Sunteți pe pagina 1din 3

Subiect III - Varianta 1

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre relaţiile dintre două personaje ale unei nuvele studiate. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

Cerințe:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese (de
exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului,
modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează, a
statutului lor social, psihologic, moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două
episoade/ secvenţe narative ale nuvelei alese;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva situaţiei
finale/ a deznodământului.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.

Rezolvare:

Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă locul
principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii, precum istoria şi discursul, spaţiul şi
timpul. Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială,
exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai
multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau
funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al
autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient sau pot deveni
instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului.

Personajul poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea directă poate fi
realizată de către narator (prin portretul fizic şi / sau moral, prin comentarii explicite, aluzii );
personajul însuşi (autocaracterizare prin mărturisiri făcute altor personaje, autoanalize monologate );
alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ). Caracterizarea indirectă se realizează prin consemnarea
acţiunilor, a atitudinilor şi a opiniilor exprimate de personaj. Tot la caracterizarea indirectă a
personajului contribuie prezentarea mediului în care trăieşte - oraşul, casa, interiorul, familia, grupul
sau societatea în care evoluează – şi a limbajului folosit ( de la registru al limbii până la
particularităţile stilistice ).

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi apare la Iaşi, în 1840, în primul număr al revistei
Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului
romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al
revistei ), C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin
sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

Tema, istorică, evocă ultimii cinci ani de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569), reliefând figura
domnitorului, care intră în relaţie cu alte personaje, inspirate din realitatea epocii evocate.
Acţiunea nuvelei reliefează trăsăturile personajului principal, eponim. Acesta se înscrie în tipologia
domnitorului sângeros, dominat de anumite trăsături de caracter, evidenţiate prin relaţiile cu alte tipuri de
personaje – domniţa angelică (doamna Ruxanda ), boierul trădător ( Moţoc ).

Incipitul fixează o trăsătură de caracter dominantă a personajului principal – voinţa. Aceasta se dezvăluie în
scena întâlnirii cu boierii care îl întâmpină la hotar, între care se află şi trădătorul Moţoc, dialogul având rolul
de a sublinia fermitatea lui Lăpuşneanu şi dorinţa de a se răzbuna. Un fragment al replicii pe care domnitorul
i-o adresează lui Moţoc, care îi spune că norodul nu îl vrea înapoi pe tron, devine moto al primei părţi a
nuvelei, având caracter memorabil: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” Personajele sunt particularizate prin
atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul
direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena
dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea
scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară ca un fulger”,
„se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”.

Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei nuvele, se prefigurează de la început: boierii nu
sărută poala voievodului, Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele implicate în acest conflict exterior au
interese şi concepţii diferite. Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie intriga nuvelei. Întors la domnie,
Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine
posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea
de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o
aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu
omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei: „Ai să dai
sama, doamnă!” Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având
rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului,
care „duce mâna la hamger”. Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan
este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere.
Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal. Îmbrăcat în ţinută de gală,
voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-şi intenţiile, Lăpuşneanu face
efortul de a-şi domina trăirile interioare, iar acest efort transpare în aspecte fizionomice, consemnate prin
caracterizarea directă, făcută de narator: „era foarte galben la faţă”. Cele mai multe trăsături ale domnitorului
se desprind din caracterizarea indirectă, deoarece el este un personaj de acţiune, ale cărui trăsături se definesc
prin atitudini, acţiuni, fapte, limbaj. Construcţia personajului principal se realizează prin asocierea a două
dimensiuni: una socială, exterioară, şi una psihologică, interioară. Dimensiunea socială îl încadrează în
tipologia domnitorului despotic şi autoritar, care întreprinde o serie de acţiuni menite să-i consolideze
autoritatea. Până la un punct, acţiunile lui Lăpuşneanu sunt justificate. Altele frizează patologicul, dezvăluind
un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se controleze. Relaţiile cu cei din jur sunt de natură
conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu – doamna Ruxanda. Dimensiunea psihologică se construieşte
prin raportare la conflictele exterioare.

Scena masacrului de la palat este definitorie pentru completarea trăsăturilor morale ale personajului. Cei 47
de boieri adunaţi la ospăţ sunt ucişi de slujitorii pregătiţi în acest sens. Moţoc, personaj secundar a cărui
prezenţă este deosebit de importantă în câteva episoade ale acţiunii, asistă, obligat de domnitor, la scena
masacrului, fără a şti care îi este soarta. Scena are un pronunţat caracter dramatic. Naratorul omniscient
accentuează trăsăturile personajului principal, ca un regizor care fixează lumina reflectoarelor pe un actor,
urmărindu-i reacţiile şi gesturile: „Cât pentru Lăpuşneanu, el luase pre Moţoc de mână şi se trăsese lângă o
fereastră deschisă de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde, ca să placă
stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” Reacţiile personajului secundar Moţoc
potenţează trăsăturile de caracter ale personajului principal, caracterizat direct succint ( „El râdea” – „iar
Moţoc … simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind” ). În antiteză cu domnitorul, stăpân pe
situaţie şi dominator, Moţoc se dezvăluie laş şi nedemn: „Eu sunt boier mare. Ei sunt nişte proşti.” Replica
lui Lăpuşneanu ilustrează dispreţul pentru trădătorul care nu are nici măcar demnitatea de a-şi privi moartea
curajos: „proşti, dar mulţi. Luaţi-l!” Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială:
„Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tău, te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai
uşurezi de blăstemurile norodului”. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc
pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător al
intereselor „prostimii”, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători. „Leacul de frică” îi este administrat
doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul
boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în
viaţă nu li se mai taie capetele.

Surprins în relaţie cu un personaj individual – Moţoc – sau cu un personaj colectiv – boierii ( adunaţi fie la
biserică, fie la palat ) – Lăpuşneanu se defineşte treptat, ca un personaj puternic individualizat, caracterizat
complex.

Retrăgâdu-se în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici,
Lăpuşneanu se îmbolnăveşte de friguri şi cere să fie călugărit. Când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu
moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova şi îi
propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul
mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului
domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul,
lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului este însă evidentă. El foloseşte,
referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud
este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru
purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.”

Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare,
ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. În mod ironic, moartea lui Lăpuşneanu e la
fel de violentă ca şi aceea a oponentului său – Moţoc - , autorul urmărind finalitatea moralizatoare – cel care
ucide fără a judeca este ucis tocmai de cei pe care îi dispreţuieşte. Tema istorică îi înlesneşte autorului
demersul moralizator, prin prezentarea unui personaj ale cărui trăsături de caracter îl situează, adesea, în sfera
patologicului. Valorificând o sursă de inspiraţie indicată de Mihail Kogălniceanu în articolul – program al
romantismului românesc, Costache Negruzzi creează un personaj un personaj tipic romantic, un om al
contrastelor şi al trăirilor intense, memorabil prin amestecul de hotărâre şi dezechilibru psihologic.