n vreme de rzboi este o nuvel realist psihologic, cu accente naturaliste, scris de Ion Luca

Caragiale i publicat pentru prima oar n 1898.

Alturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice, deosebindu-se
de acesta nu numai prin tematica abordat, ci mai ales prin capacitatea artistic de a insera n firul
epic principiile estetice naturaliste, reprezentate n literatura universal de mile Zola. Barbu
tefnescu Delavrancea afirma: Ion Luca Caragiale este scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru
prin excelen.
Tema o constituie evoluia unei obsesii pn la nebunie, respectnd toate simptomele acestei boli,
eroul principal fiind urmrit prin analiza crizelor de contiin i de comportament, ca ntr-o adevrat
fi medical.

Capitolul I[modificare | modificare surs]

Primul capitol al nuvelei precizeaz datele eseniale despre cele dou personaje, aflate n rela ie de
rudenie: Stavrache este negustor i proprietarul unui han, iar fratele su este preotul Iancu din
Podeni, dar i conductorul unei bande de hoi, prins de stpnire dup o serie de tlhrii finalizate
cu crime odioase. Pentru a scpa de ocn, Popa Iancu se nroleaz ca voluntar i pleac la rzboi,
averea sa rmnnd n custodia lui Stavrache.

Capitolul II[modificare | modificare surs]

Capitolul urmrete ndeaproape obsesiile i comarurile lui Stavrache, iscate din teama c fratele
su nu ar fi murit i c s-ar putea ntoarce s-i ia averea.

Capitolul III[modificare | modificare surs]

Capitolul ilustreaz ntlnirea i confruntarea dramatic dintre cei doi frai i declanarea nebuniei lui
Stavrache.

Momentele subiectului[modificare | modificare surs]

Firul epic al nuvelei urmeaz linia unei compoziii clasice i contureaz treptat obsesia lui Stavrache
i evoluia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliat analiz
psihologic, sugernd n acelai timp o tar ereditar, genetic ce se manifest n structura psihic
a frailor Georgescu.

Expoziiunea[modificare | modificare surs]

nceputul nuvelei este o adevrat expoziiune, n care se prezint datele esen iale ale celor dou
personaje i mprejurrile care le determin destinele.

Timp de doi ani, o ceat de tlhari, spoii cu crbuni pe ochi i foarte cruzi, bgaser n sperie i pe
locuitorii din trei hotare, prin furturi, torturi i omoruri. Hoii fuseser prini de poter n pdurea
Dobrenilor i acum era cutat cpetenia bandei.
Popa Iancu din Podeni, vduv i bogat, locuia mpreun cu maic-sa. Averea popii cre tea vznd
cu ochii, i cumprase dou moii, multe vite, oi i cai de ras, construise un han i o cas de piatr
i se spunea c avea i bnet. Lumea bnuia c popa gsise vreo comoar, dar toate acestea
bteau la ochi i au strnit suspiciunea oficialitilor.
ntr-o noapte, cnd pe mam o trimisese la trg mpreun cu argaii, popa Iancu i nsceneaz un
jaf, fiind gsit a doua zi legat butuc, cu muchii curmai de strnsura frnghiilor, cu clu u-n gur i
plngndu-se c l-au schingiuit i i-au luat o groaz de bani. Ironia ascu it a lui Caragiale
descoper cteva inadvertene ale jafului, mirndu-se cum cinii, care erau ca ni te fiare, nu
ltraser i nici nu fuseser nici adormii sau omori, cum de nu-i furaser popii i caii, un buiestra
minunat i dou iepe de prasil.
Dup dou sptmni de la aceast ntmplare, se auzi de o alt tlhrie ngrozitoare asupra
arendaului de la Drmneti, care fusese prdat, chinuit, apoi omort mpreun cu o btrn cu
care sttea. Dup aceast frdelege, hoii spoii cu negru czur n lanurile justi iei.
Stavrache avea un han aezat n drum, era om cu dare de mn i fusese i el nfrico at s nu-l
calce hoii, aa c acum, c-i prinseser, rsuflase uurat. Popa Iancu vine la han i i destinuie
fratelui su, ca la un duhovnic. c el era capul bandei de tlhari, c i nscenase jaful ca s
adoarm bnuielile, iar acum regreta amarnic, scuzndu-se c dracu-l mpinsese. Spaima lui este
c tlharii, acum c fuseser prini, l vor demasca i pe el, de aceea venise disperat la fratele lui
mai mare, ca s-i cear un sfat: - Ce-i de fcut, neic Stavrache? scap-m!. n acel moment
sosesc la han, cu glgie mare, vreo douzeci de voluntari tineri, cu un ofi ei i trei sergen i care
se duceau la rzboi i voiau s se odihneasc pn diminea , cnd trebuia s-apuce trenul militar.
Lui Stavrache i vine ideea s-l trimit i pe frate-su, Iancu, voluntar pe front, l rade i l tunde
musclete, apoi, dup ce s-a srutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela band,
fr s se mai uite napoi.
Despre preotul Iancu nu se mai tia nimic n Podeni, parc intrase n pmnt i oamenii au adus alt
preot n sat, pentru c nu puteau s rmn fr liturghie. Tocmai cnd se-ntorcea de la parastasul
de nou zile al mamei sale, Stavrache primete o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediat
naintea luptelor de la Plevna i din care afl c Iancu fusese numit sergent i decorat cu Virtutea
militar. Ironia lui Caragiale este acid, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verific din
nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge c era trimis naintea btliei de la Plevna, n
care, se tia, muriser foarte muli romni i se ntreba, n subcontient, dac Iancu o fi scpat cu
via. El se intereseaz i de pedepsirea tlharilor i, aflnd c acetia nu- i trdaser cpetenia,
Stavrache i exprim dispreul pentru judectorii incompeteni (Ce mai judectori! ...) i se

