Ultima noapte de dragoste,

Întâia noapte de război

De Camil Petrescu

Publicat in 1930, romanul urmareste o constructie lucida, analizand-o in

doua mari situatii: in iubire si in fata mortii. In prima parte a romanului ni se
prezinta prin rememorare drama intima a lui Stefan Gheorghidiu, iar in
partea a doua ni se relateaza experienta dura a razboiului.
Stefan Gheorghidiu, un tanar ofiter care studiaza filosofia este chemat
sub arme, in asteptarea intrarii Romaniei in razboi; faptul ca a fost
concentrat in munte l-a determinat sa plece din Bucuresti, sa-si paraseasca
locul atator suferinte, dar drama intima il urmareste si aici. Discutia banala a
ofiterilor de la popota, despre femeia adultera il determina sa se confeseze.
Ofiterii discutau la modul banal pentru a uita ca in orice clipa Romania s-ar
putea sa intre in razboi, asa cum se intampla in asemenea situatii, pusesera in
discutie o intamplare banala despre un caz pe-trecut la Bucuresti. Un barbat
din societatea buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina
de catre judecatorii lui. Cum se intampla de obicei, oamenii s-au impartit in
doua tabere: unii luau apararea femeii, altii barbatului. Gheorghidiu asista la
discutie cu sufletul rascolit, de parca avea intr-insul “o foiala de serpi”, in
speranta ca daca se va infrana ar putea sa primeasca o permisie de do-ua zile,
sa-si vada nevasta, desi sustine ca nu e gelos, dar vrea sa afle
adevarul.Dintre ofiteri, capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un fel de
“flacau ardelean” voinic, cu mustata balaie considera ca “nevasta trebuie sa
fie nevasta si daca-i arde de altele nu trebuie sa se marite”, deoarece daca ai
o familie muncesti, ai necazuri, ai copii si femeia trebuie sa te ajute.
Surprinzatoare e opinia capitanului Corabu, tanar si crunt ofiter, cu
scoala germana, spaima regimentului: ia apararea femeii si considera ca nu
e drept sa acuzi o femeie care nu te mai iubeste, deoarece dragostea-i
frumoasa tocmai pentru ca nu cunoaste nici o “silnicie”. Capitanul Floroiu,
putintel, delicat, cu fata blonda sters, proclama dreptul la dragoste sfant:
discutiile acestea aminteau de piesele bulevardiere, care proclamau dreptul
la iubire sau expresii de tipul: “ucide-o!”.
Stefan asista la toate aceste discutii, dar dupa ce e respins devine “livid,
palid, sura-de ca un caine lovit” si intervine cu brutalitate punand lucrurile la
punct. El consi-dera discutia “copilaroasa si primara” dovedind ca
respectivii nu cunosc psihologia dragostei si se folosesc de un material
nediferentiat. Femeia, daca e vorba de o simpla legatura, are dreptul sa se
retraga cand vrea, dar iubirea reprezinta altceva. De obicei barbatul se lasa
mai greu prins in acest joc. “Iubesti mai intai din mila, din indatorire, din
duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita…pe urma te obisnuiesti
cu surasul ei asa cum te obisnuiesti cu un peisaj.”.
O iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie, pentru care iti
trebuie timp si complicitate, de cele mai multe ori te obisnuiesti greu si
treptat ajungi sa-ti placa femeia fara de care nu mai poti trai “Cum poti sa
desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana,
si se lipeste de ea, de nu-l poti desface decat cu suferinte de neindurat. Dar
doua suflete care s-au impletit, au crescut apoi laolalta?”.
Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. De
obicei, femeia crede ca iese din această simbioza sentimentala, fara sa
produca suferinta celuilalt, crede ca isi poate lua “partea pe care a dus-o ea
fara sa faca rau restului”. Respectivul considera ca acest proces de simbioza
poate fi asemanat cu corpurile celor nascuti uniti, pe care nici doctorul nu
are curaj sa-i desparta, deoarece i-ar ucide. “Cand e cu adevarat vorba de o
iubire mare,daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi.
Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide.”.
