Traieste intre anii 1854-1920.

S-a nascut la 14 martie 1854 in Bucuresti, in mahalaua

Precupetii, fiind al treilea copil al maiorului Alexandru Macedonski si
al Mariei, nascuta Paraianu.
Tatal primise, in 1859, ordin sa reprime multimea care
manifesta in favoarea unirii. Maiorul, devenit colonel, are inspiratia de
a trece subit de partea lui Cuza, facilitand alegerea sa. Drept urmare,
ca recompensa, e inaintat la gradul de general, cum se va mandri
poetul, cel dintai al Romaniei.
In vara lui 1859 va fi prim adjutant al domnitorului, dar, in
scurt timp, intra in conflict cu acesta si in 1862 demisioneaza.
Poetul urmeaza scoala la Craiova, invata franceza in familie,
vacantele le petrece in Oltenia, la mosia Pomesti, in Dolj, pe raul
Aduncata.
Urmeaza o perioada idlica, dar in 1863, cand generalul este
scos la pensie, veniturile se micsoreza.
Intre anii 1865-186? - primele poezii pe teme patriotice,
antidinastice. In 1869, guvernul conservator al lui Ghica il
reintegreaza in armata pe general. In acelasi an, Alexandru
Macedonski obtine certificat de patru clase si se inscrie la liceu.
Calatoreste in strainatate, aflandu-se la Viena in 1870 si ducand
o viata boema. La 16 ani debuteaza cu „Dorinta“ la „Telegraful
Roman“. Pleaca in Italia, iar in 1871 se inscrie ca student la Facul-
tatea de litere din Bucuresti. Calatoreste la Geneva, unde face studiile
(problematice).
In 1872 se reintoarce la Bucuresti cu mari ambitii literare.
Debuteaza in 1872 cu volumul „Prima verba“. Scrie versuri
antidinastice. Mama sa, ca sa il protejeze de arest, il expediaza in
strainatate. Merge la Giurgiu si se imbarca pentru Viena. Dupa un an
se intoarce si scoate publicatii ca: „Oltul“. Colaboreaza la revista
„Familia“ si „Telegraful“.
In preajma anului 1874 este arestat la Craiova, adus sub escorta
in capitala si depus la inchisoare. Acolo scrie versuri si le publica in
„Telegraful“. E judecat de Tribunalul Ilfov si pus in libertate. E
dezamagit de libertate, caci nu are nici un post important.
In vara lui 1876 va fi numit director de prefectura. Scoate iar
publicatii, ca: „Dunarea“, „Vestea“, „Fulgerul“, „Trasnetul“.
Va fi din nou director de prefectura, acum in judetul Silistra
Noua - la Cernavoda - ???in Insula Serpilor???.
Scrie „Tarara“.
In 1870?1880? - publicatie serioasa, „Literatorul“, cu
orientare antijunimista. Va avea si un cenaclu, numit tot
„Literatorul“, tinut in casa poetului, unde isi propune sa promoveze
tinere talente.
In 1871?1881? este decorat de Ministerul Cultelor pentru
volumul „Poezii“, ceea ce ii aduce satisfactie morala.
Intra in conflict puternic cu Junimea, polemica cu Eminescu,
care fusese decorat de Junimea.
In 1883 se casatoreste cu Ana Pallet Slatineanu, coboratoare din
familia Ghica. Sotia aduce o importanta dota de 32000 lei in aur si
14000 numerar.
In iulie 1883 scrie o epigrama la adresa lui Eminescu,
bucurandu-se ca s-a imbolnavit, lucru pentru care posteritatea nu-l va
ierta.
Alte volume: 1881 - „Poezii“, „Excelsior“, „Flori sacre“;
1912 - „Poema rondelurilor“; 1927 - „Postume“.
In 1898 Macedonski se ambitioneaza sa devina scriitor francez
si il ataca pe I.L.Caragiale, tinand la Ateneu o conferinta despre teatru
si literatura.
