Aliman descopera prin moarte adevarata sa conditie.
Adevarata umanitate cuprinde ideea de iubire si nevoia de a
proteja, chiar daca acest lucru se realizeaza prin jertfa de sine.
Traiectoria strabatuta de Aliman este initiatica, in sensul ca prin
dragoste el descopera conditia superioara a umanitatii depline.
 Povestirea “Lostrita” poate fi interpretata si in sens mitologic.
Cu totul deosebit de fantastic, mitologicul presupune un mod de a
vedea lumea cu totul diferit, deoarece mitul este o viziune sacra, o
intamplare primordiala petrecuta in perioada originilor lumii. De
asemeni, miticul are o valoare arhetipala, adica se impune ca
model, ca tipar tuturor intamplarilor similare petrecute in timp.
Conform viziunii mitice, atat viata macrocosmosului, cat si cea a
microcosmosului consta in repetarea unor modele mitice. Timpul
mitic este, din acest motiv, un timp ciclic, un timp al vesnicei
reintoarceri, pe cand timpul realist progreseaza linear.
“Lostrita” este o varianta a mitului iubirii dintre o faptura
muritoare si una nemuritoare. Acest mit este dintre cele stravechi,
cu numeroase variante. Poporul roman a conservat acest mit fie in
basmele stravechi, fie in numeroasele balade si legende (ex.
“Miorita”). In literatura culta, cea mai semnificativa concretizare
este “Luceafarul” lui Eminescu, dar putem aminti si “Domnisoara
Christina” a lui Eliade sau “Riga Crypto si lapona Enigel” (Ion
Barbu).
Viziunea mitologica instituie un timp circular.
Adusa de apele revarsate “la nevreme”, lostrita ne apare drept
o fiinta a inceputului si sfarsitului de lume, o fiinta in afara de
spatiu si timp. Lostrita nu sta sub semnul timpului profan, de unde
si disparitia ei, cautarea acesteia, imposibilitatea gasirii si
identificarea aproximativa intr-un secol trecut.
Caracteristica principala a lostritei, ca zana a apelor, ar fi
capacitatea ei surprinzatoare de a se metamorfoza, de a aparea in
forme deferite, surprinzatoare, fiind cand peste, cand fata, unele
trasaturi amintind dubla ei natura. Acest lucru ne duce cu gandul la
lumea sirenelor din mitologie, care-l amageau pe Ulysse.
Capacitatea aceasta de a-si schimba in mod miraculos infatisarea
reprezinta o trasatura generala a divinitatii acvatice. Aceasta
capacitate de metamorfozare s-ar mai explica si prin faptul ca,
potrivit conceptiei lumii vechi, viata a aparut in apa, iar lumea
intreaga ar fi o metamorfoza a apei. Aceste zane ale apelor, crude
si salbatice ,sunt capabile sa scoata fiinta umana care se lasa atrasa
de vraja lor, intr-un alt timp si intr-un alt spatiu – in timpul mitic,
unde iubirea inseamna moarte, iar inceputul este totuna cu
sfarsitul. In felul acesta, faptura umana, iesind din legile ei
existentiale, ar putea sa schimbe, sa primeasca infatisarea lumii, sa
constituie un nou ciclu, in care disparitia echivaleaza cu nasterea.
Daca la inceput lostrita nu este altceva decat un peste care nu
se lasa prins, treptat izbucneste o iubire intre om si peste. Spre a-si
satisface dragostea, lostrita se schimba in femeie, pastrand insa,
pentru oamenii care o vad, trasaturi ale mediului acvatic.
Descrierea fetei are in ea o prezenţă stranie care sporeste
echivocul originii.
Scoasa din valtoare, ea “nu inghitise deloc apa”.
Lostrita se metamorfozeaza in fata, evocand insa umanul chiar
in ipostaza ei acvatica, dupa cum in ipostaza umana sugereaza
trasaturile pestelui:
“Si dintii cand i-a infipt intr-o coaja de paine intinsa de
Aliman, s-au descoperit albi, dar ascutiti ca la fiare”, iar
“cristalinul ochilor era rece, neinsufletit.”
