ALEXANDRU LAPUSNEANU

CARACTERIZARE

Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este capodopera ciclului “Fragmente

istorice” si a operei lui Costache Negruzzi, publicata in primul numar al revistei
“Dacia literara” (30 ianuarie1840) ptr a ilustra programul de orientare romantica
al acesteia: “Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt
destul de mari, obiceiurile noastre de stul de pitoresti si de poetice, ptr ca sa
putem gasi si la noi sujeturi de scris fara ca sa avem ptr aceasta trebuinta sa ne
imprumutam de la alte natii.”

Personaj principal, pivot al diegezei, eponim, cu atestare istorica, Al.

Lapusneanu intruchipeaza tipul domnitorului crud si tiran, avid de putere, care
pune in slujba dorintelor sale cele mai odioase arme si care guverneaza absolutist
intr-o societate dominata de anarhie feudala. Construit in maniera romantica, el
este constituit din lumini si umbre, este exceptional si actioneaza in imprejurari
exceptionale. G. Calinescu il numeste “monstru moral, un damnat romantic
osandit de providenta sa verse sange nevinovat.”

Avand “capacitatea de a ne surprinde, intr-un mod convingator”,

Lapusneanu este un personaj”rotund”, spre deosebire de celelalte personaje
individuale din nuvela, personaje “plate”, “construite in jurul unei singure idei sau
calitati” (E.M.Forster). Personajul evolueaza in plan psihologic de la o atitudine
intransigenta la un comportament contradictoriu, derutant, impins de multe ori in
zonele obscure ale patologicului. Portretul sau se contureaza prin intermediul
mijloacelor de caracterizare:

1.Caracterizarea directa:

- de catre narator, care surprinde mimica, gestica, elemente

comportamentale: “sangele intr-insul incepu a fierbe”, “in minutul acela era
foarte galben la fata”, “raspunse Lapusneanu cu sange rece”;
 - de catre celelalte personaje: “Crud si cumplit este omul acesta, fiica mea!”
(mitropolitul Teofan); Nu-mi voi spurca vitejescul junghi in sangele cel pangarit al
unui tiran ca tine.” (Spancioc); “Bunul meu domn! Viteazul meu sot!” (domnita
Ruxanda);

- autocaracterizare: “M-am aratat cumplit, rau, varsand sangele multora.”;

“au doar nu sunt si eu unsul lui Dumnezeu?”,”n-as fi un natarau de frunte daca m-
as increde in tine?”.

2.Fundamentala ramane caracterizarea indirecta facuta prin intermediul

dialogului (limbaj, mentalitate) si al naratiunii (fapte, atitudini, comportament,
apartenenta la un mediu social).

Prin intermediul mijloacelor de caracterizare, C. Negruzzi a facut din

personajul sau nu o simpla bruta, ci un caracter complex, puternic individualizat,
contradictoriu. Trasaturile de caracter sunt prezentate gradual prin intermediul
scenelor esentiale ale operei:

a)Venirea in tara cu osti straine dezvaluie vointa acerba a domnitorului de a

obtine puterea ptr a se razbuna pe boierii tradatori, ptr a centraliza puterea si a
ajuta norodul. Lapusneanu ii primeste pe cei patru boieri (Motoc, Stroici,
Spancioc, Veverita)cu suspiciune, silit fiind de imprejurari”silindu-se a zambi”).
Replicile arata siguranta de sine si atitudinea provocatoare a domnitorului care-i
face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate. Autoritatea,
fermitatea, vointa inflexibila, transpar din raspunsul hotarat :”Sa ma-ntorc? Mai
degraba-si intoarce Dunarea cursul indarapt...”. Fin cunoscator al psihologiei
umane, spirit sangvinic, dornic de razbunare, insa cu vederi progresiste,
Lapusneanu ii avertizeaza pe boieri asupra consecintelor pe care le va avea
nesupunerea: “Voi mulgeti latele tarii, dar au venit vremea sa va mulg si eu pre
voi”.

b) Arta disimularii se intrevede in convesatia cu Motoc, boierul intrigant, care

ramane dupa ce boierii pleaca, din dorinta de a-si arata sprijinul pentru domn.
Neintrecut diplomat, Lapusneanu, in vederea indeplinirii scopului, il pastreaza pe
Motoc, insa il avertizeaza asupra razbunarii sale, boierul nesesizand acest lucru: “
Eu te iert insa ca-i indraznit a crede ca iar ma vei putea insela si-ti fagaduiesc ca
sabia mea nu se va manji cu sangele tau.”

