Menu Search

gretasrecipes
Just another WordPress.com site

Lapusneanul – particularităţile de construcţie a unui

personaj
Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă
locul principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii, precum istoria şi discursul,
spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una
socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje,
clasificabile după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi
principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele
pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate
naratorului obiectiv şi omniscient sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi
funcţia naratorului.

Personajul poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea directă
poate fi realizată de către narator ( prin portretul fizic şi / sau moral, prin comentarii explicite,
aluzii ); personajul însuşi (autocaracterizare prin mărturisiri făcute altor personaje, autoanalize
monologate ); alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ). Caracterizarea indirectă se
realizează prin consemnarea acţiunilor, a atitudinilor şi a opiniilor exprimate de personaj. Tot la
caracterizarea indirectă a personajului contribuie prezentarea mediului în care trăieşte –
oraşul, casa, interiorul, familia, grupul sau societatea în care evoluează – şi a limbajului folosit
( de la registru al limbii până la particularităţile stilistice ).

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi apare la Iaşi, în 1840, în primul număr
al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română.
Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui
Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse
în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa
caracterelor şi vigoarea conflictelor. Tema, istorică, evocă ultimii cinci ani de domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569), reliefând figura domnitorului.

Acţiunea nuvelei reliefează trăsăturile personajului principal, eponim. Cele mai multe
trăsături se desprind prin caracterizare indirectă. Naraţiunea prezintă acţiunile, atitudinile
şi gesturile personajului, reliefând şi relaţiile acestuia cu alte personaje. Trădat de boieri în
prima domnie, Lăpuşneanu se întoarce în ţară cu ajutor turcesc. Solia celor patru boieri (
Veveriţă, Moţoc, Spancioc şi Stroici ) încearcă să-l convingă să renunţe la tron, susţinând că
„norodul nu te vrea, nici nu te iubeşte, Măria ta …” Cuvintele lui Lăpuşneanu sugerează voinţa
neclintită, pronumele personal eu are un rol central: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau şi dacă
voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge cu voia ori fără voia voastră”.

Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei nuvele, se prefigurează de la

început: boierii nu sărută poala voievodului, Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele
implicate în acest conflict exterior au interese şi concepţii diferite.

Ocuparea tronului este urmată de acte de sadism; boierii sunt aspru pedepsiţi, averile
acestora sunt confiscate. Una dintre soţiile boierilor ucişi o aşteptă pe doamna Ruxanda, soţia
domnitorului, şi rosteşte cuvintele cu valoare de avertisment – „Ai să dai samă, doamnă!” – ,
rugând-o să intervină pe lângă domnitor pentru ca acesta să înceteze cu omorurile.

Doamna Ruxanda încearcă să-l înduplece pe Lăpuşneanu, iar acesta îi promite, cinic, un „leac
de frică”. Cu ocazia sărbătorii Sf. Ioan, Lăpuşneanu cere împăcare şi ţine o „deşănţată
cuvântare” boierilor adunaţi în biserică, invitându-i la un ospăţ la curte. Ospăţul se transformă
în masacru, 47 de boieri fiind omorâţi cu sadism.

„Prostimea”, atrasă de zarva din palat, se adună, fără a avea iniţial un scop anume; se
formulează, la întrebarea solului trimis de Lăpuşneanu, revendicări importante, dar neunitare (
„Să micşureze dăjdiile! – Să nu ne zapciască!”); la acestea se renunţă când o voce din mulţime
pronunţă numele lui Moţoc, identificat cu toate relele din ţară: „Capul lui Moţoc vrem!”. Boierul
este sacrificat cu sânge rece de Lăpuşneanu, în ciuda rugăminţilor şi a promisiunilor. Doamna
Ruxanda este chemată pentru a vedea „leacul de frică”: piramida alcătuită din cele 47 de
capete ale boierilor ucişi.

După masacru, domnitorul nu mai omoară, dar schingiuie pe oricine greşeşte. Îmbolnăvindu-
se de friguri, aflat în cetatea Hotin, Lăpuşneanu cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din
leşin, este cuprins de furie şi îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi ( inclusiv pe fiul său ):
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”. Sfătuită de Spancioc şi Stroici să îl ucidă pe
domnitor, doamna Ruxanda cere sfatul mitropolitului Teofan. Temându-se pentru propria viaţă,
Teofan vrea să lase impresia că hotărârea îi aparţine numai doamnei, deşi atitudinea sa este
clară. Cuvintele mitropolitului – „Dumnezeu să-l ierte” – arată că el îl consideră pe vodă deja
mort şi nu îi lasă timp de gândire doamnei. Lăpuşneanu moare în chinuri, otrăvit de soţia şi
duşmanii săi.