Din punct de vedere al limbajului, ceea ce impresioneaza de la
inceput in povestirea lui Voiculescu este ceva posesiv, folosirea
unei limbi rurale, inedite, care imprima operei o tonalitate de
expresie ce i-ar putea constitui opersonalitate intr-un domeniu in
care personalitatea este exclusa. Intr-un asemenea material lexical
se manifesta arta de narator a lui V. Voiculescu.
Povestirile lui Voiculescu au fost o exceptionala surpriza
postuma. Materia lor epica este veche – experienţe magice, scene
de vanatoare si de pescuit, moravuri calugaresti, ca si stilul direct
si colorat, lipsit de complexitate si psihologia moderna.
Vanatoarea, pescuitul, eresurile sunt puncte de plecare pentru o
proza cu suport magic si mitic, in care limita dintre real si fantastic
este eludata.
 Spre sfarsitul vietii, Vasile Voiculescu compune un ciclu de 90 de
sonete in maniera shakespeariana. Suita acasta de sonete, de inalta tensiune
pasionala, intregeste paleta poeziei romanesti. Cu sute de ani in urma,
Shakespeare a scris 154 de sonete iar Vasile Voiculescu pornind de la
marele poet, va scrie alte 90 de sonete, numerotându-le in continuare, tocmai
pentru a sugera aceasta prelungire a spiritului shakespearian intr-o viziune
romaneasca originala. Aceste ultime sonete constituie momentul suprem al
liricii lui Voiculescu si una din marile izbanzi ale poeziei noastre de
dragoste. Dar adevarata si marea pasiune a poetului n-a fost iubirea, ci mai
degrabă poezia vazuta ca transfigurare a iubirii.
In sonetele lui Voiculescu, iubirea si eternitatea se interfereaza prin
puterea artei. Nu avem de-a face cu traduceri ci cu poezii originale
intitulate asa din modestie, el considerându-se “Micul Will”.
Sonetul CLXXXIII este al 29-lea dintre cele 90, si se structureaza pe
doua planuri - unul general, conceptual, si al doilea concret, imediat. Ambele
se organizează in jurul unui mic scenariu care concretizează emoţia, un epic
de referinta. (Sonetul este o poezie cu forma fixa realizata pe o anumita
structura, format de obicei din 2 catrene si a tertine cu rima incrucisata si
imbratisata creand o anumita muzicalitate).
 La Shakespeare ca si la Voiculescu sonetul se prezinta ca o structura
compacta mentinandu-se numai impletirea de rime iar ultimele 2 versuri sunt
scrise intr-un alineat.
In primul catren, fiinta umana ne apare supusa trecerii vremii, adică
sub semnul timpului, vremelniciei, atata vreme cat nu cunoaste iubirea, nu
neaparat in sens de Eros.
"Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire
Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra
Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire
Se vestejeste Timpul-in noi ca floarea in glastra."
Fiinta adorata este asemeni florii rupte din gradina, care se ofileste
treptat in glastra. In viziunea lui Voiculescu timpul trebuie inteles ca
„vremuire”, deoarece actioneaza asupra fiintei ducând la destramarea ei, la
vestejirea frumusetii, iar oamenii, asemeni celorlalte fapturi, sunt supusi
legilor timpului.
Poetul considera ca in mod inutil oamenii doresc sa trăiască cat mai
mult deoarece nu are importanta durata trăirii ca dimensiune, cat intensitatea
acestei trăiri.
Cel de-al doilea catren se opune in aparenta primului punând in
centrul
atenţiei cititorului notiunea de eternitate. Poetul considera ca Timpul, poate
fi reintegrat in eternitate prin Dragoste. Versurile finale ale acestui catren pot
fi considerate drept o concluzie aforistica a primelor doua strofe, in sensul
ca "Dragostea e unica vecie data noua".
"Rupt din eternitate, el vrea taram asemeni
Din care altoiul subred sa-si traga seva noua
Noi il primim cu gheata si-l rasadim in cremeni
Cand Dragostea e unica vecie data noua."
Aşadar prima parte a sonetului ar reprezenta o meditatie pe tema iubirii.