ntreab dac fratele lui ar ndrzni s se mai ntoarc i s-i revendice averea, care era acum
administrat de hangiu: ... O veni? ... n-o veni? ....
Dup un timp, Stavrache primete alt scrisoare, de data asta cu slov strin, prin care i se
anun moartea fratelui su, sublocotenentul Georgescu, voluntar naintat din grad n grad n timp
de campanie, rpus de trei gloane inamice primite n pntece. Cel care scrisese n tiin area
elogia curajul i vitejia eroului, care, zmbind, i-a cantat singur popete foarte frumos: vecinica
pomenire!. Dup ce a plns mult, mult, zdrobit de trista veste, Stavrache se ncurajeaz
brbtete pentru c nu trebuie s se lase copleit aa de durere ..., iar, ca urmare, face toate
demersurile pentru a moteni averea fratelui mai mic i intr oficial n posesia ei. Autorul este cel
care deapn irul ntmplrilor cu obiectivitate, intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind
atitudinea i comportamentul hangiului.

Intriga[modificare | modificare surs]

Consultnd un avocat n privina condiiilor legale de pstrare a averii motenite, hangiul afl c
numai popa este singurul care ar avea dreptul s-i cear restituirea bunurilor, dar el cine tie unde
s-o fi prpdit. Din acest moment, pe Stavrache ncepe s-l chinuie gndul n legtura cu posibila
ntoarcere a fratelui su i aciunea nuvelei crete n tensiune.

Desfurarea aciunii[modificare | modificare surs]

n cei cinci ani care trecuser de la terminarea rzboiului, nimeni nu-l deranjase pe Stavrache, n
afar de apariiile de comar ale lui popa Iancu, care venea din cnd n cnd, de pe alt lume, s
tulbure somnul fratelui su. Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transform treptat
n comaruri care l terorizeaz, el trind parc aievea momentele tulburtoare ale vizitei
nstrinatului, dar de fiecare dat i linitete sufletul cu o sfetanie fcut casei.
O prim imagine n comarurile hangiului este ntruchipat de apariia frateului su n haine de
ocna, stins de oboseal, bolnav, cu faa hirav i cu ochii-n fundul capului ca n clipa mor ii.
Hainele vrgate i opincile erau sfiate, iar palmele, gleznele i tlpile erau pline de snge, pentru
c evadase din ocn i strbtuse prin codri, trecuse prpstii, iar acum cerea fratelui su o
brdac de ap, dup care leinase. Stavrache i se adreseaz cu un glas ncrcat de ur i de
team c-i va pierde averea: - Ticlosule, (...) ne-ai fcut neamul de rs! (...) Pleac! Du-te napoi
de-i ispete pcatele!. Luptndu-se cu moartea, ocnaul se aga cu disperare de frate-si cu o
mn de gt i cu alta de braul stng (...) cu o putere covritoare, l trntete la pmnt i,
punndu-i genunchiul l piept, i zice, rznd ca un nebun i scrnind din din i: - Gndeai c-am
murit, neic?. Atunci cnd nebunul a voit s-l sugrume, hangiul, smintit i el de frica mor ii, i-a
adunat puterile, l-a mbrncit pe ocna pe u i acesta a pierit n ntunericul nopii. nspimntat,
tremurnd din toate ncheieturile i fcndu-i cruci peste cruci pentru odihna sufletului rposa ilor,
Stavrache s-a dus a doua zi la biseric, simindu-se foarte tulburat i neputnd mnca nimic.

