Alexandru Lăpușneanul

comentariu literar de Costache Negruzzi

De la ”Epopeea lui Ghilgameș” și ”Iliada” și ”Odiseea” lui Homer, până la poemele

postmoderniste și suprarealiste de azi, viziunea despre lume a autorului va rămâne, în ciuda
variatelor sale ipostazieri, element care vertebrează metatextual întreg arhipelagul literar ca
element constituent al realității extralingvistice a unei opere, aceasta va rămâne asociată
cosmoviziunii, adică modului de percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită
generație, fiecare creator configurându-și această percepție, în funcție de natura sa interioară și,
evident, de perioada și curentul sub semnul căruia s-a format. Costache Negruzzi nu face
excepție de la această regulă, el fiind un reprezentat al epocii pașoptiste, o perioadă de afirmare
națională a literaturii române, ca urmare a marilor transformări sociale și politice suvernite în
acești ani.

Textul ”Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi este o nuvelă, deoarece are o construcție
riguroasă, epică, în proză. Personajele relativ puține și caracterizate succint pun în lumină
trăsăturile personajului principal. Este o nuvelă romantică prin tema de inspirație istorică,
personaje excepționale în situații excepționale, construite în antiteză, gesturi spectaculoase și
replici devenite celebre.

Nuvela ”Alexandru Lăpușneanu” ilustrează cu succes viziunea despre lume a autorului, ce se

inspirădin ”Letopișețul Țării Moldovei” al lui Grigore Ureche și din cel al lui Miron Costin. Din
cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalității domnitorului, Alexandru Lăpușneanu,
unele fapte și replici, care modifică ficțional realitatea istorică, potrivit esteticii romantice și
ideologiei pașoptiste. Deși istoria atestă faptul că, la revenirea lui Alexandru Lăpușneanu, Moțoc
fuge în Polonia, unde este decapitat, Negruzzi îl păstrează ca personaj, ca să îl poată caracteriza
mai bine pe domnitor.

Nuvela are ca temă lupta pentru putere în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea. Evocarea
artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu evidențiază lupta pentru
impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de un domnitor crud.

Conflictul este complex și pune în lumină personalitatea complicată a personajului principal.

Conflictul exterior este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor și boieri, domnul
schimbându-și comportamentul în a doua domnie și devenind un tiran. Conflictul secundar, între
Lăpușneanu și Moțoc este anunțat în primul capitol și încheiat în al treilea. Există și un conflict
interior, generat de dorințele contradictorii ale personajului, dar și de setea sa de putere fără
margini.
 Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă veridicitate narațiunii. Nuvela începe cu
întoarcerea lui Lăpușneanu pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie, acțiunea desfășurându-se
apoi la curtea domnească și la mitropolie. Ultimul capitol redă moartea domnitorului, patru ani
mai târziu, în cetatea Hotinului.

În galeria personajelor, Alexandru Lăpușneanu ocupă locul central, impunându-se prin

personalitatea sa puternică. Este un personaj romantic, excepțional, care acționează în situații
deosebite, ilustrând tipologia domnitorului tiran și crud. Este caracterizat direct de narator
(”urâtul caracter”, ”tiranul”), dar mai ales indirect, prin gesturi, limbaj, reacții, relațiile cu
celelalte personaje. Este calculat atunci când se aliază, la început, cu oastea otomană pentru a fi
sigur de succes, dar este condus de spiritul răzbunător, care îl transformă într-un fanatic al ideii
de putere. Personajul colectiv apare pentru prima dată în literatura noastră, pentru a evidenția
capacitatea lui Lăpușneanu de a manipula gloata. El știe cum să dirijeze mulțimea pentru a-și
îndeplini, de fapt, propria dorință, aceea de a scăpa de Moțoc, fără să-și murdărească mâinile.

O scenă semnificativă pentru ilustrarea viziunii asupra lumii a autorului o constituie sosirea la
granița țării, la Tecuci, a lui Alexandru Lăpușneanu, pentru a-și recupera tronul. El a fost
înlăturat de la domnie de boieri, iar acum îl întâmpină o solie formată din vornicul Moțoc,
postelnicul Veveriță, spătarii Spancioc și Stroici. Aceștia îi spun că ”norodul nu te vrea, nici nu
te iubește”, dar de fapt lor le este teamă de răzbunarea lui Lăpușneanu. Acesta este hotărât să-l
înlăture pe Tomșa și, cu ochii scântei ”ca un fulger”, le răspunde solilor: ”Dacă voi nu mă vreți,
eu vă vreu... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi... să mă-ntorc? Mai degrabă și-ar
întoarce Dunărea cursul îndărăpt!”

O altă scenă semnificativă pentru evoluția acțiunii o constituie punctul culminant al operei.
Simulând împăcarea, Lăpușneanu merge la Biserică, se roagă, apoi invită la masă boerii ca să se
împace cu ei. Spancioc și Stroici își dau seama că este o capcană și fug din țară. La ospăț sunt
tăiate capetele celor patruzeci și șapte de boieri, din care Lăpușneanu face o piramidă, acesta
fiind leacul de frică promis doamnei Ruxandra. Mulțimea adunată în curtea domnească, auzind
cele întâmplate, cere pedepsirea lui Moțoc, strigând ”Capul lui Moțoc vrem...!”. Lăpușneanu,
profitând de ocazie, îl aruncă pe boier mulțimii, care îl va sfâșia și capul lui va ajunge în fruntea
piramidei.

Din punct de vedere narativ, se observă detașarea naratorului față de evenimentele relatate,
validându-se: tiparul narativ,auctorial, deoarece naratorul creează impresia că știe deja
deznodământul, perspectiva narativă heterodiegetică, narațiunea fiind la persoana a treia, iar
focalizarea neutră.

În concluzie, stilul inconfundabil al lui Negruzzi se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru
între termenii arhaici și neologici, o mare frecvență a gerunziului și simplitatea topicii.