NOAPTEA DE DECEMVRIE

ALEXANDRU MACEDONSKI

Alexandru Macedonski este un scriitor reprezentativ al literaturii române de la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, perioadă literară caracterizată de prezenţa unei confluenţe a
curentelor literare. Critica literară afirmă că opera acestuia este caracterizată de fuzionarea
parnasianismului cu romantismul, clasicismul, naturalismul, decadentismul şi simbolismul. Marele său
merit rămâne însă teoretizarea curentului literar înnoitor, numit simbolism, promovat prin articolele
„Poezia viitorului" şi ,,Simbolismul". Deşi conţine elemente simboliste, lirica sa denotă un limbaj mult
prea explicit, prelungind influenţa predominant romantică.
Poemul,, Noaptea de decemvrie" se înscrie în ciclul ..Nopţilor", poezii dedicate lunilor anului
(„Noaptea de octomvrie" a fost neterminată, dar publicată ulterior). „Poezia nopţii", aparţinând
romantismului european, apare încă din secolul al XVIII-lea, în opera englezului Edward Young, tradusă
fiind în aproape toate literaturile europene, iar poeţii români de la 1848, influentaţi de romantism, scriu şi
ei meditaţii nocturne. Macedonski dezvoltă însă într-un mod original această tradiţie, principala sa sursă
de inspiraţie fiind creaţia poetului Alfred de Musset. „Nopţile" acestuia sunt un lung dialog cu muza sa,
constituit ca o expunere abstractă a unor principii.
Poemele macedonskiene sunt originale şi se înscriu în sfera simbolurilor pe tema vârstelor spiritului, de
aceea critica literară le numeşte „cântece ale vârstelor", mărginite de limitele calendaristice ale unui an.
Intr-o manieră modernă, lunile reprezintă spiritul, în mod simbolic; ele pot fi considerate meditaţii cu
substrat autobiografic despre izolarea geniului, de esenţa romantică, despre nostalgia singurătăţii, de
esenţa simbolistă. Este, de asemenea, prezentă tema timpului, care se scurge ireversibil pentru fiinţa
umană.
Poemul „Noaptea de decemvrie" este publicat în 1912, în volumul „Flori sacre" şi are la bază scrierea
„Meka şi Meka", apărută în ziarul „Românul", care valorifică semnificaţiile unei legende orientale.
Legenda, transformată de Macedonski în poem în proză, este o parabolă, pe care muza (inspiraţia) o
dictează unui poet sărac. Prinţul arab Ali-ben-Mahomet-ben Hassan moşteneşte de la tatăl său principiul
moral de a nu se abate niciodată de la calea cea dreaptă. El pleacă în pelerinaj către cetatea sfântă a
musulmanilor, Meka, preferând drumul drept, dar anevoios, în vreme ce un cerşetor - Pocitan-ben-
Pehlivan - alege calea ocolită, plecând în acelaşi timp cu prinţul. Prinţul se stinge în deşert atingând
„Meka cerească", nu înainte de a vedea, în mod simbolic, cum Pocitan intră în „Meka pământească".
Această parabolă este transformată de Macedonski într-una dintre cele mai valoroase meditaţii ale sale.
„Noaptea de decemvrie", considerată „capodopera lui Macedonski", „poemul delirant al mirajului" (G.
Călinescu), are o structure simetrică. fiind compusă din patru secvenţe: prima şi ultima prezintă cadrul
meditaţiei poetice, a doua secvenţă constă în invocaţia către muză, către inspiraţie, iar a treia conţine
povestea emirului, corespondentul poetului în planul imaginaţiei.
In plină iarnă, în luna decembrie, noaptea, într-o „cameră moartă", în faţa unei vetre, în care focul „se
stinge scrumit", creatorul (poetul) „trăsnit stă de soartă", fără nicio speranţă, în timp ce geniul său „e-
aproape un mit".