In 1905 termina in limba franceza „Calvarul focului“ si cauta
in Franta un editor. Este publicat in 1906.
Moare la 24 noiembrie 1920, inhaland parfum de trandafir,
soptind „Rozele“.
 A aparut in revista „Forta morala“ in anul 1902 si face parte
din „Ciclul noptilor“, o replica la „Scrisorile“ lui Eminescu. Dintre
cele mai izbutite: „Noaptea de ianuarie“, „Noaptea de aprilie“,
„Noaptea de mai“, „Noaptea de iunie“, „Noaptea de septembrie“.
In 1890, Macedonski publicase o legenda orientala, „Meka si
Meka“, in revista „Romanul“.
In aceasta legenda orientala pe care poetul o va versifica, asa
cum facuse si Eminescu cu „Fata in gradina de aur“, cand a scris
„Luceafarul“, se retin unele simboluri pe care le va folosi in poemul
„Noapte de decembrie“.
Din legenda aflam ca un om foarte bogat, credincios in
Mohamed, lasa fiului sau, pe langa bogatiile nenumarate, porunca de a
urma in viata numai drumul cel drept, de a nu se abate de la calea cea
dreapta. Acest credincios musulman, Mohamet ben Hassan ben Ali il
povatuieste pe fiul sau Ali Mohamet ben Hassan sa mearga in
pelerinaj la sfanta cetate Meka si sa nu se abata din jurul pustiei pe un
drum ocolit.
Dupa moartea tatalui sau, Ali devine foarte bogat, stapan pe
numeroase palate, gradini, pietre pretioase, dar toate acestea nu-l
multumesc pentru ca nu s-a purificat sufleteste.
In cele din urma se hotaraste sa lase in urma acele bucurii
materiale si sa traverseze pustiul. In acest sens isi alcatuieste o
caravana de slujitori, camile, merinde, apa.
 La iesirea din Bagdad, se opreste la fantana unde-i placea sa-si
odihneasca chipul inca din copilarie. Aplecandu-se, zareste in oglinda
apei o imagine urata, dizgratioasa si crede ca apa i-a deformat chipul,
dar vede apoi langa el un alt drumet, pe nume Pocitan ben Pehlivan.
Afland ca si acesta mergea tot la Meka, tanarul print arab il invita in
convoiul sau.
Pehlivan refuza zicand ca el prefera drumul ocolit, pe la umbra
palmierilor.
Pentru emir, pustiul devine din ce in ce mai chinuitor, isi va
pierde pe rand camilele, slujitorii, merindele, ramanand in cele din
urma singurul supravietuitor, insa isi continua drumul spre Meka.
I se pare ca zareste zidurile cetatii, dar cu cat inainteaza,
zidurile se indeparteaza, imaginea e iluzorie, de fata morgana.
Zareste intrand in cetatea Meka pamanteasca pe cersetorul care
refuzase sa mearga alaturi de el pe drumul cel drept.
In final, emirul moare avand in fata ochilor imaginea iluzorie a
sfintei cetati.
Pornind de la aceasta legenda, Macedonski creaza un poem
original, emirul devenind omul superior, omul de geniu dornic de
perfectiune, dorind sa-si atinga telul absolut reprezentat de sfanta ceta-
te Meka.
Cersetorul cel urat, dizgratios, reprezinta pe planul simbolurilor
omul comun, obisnuit, care se multumeste sa atinga Meka
pamanteasca.
Poemul este structurat in mai multe secvente:
1. imaginea poetului de geniu, care intr-o noapte
geroasa de decembrie sta in camera sa, privind cum focul se
stinge in vatra, iar harul innascut intarzie inspiratia;
2. motivul inspiratiei;
3. lupta pentru atingerea absolutului prezentata intr-un
mod alegoric, simbolic;
4. plecarea spre Meka si greutatile de nesuportat ale
drumului;
5. moartea emirului si descifrarea simbolurilor.