Discutia aceea banala, cu interventia lui Stefan Gheorghidiu,
declanseaza intriga romanului, procesul de rememorare care incepe cu
capitolul II: “Diagonalele unui testament”. Cititorul e impresionat de nota
sincera a confesiunii, deoarece un barbat cu suflet clocotitor de pasiune si de
idei, un om inteligent si sensibil, capabil de subtilitate, de patrundere
psihologica, dar si naiv, cu inocente de poet, ne vorbeste despre dragostea
lui, despre femeie, asa cum o vede el, despre oameni, despre nasterea
pamantului din haos, si din tot acest monolog nervos se desprinde, incetul cu
incetul, o intreaga viata sufleteasca. Stefan ne marturiseste ca era insurat de
doi ani cu o colega de Universitate si banuia ca-l insela. Se luasera din
dragoste, dupa intalniri pe holurile Universitatii, dupa lungi plimbari pe jos,
prin cartierele capitalei, si fusesera fericiti, cata vreme au fost saraci. Ela il
urma chiar la cursurile de matematica; desi fusese de doua ori corigenta la
liceu, ii punea intrebari, “asculta serioasa si cuminte ca un catelus”. Acasa ii
cerea detalii si la un moment dat ii cere sa-i tina o lectie de filosofie in patul
conjugal, pentru care e nevoie de talentul lui Camil Petrescu pentru ca totul
sa nu cada in ridicol. Memorabila e secventa in care unchiul Tache convoaca
familia pentru a-si lua ramas bun, simtindu-si sfarsitul aproape. Reintalnim
unele convingeri privind structura personajului, Petrescu era impotriva
tipologiei, considerand ca natura umana e prea complicata pentru a fi
incorsetata in tipare ca si cand ar vrea sa dovedeasca faptul ca ar putea sa
realizeze
asemenea tipologii, ni se prezinta unele schite inedite, dar care vor fi
abandonate.
Despre Tache aflam ca era un batran ursuz, care locuia pe strada Dionisie
intr-o casa veche, mare cat o cazarma, nu primea pe nimeni. De fapt locuia
intr-o singura camera care-i servea drept birou, dormitor si sufragerie si nu
tinea decat doi servitori. Unchiul se distreaza la aceasta masa de adio, la care
fiecare se straduieste sa placa, sa-l linguseasca pentru a fi trecut in testament.
Numai Stefan e sincer si peste 20 zile, unchiul Tache moare. O buna parte
din avere va fi lasata lui Stefan, spre surprinderea familiei. Ela are ocazia sa
intre in alt cerc social, isi dezvaluie si alte trasaturi: se arata preocupata de
afaceri, intervine in discutii cu indarjire, iar Stefan se simte lezat in orgoliul
sau. “As fi vrut-o mereu feminina, plapanda si avand nevoie sa fie
protejata”. Cu brutalitate si cinism, Nae Gheorghidiu, politician feroce il va
intreba ce are de gand sa faca cu banii mosteniti si le va sugera sa-l lase pe el
sa se ocupe de aceste probleme, avand un stil mai practic decat filosoful
Stefan. Cu cinism isi arata dispretul fata de marii invatati. “Cu Kant ala al
dumitale si cu Shopenhauer nu faci afaceri nici o branza. Eu sunt mai
destept ca ei cand e vorba de parale.” II atrage atentia ca ar putea sa-si piarda
si nevasta si acest lucru il doare pe tanarul filozof. “Ce stii tu cum se tine
o femeie ca nevasta-ta? Cu ciorapi de sfoara cum ai tinut-o pana acum?”.
Stefan e nevoit sa lase de o parte filozofia si sa se ocupe de afaceri; cunoaste
un alt tip interesant in persoana lui Tanase Vasilescu Lumanararu.
Respectivul se aventura in afaceri, era analfabet si ascundea asta purtand
ochelari cu sticla neagra, ca de orb. Stefan il surprinde intr-un moment de
sinceritate in care respectivul i se destainuie, spunandu-i ca de fapt nu se
pricepe la afaceri.
Treptat Ela il va purta cu petrecareti, pe la localuri din Bucuresti, iar
Stefan va observa ca femeia lui se simte atrasa de o alta pasiune. De fapt
romancierul ne prezinta drama unui barbat lipsit de o notiune pozitiva a
femeii, care ii cere acestuia ceea ce nu ii poate da. E un inadaptat la viata
erotica, deoarece Ela ii place mai mult fiziceste, fara a-i defini un aspect
sufletesc mai complicat. El ar dori-o frumoasa si intelegatoare, capabila de
speculatii filosofice si ii face o lectie de filosofie in patul conjugal incheiata
cu zburdalnacii erotice.