A doua apariie de comar are loc ntr-o noapte, cnd, ncercnd s doarm, o ploaie rece de
toamn legn cu micarea sunetelor gndurile omului, care se roteau n cercuri din ce n ce mai
largi i tot mai domol, cnd hangiului i se pru c aude un cntec de trmbi e ... militari desigur.
Ieind afar, Stavrache rmne ca trsnit, recunoscnd n cpitanul care conducea campania pe
fratele mort, care scoase ua din ni i, rznd cu hohot, strig: - Gndeai c-am murit, neic?
Apoi, cpitanul alerg s-l prind pe hangiu, care, speriat, se-ndrjete i-l strnge de gt, l
strnge din ce n ce mai tare, iar chipul militarului se lumina din ce n ce mai mult, rdea zgomotos
i vesel, ntrebndu-l: Gndeai c-am murit, neic? Uitndu-se int la frate-su, popa Iancu ddu
comanda de plecare, trmbiele sunar, soldaii i ridicar armele i, urmat de obtea satului,
compania plec, avnd n frunte pe cpitanul al crui rs acoperea cntecul trmbi elor i zgomotul
mulimii.
Dimineaa, hangiul se duse tremurnd de friguri la popa din sat i-l rug s vin s fac o sfe tanie
casei.
Vremea urt, o sloat nepomenit: ploaie, zpad, mzric i vnt vrjma se abtu peste sat i
inu trei zile i trei nopi, drumul era pustiu, nici un glas de cine nu se mai auzea.
Stavrache i schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reac ii ciudate n rela iile cu clien ii.
Un exemplu edificator l constituie atitudinea pe care o are hangiul fa de feti a care venise cu dou
sticle de gaz s cumpere de un ban gaz i de doi bani uic, rugndu-l s nu mai pui gaz n a de
uic i uic-n a de gaz, ca alaltieri i s scrie n caietul de datorii, pentru c n-aveau bani.
Dialogul cu fetia l include n lumea negustorilor avari i nemiloi: Scrie-v-ar popa s v scrie, de
prlii! (...) De mici v-nvai la furat, fire-ai ai dracului!.
Vremea de afar i gndurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru
evoluia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaiile chinuitoare, marcate de obsedanta ntrebare Gndeai
c-am murit, neic?, nvlmeala de obsesii provoac treceri de la realitate la vis, cele dou planuri
se confund, sugernd astfel degradarea psihic progresiv a lui Stavrache.

Punctul culminant[modificare | modificare surs]

Punctul culminant este reprezentat de momentul ntlnirii reale dintre cei doi frai. De i afar viscolul
urla, Stavrache aude glasuri de oameni i bti n ua de la drum a prvliei. Erau doi oameni
nfofolii din cauza viforului, care solicit gzduire peste noapte, ntruct caii erau prpdi i, iar ei
ngheai bocn. Argaii duser caii n grajd, traser sania n curtea hanului, iar cltorii intrar la
cldur. Cnd Stavrache veni cu mncarea, unul dintre cei doi brbai se culcase n pat, cu spatele
la el i hangiul se aplec peste omul de pe pat, care-i rspunse: Cum s nu te cunosc, neic
Stavrache, dac suntem frai buni?
Ajuns la captul ncordrii psihice, hangiul se cltin puternic, de parc tot viforul care urla n
noaptea grozav ar fi npdit dintr-o dat peste el, deschise gura mare s spun ceva, dar gur

fr s scoat un sunet nu se mai putu nchide; ochii clipir de cteva ori foarte iute i apoi
rmaser mari, privind int (...); minile voir s se ridice, dar czur epene de-a lungul trupului.
Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din comarurile lui: M credeai mort, nu-i a a?,
constituie lovitura definitiv primit de mintea buimcit i confuz a lui Stavrache, care confund
realitatea cu imaginile din comaruri. Popa venise s-i cear cincisprezece mii de lei, ca s acopere
suma delapidat de el din fondurile regimentului, c altfel trebuie s m-npuc.