1 Imaginea poetului intr-un context social potrivnic. Prin urmare,

poetul, stand in fata focului, aude cum viscolul se dezlantuie afara
ca o salbatica fiara, vede luna care-l priveste cu un „ochi otelit“.
Nametii de afara ameninta sa acopere totul, poetul pare de huma,
 numai fruntea i-a ramas mandra in lumina lunii. In cele din urma
faptura de huma a poetului dispare, odaia apare moarta, continua sa
auda lupii cum urla si latra, iar urgia de afara patrunde si in
interior, numai luna ramane rece atat pe cer cat si in mintea
poetului:
„Urgia e mare si-n ganduri si-afara
Si luna e rece in el si pe cer…
Si bezna lungeste o strasnica ghiara“

2 Dintr-o data din focul care se stinsese izbucneste o flacara vie -

simbol al inspiratiei:
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?
Si flacara spune: Aduc inspirarea…
Asculta si canta si tanar refii!…“

3 Dintr-o data inspiratia transfigureaza realitatea, dispare viscolul,

iarna, totul se imbraca in aur, realitatea ostila se transfigureaza in
gradini cu havuze, fantani, palate, poetul insusi se metamorfozeaza
intr-un tanar si frumos print arab, emir al Bagdadului:
„Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul
Prin aer petale de roze plutesc
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante ce-n umbra, incet, vestejesc
Havuzele canta voci limpezi soptesc
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.“
Observam prezenta a numeroase figuri de stil, pe langa
metafore aparand si:
- metonimia: „Hangaruri in tot locul, oteluri
cumplite“.
- sinecdoca: „Bagdadul, cer galben si roz ce
palpita
Rai de-aripi de vise, si rai de
gradini,
Argint de izvoare si raze-aurite -
Bagdadul, poiana de roze si crini
-
Djamii - minarete - si cer ce
palpita“.
 Mirajul cetatii Meka devine obsesiv. Insusi emirul ne apare
drept intruchiparea perfectiunii, dar cu toate acestea el nu e
multumit:
„Si el e emirul, si toate le are
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei - ce este - dispare -
Si el e emirul, si toate le are.“
Aceasta nemultumire a frumosului print arab este determinata
de mirajul pe care-l exercita asupra sa sfanta cetate Meka.
Intreaga lui fiinta il determina sa mearga in pelerinaj la Meka.
Sfanta cetate se afla, insa, departe de Bagdad, iar pana acolo este
pustia ca o mare de flacari. Pe de alta parte, viata e frumoasa,
placuta in „rozul Bagdad“:
„Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -
De ea o pustie imensa-l desparte
Si prada pustiei cati oameni nu cad ?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare -
Si dulce e viata in rozul Bagdad.“
Poetul insista asupra acestei lupte interioare, acestei framantari
din sufletul emirului, pe de o parte bucuriile vietii, viata minunata
din rozul Bagdad, pe de alta parte dorinta de purificare, de a merge
pe drumul drept spre cetatea Meka.