Intre timp se pregatea intrarea Romaniei in razboi. Politicienii
discutau ca si cand armata romana ar fi fost bine inarmata. In toamna,
Stefan a fost nevoit sa calatoreasca in apropiere de Curtea de Arges, avand
de rezolvat unele probleme. Daca peisajul, bogatia de nuante cromatice, il
fascina, nu acelasi lucru se putea spune despre calatorii din compartimentul
alaturat, care discutau, gesticulau, emiteau interjectii. De altfel, in tren, cam
pe tot parcursul tarii, se discuta despre razboiul in care intra Romania,
despre posibilitatea acestei participari la razboi, care atragea din ce in ce
mai multe tari. Domnul Predescu, cu ochii vii si mustata mare, le explica
celor din compartiment de ce trebuie sa intre Romania in razboi, fara
pregatire, muniţii bazandu-se pe eroismul si spiritul de sacrificiu innascut al
romanului.
Acest domn Predescu dadea indicatii precise de strategie si tactica,
recurgea la miscari de trupe. El considera ca armatei romane nu-i trebuie o
pregatire temeinica
pentru a intra in razboi, deoarece tunurile, munitia, gloantele vin de la sine.
De altfel tunurile erau necesare frantuzului, neamtului, nadejdea romanului
ramanand baioneta, si la nevoie patul armei. Din pacate aceasta admiratie,
acest gen de patriotism se afla si pe banca ministeriala. Unul dintre deputati
face apel la increderea in guvern, deoarece numai acesta ar avea suficienta
dragoste pentru neam, pentru ca dumnealor sunt alesii majoritatii.
Respectivul deputat considera ca romanii sunt gata de razboi; este aplaudat
de cei din sala, se considera ca o armata care vrea invinge fara tunuri
(aplauze!). Deputatul demagog e convins ca armata romana vrea sa invinga.
“Soldatii se vor lupta cu baioneta, si nu e tun care sa le reziste, iar cand
baioneta se va fi rupt, cu pumnii…”. (aplauze delirante). Printre deputati, de
succes se bucura Nae Gheorghidiu, un virtual tip de cinic, de imbecil, care
de fapt nu reprezenta decat o varietate de lichelism. Scriitorul se interesează
de cuvantul imbecil si intr-un dictionar strain gaseste urmatoarea definitie:
“tip degenerat caracterizat prin tulburari intelectuale. Inteligenta e
marginita. Au calitati de memorie, imitatie si vivacitate de spirit, mai ales
simtul moralei. Revoltat, nedisciplinat, mincinos. El cauta intotdeauna pe
unul sau pe altul… numarul imbecililor internati e infim in comparatie cu
acela al celor care circula liberi si care traiesc ca vagabonzi, hoti si
pezevenchi.”… sau oameni politici din Romania. Nae se incadreaza perfect
in acest tip, mai are si orgoliu national. Despre toate acestea se intereseaza
Stefan cand e chinuit de drama lui, de dorinta de a se intelege cu Ela. Se
aseamana cu Des Grieux: “Prezenta femeii îmi era indispensabila ca
morfina unui detractat, dar aveam norocul ca o puteam izola de orice
conditii logice.” Ela vrea sa insiste sa ramana la o petrecere, ca sa fie in
preajma noii pasiuni. Si Stefan ii spune ca vrea sa plece si asteapta cateva
momente in strada, Ela nu vine si ca sa se razbune, aduce o cocota.
Respectiva ii ofera Elei o lectie de buna cuviinta. Ela pleaca, dar el ramane
sa framante trupul femeii straine.
Daca luam un fragment din capitolul “Asta-i rochia albastra?”, vom
observa la o lectura atenta ca titlul capitolului reproduce, fara intentie, una
din intrebarile voit banale, ca intreaga discutie, puse de barbat femeii pe
care a intalnit-o intamplator pe strada, intr-o dupa-amiaza de vara
bucuresteana.