Deznodmntul[modificare | modificare surs]

Cu o art desvrit, Caragiale analizeaz reaciile, atitudinile i comportamentul hangiului: Drept
orice rspuns, Stavrache se ridic n picioare foarte linitit; se duse drept la icoane; fcu cteva cruci
i mtnii; apoi se sui n pat i se trnti pe o ureche, strngndu- i genunchii n coate, ncepnd s
horcie i s geam.
Dac la nceput criza psihologic abia se nfirip, ea se adncete evolutiv, sub imperiul obsesiilor,
ducnd la o manifestare exploziv i violent premergtoare nebuniei i declannd demen a.
Fratele l atinse cu mna, dar la acea uoar atingere, un rcnet! - ca i cum i-ar fi mplntat n
rrunchi un junghi roit n foc - i omul adormit se ridic drept n picioare, cu chipul ingrozitor, cu
prul vlvoi, cu minile ncletate, cu gura plin de spum rocat. Rsturnnd masa, lumnarea
se stinse i odaia rmase luminat numai de candela icoanelor. Stavrache se npusti asupra
fratelui su, l trnti la pmnt i ncepu s-l strng de gt i s-l mute. Atunci ncepu o lupt
crncen. ncercnd s-i despart, camaradul lui popa Iancu este i el trntit la pmnt. Profitnd
de neatenia fratelui su, popa i scoase cureaua de la bru i leg strns picioarele hangiului
dezlnuit, apoi i ddu pumni n ceaf i n furca pieptului, pn cnd Stavrache (...) se prbu i ca
un taur, scrnind i rgind. Afar, viscolul ajunsese n culmea nebuniei, fcnd s trosneasc
zidurile hanului btrn. n timp ce-i legau minile deasupra capului, Stavrache i scuipa i rdea cu
hohot. Camaradul cut lumnarea i o aprinse, dar, cum i dete lumina n ochi, Stavrache ncepu
s cnte popete.
Istovit de ncierare, popa Iancu se uit la fratele lui mai mare care cnta nainte, legnndu- i ncet
capul, pe mersul cntecului, cnd ntr-o parte cnd ntr-alta i se gndete c n-are noroc.
Finalul nuvelei prezint un caz patologic tipic, autorul reuind s ntocmeasc o adevrat fi
clinic, n care notaiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: chip ngrozit, prul vlvoi,
minile ncletate, gura plin de o spum rocat, scuipa i rdea cu hohot, ncepu s cnte
popete.
Eroul principal, Stavrache, este conturat n evoluia sa de la lcomie la iluzie, apoi la halucina ii, de
la fric la spaim i groaz pn la nebunie, toate aceste stri definind natura psihic labil,
predispoziia genetic pentru evoluia spre demen.
Caracterul naturalist al nuvelei este conferit i de strnsa relaie dintre natura ce se dezln uie
treptat i evoluia patologiei personajului: Legnate de micarea sunetelor, gndurile omului

ncepur s sfrie iute n cercuri strmte. Elementul auditiv devine pregnant, ploaia mrunt i
rece de toamn cznd n clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit (...) facea un fel de cntare cu
nenumrate i ciudate nelesuri. Cnd, n final, Stavrache se prbuete, vntul afar ajuns n
culmea nebuniei fcea s trosneasc zidurile hanului btrn.

Stilul[modificare | modificare surs]

Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Ion Luca Caragiale, dialogurile conin
replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completnd fia psihologic pe care o realizeaz
autorul n aceast creaie.
Nuvela n vreme de rzboi este o proz psihologic de factur naturalist, urmrind strile de
contiin i de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul
dramatic are la baz lcomia exagerat a acestuia, dar i tare genetice, ntruct incontestabil exist
o tar n familia n care un frate nnebunete, iar altul se face tlhar ca pop i delapidor ca ofi er.
(George Clinescu)
n Arta prozatorilor romni, Tudor Vianu evideniaz relaia autor-narator-personaj, att de ntlnit
n proza lui I.L. Caragiale: Ptrunznd n actualitatea sufleteasc a unora din personajele
caragialiene, nu suntem obligai s ne reprezentm pe autorul care o reflect. Distan ele dintre
acesta i oamenii pe care-i zugrvete este suprimat, prin fuziune simpatetic, nct via a interioar
a acestora nu este produs. Ideile i sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva
scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultm pe autor vorbindu-ne, ci vedem oarecum
personajele gndind i simind.
I.L. Caragiale i privete i ascult personajele, folosind ca modalit i tehnice de realizare stilul
simpatetic (care provoac stri sufleteti - n.n.) prin monolog interior i stilul indirect liber, prin
dialoguri sugestive.

