Poemul intitulat 

„Noaptea de decemvrie"  este alcatuit din 237 de versuri

dispuse in doua parti si un episod de legatura, dupa cum urmeaza:
Partea I (versurile 1-28) justifica titlul poemului si prezinta geniul in ipostaza
sa umana (de poet).
Decorul descris este cel al camerei poetului, spatiu in care, intr-o noapte
geroasa de iarna, acesta viseaza la gura sobei.
Golita de obiecte („Pustie si alba e camera  moarta..."),  odaia devine cadrul
propice inspiratiei si transpunerii in ideal; focul (care se transforma in scrum)
sugereaza damnarea poetului „trasnit" „de soarta"  asemenea ingerului cazut
in lumea profana.
Imaginea simbolica a acestei lumi se incheaga incepand cu strofa a Ii-a, cand
imensa campie„pustie si alba"  fuzioneaza cu alba odaie, antrenand frigul
cosmic. Acest cadru exterior dusmanos (cu viscol albastru si lupi care urla)
simbolizeaza lumea contemporana in interiorul careia orgoliosul Macedonski
s-a simtit mereu nedreptatit:
„Pustie si alba e camera  moarta... Si focul sub vatra se stinge scrumit...
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta, Cu nici o schinteie in ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o schinteie in ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa campie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Salbatica fiara -rastristea-l sfasie  -Si luna-l priveste cu ochi otelit... E-n
negura noptii un alb monolit...
Si luna-l priveste cu ochi otelit" In cele doua strofe, epitetele
ornante (..Pustie  si  alba e camera moarta," „Pustie  si  alba e-ntinsa campie",
„viscolu-albastru") personificarile (camera a murit, campia geme, luna
are „ochi otelit") creaza impresia unui spatiu sublunar incremenit in noapte si
in moarte.
Si in strofele urmatoare, metafora lumii ostile se contureaza puternic; la
aceasta contribuie mai multe mijloace artistice:
epitetul ornant („lupi groaznici"), gradatia ascendenta („cum latra, cum urla,
cum urca...")  imaginile auditive terifiante („Un tremol sinistru", „Iar crivatul
tipa"), pana la uniformizarea tabloului in versul: „Un haos urgia se face cu-
ncetul".
Simtindu-se nefericit (si chiar damnat) in aceasta lume, poetul tinde spre o
alta, ideala, care ar putea reprezenta Absolutul.
Solutia o constituie o propensie in inalt, prin ignorarea materiei
opace („Faptura de huma de mult a pierit") si a realitatii („Chiar alba odaie in
noapte-a murit");  doar fruntea poetului „ tot mandra ramane in
luna",  facilitand transformarea lui intr-o proiectie ideala.
Cele doua parti mari ale poemului „Noaptea de decemvrie" ilustreaza
oscilatia dintre real si ideal (pe care o intalnim in intreaga opera a lui
Macedonski).
Episodul de legatura (versurile 29-39) prezinta momentul in care flacara din
soba izbucneste navalnic, transformandu-1 pe poet in ipostaza sa ideala: cea
a emirului din Bagdad.
Partea a doua a poemului (versurile 40-237) evoca, intr-o mare
incandescenta de imagini si culori, fascinanta aventura a emirului din
Bagdad.
Acesta reprezinta geniul, fiinta singulara si indragostita de o idee, ucis fiind,
in final, chiar de propria sa aspiratie, asa cum sta scris in destinul cautatorilor
de ideal.
Traind intr-un spatiu oriental feeric („Bagdadul! Cer galben si roz ce palpita /
Rai de-aripi, de vise, si rai de gradini")  si inconjurat de bogatii uriase, tanarul
emir este stapanit de dorinta de a vedea Meka - cetatea sfanta a
musulmanilor. Si cum chemarea idealului este mai puternica decat propria-i
fiinta, el se pregateste de plecare, urmand sa strabata desertul pe dru-
mul celdrept (conform preceptelor testamentare ale tatalui sau).
La iesirea din Bagdad, langa fantana copilariei, emirul gaseste un drumet slut
si pocit, care-i marturiseste ca pleaca tot la Meka; drumul celui din urma
mergand insa pe cai ocolite, cei doi se despart.

