Email: info@pdfcoffee.

com  Login  Register  English

Home / Luceafarul -comentariu-

Luceafarul -comentariu-
 Author / Uploaded

Andreea H. Deea

 

~ Luceafarul ~ de Mihai Eminescu Geneza - publicat in 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare la Viena.

 Views 1,461
 Downloads 61
Our partners
File size 75KB will collect data and use cookies
for ad personalization and measurement. Learn
 Report DMCA / Copyright
how we and our ad partner Google, collect and
use data.  Agree & close  DOWNLOAD FILE

Citation preview

~ Luceafarul ~ de Mihai Eminescu

Geneza - publicat in 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare la Viena. - in august 1883 – “Convorbiri
literare”, Iasi. - In decembrie 1883 – Titu Maiorescu publica poemul in prima si ultima editie a poeziilor antume
eminesciene. Conceput inca din anii studentiei ( la Berlin), poemul Luceafarul reprezinta sinteza a 10 ani de munca
creatoare.

Izvoare de inspiratie Ca orice poet romantic, Eminescu a manifestat un interes constant pentru folclorul national. El a
cules basme pe care le-a versificat, ulterior le-a modificat atat continutul cat si semnificatia in raport cu universul sau
poetic. Astfel, Eminescu a prelucrat un basm romanesc, intitulat Fata in gradina de aur, care aparuse intr-un memorial
de calatorie, realizat de germanul Richard Kunish (1861). Poetul transforma povestea folclorica in meditatie filozofica, fata
de imparat este mentinuta ca eroina, dar isi dubleaza identitatea (feminitatea ideala – feminitatea telurica), zmeul
dispare ca personaj malefic si in locul lui este conceput Luceafarul (si in ipostaza lui Hyperion), reflectand conditia
geniului in lumea comuna si neimplinirea dragostei intre doua fiinte apartinand unor lumi ireconciliabile. De asemenea,
poetul a modificat si finalul, deoarece caractetul indicativ al zmeului nu era compatibil, in viziunea eminesciana, cu
trasaturile omului superior. Motivul zburatorului este prezent in prima parte a poemului filozofic, in care este imaginat
visul erotic al fetei de imparat ajunsa la varsta iubirii. 1

Eminescu prelucreaza si motive mitologice grecesti (Platon), precum mitul androginului si indiene (Poemele Vedelor),
referitoare la geneza lumii. In plus in conceptia indienilor, timpul nu mai are o curgere lineara, ci urmeaza traectoria unui
cerc, in care viata si moartea, trecutul si viitorul sunt momente ale unui prezent continuu. Astfel este posibila in poem
calatoria in timp si spatiu a lui Hyperion, care se intoarce la geneza si apoi ajunge in chaos. In ceea ce priveste izvoarele
filozofice, sunt folosite concepte din lucrarea lui A. Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, si anume cele
referitoare la distinctiile dintre omul comun si cel de geniu.

Geniul - se distanteaza de semeni prin: - inteligenta - putere de obiectivare - setea de cunoastere - capacitatea de a-si
depasi conditia - forta de sacrificiu pentru indeplinirea idealurilor sale - singuratate sociala - aspiratia spre absolut -
capacitatea contemplativa

Omul comun - se caracterizeaza prin: - mediocritate - subiectivitate in analiza realitatii - incapacitatea de a-si depasi
sfera ingusta de actiune - vointa oarba de a trai - dorinta de a fi fericit in sensul implinirii omenesti - socialitate in exces,
traieste sub semnul norocului - instinctualitate

Tema poemului Cea mai veche interpretare a intelesurilor poemului ii apartin lui Eminescu insusi, fiind notata intr-o fila
de manuscris. „intelesul alegoric ce i-au dat [legendei] este ca, daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc”. Din perspectiva acestei marturisiri, Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului
si rostului geniului in lume.

Structura In cele 98 de strofe, poemul Luceafarul include 4 tablouri ample, structurate in doua serii antitetice: terestru –
cosmic; uman – fantastic. Tabloul I cuprinde o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte, apartinand unor lumi
diferite. Comunicarea dintre indragostiti se realizeaza in somn, prin intermediul visului. Tabloul II dezvolta bine un alt
moment de dragoste, sub forma unei idile intre individualitati pamantene. Intr-un cadru terestru si intr-o atmosfera
intima, se produce comunicarea directa intre fiinte de acelasi fel. Tabloul III prezinta calatoria Luceafarului in spatiul
intergalactic si dialogul sau cu tatal ceresc. Intr-un cadru cosmic si o atmosfera glaciala, Demiurgul si Hyperion isi expun
argumentele distincte despre nemurire, cunoastere si sensul vietii omenesti. Tabloul IV releva fericirea cuplului omenesc
datorita iubirii implinite sub semnul caracteristic al „norocului” si retragerea Luceafarului in lumea careia ii apartine.