c) Impulsivitatea domnitorului este evidentiata in conversatia cu domnita

Ruxanda. Infricosata de cuvintele vaduvei boierului care o invinuieste ca este
partasa la crimele sotului intrucat nu ia nicio masura, domnita isi roaga sotul sa
inceteze cu crimele. Jignit de aceasta reactie, “mana lui prin deprindere se rezeme
de junghiul din cingatoarea sa “. Se stapaneste, insa, si cu cinsm ii promite un leac
de frica prin intermediul caruia de intrevede spiritul maladiv ce il incadreaza in
sfera patologicului.

d) Ca om politic si destat, Al.Lapusneanu apare dur, calculat, necrutator.Isi

disimuleaza intentiile si sentimentele cu dibacie, semnificativa fiind cuvantarea in
fata boierilor din biserica. Falsa credinta este afisata prin atitudinea voit
pioasa:”Era foarte palid la fata”, iar pocainta prin cuvantarea intru impacare.
Folosind citatul biblic (Sa iubesti pre aproapele tau ca insuti pre tine”, “sa ne ierte
noua greselile, precum si noi iertam gresitilor nostri.”), domnitorul stapaneste
perfect arta disimularii. “Desantata cuvantare” are rolul de a reobtine increderea
boierilor, ilustrand totodata caracterul duplicitar al personajului.

e) Cea mai importanta scena este cea a ospatului, prezentata cu

minutiozitate,”leacul de frica” promis cu umor negru doamnei Ruxanda, piramida
din capetele celor 47 de boieri, reflecta sadismul convertit in nebunie. Rasul
spasmodic al domnitorului est un semn al dezechilibrului patologic, evidentiat
prin gesturile sale:”luand capetele le asaza in mijlocul mesei, incet si cu randuiala,
puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt si pe ale celor mai mari deasupra,
dupa neam si dupa ranguri, pana ce facu o piramida de 47 de capatani, varful
careia se incheia prin capul unui logofat mare.”

O data ce si-a atins scopul, il sacrifica pe Motoc, ptr a stapani si a multumi

norodul. Cinismul este evident in modul in care il trimite pe boierul tradator la
moarte, prelungindu-i agonia printr-o discutie inutila cu scopul de a-l teroriza pe
cel osandit:”Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanu cu sange rece. Sa omor o
multime de oameni prt un om, nu ar fipacat? Judeca dumneata singur. Du-te de
mori ptr binele mosiei dumitale.”
 Nuvelistul incearca sa explice cruzimea dementa a personajului printr-o
subtila prezentare a relatiei sale cu Divinitatea.In acest sens, dedica un spatiu larg
scenei din biserica, insistand pe atitudinea acestuia; iar in fin al, cand nebunia
voievodului ajunge la apogeu, prozatorul creeaza un intreg capitol pe ideea ca
Lapusneanu nu numai ca nu-si accepta soarta de muritor, dar respinge categoric
ritualul pregatirii ptr moarte, prin calugarire.El refuza impacarea cu Dumnezeu,
ptr ca ii lipseste dimensiunea religioasa. Prin aceasta sugestie, sriitorul ii justifica
atat sangeroasa existenta, cat si moartea cumplita.

Exitus-ul personajului devine o consecinta fireasca a faptelor sale

sangeroase, scena mortii fiind zugravita cu insistenta caci evidentiaza o maretie
efemera si falsa, dobandita prin viclenie, prozatorul insistand asupra reactiilor
fiziologice:” spume facea la gura, dintii ii scrasneau si ochii sai sangerati se
holbasera, o sudoare inghetata si trista, a mortii prevestitoare, iesea ca niste
nasturi pe obrazul lui.” Dupa finalitatea cruda a destinului, Negruzzi revine la
notatia solemna, in stil cronicaresc:”Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru
Lapusneanu care lasa o pata de sange in istoria Moldovei.”

Critica literara a apreciat in diferite moduri aspectul psihologic al lui Al.

Lapusneanu: Vasile Alecsandri a vorbit despre tragedia sa crunta, Nicolae Iorga –
“sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si
auzul suferintei altora.”, iar G. Calinescu – “E disimulat, blazat, cunoscator al
slabiciunilor umane, hotarat si luptator. Taierea boierilor e purtare de criminal
fanatic intr-o privinta, de om politic rece intr-alta.”