Nuvela este alcătuită astfel încât să evidenţieze caracterul eroului. Deşi Alexandru
Lăpuşneanu apare ca întruchipare a tiranului crud şi sângeros, figura lui este complexă, fiind
prezentate motivaţiile de ordin istoric şi psihologic ale comportamentului personajului. Scopul
politicii sale era de a îngrădi puterea marilor feudali, sporind autoritatea domnitorului. În
vederea realizării acestui obiectiv, se căsătoreşte cu doamna Ruxanda, fiica lui Petru Rareş,
pentru a atrage „inimile norodului”, care mai păstra amintirea domniei fiului lui Ştefan cel Mare;
se foloseşte de Moţoc pentru a atrage ura mulţimii.

Violenţa şi cruzimea lui Lăpuşneanu depăşesc însă limitele

normalului. Impulsiv, el vrea să-l lovească pe Spancioc cu

măciuca, duce mâna la jungher când doamna Ruxanda îi

reproşează crimele. Viclean şi abil, personajul îşi disimulează

adevăratele sentimente pentru a-şi realiza scopurile. Este

inteligent, bun cunoscător al psihologiei mulţimii, pe care o

potoleşte sacrificându-l pe Moţoc. Personaj romantic, reunind

lumini şi umbre, „Lăpuşneanu este un damnat osândit de

Providenţă să verse sânge” ( G. Călinescu ). Sfârşitul lui atinge

tragicul.
Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi
omniscient. Acesta accentuează trăsăturile personajului principal, ca un regizor care fixează
lumina reflectoarelor pe un actor,urmărindu-i reacţiile şi gesturile: „Cât pentru Lăpuşneanu, el
luase pre Moţoc de mână şi se trăsese lângă o fereastră deschisă de unde privea măcelăria ce
începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde, ca să placă stăpânului, simţea părul
zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” Reacţiile personajului secundar Moţoc
potenţează trăsăturile de caracter ale personajului principal, caracterizat direct succint („El
râdea” – „iar Moţoc … simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind” ). Surprins în
relaţie cu personaje individuale – Moţoc, doamna Ruxanda – sau cu personaje colective –
boierii ( adunaţi fie la biserică, fie la palat ), mulţimea – Lăpuşneanu se defineşte treptat, ca un
personaj puternic individualizat, caracterizat complex. Construcţia personajului se realizează
prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, şi una psihologică, interioară.
Dimensiunea socială îl încadrează în tipologia domnitorului despotic şi autoritar, care
întreprinde o serie de acţiuni menite să-i consolideze autoritatea. Până la un punct, acţiunile
lui Lăpuşneanu sunt justificate. Altele frizează patologicul, dezvăluind un caracter impulsiv,
însetat de sânge şi incapabil să se controleze. Relaţiile cu cei din jur sunt de natură
conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu – doamna Ruxanda, Lăpuşneanu –
mitropolitul Teofan. Ca orice personaj romantic, Lăpuşneanu se defineşte în antiteză cu alte
personaje – doamna Ruxanda, model de bunătate şi de gingăşie, Moţoc, boierul trădător.

Dimensiunea psihologică se construieşte prin raportare la conflictele exterioare. Foarte rar,

apar notaţii ale autorului care sugerează anumite trăsături de caracter: „urâtul caracter”,
„deşănţată cuvântare”.

Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia acestui personaj, al cărui caracter se
construieşte pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează
ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune. Intenţia autorului
este să transmită un mesaj moralizator, sugerându-i cititorului ideea că orice tiran este
pedepsit pentru faptele sale. În figura domnitorului moldovean, Costache Negruzzi
întruchipează un personaj tipic romantic, un om al contrastelor şi al trăirilor intense,
memorabil prin amestecul de hotărâre şi dezechilibru psihologic.

June 26, 2011  Leave a Reply

« Previous Next »
Leave a Reply

View Full Site

Blog at WordPress.com.