Incadrarea estetica Ca specie literara este un poem liric, schema epica fiind doar cadrul pe care se grefeaza proiectia
lirica si filozofica „Personajele” si intamplarile sunt doar niste simboluri, metafore care incifreaza idei filozofice, atitudini,
sentimente, viziuni asupra existentei. Interferenta genurilor, o constanta a romantismului, genereaza profunzime
textului si infuzeaza continutului semantic posibilitati variate de interpretare: - o poveste de iubire - o alegorie pe tema
geniului - o poezie cu viziune simbolica epicul – validat de firul epic liricul – validat de proiectia lirica si filozofica
dramaticul – validat de: - succesiunea de scene in care dialogul este element constitutiv - categoria dramaticului ca
substanta (intensitatea trairilor sufletesti)

Analiza tablourilor Tabloul I (strofele 1-43) - cadru: teluric si astral - prezinta inlantuirea dintre Luceafar si fata de imparat.
Versurile incipit preiau niste formule sablon specifice basmului, cu scopul de a plasa „intamplarile” intr-un cadru mirific
si de a avertiza cititorul asupra caracterului fantastic. Se valideaza si sursa de inspiratie, basmul. Inca din prima strofa
este descrisa fata 3

printr-un epitet individualizator „Dupa indelungi cautari (ghiocel, dalie, grangure, giuvaier), poetul alege aceasta forma
de superlativ absolut „o prea frumoasa fata” pentru individualizarea fetei. Portretul ei este completat in cea de-a doua
strofa prin epitete calificative si o dubla comparatie „una la parinti/ Si mandra-n toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti/ Si
luna intre stele”, care reusesc sa singularizeze fata, avertizand ca ea se afla mai presus de celelalte muritoare; unicizarea
se realizeaza prin: - luna – element astral - Fecioara – domeniul religios Fata de imparat preia din atributiile esentiale ale
acestora, caracterizandu-se prin frumusete si puritate, dominante ale idealului din anii de tinerete ai poetului, ipostaza
angelica. Faptul ca nu este numita, arata pastrarea ei intr-un anonimat superior. Timpul comuniunii este visul, cel care
face posibila vraja, incantatia magica („visand ale ei timple”/. De factura romantica, visul faciliteaza invaluirea intre
reprezentanti apartinand unor lumi diferite). Z. D. Busulenga considera ca visul este: - instrumentul care-l poate lega pe
Luceafar de pamantul si iubirea muritorilor dupa care tanjeste. - modalitatea singurei comunicari posibile de sus in jos,
intre doua lumi altfel inchise, punte unica a unei imposibile legaturi. Fata il vede pe Luceafar in oglinda, motivul specular
(specus (lat) = oglinda) este asociat motivului dublului, sau reflex al macrocosmosului in microcosmos. Sufletul fetei
reflecta prin oglinda aspiratia spre universal, spre depasirea propriei conditii. Aceeasi idee a aspiratiei spre absolut,
dorinta imului comun de a-si depasi conditia stramta, limitata se regaseste si in vinovatia fetei: „Si viata-mi lumineaza!”.
Intruchiparile antropomorfe se vor realiza urmand procesele nasterii elementelor cosmosului si din elemente ale
cosmosului. Prima ipostaza se realizeaza avand la baza apa – element acvatic (leagan cosmic, spatiu matern). Prima
intruchipare antropomorfa, in ipostaza angelica este rezultatul utilizarii epitetului cromatic („par de aur, moale”), a
comparatiei („Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”), care evidentiaza albeata fetei, lipsa sangelui, a lichidului vital,
glacialitatea, validand astfel statul de faptura nepamanteana . In portretul sau , Eminescu asociaza elemente antitetice
(„Un mort frumos cu ochii ei/ Ce scanteie-n afara”) punctand pecetea geniului eminescian. Cea de-a doua intrupare se
realizeaza prin regresiune in mare noapte cosmica, aceea care preceda creatia universului: „Si din a chaosului vai/ Un
mandru chip se-ncheaga”. Este o metamorfizare „daimonica”, purtand semnele demonilor razvratiti de tip romantic.
Epitetele cromatice (negru giulgi, marmoreele brate) si calificativele (trist si ganditor) construiesc portretul fizic si moral.
Epitetul cromatic „si palide la fata” sugereaza din nou, nu neaparat lipsa vietii, ci crisparea interioara. Ochii „mari si
minunati” vizeaza setea de absolut. Eminescu il intrupeaza astfel din neptunic si plutonic, il face concret si il pastreaza
intr-o dramatica inconsistenta intre cer si pamant, intre inaltimi si adancimi abisale, motivul dominant care sta la baza
celor doua intruchipari fiind motivul ingerului cazut.

