Alexandru Lăpuşneanu

Costache Negruzzi
Caracterizare

Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei, este romantic, cu

atestare istorică (este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional
ce acţionează în împrejurări deosebite).

Construcţia personajului însă cel mai bine romantismul nuvelei. Creat pe calităţi
şi defecte la fel de mari, in general personajul literaturii romantice este împătimit,
revoluţionar, îndragostit, meditativ, bolnav, selenar, bulversat, adeseori nebun, dar mai
ales inegal în comportare, extremist. Lăpusneanul îmbină trăsături extreme: este reţinut,
capabil de stăpânire (în scena împăcării cu boierii) şi incapabil să se stăpânească în
timpul măcelului, când nu îşi mai poate ascunde sentimentul de dementă bucurie a
răzbunării; îi tratează pe boierii veniţi să-lprimească la intrarea în ţară cu inteligenţă şi cu
fineţe psihologică, dar nu dovedeşte deloc raţiune politică când distruge cetăţiile de
graniţă; pare incapabil de sinceritate şi totodată îşi exprimă fără menajamente gândurile.
Amestecul acesta de luciditate şi demenţă reprezintă o trăsătură importantă a personajului
romantic.

Portretul lui Lăpuşneanul se construieşte în primul rând, prin replici şi acţiune,

adică prin metode preluate din arta dramatică; discursul personajului este alcătuit în bună
măsură din replici definitive, care nu permit replică şi prin intermediul cărora scriitorul îi
ilustează caracrterul despotic; chiar în debutul nuvelei, răspunsul pe care personajul îl dă
boierilor este categoric şi ignoră total opinia interlocutorului: „dacă voi nu mă vreţi, eu vă
vreau...”, alteori, cuvintele sale vin ca o sentinţă de neeludat, sunt ameninţătoare şi
isterice („de mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu”) sau doar insinuante, ca atunci
când îşi numeşte proiectatul măcel un „leac de frică”. Discursul ceva mai lung, prin care
le cere iertare boierilor este alcătuit după toate regulile retorice, întărit de citate biblice şi
de gesturi smerite şi este catalogat de scriitor drept „desănţată cuvântare”, ceea ce
avertizează asupra întenţiilor personajului şi îndrumă cititorul să descopere o trăsătură
definitorie pentru caracterul eroului : disimularea.

Această însuşire este însă şi mai bine evidenţiată la nivel narativ, naratorul notând
în fraze succite fapte care definesc relaţia personajului cu lumea; Lăpuşneanul este fie
brutal de sincer, fie ca nu-şi descompiră intenţiile din plăcerea de a savura surpriza pe
care o produce faptele sale, ca în secvenţa în care îi promite Ruxandei că-i va da un „leac
de frică” sau când îl lasă pe Moţoc să ia decizii în privinţa mulţimii răsculate, ca apoi să
hotărască uciderea lui (sub pretextul cinic – amuzant că îşi ţine promisiunea făcută, şi
anume că nu îi va lua viaţa cu sabia sa ) şi să îl dea pe mâna gloatei înfuriate. Nevoia de
a-şi ascunde adevăratele intenţii nu vine doar din experienţa sa de voievod alungat o
dată, ci dintr-o inteligenţă malefică.

Negruzzi îşi crează personajele şi prin surprinderea unor gesturi sau detalii
sugestive, prin notarea amănuntului altitudinal, ilustraţia voievodului de a-i ucide pe
boieri, prozatorul anticipă sângeroasa crimă, sugerând emoţiile criminale ale eroului
printr-un amănunt edificator: „se-ngălbeneşte” sărutând moaştele Sfântului Ioan cel Nou,
iar racla „tresare”; când Ruxanda îi aminteşte de crimele comise, Lăpuşneanul „pune”
instinctiv „mâna pe jungher”.

Descrierea vestimentaţiei de sărbătoare a domnitorului subliniază amănunţita

premeditare a măcelului, căci prin îmbracămintea pompoasă ( „purta coroana
Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea roşie, avea cobaniţa turcească”) vrea să
impună respect boierilor. Alteori, amănuntul notat în treacăt dezvăluie o dimensiune
nebănuită a personajului, ca în scena măcelului, în care râsul său anunţă demenţa,
dezvoltată mai târziu în secvenţe mai clare: Lăpuşneanu dărâmă cetăţile ridicate pe vrema
lui Ştefan cel Mare, intenţionează să îşi ucidă fiul. De fapt, Negruzzi îşi urmăreşte
evolutiv eroul, de la cinismul camulflat la nebunie.

Mai trebuie menţionat, de asemenea, că nuvelistul încearcă să explice cruzimea

dementă a personajului printr-o subtilă prezentare a relaţiei sale cu Dumnezeu. În acest
sens, dedică un spaţiu întreg scenei din biserică. Insistând pe atitudinea acestuia; el
participă la sfânta slujbă, îşi face cruce, sărută moaştele sfântului, reuşind să inoculeze
boierilor ideea că este o fiinţă smerită şi plinp de căinţă creştină. În final, când nebunia
domnitorului ajunge la apogeu, prozatorul creează un întreg capitol pe ideea că
Lăpuşneanu nu numai că nu-şi acceptă ideea soarta de muritor, dar respinge categoric
ritualul pregătirii pentru moarte, prin călugărire. El refuză împăcarea cu Dumnezeu,
pentru că îi lipseşte dimensiunea religioasă. Prin această sugestie, scriitorul îi justifică
atât sângeroasa existenţă cât şi moartea cumplită.
Principalele modalităţi de caracterizare sunt indirecte: prin faptele, vorbele şi
atitudinile personajului: „Ieşiţi ! Că pre toţi vă omor !” ; „ Iar pre căţeaua asta voi s-o tai
în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei...” ; direct, de către autor; portretul fizic şi moral
este realizat prin redarea gesturilor şi a mimicii personajului: „sângele într-ânsul începe a
fierbe” ; „ în minutul acela el era foarte galben la faţă, ca şi racla sfântului” si de celelate
personaje: „crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan) „Eu sunt
Spancioc, a cărei avere ai jăfuit-o, lăsându-i femeia şi copiii să cerşească pe la uşile
creştinilor”.
Nicolae Iorga vede în Alexandru Lăpuşneanu „sufletul unui bolnav ce-şi află
alinarea unei suferinţe tainice numai la vederea şi auzul suferinţei altora”.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten