Noapte de decemvrie

Al. Macedonski
Considerat drept un scriitor de tranzitie, imbinand elementele romantice (preponderente) cu
cele simboliste si chiar parnasiene, poet, prozator si dramaturg, Al. Macedonski s-a impus
indeosebi prin versurile sale, dovedindu-si talentul creator din adolescenta, ca si Eminescu.
Al. Macedonski scrie rondeluri (poezii cu forma fixa), dar si psalmi, de inspiratie biblica, dupa
modelul crestin al poeziei religioase scrise de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. In aceasta
privinta, poetul nu numai ca l-a ajutat pe Tudor Arghezi sa debuteze, dar l-a si anticipat in lirica
sa de esenta religioasa.
Poemul « Noaptea de decemvrie », care domina prin complexitate tematica si prin realizare
artistica celelalte “Nopti” este mentionat prima oara in 1902, in revista autorului intitulata «
Forta morala » si reprodus ulterior in volumul « Flori sacre », recenzat, la aparitie, de E.
Lovinescu in « Convorbiri literare », criticul remarcand in mod deosebit aceasta creatie artistica.
Al. Macedonski este teoreticianul curentului simbolist (un al doilea fiind apoi Ovid
Densusianu de la revista « Vieata noua »), dar detine si meritul de a fi racordat poezia
romaneasca la noua miscare europeana. In 1880, al a scos revista « Literatorul », in carea
publicat articolele sale teoretice despre arta simbolista si innoirea versificatiei.
Asociind romantismul tarziu cu parnasianismul si simbolismul, Macedonski scrie o literatura
originala, iar prin articole teoretice, conferinte si polemici literare joaca rolul de catalizator, de
ferment activ al epocii lui, a carei constiinta o impinge spre innoire.
Poemul Noaptea de decemvrie, de Al.Macedonski, este publicat iniţial în revista „Forţa
morală„(1902) şi apoi în volumul Flori sacre (1912). La baza pomului stă o pildă deînţelepciune
orientală Hangiul şugubăţ , a înţeleptului iranian Saadi. Macedonski valorificaseaceastă pildă în
1890 când publicase poemul în proză Meka şi Meka, poem ce simboliza condiţia omului superior
care nu admite nici un copromis în calea sa spre atingerea idealuluiabsolut.
În Noapte de decemvrie poetul îmbină elemente romantice cu cele simboliste şi cu
celeclasiciste.
Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se abate de la calea ceadreaptă,
deşi lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul obişnuit care îşi atingeţelurile apelând
la compromisuri şi la mijloace facile. Măştile geniului sunt reprezentate de poetşi de emir, iar
omul obişnuit de drumeţul pocit. Subiectul este o legendă narată la persoana a III-a.Poemul este
structurat din trei secvenţe lirice principale.
Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale imaginarului
poeticromantic. Metafora-simbol ,,camera moartă,, şi epitetul dublu ,,pustie şi albă,, sugerează
lipsaemoţiei lirice. Lipsa muzei este exprimată prin ,,nicio scânteie în ochiu-adormit,, Urmează
apoi descrierea spaţiului exterior – câmpia pustie şi albă, simbol al lumii în care trăieşte poetul,
olume ostilă deoarece e noapte/beznă şi ,,luna-l priveşte cu ochi oţelit,,
 A doua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată motivului romantic al
inspiraţiei,flacăra simbolică, de natură divină care face posibilă trecerea potului în universul ideal
al poeziei.
A treia secvenţă lirică (versurile 40-227) debutează cu metamorfozarea poetului în
emir.Emirului, simbol al omului superior care nu se mulţumeşte cu viaţa în bogăţia
din ,,rozulBagdad,, - simbol al fericirii pământeşti, Macedonski îi conturază un portret de
geniu: ,,E tânăr,e farmec, e trăznet, e zeu,, şi ca orice geniu are un ideal superior către care
aspiră:,,Spre Mekase duce cu gândul mereu,, Dar între ,,rozul Bagdad,, şi Meka este o pustie
imensă pe care emirultrebuie s-o străbată înfruntând mari pericole.
Semnificatia titlului :
In timp ce printul intra in Meka cereasca cersetorul intra in Meka pamanteasca.
Dupa unsprezece ani in 1901, Macedonski revine asupra legendei, oferindu-i multiple valente
simbolice. Poemul este alcatuit din doua parti mari legate prin motivul inspiratiei. In prima parte
Macedonski defineste contextul social ostil in care traieste poetul. Intalnim deci motivul poetului
damnat, frecvent in lirica simbolista. Macedonski stabileste un acord perfect o corespondenta
intre mediul exterior si starea sufleteasca deprimata a poetului:
Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinge scrumit…-
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit…
In contrast cu acest spatiu rece, dusmanos, sarac, Macedonski evidentializeaza genialitatea
poetului: Iar geniu-i mare e-aproape un mit…. Vijelia care domneste afara (viscolul geme
cumplit, …lupi groaznici s-aud, ragusit,/ Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,/ Un tremol
sinistru de vant-nabusit….; crivatul tipa) simbolizeaza piedicile care intervin in drumul
creatorului spre absolut.
Poetul subliniaza corespodenta perfecta dintre mediul natural si starea sufleteasca disperata a
poetului:
Urgia e mare si-n gandu-i, s-afara,
Si luna e rece in el si pe cer.
Macedonski procedeaza la o mortificare a spatiului (E moarta odaia si mort e poetul), pentru a
pregati aparitia inspiratiei. Prin inspiratie se realizeaza saltul din real in fantastic, din
material in spiritual.
Ca în orice poem romantic, planul real alterneaza în "Noaptea de decemvrie" cu cel fantastic, al
visului. La început, vedem pe poetul de geniu "trasnit de soarta" cuprins de un somn adânc în
camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nameti:
"Pustie si alba e camera moarta.
si focul sub vatra se stinse scrumit.-
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit.
Iar geniu-i mare e-aproape un mit."
În cadrul poeziei Macedonski foloseste simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul
inspiratiei, "elementul hotarâtor pentru opera unui artist. Framântarile creatorului în timpul
elaborarii unei opere de arta are ca simbol vântul, crivatul, urletul lupilor. Emirul reprezinta
credinta nestramutata într-un ideal, capacitatea omului de a ramâne fidel drumului
ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de
compromisuri. Drumul ocolit strabatut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului
comun. Poetul foloseste epitete simple, duble si triple, asociatii noi pe baza principiului
corespondentelor, a întrepatrunderii senzatiilor de vaz, auz si miros, vorbind, de exemplu de un
viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le gasim în poezie sunt neologisme: tremol,
monolit, solfi, blondete, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. În deosebi refrenul si repetitia
dau poemului o cadenta melodioasa, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisa în ritm
amfibrahi si metru de 12 silabe. Poetul aduce inovatii de ordin tehnic, în primul rând în dispozitia
rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rima încrucisata si trei rime alaturate. Unele versuri
au functie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbari obsedant.
Ca si Luceafarul lui Eminescu, "Noaptea de decemvrie" se termina cu izolarea poetului de lumea
ostila, din jurul sau, incapabila de a întelege avântul creator, efortul artistului de a se desavârsi,
de a atinge perfectiunea.
Pentru a sugera acest contrast poetul foloseste antiteza, ca principala modalitate de alcatuire a
portretului omului de geniu si al omului obisnuit, a idealului absolut al geniului si a telului
omului comun .
Oare unde-i Meka? E un loc anume pe Pământ, în care poetul, un om de geniu, s-ar simți acasă,
nu s-ar mai simți neliniștit, umilit și izolat? Există acea lume perfectă? Ar putea oare să ucidă
impetuosul emir din el? Cu siguranță, nu, pentru că emirul este dorința arzătoare către un ideal,
dar a căuta aici, pe Pământ, este o himeră.
Clarviziunea pe care o are poetul la final ne înfățișează drama omului de geniu, dar ne apare și o
cale de urmat. E adevărat, impetuosul emir din sufletul poetului a murit, dar poetul este acum
conștient, mai încredințat decât oricând să urmeze, să-și asume calea cea dreaptă spre o Meka
cerească, nu spre vreun templu vremelnic, la care poți ajunge și care te va primi și atunci când
scurtezi drumul. Își va accepta cu stoicism și smerenie condiția, va căuta mereu și mereu și
poate, cine știe, va fi, pur și simplu, fericit.
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie/De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie/Ce-alunecă zilnic spre
ultima treaptă,/Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,/Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,/Sunt
Meka cerească, sunt Meka cea mare…/Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Versurile ne spun povestea emirului. Caracterul epic al poeziei este mai pronunțat în partea a
treia unde vom găsi principalele momente: mirajul cetății Meka, despărțirea de Bagdad, drumul
spre întinsul fără de sfârșit, viziunea cetății și moartea emirului. Poezia este romantică prin temă
și clasică prin forma desăvârșită.
La jumătate de cale între romantism şi simbolism şi-a situat Macedonski şi poemul Noaptea de
decemvrie, apărut pentru întâia oară în anul 1902. Textul se întemeiază pe structura
fundamentală a arhetipului moarte şi renaştere, exersată, mai întâi, în poemul în proză Meka şi
Meka (1889), unde scriitorul apelează la o desfăşurare aproape completă a imaginarului: naştere
şi origine, creştere şi educaţie ş.a.m.d. Dar în Noaptea... acestea sunt reduse la câteva elemente
principale, care, la rândul lor, sunt supuse unui proces de ambiguizare. Au fost păstrate doar
episoadele tentaţia (năzuinţa), călătoria iniţiatică şi înfruntarea dificultăţilor. Finalul propune
un răspuns incert: împlinirea sau ratarea, aşezând astfel poemul în dilematicul subiacent întregii
opere macedonskiene.
Schema este simplă şi totodată comună. Într-o încăpere tipic romantică, de felul aceleia, boeme,
atribuite şi „sărmanului Dionis” al lui Eminescu, un poet cade în reverie, fascinat de fantasmele
închipuite de flăcările focului din vatră („Arhanghel de aur”), şi se imaginează a fi emir.
Atotputernic într-un Bagdad luxuriant, el aspiră să ajungă la Meka, dar moare în arşiţa deşertului,
fermecat mereu de nălucirile iscate de jocul luminilor.
Emirul macedonskian se înfăţişează ca un erou tragic, deoarece nu doreşte să fie propriul lui
sclav. El caută ceva care se află dincolo de el şi care îi orientează destinul. Ne aflăm în faţa unui
personaj de tip romantic, invincibil şi care nu greşeşte sau, cel puţin, nu are conştiinţa că
greşeşte. Se deosebeşte astfel de Luceafărul eminescian, care nu ezită să cadă, din proprie voinţă,
în greşeală. O comparaţie între emirul lui Macedonski şi Hyperion al lui Eminescu pune în
evidenţă absenţa hybris-ului în cazul celui de-al doilea şi puternica manifestare a acestuia în
cazul celui dintâi. Hyperion nu îşi supraapreciază nici forţele şi nici libertatea proprii în
confruntarea cu destinul, în vreme ce emirul are o conştiinţă puternică a lor. De aceea el nu
cunoaşte limite, nu se simte supus nimănui decât tentaţiei lăuntrice şi trăieşte din această
supunere. Nu cade niciodată în păcat, pentru că, spre deosebire de Hyperion, nici nu îl cunoaşte.
Este motivul pentru care Macedonski îşi însoţeşte personajul cu imagini ale luxurianţei, ale
fastului, pentru a sublinia plenitudinea trăirilor. Deşi are premoniţia celor ce se vor întâmpla,
emirul nu pregetă să trăiască din plin toate etapele căutărilor, fie că sunt dominate de abundenţă,
fie că sunt stăpânite de privaţiuni. Pentru el, ca şi pentru Hyperion, importantă este căutarea
însăşi.
Un rol esenţial în construcţia poemului macedonskian îl au raporturile cu divinitatea. Emirul
năzuieşte, precum orice musulman, să ajungă la Meka, patria lui Mahomet şi, totodată, loc sfânt,
de pelerinaj. În al doilea rând, despre emir se afirmă că este animat de „credinţa-voinţa”. Plecând
de la aceste date, se poate admite că încărcătura mistică a poemului macedonskian este mai
puternică decât aceea a poemului eminescian. Dar, spre deosebire de Hyperion, emirul nu este
conştient de faptul că o vină există totuşi în el însuşi şi că drumeţul care merge pe căi ocolitoare
este chiar o parte a lui. Emirul şi drumeţul sunt simboluri care se completează, se întregesc
reciproc, în cuprinsul arhetipului moarte şi renaştere. În acest punct, poemul macedonskian se
întâlneşte cu sugestiile din legenda medievală a doctorului Faust, în care Faust – exponentul
binelui, prin năzuinţă neîncetată – şi Mefistofeles – exponentul răului, prin tentaţiune malefică –
sunt cumnaţi.