Nuvela psihologica, de factura naturalista

Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict unic,
concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, in functie de contributia lor la
desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita,
accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune.
Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare in: nuvele istorice,
psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care se inscriu ca formula
compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste, romantice, realiste, naturaliste.
Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna "noutate, nuvela".
Alaturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice, deosebindu-se de acesta
nu numai prin tematica abordata, ci mai ales prin capacitatea artistica de a insera in firul epic principiile
estetice naturaliste, reprezentate in literatura universala de Emil Zola. Barbu Stefanescu Delavrancea afirma
ca Ion Luca Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta".
Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se preocupa mai ales de legile cauzale intre
fapte, prezentand nu atat tipologii, cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu pricepere si meticulozitate
medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind determinant in evolutia destinului uman, la care se
adauga manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu starile psihologice ale personajelor, urmand
indeaproape evolutia bolii acestora.
Nuvela "in vreme de razboi" a aparut in 1898 si este o creatie realist-psihologica, avand si accente
naturaliste.
Tema o constituie evolutia unei obsesii pana la nebunie, respectand toate simptomele acestei boli, eroul
principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o adevarata fisa
medicala.

Structura nuvelei
Nuvela este structurata in trei capitole:
Capitolul I. Popa lancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in pericol de a fi prins de potera si de
aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar in armata si sa plece pe frontul din Balcani,
pentru a i se pierde urma. Popa lancu urmeaza sfatul fratelui sau, iar averea ii ramane lui Stavrache, atunci
cand acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca lancu Georgescu a murit "pe campul de onoare
de trei gloante inamice primite in pantece".
Capitolul al II-lea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui Stavrache, iscate din teama ca fratele
sau nu ar fi murit si ca s-ar putea intoarce sa-i ia averea.
Capitolul al HI-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre cei doi frati si declansarea nebuniei
lui Stavrache.

Momentele subiectului
Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat obsesia lui Stavrache si
evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliata analiza psihologica,

sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifesta in structura psihica a fratilor Georgescu.
inceputul nuvelei este o adevarata expozitiune, in care se prezinta datele esentiale ale celor doua personaje
si imprejurarile care le determina destinele.
Timp de doi ani, o ceata de talhari, "spoiti cu carbuni pe ochi" si foarte cruzi, bagasera in sperieti pe locuitorii
din "trei hotare", prin furturi, torturi si omoruri. Hotii fusesera prinsi de potera in padurea Dobrenilor si acum
era cautata capetenia bandei.
Popa lancu din Podeni, vaduv si bogat, locuia impreuna cu maica-sa. Averea popii crestea vazand cu ochii, isi
cumparase doua mosii, multe vite, oi si cai de rasa, construise un han si o casa de piatra si se spunea ca
avea "si banet". Lumea banuia ca popa "gasise vreo comoara", dar toate acestea "bateau la ochi" si au
starnit suspiciunea oficialitatilor. intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la targ impreuna cu argatii, popa
lancu isi insceneaza un jaf, fiind gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor, cu
calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit si "i-au luat o groaza de bani". Ironia ascutita a lui Caragiale
descopera cateva inadvertente ale "jafului", mirandu-se cum cainii, care erau "ca niste fiare", nu latrasera si
nu fusesera nici adormiti sau omorati, cum de nu-i furasera popii si caii, "un buiestras minunat si doua iepe
de prasila".
Dupa doua saptamani de la aceasta intamplare, se auzi de o alta talharie ingrozitoare asupra arendasului de
ia Darmanesti, care fusese pradat, chinuit, apoi omorat impreuna cu o batrana cu care statea. Dupa aceasta
faradelege, hotii "spoiti cu negru cazura in lanturile justitiei" si cand popa se intoarse acasa de la treburile lui
negustoresti afla ca ceata de talhari fusese prinsa. Speriat, se duse degraba la "neica Stavrache, hangiul,
frate-sau mai mare", ca sa-l invete ce sa faca.
Stavrache avea un han asezat "in drum", era "om cu dare de mana" si fusese si el infricosat sa nu-1 calce
hotii, asa ca acum, ca-i prinsesera, rasuflase usurat. Popa lancu vine Ia han si ii destainuie fratelui sau, "ca la
un duhovnic", ca el era "capul bandei de talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum
regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese". Spaima lui este ca talharii, acum ca fusesera prinsi, il
vor demasca si pe el, de aceea venise disperat la fratele lui mai mare, ca sa-i ceara un sfat: "- Ce-i de facut,
neica Stavrache? scapa-ma!". in acel moment sosesc Ia han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari
tineri", cu un ofiter si trei sergenti care se duceau la razboi si voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand
trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar pe
front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi, "dupa ce s-a sarutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu
vesela banda, fara sa se mai uite inapoi".
Despre preotul lancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n pamant" si oamenii au adus alt preot in
sat, pentru ca nu puteau sa ramana "fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de noua zile al
mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la
Plevna si din care afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara". Ironia lui Caragiale este
acida, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se
convinge ca era trimisa inaintea bataliei de la Plevna, in care, se stia, murisera foarte multi romani si se
intreba, in subconstient, daca lancu o fi scapat cu viata. El se intereseaza si de pedepsirea talharilor si,
afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru judecatorii incompetenti
("Ce mai judecatori!") si se intreaba daca fratele lui ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea,
care era acum administrata de hangiu: "O veni? n-o veni?".
Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se anunta
moartea fratelui sau, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar inaintat din grad in grad in timp de
campanie", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si
vitejia eroului, care, zambind, "si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a
plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca "nu trebuie sa se
lase coplesit asa de durere" , iar, ca urmare, face toate demersurile necesare pentru a mosteni averea
fratelui mai mic si intra oficial in posesia ei. Autorul este cel care deapana sirul intamplarilor cu obiectivitate,
intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului.

Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, hangiul afla ca
numai popa este singurul care ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine stie unde s-o fi
prapadit". Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-1 chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a
fratelui sau si actiunea nuvelei creste in tensiune.
Desfasurarea actiunii. in cei cinci ani care trecusera de la .terminarea razboiului, nimeni nu-1 deranjase pe
Stavrache, in afara de aparitiile de cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand in cand, de pe alta lume,
sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in
cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar
de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort.
O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau in haine de ocnas, "stins
de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii". Hainele vargate si opincile
erau sfasiate, iar palmele, gleznele si talpile erau "pline de sange", pentru ca evadase din ocna si strabatuse
prin codri, "trecuse prapastii", iar acum cerea fratelui sau "o bardaca de apa", dupa care lesinase. Stavrache
i se adreseaza cu un glas incarcat de ura si de teama ca-si va pierde averea: "- Ticalosule, () ne-ai facut
neamul de ras! () Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata
cu disperare "de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang () cu o putere covarsitoare", il
tranteste la pamant si, punandu-i ghenunchiul in piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind din dinti: "Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-1 sugrume", hangiul, "smintit si el de frica
mortii", si-a adunat puterile, 1-a imbrancit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in intunericul noptii".
inspaimantat, tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului
raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, simtindu-se foarte tulburat si neputand manca nimic.
A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de toamna"
legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care se roteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai
domol", cand hangiului i se paru ca aude "un cantec de trambite .. .militari, desigur". Iesind afara, Stavrache
"ramane ca trasnit", recunoscand in capitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoase usa din
tatani si, "razand cu hohot", striga: "- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi, capitanul alearga sa-1 prinda pe
hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare", iar chipul militarului
se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-1: "- Gandeai c-am murit, neica?".
Uitandu-se tinta Ia frate-sau, popa Iancu dadu comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara
armele si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al carui ras acoperea
cantecul trambitelor si zgomotul multimii".
Dimineata, hangiul se duse "tremurand de friguri" la popa din sat si-l ruga sa vina sa faca o sfestanie casei.
Vremea urata, "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas" se abatu peste sat si tinu trei
zile si trei nopti, drumul era pustiu, "nici un glas de caine nu se mai auzea".
Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un
exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle sa
cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-1 "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de
gaz, ca alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani.
Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! ()
De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!".
Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia
obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit,
neica?", invalmaseala de obsesii provoaca treceri de la realitate Ia vis, cele doua planuri se confunda,
sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla,
Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni infofoliti din cauza
viforului, care solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Argatii
dusera caii in grajd, trasera sania in curtea hanului, iar calatorii intrara la caldura. Cand Stavrache veni cu

mancarea, unul dintre cei doi barbati se culcase in pat, cu spatele la el si incepuse sa sforaie.Vrand sa afle
de unde stie calatorul cum il cheama, hangiul se apleca peste omul de pe pat, care-i raspunse: "- Cum sa nu
te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?"

Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul care urla in noaptea
grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa scoata un
sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta ();
mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu
aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea
buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu imaginile din cosmaruri. Popa venise sa-i
ceara cincisprezece mii de lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel
"trebuie sa ma-mpusc".
Deznodamantul. Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul
hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu
cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate",
incepand sa horcaie si sa geama.
Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducand la
o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele il atinse cu
mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura
plina de spuma roscata". Rasturnand masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de candela
icoanelor". Stavrache se napusti asupra fratelui sau, il tranti la pamant si incepu sa-1 stranga de gat si sa-1
muste. "Atunci incepu o lupta crancena", incercand sa-i desparta, camaradul lui popa Iancu este si el trantit
la pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoase cureaua de la brau si lega strans picioarele
hangiului dezlantuit, apoi ii dadu pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache () se prabusi ca
un taur, scrasnind si ragind". Afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile
hanului batran". in timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot".
Camaradul cauta lumanarea si o aprinse, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante
popeste."