E nevoie sa amintim cateva elemente pentru a face mai vie atmosfera
episodului. Stefan si Ela se intalnesc ca doi straini, desi sunt casatoriti din
dragoste, pe cand erau studenti si saraci. “Schimbata la fata” de o mostenire
neasteptata, viata cea noua intr-un mediu de oameni destul de bogati, care nu
aveau alta grija decat alegerea distractiilor, a adus cu sine neintelegeri,
certuri. Cei doi s-au despartit in urma unor scene in care cochetarea femeii si
gelozia barbatului au parut a deveni incompatibile. Intalnirea si plimbarea au
loc in conditiile pe care le-am amintit.
S-ar zice ca ele releva lui Stefan faptul, surprinzator chiar pentru el insusi,
ca a continuat sa-si iubeasca sotia si ca sufletul lui nu va mai fi niciodata
capabil sa se deschida pentru o alta femeie.
Tanarul are constiinta uneia din acele “iubiri pasiune”, care unesc pe vecie
doua fiinte si pe care doar moartea le poate desparti.
Romancierul nu marcheaza de la inceput importanta intalnirii dintre
cei doi, ci pare a dori s-o ascunda, abatand atentia cititorului de la
semnificatia ei. Locul, momentul, anturajul, cuvintele ce le rostesc, sunt
destul de obisnuite si nu prevestesc nimic. O dupa-amiaza de vara ca oricare
alta, din aceasta lume pune fata in fata pe Stefan cu Ela. Dincolo de
stanjeneala receptata si de dorinta fiecaruia de a nu ingadui celuilalt sa-i
citeasca in inima (amandoua perfect in circumstantele date) observam ca se
mentine coborata si egala pe aproape toata durata intalnirii. Gesturile,
schimbul de fraze, nu sunt in nici un fel insemnate, aparte, “o tristete usoara
si placuta” il stapaneste pe Stefan, cand ramas singur strabate in sens invers
strazile cu trasurile si caii ce picotesc, in canicula estivala, cu storurile de la
ferestre lasate ca niste pleoape si deodata, din aceste intamplari si sentimente
mijlocii atipite sau mascate taşneşte revelatia: “simteam ca femeia aceasta
era a mea, în exemplar unic asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem
de la inceputul lumii”. Nici un eveniment nu pare a o provoca.
Am putea gasi asemanari intre “Padurea spanzuratilor” si “Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In amandoua romanele e o
discutie la popota ofiterilor. Discutii de mare importanta pentru destinul
eroilor.
Discutia despre sentimentul datoriei fata de patrie, are o mare
importanta pentru Bologa. Tot o discutie ne intampina si in “Ultima…” .
Subiectul ei e diferit, difera si modalitatile de prezentare. La Camil Petrescu,
subiectul era oferit de un eveniment din presa.
 Asemanarea dintre cele doua e ca cuvintele anticipeaza intamplarile
de mai tarziu. Stefan e un barbat care se crede inselat si planuieste o
razbunare, un motiv compozitional...
Subiectul conversativ in “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi” e un fapt divers. Nu se rostesc fraze mari, ci fraze voit penibile, care
ni se par o adevarata parodie a adevarurilor universale. Nu numai ideile sunt
meschime, dar si simtamintele, personajele. Pe de alta parte, Bologa asculta
parca cu o ureche, tiradele ofiterilor, zguduit profund de spanzurarea
cehului, care rasturnase brusc intreaga scara a valorilor. Simtamantul lui e
maret, ca si limbajul.
Stefan, neatent o clipa la discutie e preocupat sa smulga
comandantului permisia si e refuzat la modul oarecum jignitor. Gelozia care
il roade pe Stefan il pune intr-o lumina nefavorabila. Cele doua scene de la
popota nu sunt despartite de o istorie si se petrec oarecum in acelasi timp.