4 Emirul se hotaraste sa lase in urma Bagdadul cu toate placerile si

frumusetile lui si sa plece la Meka. Isi organizeaza convoiul si
pleaca in pelerinaj in zorii zilei.
Multimea il urmeaza pana la iesirea din Bagdad. Emirul insusi
se aseaza in fruntea convoiului „pe-o alba camila“ si isi priveste
orasul invaluit intr-o roza idila. Pe un pisc se opreste o clipa si
priveste in urma orasul, lacrimeaza, apoi face un popas la fantana
pe care o stia din copilarie si in oglinda careia ii placea sa se
priveasca. Dupa datina trebuie sa bea din apa fantanii:
„Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea -
Si-ntreaga fantana e tot cum o stie“.
Cu uimire vede ca in oglinda apei se rasfata un om urat:
 „Sub magica-i umbra, un om se rasfata…
Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,
Hoit jalnic de bube - de drum prafuit,
Viclean la privire si searbad la fata.“
Il intreaba pe drumet unde se duce, afla cu uimire ca tot la
Meka, dar pe un drum ocolit, pe o poteca ce serpuieste pe la umbra
palmierilor, si cei doi se despart mergand fiecare pe drumul ales:
„Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste…
Pocit, schiop si searbad, abia se taraste…
Si drumu-ocoleste mai mult - tot mai mult
Dar mica poteca sub pomi serpuieste
O tanara umbra de soare-l fereste
Auzu-i se umple de-un vesel tumult.“
Emirul o ia prin pustie:
„In ???larga-i???, pustia, sa treaca-l asteapta
Si el nainteaza - si calea e dreapta -
E dreapta - tot dreapta - dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -
Si el nainteaza - dar zilele curg.“
In continuare ni se descriu chinurile prin care trece emirul,
avand in vedere purificarea sufleteasca, idealul absolutului
ramanand in veci neatins. Pe emir il asteapta pustia cu praf si cu
arsita, iar Bagdadul piere in zare:
„Mai sters decat rozul de flori efemere
Mai stins decat visul pierdutului rai“.
De acum e hotarat sa infrunte toate greutatile, mentinand „calea
cea dreapta“. Treptat totul devine pustiu, dispar pomii, izvoarele,
iar zarea pare sa fie de flacari. Dar emirul inainteaza atras de
mirajul cetatii Meka:
„Un chin fara margini de sete-arzatoare
Nisip si deasupra cer rosu - si-atat -
Si toti nainteaza sub flacari de soare.“
Raeori le este dat si intalneasca un loc de verdeata, cate o oaza
unde poposesc pentru a se inviora, iar drumul continua la fel de
chinuitor, sfanta cetate Meka intarziind sa apara:
„Si tot nu s-arata cetatea de vise
Merindele zilnic, in traiati se sfaraesc
Pradalnice zboruri de paseri sosesc.“
 Pasarile de prada urmaresc convoiul, rand pe rand cad oamenii
si camilele:
„Camile, cai, oameni cad, pier, se raresc
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc.“
Cetatea Meka intarzie sa apara si in cele din urma tanarul si
frumosul print arab ramane singur sub cerul de otel, chinurile sunt
si mai cumplite, exprimate la modul metaforic, sugerand epuizarea
fizica si morala:
„Pe minte isi simte o noapte adanca
Cand setea, cand foamea grozave la fel
Pe piept ori pe pantec isi pun cate-o stanca
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.“
Pe planul simbolurilor se sugereaza drama geniilor, emirul care
se chinuie incercand sa traverseze pustia fiind simbolul sufletului
omenesc insetat de absolut, atras de o sfanta cetate a idealului.
Starile acestea limita se intensifica, prilej pentru poet de a folosi
alte metafore-simbol:
„Ochii sunt demoni cumpliti
Cutremur e setea, si-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti.
Bat tamplele, ochii sunt demoni cumpliti.“
Camila abia-l mai poarta, ca si speranta, dar dintr-o data, cand
totul pare sfarsit, in zare se arata o imagine stralucitoare, i se pare
ca vede portile cetatii Meka, dar cu cat inainteaza, cetatea se
indeparteaza - imaginea e iluzorie, de fata Morgana:
„Chiar portile albe le poate vedea
E Meka! e Meka si alearga spre ea
Spre albele ziduri alearga, alearga,
Si albele ziduri lucesc, stralucesc
Dar Meka incepe si dansa sa mearga.“
Observam ca Alexandru Macedonski stie sa foloseasca tehnica
refrenului, a rimelor interioare, care imprima o muzicalitate
deosebita:
„Ramane naluca dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
 Si porti de topaze si turnuri de-argint.“
5 In ultima parte a poemului observam ca, desi emirul se convinge ca
totul este o iluzie si ca absolutul ramane in veci neatins, el tinde
mereu spre perfectiune:
„Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei
Frumoasa lui Meka, tot zidul tintit.“
Tocmai acum se intampla sa zareasca drumetul, intrand pe
portile cetatii Meka pamanteasca, nu cea sfanta. Drumetul ce
pornise pe drumul ocolit reprezinta omul mediocru, care se bucura
de un succes efemer. Emirul moare „in jarul pustiei“, si odata cu el
reinvie atmosfera de la inceputul poemului, dispare toata vraja, e
iarna, focul se stinge in vatra, lupii latra si urla, ceea ce ar
semnifica societatea ostila geniului.
In final se dezleaga simbolurile:
„Dar luna cea rece si-acea dusmanie
De lupi care urla si-acea saracie
Ce aluneca zilnic spre ultima treapta
Sunt toate pustia din calea cea dreapta.
Si-acea izolare, si-acea dezolare
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare…“