Calatoria prin pustiul incins releva greutati nebanuite, demonstrand ca

emirul/geniul este un ales, o fiinta neobisnuita care infrunta dogoarea, setea
si moartea, pentru a ajunge la idealul sau:
„Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
in ochi o naluca de sange - in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat -"
Rand pe rand, caii, oamenii si camilele mor, lasandu-1 pe Aii singur sub cerul
de foc. O singura data, el are iluzia Mekai si alearga spre ea, dar totul se
pierde in departari, in mirajul „apei mortilor".
Sfarsitul emirului este simbolic: el moare „sub jarul pustiei", in timp ce
drumetul pocit intra pe poarta cetatii.
Ipostaza ideala a geniului macedonskian intruneste trasaturile indragostitului
de absolut: acesta este un om superior, mereu statornic in aspiratia sa
singulara, cu atat mai frumoasa, cu cat este mai greu de atins.
Este mai putin important ca drumetul cel pocit intra pe poarta Mekai, intrucat
drumul sau labirintic nu-i releva nici o calitate, mentinandu-1 in uraciunea lui
marunta.
In final, cel care va ajunge la „Meka cereasca",  la „Meka cea mare",  va fi tot
geniul.
„Noaptea de decemvrie" este, in esenta, un poem romantic. Astfel, motivul
literar al nefericirii poetului, destinul geniului, personajul damnat, cadrul
nocturn, metamorfoza, antitezele etc. incadreaza opera pe care o discutam in
curentul romantic.
in acelasi timp, repetarea unor versuri sau fragmente de vers si alternarea
refrenelor ca si structura muzicala a unor versuri sunt trasaturi ale
simbolismului.
Tot aici, imaginea pietrelor pretioase si revarsarea de metale rare constituie
o trasatura aparnasianismului: „Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori".
In concluzie: poemul „Noaptea de decemvrie"  de Al. Macedonski, este o
lucrare romantica, in care apar si elemente simboliste si chiar parnasiene.
Prin valoarea si profunzimea sa, poemul mentionat a fost comparat
cu „Luceafarul" lui Eminescu; marele Calinescu il considera „capodopera lui
Macedonski, poemul delirant al mirajului".
Semnificatia simbolurilor:
In poemul „Noaptea de decemvrie"  pot fi intalnite mai multe semnificatii
simbolice:
Emirul din Bagdad il simbolizeaza pe omul superior chemat de Idee. El este
un pelerin spre Absolut, maret prin statornicia credintei in ideal.
Emirul poate fi comparat cu printul din Levant (din balada „Mistretul cu colti
de argint" de St. A. Doinas); amandoi au un ideal neobisnuit, amandoi
traiesc o drama in cautarea absolutului, amandoi mor ucisi chiar de idealul pe
care l-au dorit cu atata ardoare.                         
Meka simbolizeaza chiar idealul omului superior. „Cetatea prea
sfanta" inconjurata de ziduri albe, constituie, in termenii lui Mircea Eliade, un
„Centru al lumii" si un spatiu sacru, simbol deopotriva cosmologic si
paradisiac.
Fascinanta prin frumusete, Meka mai poate reprezenta taramul pur al Ideii
(in sensul dat de filosoful Platon), adica Absolutul. Aici, geniul isi poate
realiza menirea (de a atinge Absolutul) si de aici deriva puternica ei atractie
ca o chemare a originilor.
In termenii lui C. Noica, Meka este o „ar fi sa fie", posibilitate care nu va fi
atinsa, pentru ca realizarea ei ar contrazice destinul indragostitului de ideal;
episodul in care cetatea se dovedeste a fi un miraj se inscrie in acelasi destin,
conform caruia, pe masura ce cautatorul se apropie, idealul se indeparteaza.
Ajunge geniul, in viata lui pamanteana, la Ideea pura sau doar o zareste
inainte sa moara?
Din aceasta dramatica ecuatie existentiala ar putea rezulta faptul ca: destinul
geniului (osciland intre inaltare si suferinta, intre elevatie si damnare) este
guvernat de fascinatia visului, himerei si idealului: geniul ajunge la absolut
abia in ..Meka cereasca",  adica in eternitate.