Ele sunt despartite de o estetica. Camil Petrescu tine foarte mult la
autenticitate. Dupa el neautentic e felul in care sunt prezentate faptele de
viata, pana la el. Actorii sunt invatati sa-si spuna replicile, de fapt imita
profesorii, nu-si traiesc rolurile. Am putea aminti faptul ca in “Patul lui
Procust”, aflandu-se in cautarea unei actrite frumoase pentru rolul Altei din
“Act venetian”,o gaseste pe doamna T. si crede ca ar fi foarte potrivita sa
joace acest rol, desi nu e actrita. Doamna T. refuza dintr-o oroare pentru
scena si atunci o indeamna sa scrie, intuind ca are talent, asa apar scrisorile
de la inceputul romanului. Cateva reflectii asemanatoare facute de
Gheorghidui sunt lamuritoare. Ascultand sporovaiala ofiterilor, el se
gandeste ca numai in saloane, in tren, la restaurant se discuta asa, si ce e mai
grav, acest mod de a se discuta a trecut in literatura si teatru, care ar trebui
sa dea iluzia de autenticitate. Insa publicul vorbeste ca la teatru, sau ca in
romane, ceea ce inseamna ca la teatru sau in romane se vorbeste altfel decat
in viata. Romanul lui Rebreanu specula tocmai aceasta diferenta, inalţată pe
o scena de teatru. Camil Petrescu e primul in literatura romana care a simtit
nevoia sa coboare in romanele sale viata de pe scena, pe strada, atat in sensul
introducerii in limbajul eroilor a banalitatilor cotidiene, cat si in acela de a
renunta la emfaza care marca vorbirea, gesturile personajelor, altfel spus
Camil de-teatralizeaza romanul. Conceptul de autenticitate trebuie
interpretat si in acest fel. Asa ne explicam de ce scena de la popota ne face
acea impresie de banalitate, de injosire, la marginea caricaturalului. Impresia
e deliberata de autor. In felul acesta, o serie de evenimente importante
odinioara printre care si razboiul devin foarte obisnuite. Despre razboi am
putea adauga faptul ca acesta se muta de pe scena istoriei pe aceea a
constiintei individului. Singurele care conteaza sunt evenimentele de
constiinta. S-a observat de critica o anumita structura melodramatica, usor
de identificat in unele romane, ca si in piesele de teatru ale lui Camil;
structura determinata de prezenta mica a unor rupturi in planul faptelor si
mai ales determinate de modificarile bruste de psihologie. Cand naratorul
marturiseste in finalul “Ultimei nopti” “i-am scris ca-i las absolut tot ce e in
casa, de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri, adica
tot trecutul”, este limpede ca avem de-a face tocmai cu unul din acele
artificii pe care romanul le imprumuta din arsenalul melodramei.
Singurele personalitati infatisate ca tipuri apar in capitolul
“Diagonalele unui testament”: Nae Gheorghidiu, Vasilescu Lumanararu si
Tache. Camil Petrescu e impotriva realizarii de tipuri; el nu-si “vede”
personajele, ci le sarjeaza. Nae ar fi putut deveni un personaj tipic, daca n-ar
fi fost abandonat; era politician josnic, cinic. Reapare in “Patul lui Procust”
cu aceleasi trasaturi. Caricarea tipurilor si a limbajului reprezinta un semn de
originalitate la Camil Petrescu, iar paginile de introspectie si de analiza
psihologica amintesc de analiza lui Proust admirata in binecunoscutul
studiu; “Noua structura…”
In legatura cu caracterul dramatic al prozei lui Camil, dam ca
exemplu felul in care este prezentata Ela. Dupa mostenire, viata celor doi se
schimba, si din nefericire Stefan observa modificari profunde in sufletul si
atitudinea sotiei. Ela intra acum in asa-zisa societate , isi face relatii, aspira
la lux, si la stilul vietii mondene, iar deplasarea in mediu aduce cu sine
schimbarea opticii. In aceasta situatie, sotul decade din locul de zeu,
deoarece in locul atitudinii admirative, sotia adopta judecata rece, critica. Nu
se poate spune ca nu-l iubeste, deoarece incearca sa-l schimbe dupa
modelele de prestigiu pe care i le ofera noua existenta. Gheorghidu acuza cu
amaraciune modificarea pozitiei, altfel spus noua viata schimba pe Ela in
indiferenta si cocheta, acest lucru starneste gelozia lui Stefan. Nu trebuie sa
pierdem din vedere perspectiva in care toate acestea ne ajung la cunostinta.