Această atmosferă dezolantă de factura romantică este conturată în strofele următoare, în care camera
poetului, simbol pentru sufletul său, este integrată în ansamblul naturii. Aceasta e „pustie şi albă", ca şi
întinsa câmpie, existând o legătură indestructibilă între starea de visare a creatorului şi elementul
romantic, luna. Conturarea peisajului glacial conţine elemente parnasiene („Şi luna-l priveşte cu ochiu-
oţelit.../ E-n negura nopţii un alb monolit"). Corespondenţa de factură simbolistă dintre natură şi
sentimente este sugerată de frământările interioare ale ipostazei poetice din text, în aşteptarea inspiraţiei:
„Vraja e mare şi-n gându-i, ş-afară,/ Şi luna e rece în el şi pe cer". Izolarea este ireversibilă, anticipându-i
moartea.
Trecerea de la planul exterior la cel oniric şi visul însuşi sunt realizate prin modalitatea artistică a
alegoriei. Meditaţia poetului implică dematerializarea sa; ipostaza spirituală a acestuia invocă inspiraţia,
muza fără de care geniul nu se poate manifesta la nivelul imaginaţiei: „Arhanghel de aur, cu tine ce-
aduci?". Apariţia ei este fulminantă şi se adresează simultan simţurilor, realizând dezideratul simbolist al
percepţiei sinestezice a universului: „0 flacără vie pe coş izbucneste,/ Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte".
Succesiunea de verbe dinamizează peisajul static de până atunci.
Dialogul imaginar cu flacăra aduce ambiguitatea planurilor real (obiectiv) şi oniric (subiectiv), unite
prin motivul flăcării. Dorinţa se conturează în mod imperativ: „Avut şi puternic emir voi să fii.".
Lumea fanteziei oferă o compensaţie în plan spiritual a situaţjei iniţiale: peisajul sumbru al camerei
friguroase şi al naturii dominate de „răstriştea zăpezii" este înlocuit cu descrierea oraşului Bagdad, cu
nuanţe calde, cu bogăţii şi armonie („Prin aer petale de roze plutesc", „Deasupra-i e aur şi aur e-n zare").
Prin intermediul imaginaţiei, artistul îsi cunoaşte adevărata esenţă, anume aceea de geniu, de „emir".
Cetatea mirifică a basmelor arabe este stăpânită de acesta („Şi el e emirul, şi toate le are,/ E tânăr, e
farmec, e trăznet, e zeu"), iar insistenţa asupra bogăţiei şi calităţilor sale are menirea de a reliefa, pe de-o
parte, antiteza dintre el şi creator şi, pe de altă parte, prefigurează aventura sa spirituală. Deşi în plan
social are tot ceea ce îsi doreşte, emirul este chinuit de mirajul absolutului: „Spre Meka-l răpeşte credinţa-
voinţa,/ Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,/ Îi cere simtirea, îi cere fiinţa,/ Îi vrea frumuseţea - tot sufletu-i
vrea - / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa". Aspiraţia către Meka reprezintă idealul cunoaşterii, al
purificării morale, al desăvârşirii. Acesta devine din ce în ce mai puternic, conturând o adevărată obsesie,
care îi devorează spiritul, ceea ce îi întăreşte convingerea că purificarea nu se poate realiza decât prin
suferinţă, prin sacrificiu absolut.
Călătoria către cetatea sfântă este prefaţată de versurile de un puternic lirism în care emirul priveşte
Bagdadul şi lăcrimează („Din ochiul său mare o lacrimă pică"), semn că îsi cunoaşte destinul. Apoi, ia apă
din fântâna ştiută din copilărie, ceea ce denotă faptul că doreşte o purificare, o reîntoarcere la inocenţa
infantilă. Apa este ca o oglindă, iar privirea în fântână poate fi interpretată ca o vizualizare a sinelui. Pe
lângă propriul chip, zăreşte pe luciul apei imaginea unui drumeţ „mai slut ca iadul, zdrenţăros şi pocit/
Hoit jalnic de bube", „viclean la privire" şi „searbăd la faţă". Emirul descoperă astfel faţa urâtă, ascunsă a
propriilor slăbiciuni care l-ar putea abate de la împlinirea celui mai puternic ideal al său.
