,,Alexandru Lăpusneanul’’ este personajul principal al nuvelei, romantic, excepţional,

acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc, scena morţii
domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este construit din
contraste, are calităţi şi defecte puternice. În proza romantică, personajul se află într o relaţie de
antiteză, el fiind construit cu doamna Ruxanda pe tiparul înger-demon.
Trăsătura dominantă o constituie cruzimea.
Un prim episod semnificativ pentru cruzimea personajului este atitudinea pe care o are
încă din primul capitol, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care dezvăluie evoluţia
psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din
Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi
boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui Lăpuşneanul, şi anume,
voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei, impunându-şi ferm autoritatea.
Lăpuşneanul îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la
început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta poala
după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a
domnului, care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit,
urmă Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie.”
Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanul, ca răspuns la
vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule
şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu [...] şi dacă
voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.” Observaţiile
asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale eroului :
„răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
De asemenea, partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică
şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbătoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la
biserică. Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din scena
uciderii celor 47 de boieri.
Disimularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului
romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul,
în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a
coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a
aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte
galben la faţă, şi că racla sfântului ar fi tresărit.”
Elemente de structură
Un prim element de structură îl constituie modalitățile de caracterizare. Naratorul
realizează un portret fizic al acestuia cu prilejul discursului de la mitropolie, ocazie oficială
pentru a descrie vestimentaţia specifică epocii, care dă culoarea locală ,,Purta coroana
Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţă turcească’’. Portretul
moral este realizat, în mod direct, prin epitetele ,,nenorocitul domn’’, ,,deşănţata cuvântare’’, sau
prin indicarea ipostazelor personajului ,,vodă’’, ,,domnul’’, ,, tiranul’’, ,, bolnavul’’ ,
„Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă moarte’’. Sunt
folosite epitete şi în caracterizarea realizată de alte personaje :,,crud şi cumplit este omul acesta’’
(Mitropolitul Teofan) şi în autocaracterizare: ,,Nu aş fi un nătărău de frunte, când m-aş crede în
tine?’’ (replică adresată vornicului Moțoc).
Portretul moral este dominant și reise din fapte, gesturi, limbaj, comportament.
Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Moldovei (omorârea boierilor, „leacul
de frică” oferit domniţei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc în mâinile mulţimii), pun în evidenţă
tirania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii
boierilor.
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanul îl cruţă pe Moţoc pentru încercarea de a-l
înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze blăstemurile norodului”.
Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului.
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui Lăpuşneanul
(„El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului, simţind părul
zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât umilinţa,
cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa morţii.
Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi trădează
atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi această scenă
sângeroasă”.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează personalitatea puternică a
personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin hotărârea şi cruzimea sa. Perspectiva
narativă este obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’) aminteşte prin
concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru, detaşat intervine,
rareori, prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului (,,vodă’’,
,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul principal politic relevă lupta
pentru putere între domnitor şi boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului împotriva
vornicului Moțoc (boierul care îl trădase în prima domnie), se declanşează în primul capitol şi se
încheie în capitolul al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la revolta
mulţimii din capitolul al treilea.
În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin,
schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se îndepărtează de
spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei
limbi internaţionale”. (G. Călinescu).