Tabloul II (strofele 44-64) Cadrul este tehnic, poetul recurgand in prezentarea idilei Catalin – Catalina pe un ton ironic
pentru a persifla caracterul marginit si usuratic al acesteia. In antiteza cu Luceafarul, Catalin este un reprezentant al
mediocritatii, are indeletniciri din cele mai josnice si origine precara („baiat din flori si de pripas”). Fata de imparat isi
pierde unicitatea, ea are nume, este o muritoare oarecare. Eminescu alege in mod voit doua derivate emotionale
(Catalin - Catalina) pentru a sugera similitudinea (mitul androginului). Refuzul fetei („Ia du-t’ de-ti vezi de treaba”) este
un reflex al reactiei de orientare, manifestare tipica principiului feminin. Catalina constientizeaza ca omul nu poate
atinge eternitatea decat parasind lumea vie, a fiintei („O, de Luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte”). Traind sub
semnul norocului (Ei, Catalin, acu-i-acu/ ca sa-ti inci norocul”), Catalin incearca o forma de seducere erotica
prezentandu-i fetei ritualul iubirii intr-un registru tipic popular, ca pe un joc, iubirea fiind vazuta aici sub aspect ludic.
Tabloul III (strofele 65-85) Intr-un cadru astral, cu o tonalitate selenara, poetul prezinta calatoria intergalactica a
Luceafarului si convorbirea cu Demiurgul. Aceasta calatorie se realizeaza nu numai in spatiu, cat si in timp, el trebuind sa
se introduca in momentul Genezei, apoi Haos. In dialog, Luceafarul are o singura manifestare verbala, deoarece
Demiurgul atotstiutor intuieste posibilele interventii ale acestuia. Replica Demiurgului este deschisa prin strigarea
eroului pe numele Hyperion, nume care-i desemneaza esenta, in scopul de a-l trezi din grava uitare, din iluzia in care a
cazut, reamnintindu-i obarsia celesta, natura lui superioara (hyper – eon = cel care merge deasupra). Demiurgul nu
poate interveni asupra unei ordini prestabilite asupra propriei sale creatii, deoarece acest lucru ar insemna o
autoanulare. El recurge la un discurs abstract, cu referiri la cunoasterea absoluta, la puterea temporala, sensuri care se
sustrag muritorilor de rand. Dorind sa infatiseze o drama a geniului insingurat si nefericit, Eminescu asimileaza si
subliniaza simbolic si metaforic antinomii din filozofia lui Schopenhauer, statuate intre geniu si omul comun. Astfel, in
conceptia Demiurgului, idealurile omului sunt efemere („Ei numai doar dureaza-n vant/ Desarte idealuri”), sunt supusi
sortii, predestinarii („Ei au doar stele cu noroc”), in timp ce geniul este imuabil. („Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu
cunoastem moarte”) Tabloul IV (strofele 86-98) Cadrul este terestru si astral, iar tonul ironic, idila fiind privita detasat,
rece. Lectia de cunoastere oferita de Demiurg l-a oprit pe Hyperion de la decadere, reproiectandu-l in solitudinea
conditiei sale. Cadrul terestru este punctat de aceleasi elemente tipice romantismului erotic eminescian (sara, apa, luna),
revenindu-se la atmosfera de basm initiala. 5

Chemarea fetei nu mai are valoarea unei incantatii, ci reprezinta doar dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si
asigura fericirea prin protectia unei stele cu noroc. Metafora „chip de lut” cu care Luceafarul se adreseaza fetei, trimite la
precaritate efemeritate. Astrul se raporteaza la lumea umanului prin simbolul „cerului” semnificand inchidere, limitare.
In final el constientizeaza apartenenta la lumea superioara, filozofica.

6
Contact information
Ronald F. Clayton
 info@pdfcoffee.com

 Address:

46748 Colby MotorwayHettingermouth, QC T3J 3P0

About Us

Contact Us

Copyright

Privacy Policy

Terms and Conditions

FAQ

Cookie Policy

SUBSCRIBE OUR WEEKLY

NEWSLETTER

Enter your E-mail Subscribe

Copyright © 2023 PDFCOFFEE.COM. All rights reserved.     