Ambii au acelaşi vis, să ajungă la Meka, dar drumurile lor sunt diferite: în timp ce slutul „drumu-
ocoleşte mai mult, tot mai mult", emirul înaintează „şi calea e dreaptă, e dreaptă, tot dreaptă, dar zilele
curg". Repetiţia adjectivului cu valoare de epitet are rolul de a sublinia ideea drumului drept, a moralităţii,
emirul rămânând credincios idealului său etic.
Sacrificiul este imens, căci întregul convoi al său este răpus de arşiţă, oamenii comuni nefiind apţi să
atingă un ideal măreţ. Singuratatea şi superioritatea sunt apanajul omului de geniu. La finalul destinului
său pământesc, el are satisfacţia întrezăririi idealului pentru care s-a jertfit: „Cu toate că ştie prea bine că-l
mint / Şi porţi de topaze şi turnuri de-argint". In agonie, vede halucinant cum pe poarta Mekăi „străbate
drumeţul pocit"; „emirul moare sub jarul pustiei" atingând „Meka cerească" şi ducând până la capăt
sacrificiul în numele idealului.
Aventura iniţjatică a emirului este un simbol pentru visul poetului aflat în ..camera moartă"; sfârşitul
existenţei emirului este o proiecţie ideatică a morţii geniului „şi moare emirul sub jugul pustiei/ şi focu-n
odaie se stinge şi el". Astfel, viaţa se întâlneşte cu visul doar în moarte. Artistul întruchipează permanentul
conflict între condiţia umană şi cea a superiorităţii. Aşa cum emirul nu poate opta pentru un anume drum
prin desert, ci urmează calea dreaptă pentru care e predestinat, poetul are o singură menire, anume aceea a
creaţiei, de la care nu se poate abate. Călătoria emirului este un simbol al căutării absolutului, iar emirul
reprezintă ipostaza alegorică a poetului; astfel, prin poezie, el tinde către atingerea perfecţiunii.
In lirica lui Macedonski, cromatica are înţelesuri simbolice. In poemul „Noaptea de decemvrie", paleta
coloristică este vastă. Culorile deschise, pastelate sunt întrebuinţate în descrierea oraşului Bagdad, cu
grădinile şi palatele sale - „albe fantasme". El are deasupra un „cer galben şi roz ce palpită", iar prin aer
plutesc „petale de roze". In descrierea călătoriei tenta cromatică se schimbă şi devine dominantă culoarea
morţii, roşu-sângeriu: emirul înaintează „sub flăcări de soare", în ochi se zăreşte „o nălucă de sânge",
deasupra se întinde „un cer roşu", cadavrele „zac roşii moarte", întreaga zare e dominată de „roşu de
sânge". Această culoare va reveni obsedant: „Nainte - în lături - napoi, peste tot/ Oribil palpită aceeaşi
culoare".
Poemul e amplu, fiind alcătuit din versuri lungi armonios îmbinate. Armonia constă în asocierea
muzicii limpezi, sonore, de factură romantică a versului cu cea suavă, specifică simbolismului. Se remarcă
folosirea repetiţiei unui cuvânt sau a mai multor cuvinte din aceeaşi sferă semantică „sângeriu", „de foc",
„flăcări de soare", pentru culoarea roşie. De asemenea, o repetiţie aparte este procedeul de a începe un
vers sau o strofă cu finalul versului sau al strofei precedente: ,,Iar alba cetate rămâne nălucă/ Rămâne
nălucă, dar tot o zăreşte". Repetiţiile realizează o corespondenţă de tip simbolist între poezie şi muzică,
dezvoltând mai multe valenţe: obsesii interioare, infinitatea spaţjului şi a timpului, înlăturarea monotoniei.
Considerându-se un geniu neînţeles, Macedonski, avatarul emirului din Bagdad, aflat într-o
permanentă căutare a idealului, întrezăreşte în viitorul îndepărtat posibilitatea de a fi cu adevărat apreciat:
„De când patru generaţii peste moartea mea vor trece/ Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece,/
Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin...".