Istovit de incaierare, popa Iancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte, leganandu-si incet capul,
pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.
Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica, in care
notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale.

In vreme de razboi
de Ion Luca Caragiale (autor canonic)
nuvela psihologica
Alaturi de loan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei
realist-psihologice. Nuvela "In vreme de razboi" de Ion Luca
Caragiale (1852-1912) a aparut in 1898 si este o create realistpsihologica, avand si puternice accente naturaliste.
Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se
preocupa mai ales de legile cauzale intre fapte, prezentand nu atat tipologii,
cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu pricepere si meticulozitate
medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind hotarator in evolutia
destinului uman, la care se adauga manifestarile naturii, aflate in deplina
concordanta cu starile psihologice ale personajelor, urmand indeaproape
evolutia bolii acestora.
Structura si compozitia nuvelei
Constructie epica riguroasd, nuvela "In vreme de razboi" are un singur plan
narativ, care se refera la analiza psihologica a personajului principal, care
sufera o prabusire interioara rapida, de la obsesie la nebunie. Nuvela
ilustreaza, asadar, un conflict consolidat in plan psihologic si o intriga bine
evidentiata conturata de prabusirea psihica si lacomia nestapanita de
imbogatire.
Perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si de
naratiunea la persoana a III-a, care ilustreaza zbuciumul interior al
protagonistului. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor
formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.
Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor
in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta atat un
spatiu real, al hanului, cat si unul imaginar inchis, al obsesiei ce chinuieste
constiinta personajului.
Nuvela este structurata in trei capitole:
Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in

pericol de a fi prins de potera si de aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste

sa se inroleze voluntar in armata si sa piece pe frontul din Balcani, pentru a i
se pierde urma. Popa Iancu urmeaza sfatul fratelui sau, averea ii ramane lui
Stavrache, iar atunci cand acesta este anuntat printr-o scrisoare ca Iancu
Georgescu a murit "pe campul de onoare de trei gloante inamice primite in
pantece" incepe sa fie obsedat de revenirea fratelui.
Capitolul al II-lea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui
Stavrache, iscate din teama ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar putea
intoarce sa-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre
cei doi frati si declansarea nebuniei lui Stavrache.
Constructia si momentele subiectului
Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza
treptat obsesia lui Stavrache si evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune
astfel un destin tragic printr-o riguroasa analiza psihologica, sugerand in
acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifests in structura psihica a
fratilor Georgescu.
Incipitul ilustreaza modul de solutionare a jafurilor si crimelor comise de
o banda de talhari, care, in sfarsit, fusese prinsa.
Tema o constituie evolufia unei obsesii duse pana la nebunie, autorul
respectand toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmarit prin
analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o adevarata fisa
medicala.
In expozitiune, se prezinta datele esentiale ale celor doua personaje si
imprejurarile care le determina destinele.
Timp de doi ani, o ceata de talhari bagase in sperieti pe locuitorii din "trei
hotare", prin furturi, torturi si omoruri, iar acum hotii fusesera prinsi de
potera in padurea Dobrenilor. Capetenia bandei, popa Iancu din Podeni,
scapase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la targ. Se spunea despre el
ca era bogat, ca avea "banet", iar lumea banuia ca popa "gasise vreo
comoara". Toate acestea "bateau la ochi" si au starnit suspiciunea
oficialitafilor, asa ca intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la targ
impreuna cu argatii, popa Iancu isi insceneaza un jaf acasa la el ca sa scape
de banuieli. Este gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de
stransura franghiilor, cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit si
"i-au luat o groaza de bani". Acum talharii fusesera prinsi, iar popa , de
teama ca va fi demascat, se duce degraba la "neica Stavrache, hangiul,
frate-sau mai mare", ca sa-l invete ce sa faca.
Stavrache avea un han asezat "in drum", era "ora cu dare de mana" si
fusese si el infricosat sa nu-l calce hotii, asa ca, de cand ii prinsesera,
rasuflase usurat. El este uimit cand frate-sau ii destainuie, "ca la un
duhovnic", ca el era "capul bandei de talhari", ca isi inscenaseraful "ca sa
adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l
impinsese". In acel moment sosesc la han, cu galagie mare, "vreo douazeci