Perspectiva este una profund subiectiva si este interesanta. Ne amintim
frazele de la inceput “eram insurat de doi ani si jumatate…”, dar tot ce aflam
despre Ela si despre relatiile dintre soti provin dintr-o singura sursa
subiectiva. Stefan recunoaste din capul locului ca are banuiala infidelitatii
Elei si ca ea il arunca prada unor cumplite banuieli. Este constient ca isi
agraveaza singur suferinta prin interpretarea tendentioasa, exagerata a celor
mai marunte fapte. Am putea sa ne intrebam daca nu Ela se schimba doar in
ochii gelosului ei sot. Mai degraba gelozia poate fi rezultatul competitiei mai
vii acum decat inainte.
Neavand in roman parerea Elei, nu vom sti cu certitudine daca Ela si-a
modificat sentimentele fata de sotul ei, inselandu-l cu G. si cu altii, sau daca
nu e vorba decat de inchipuirile lui de barbat orgolios. Ceea ce se modifica
cu adevarat e atitudinea naratorului asupra eroinei. Chiar daca asemeni
tuturor povestitorilor si el urmareste din cand in cand sa creeze cititorului
iluzia ca se afla in posesia celor mai indiscutabile fapte si interpretari.
Stefan ramane un naiv, lucru de care ne convingem cu usurinta deoarece se
arata de la inceput, entuziasmat de frumusetea si inteligenta Elei. Fericit de
admiratia pe care ea o starneste tuturor, pentru ca dupa casatorie sa
descopere ca sotia lui e prostuta, cocheta, interesata mai mult de escapade cu
prietenii, decat de filosofie. Ceea ce Stefan descopera mai tarziu, cititorul
versat banuieste din prima clipa. De fapt nu Ela se schimba, ci se schimba
felul in care o vede Stefan. In acest caz, putem spune ca singurele
eveminente veritabile nu sunt acelea obiective, ci evenimentele din
constiinta lui Stefan. Cititorii o cunosc pe Ela decat prin intermediul lui
Stefan, si inainte de a incerca sa ne facem o idee corecta despre ea trebuie
sa-l intelegem pe el. Stefan ni se prezinta ca un spirit speculativ si lipsit de
simtul realitatii, care are despre femei pareri disproportionate, fie de
adulatie, fie de dispret. Este fundamental egoist, banuitor din vanitate, mai
mult decat din iubire. E un senzual, nu un sentimental.
Relatia dintre Ela si Stefan s-a dovedit a fi mai mult o suita de
conjuncturi ale celui din urma, decat o situatie reala. Intorcandu-ne la
capitolul “Asta-i rochia albastra?”, trebuie sa ne amintim ceea ce am
observat, faptele luate in sine sunt ba-nale, chiar derizorii si ceea ce conteaza
e atmosfera sufleteasca de care se inconjoa-ra, atmosfera la randul ei nu e
decat rezultatul păreri subiective a naratorului. Stefan si Ela se gasesc din
nou fata in fata dupa catva timp de despartire. El ii cerceteaza cele mai mici
gesturi: acela de a-si musca buza inferioara si-l interpreteaza.
Optativul verbelor indica ipoteza, certitudinea lipseste data fiind
perspectiva exclusiv interioara a naratorului.
Stefan si Ela mergand pe strada printre trasuri si automobile, in dupa-
amiaza de vara par cuprinsi in atmosfera, ca niste suflete ratacitoare,
imateriale a caror intalnire nu e din lumea aceasta. “Si sufletele noastre
pluteau deasupra cuvintelor in ezitari, falfaire, fixari si iar mici zboruri ca
un roi de fluturi deasupra unei plante care ar fi incet transportata pe drum”.
