Alexandru Lăpusneanul

de Costache Negruzzi

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii, cu o acţune riguros

construită în conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine
individualizate. Spre deosebire de povestire, cu care se confundă adeseori,
nuvela are următoarele trăsături definitorii: construcţia subiectului este
riguroasă, personajele sunt deja caractere formate, accentul este pus pe
construcţia personajelor, nu pe acţiune, iar timpul şi spaţiul sunt clar delimitate.

În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, prima şi cea

mai importantă fiind nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” a lui Costache
Negruzzi. Aceasta este istorică prin temă şi din perspectiva formulei estetice cu
elemente clasice.

Titlul nuvelei face referire la personajul principal, anticipând conflictul şi

importanţa personajului în operă.

Opera este împarţită în patru capitole, fiecare având câte un moto

semnificativ care accentuează conflictul dominant. În centrul nuvelei, scriitorul
îl aşază pe Alexandru Lăpuşneanu , domnul Moldovei, acţiunile prezentate cât şi
celelalte personaje având rolul de a reliefa caracterul personajului principal.

„Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile

Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea
acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi
pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.” Astfel, Lăpuşneanu „intrase în
Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de
strânsură.”

Alexandru Lăpuşneanu este un erou romantic prin calităţi de excepţie şi

defecte extreme, caracter realizat pe baza antitezei romantice. Cu alte cuvinte,
Lăpuşneanu este un personaj excepţional pus în situaţii excepţionale. Spre
deosebire de „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche) din care s-a
inspirat Negruzzi), în care este prezentat domnitorul Lăpuşneanu, în nuvela lui
Negruzzi este prezentat personajul cu acelaşi nume. Autorul păstrează date
istorice, cum ar fi anumite scene şi replici (scena ospaţului, piramida). Abaterile
de la documentele istorice sunt intenţionate şi au rol în construirea personajului)
boierul Moţoc murise înainte de întoarcerea in ţară a lui Lăpuşneanu, Spancioc
şi Stroici fugiseră din ţară în Polonia, uciderea lui Moţoc e inspirată din moartea
unui domnitor grec linşat de popor).
 Dialogul constituie în opera lui Negruzzi o soluţie artistică folosită cu
scopul de a pune în evidenţă evoluţia psihologică a personajului.

Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanu, a căreia

ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă moarte”) şi celelalte
personajue, şi indirect, prin intermediul dialogului, monologului, gestualităţii şi
comportamentului.

Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei

(omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui
Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă tiania domnitorului care acţionează
pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor.

Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului,

anumite gesturi care dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul
din scena în care Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţei,
Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi
boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui
Lăpuşneanu, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei,
impunându-şi ferm autoritatea.

Lăpuşneanu îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”.

Atitudinea boierilor, la început, este una oarecum detaşată, deoarece „se
înclinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Schimbul de replici
reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i determină
pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă
Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă
cu bucurie.”

Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui
Lăpuşneanu, ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt
evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în
înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă
iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.”

Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă

trăirile interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca
un fulger.”

Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc

pentru încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să
mai uşureze blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea
şi ironia necruţătoare a domnului.
 Partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică
şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se
adunaseră la biserică.

Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi

contrastul din scena uciderii celor 47 de boieri.

Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice

personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva
obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa
domnească”, „Dar după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a
închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a
aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul
acela, el era foarte galben la faţă, şi ca racla sfântului ar fi tresărit.”

În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre

cinismul lui Lăpuşneanu („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca
să placă stăpânului, simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”

În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu

intensitate atât umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după
care urmează groaza în faţa morţii.

Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care
naratorul îşi trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”,
„era groază a privi această scenă sângeroasă”.

În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore

Ureche şi Miron Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o
operă de ficţiune care se îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi
putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei limbi internaţionale”.
(G. Călinescu)