Poetul considera ca noţiunea de iubire, dragoste imprima timpului un
inteles. Mai mult, in absenta erosului, timpul devine fragil, se vestejeste ca o
floare. Existenta efemera este simbolizata prin anumite metafore care
exprima trecerea, spatiul inchis, incremenirea (“glastra”,
“altoi” ,“cremeni”).Aşadar cele doua strofe se organizeaza in jurul a doi
termeni fundamentali: Timpul si Iubirea.
"Ci-n van acum te manii pe mine si m-arunci,
Minunile Iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazar la auzul duioaselor porunci
Oricand si de oriunde ma vei striga pe nume,
Chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine
 Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine."
Observam ca Voiculescu face o aluzie explicita la un celebru pasaj din
Evanghelia dupa Ioan in care ni se arata cum Iisus l-a inviat pe Lazar, la
rugămintea rudelor acestuia, strigându-l pe nume si apoi poruncindu-i sa se
ridice din mormant. In felul acesta Iisus a demonstrat oamenilor ca moartea
poate fi invinsa ca si efectele negative ale timpului, ca tot ceea ce
infaptuieste Iisus pe pamant. Iisus este întruchiparea lui Dumnezeu si aceasta
fapta este un semn al iubirii care poate învia si mortii din groapa.
Aşadar in partea a doua a sonetului iubirea capata dimensiunile sacrului
iar incidentul despartirii nu poate distruge ardoarea sentimentului iubirii.
Chemarea iubitei este comparata cu scoaterea din moarte a lui Lazar la auzul
cuvintelor lui Iisus. Altfel spus, sacralitatea iubirii smulge omul de sub
teroarea vremelniciei, piericiunii, efemerului. Toate acestea sunt exprimate
intr-un stil sobru, lapidar.
Pe a doua treapta a intelegerii, iubirea se adreseaza Barbatuui sau
Femeii, ca figuri generice, si dincolo de ele se adreseaza Omului. Avand in
vedere faptul ca Omul este oglinda lui Dumnezeu, facut dupa chipul si
asemănarea Sa, ajungem la al treilea nivel initiatic: sensul iubirii pe care
Dumnezeu o poarta Omului, iubire dovedita prin misiunea salvatoare a lui
Iisus, care a fost trimis pe pamant sa mantuie omenirea. Iubirea va fi ridicata
la rangul de uniune mistica cu divinitatea, in sensul ca timpul individual
este depasit prin iubire si prin arta.
 Ultimele sonete inchipite ale lui Shakespeare in
traducere imaginara
de V.Voiculescu
(varianta de comentariu)

Spre sfarsitul vietii, Vasile Voiculescu compune un ciclu de 90 de

sonete in maniera shakespeariana. Suita aceasta de sonete, de inalta
tensiune pasionala, intregeste paleta poeziei romanesti.
Cu sute de ani in urma, Shakespeare a scris 154 de sonete. Voiculescu
va scrie alte 90 de sonete, numerotandu-le in continuare, tocmai pentru a sugera
acesta prelungire a spiritului shakespearian intr-o viziune, ce apartine poeziei
noastre. “Ultimele sonete...” constitue momentul suprem al liricii lui Voiculescu
si una din marile izbanzi ale poezie noastre de dragoste. Dar adevarata si marea
pasiune a poetului n-a fost iubirea, ci mai degraba poezia vazuta ca
transifigurare a iubirii.
In sonetele lui Voiculescu, iubirea si eternitatea se conjuga prin
puterea transfiguratoare a artei, singura in masura sa scoata omul de sub tirania
timpului si puterea mortii.

“Sonetul CLXXXIII” se structureaza pe doua planuri – unul general

conceptual, si al doilea concret, imediat. Ambele se organizeaza in jurul unui
mic scenariu care concretizeaza emotia, un epic de referinta.
In primul catren, fiinta umana apare supusa timpului, trecerii
vremii, ratacita in temporalitate, atata vreme cat nu cunoaste iubirea:
“Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire
Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra
Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire
Se vastejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra.”
Fiinta adorata este asemeni florii rupte din gradina, care se ofileste in
glastra. Nu intamplator, poetul ortografiaza cu majuscula cuvantul “Timp” asa
cum va proceda in catrenul urmator cu “Dragostea”, considerand ca avem de-a
face cu doua coordonate fundamentale ale existentei noastre. Timpul este inteles
ca “vremuire”, deoarece nu face alceva decat sa masoare destramarea fiintei,
frumusetii, vestejirea ei. Asemeni celorlalte fapturi, si oamenii sunt supusi legii
timpului.