Impresia cititorului privind compozitia romanului e aceea ca Stefan
incepe sa-si noteze dubla experienta in perioada concentrarii la
Dambovicioara (si de aceea tot ce se refera la casatorie, la testament, la
neintelegerile ulterioare cu Ela, poate fi considerat ca apartinand planului
trecut si o continua pe durata primelor saptamani de razboi.) Ultimele
randuri par scrise ceva mai tarziu in orice caz, dupa un timp de la ranirea lui
Gheorghidiu si lasarea lui la vatra. Diferenta este mai mult de ton mai ales
intre prima si a doua parte, care indica distanta temporala. Aceasta distanta e
mai mica in capitolul despre razboi in care apar anticiparile in momentul in
care naratorul relatează un lucru, nu s-a petrecut realmente fiind numai
probabil. Din cartea a doua retinem capitolele: “Intaia noapte de razboi”,
“Fata cu obraz verde, la Vulcan”, “Intamplari pe apa Oltului”. In capitolul
“Intaia noapte de razboi” intalnim ideile din “Teze si antitzeze” – “Mare
emotie in lumea prozatorilor de razboi”. Ofiterii sperau ca politicienii sa
gaseasca modalitatea de a opri razboiul. Cand se intoarce comandantul si se
anunta ca zarurile au fost aruncate, ca Romania a intrat in razboi tot
regimentul e cuprins de spaima si oamenii sunt gata sa fuga. Tanarul
sublocotenent urla cu disperare: “Pe loc! Stati pe loc!”. “Cand se aud
primele gloante dusmane, oamenii stapaniti de instinctul de conservare uita
ce au invatat la instructie , se arunca in santurile soselei, isi vara capetele pe
sub podete. In zadar comandantul ii striga pe nume, recunoaste el insusi ca
face un efort extraordinar sa ramana in picioare, sa le arate ca nu se intampla
nimic.” Situatia e comparata cu cea a parintilor care vor sa ia copiilor o
doctorie. Recunoaste ca doctoria e o noutate si face un efort sa o ia. Treptat
in sufletul lui Stefan se dezvolta un sentiment de camaraderie. Soldatii se
simt atasati de el si devastand un magazin s-au gandit si la el. I-au adus pui
fript, paine alba, stafide, branza, o camasa noua, o pereche de ghete, o sticla
de vin. Superstitios, Stefan sovaie sa imbrace o camasa din jaf, acum in plina
baie a mortii, dar e murdar, ar vrea sa se schimbe, ghetele i s-au “scalciat”,
incat e o adevarata placere sa le arunce. Ii indeamna pe soldati sa dea
bunatatile gradatilor. Vazandu-i cat de devotati sunt, Stefan ar fi capabil sa
faca pacate capitale: “As devasta un muzeu, as jefui o biserica, pentru cei pe
care-i vad cu ochii lor frumosi si credinciosi de caini osanditi langa mine”.
Se gandeste si la nevasta-sa si ordona sa i se aduca cerneala si hartie, pentru
ca nu stie daca va scapa.
In capitolul “Fata cu obraz verde, la Vulcan” il reintalnim pe Stefan
incercat de sentimente contradictorii, cercetand o tigancusa hoata care-i
trezeste anumite sugestii picturale. Fusese chemat la colonel si primise ordin
sa faca cercetare, poli-tie si ancheta, caci femeile romance au venit sa se
planga deoarece casele au fost jefuite de tigani. Stefan isi impune sa fie cat
mai dur, isi ia o masca de severitate. De la bun inceput e intampinat de
protestari. Ochiul atent observa mainile uscate de batrani, tiganii se
vaicaresc. Cativa copii au fost pusi acum, sau instinctual
au cazut in genunchi, sunt vreo sapte-opt danciuci. In gand, Stefan isi spune
ca sunt frumosi ca ingerii din “Capela Sixtina”. Se intrerupe din cercetare,
deoarece printre tigani se afla o fata de 15-16 ani; mijlocie de statura, cu
obrazul oval de culoarea cihlimbarului verzui; ochii ca niste prune verzi.
Jocul de culori, de la arama roscata a parului, la verdele-galbui al obrajilor,
la verdele-albastrui al ochilor, il face sa ramana incremenit, totusi o
cerceteaza cu duritate. Tiganca e imbracata cu lucruri de furat si poarta o
umbreluta rosie, asemeni cochetelor de opereta. Danciucii continua sa stea in
genunchi cu mainile a rugaciune, restul tiganimii priveste muta de spaima.
Tanarul vrea sa mearga la ea acasa sa vada daca nu are si alte obiecte, o
incadreaza intre santinele. Pe drum insa sunt atacati si sunt nevoiti sa o
elibereze. Fata, insa tine sa-i multumeasca. Trebuie sa o elibereze, desi simte
o intristare in suflet, o nostalgie ramane sa-l stapaneasca.