Cel de-al doilea catren se opune primului, in centrul sau stand notiunea
de “eternitate”. Rupt de aceasta, Timpul poate fi reintegrat in eternitate prin
Dragoste. Versurile finale ale acestui catren pot fi considerate drept o concluzie
aforistica a primelor doua strofe, in sensul ca “Dragostea e unica vecie data
noua”:
“Rupt din eternitate, el vrea taram asemeni
Din care-altoiul subred sa-si traga seva noua
Noi il primim cu gheata si-l rasadim in cremeni
Cand Dragostea-i unica vecie data noua.”
In primele opt versuri ale sonetului asistam de fapt la o meditatie pe
tema adevarului subiectiv ca “Dragostea-i unica vecie data noua”. Erosul da
timpului sens, iar corespondentul spatial al acestuia este nemarginirea. In
absenta erosului, timpul devine fragil, se vestejeste “in noi ca floarea-n
glastra”. Deci altoiul eternitatii devine fertil numai pe solul iubirii. Existenta
efemera este sugerata prin simboluri care exprima trecerea, spatiul inchis,
incremenirea: “piericiunea noastra”,”se vestejeste timpul”,”floarea-n
glastra”,”altoiul subred”,”rasadim in cremeni”. Comparatiile sunt de natura
vegetala si animala. Intregul fragment se organizeaza in jurul a doi termeni
fundamentali – Timpul si Iubirea.
A doua parte a sonetului – catrenul al treilea si distihul final – este
dominata de imaginea biblicului Lazar, luat ca termen secund al unei
comparatii dezvoltate:
“Ci-n van acum te manii pe mine si m-alungi,
Minunile Iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazar la auzul duioaselor porunci
Oricand si ori de unde ma vei striga pe nume,
Chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine,
Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine.”
De fapt Voiculescu face o trimitere explicita la un celebru pasaj din
Evanghelia dupa Ioan, in care ni se arata cum Iisus l-a inviat pe Lazar strigandu-
l pe nume si apoi poruncindu-i sa se ridice din mormant. In felul acesta, Iisus a
demonstrat oamenilor ca moartea poate fi invinsa, ca si efectele negative ale
timpului. Ca tot ce infaptuieste Iisus pe Pamant, intruchipare umana a lui
Dumnezeu, si acesta fapta este un semn al iubirii divine, iar glasul lui Iisus este
glasul iubirii, inteleasa in transcendenta si spiritualitatea ei.
Am putea spune ca in a doua parte a sonetului iubirea capata
dimensiunile sacrului. Incidentul despartirii nu poate distruge ardoarea
sentimentului dragostei. Chemarea iubitei este comparata cu scoaterea din
moarte a lui Lazar la auzul vorbelor lui Iisus. Concluzia este ca sacralitatea
iubirii smulge omul de sub tirania vremelniciei. Comparatia dezvoltata are in
structura ei elemente biblice care confera iubirii o proiectie universala.
Remarcam stilul sobru, lapidar al poemului. De asemeni, poezia
implica trei nivele succesive de intelegere. La primul nivel, textul ni se prezinta
ca o poezie erotica obisnuita. Manologul indragostitului se adreseaza unei fiinte
apartinand planului imaginar, dar in acelasi timp afectiva, spirituala. Pe o a doua
treapta de intelegere, iubirea se adreseaza Barbatului sau Femeii ca figuri
generice si, dincolo de ele, se adreseaza Omului. Dar avand in vedere ca Omul
este oglinda lui Dumnezeu, facuta dupa chipul si asemanarea Sa, ajungem la al
treilea nivel initiatic: reflexul iubirii pe care Dumnezeu o poarta Omului, iubire
dovedita prin misiunea salvatoare a lui Iisus, care a fost trimis pe pamant sa
mantuie omenirea. Iubirea este ridicata la rangul de Uniune mistica cu
Divinitatea, timpul individual este depasit prin iubire si prin arta.