Imaginea apocaliptica a razboiului e prezentata in capitolul: “Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Armata romana e supusa unui tir continuu
de catre inamic. Ordinele se contrazic, dispare orice sentiment de eroism.
Oamenii se tin pe langa tanarul sublocotenent, se inchina neintrerupt cu
speranta ca Dumnezeu va fa-ce o minune si-i va salva. Neavand unde sa se
ascunda, soldatii se gandesc sa fuga, deoarece tot una e daca te opresti langa
un smoc de iarba. Vor fugi la intamplare, dar inamicul vrea parca sa se
joace, sau sa experimenteze o anumita tactica a razboiului. Daca soldatii
raman culcati, salvele de artilerie se raresc si ele, pandind orice miscare.
In clipa in care vor fugi, ghiulelele vor prabusi totul. Orice incercare de a
fugi a soldatilor romani ii indarjeste si mai mult pe nemti, sau ii plictiseste.
Tanarul sublocotenent isi numara oamenii care au supravietuit: “am sucit
gatul ca un pui bolnav, pe tocator”. Vor ajunge sa-si doreasca moartea
pentru ca sfarsitul pare continuu.
Unul dintre soldati plange: “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu…”.
Intervin imagini apocaliptice de infern dantesc. Cand se vor odihni putin,
comandantul va observa ca soldatii si-au aruncat armele, iar cei care le-au
pastrat si asa nu le pot folosi, fiind pline de noroi.
Dupa un damb se vor intalni cu alti camarazi. Un soldat spune ca ar fi
vazut un camarad de-al lor fugind fara cap, pentru ca o schija de obuz i-ar fi
retezat capul lui Amariei.
Tanarul sublocotenent va fi ranit si va primi permisie sa mearga acasa.
Finalul romanului, dupa o lunga experienta il va aduce pe Stefan in
fata femeii pentru care suferise atat de mult. Bineinteles ca nevasta il
primeste cum se cuvine, dar nu-l mai intereseaza pentru ca rana sufleteasca
s-a cicatrizat.
Ela e acum “alba si cu preziceri de grasime” iar Stefan simte nevoia sa
aiba o altfel de frumusete. “genunchii mici ca merele” si ar vrea “sa
descopere colturi moi intr-un trup de tigancusa subtire si cu muschi nervosi”.
Pe nevasta-sa ar putea sa o aiba pe 10 monede de aur si fara obositoare
obligatii de a minti tandru.
 A doua zi vor veni in casa lor fel de fel de cunoscuti, se vor spune
stupiditati, iar in corespondenta Stefan da de o scrisoare anonima, care il
informeaza ca in timp ce el lupta pentru patrie, nevasta il insala ca o tarfa, cu
un individ numit Grigoriade care lucreaza la cenzura. I se dau detalii unde il
poate gasi. Stefan priveste cu nostalgie scrisoarea, gandindu-se ca altadata ar
fi fost in stare sa dea orice pentru o asemenea certitudine. De asta data ii
arata Elei, zambind scrisoarea; femeia devine palida, il examineaza alarmata,
banuitoare, dar cand il vede linistit, considera ca e o murdarie, pentru ca sunt
invidiati de lume, pentru ca se iubesc.
Ela ar fi fost la teatru, la restaurant. Stefan o priveste cum debiteaza
“platitudini incalecate” si la sfarsit ii spune ca cel mai bine ar fi sa se
desparta. Femeia ramane uluita, parca i-ar fi despicat teasta, ii pune intrebari
gemute, protesteaza scancit, in timp ce el se gandeste ca ar fi putut sa ucida
pentru ea, ca ar fi fost inchis pentru ea si isi imagineaza chiar o discutie,
repetand intr-un fel discutia de la popota. Daca ar fi ucis pentru Ela, lumea
ar fi discutat vulgar, considerand ca putea gasi oricand o femeie ca Ela.
A doua zi, Stefan se muta la hotel, pentru saptamana care mai avea
permisie, i-a daruit neveste-si inca o suma ca aceea ceruta la Campulung si
se tot intereseaza ce formalitati trebuie sa intocmeasca pentru a-i darui si
casele de la Constanta. Ii scrie ca ii lasa tot ce era in casa, adica tot trecutul.
Femeia se dovedise “primejdioasa” pentru echilibrul sufletesc al
barbatului.