de voluntari tineri", cu un ofiter si trei sergenti care se duceau la razboi si

voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul
militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar
pe front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi acesta pleaca impreuna cu
militarii.
Despre preotul Iancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n
pamant" si oamenii au adus alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa ramana
"fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de noua zile al
mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese
expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca lancu fusese numit
sergent si decorat cu "Virtutea militara". Ironia lui Caragiale este acida,
descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii
scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataiiei de la Plevna, in
care, se stia, murisera foarte multi romani. Hangiul se intreaba, in
subconstient, daca lancu o fi scapat cu viata ori ar indrazni sa se mai
intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrata de hangiu:
"...0 veni?... n-o veni?...". El se intereseaza apoi de pedepsirea talharilor si,
afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul
pentru oficialitati: "Aoleu! ce mai judecatori!...". Se manifesta aici un limbaj
colocvial: forma populara a viitorului confera spontaneitate exprimarii, iar
exclamatia "Aoleu! ce mai judecatori!" sporeste tulburarea afectiva si ironia
personajului privind incompetenta justitiei.
Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova
straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul Iancu
Georgescu", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Cel care
scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia eroului, care, zambind, "si-a
cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a plans
mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile
necesare pentru a mosteni averea fratelui mai mic si intra oficial in posesia
ei. Naratorul deapana sirul intamplarilor cu obiectivitate si intervine cu
paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul
hangiului.
Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a
averii mostenite, hangiul afla ca numai popa este singurul care ar avea
dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine stie unde s-o fi prapadit".
Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-l chinuie gandul in legatura cu
posibila intoarcere a fratelui sau si actiunea nuvelei creste in tensiune.
Desfasurarea actiunii. In cei cinci ani care trecusera de la terminarea
razboiului, nimeni nu-l deranjase pe Stavrache, in afara de aparitiile de
cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa
tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin
obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca
aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data
isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort.
O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de
aparitia fratelui sau in haine de ocnas, "stins de oboseaia, bolnav", cu

opincile sfasiate, cu palmele, gleznele si talpile "pline de sange", pentru ca

evadase din ocna. Stavrache este incarcat de ura, temandu-se ca-si va
pierde averea: "- Ticaiosule, [...] ne-ai facut neamul de ras! [...] Pleaca! Du-te
inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu hangiul, ocnasul ii pune
genunchiul in piept si-i zice scrasnind din dinti: "- Gandeai c-am murit, neica?
". Atunci cand "nebunul a voit sa-l sugrume", hangiul si-a adunat puterile, l-a
imbrSncit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in intunericul noptii".
Inspaimantat, "tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste
cruci" pentru odihna sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la
biserica si a facut slujba de sufletul mortului.
A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa
doarma, o "ploaie rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile
omului, care se roteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol",
elementele naturaliste sugerand starea psihica a personajului. Auzind
trambite, hangiul iese afara si recunoaste in capitanul care conducea
compania pe fratele mort, care scoate usa din tatani si, "razand cu hohot",
striga: "- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi, capitanul se repede sa-l prinda
pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de
gat", dar chipul militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-l: "- Gandeai
c-am murit, neica?", apoi da comanda de plecare. Dimineata, hangiul s-a dus tremurand la preotul din sat,
rugandu-l sa faca o sfestanie casei.
Vremea urata, ca element naturalist, cu zloata, ploaie, zapada, "mazarica si vant vrajmas" care s-a
abatut peste sat si a tinut trei zile si trei nopti semnifica faptul ca Stavrache isi schimbase firea, devenise
irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe
care o are hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica",
rugandu-l "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii,
pentru ca n-avea bani. Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa sa
va scrie, de parliti! [...] De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!".
Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia
obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit,
neica?", invalmaseala de ganduri provoaca treceri de la realitate la vis, cele doua planuri se confunda,
sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati. Desi afara viscolul
urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni infofoliti din
cauza viforului, care solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna.
Cand Stavrache vine cu mancarea, gaseste pe unul dintre cei doi barbati culcat in pat, cu spatele la el si
sforaind. Vrand sa afle de unde stie calatorul cum il cheama, hangiul se apleaca asupra omului de pe pat,
care-i raspunde: "- Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?"
Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul care urla in noaptea
grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa scoata un
sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta [...];
mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu
aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea
buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu imaginile din cosmaruri. Iancu venise sa-i
ceara cincisprezece mii de lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel
"trebuie sa ma-mpusc".
Deznodamantul. Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul
hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu
cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate",
incepand sa horcaie si sa geama.
Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducand
la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele il atinse cu
mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc -

si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura
plina de spuma roscata". Rasturnand masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de candela
icoanelor". Stavrache se napusteste asupra fratelui sau, il tranteste la pamant si incepe sa-l stranga de gat si
sa-l muste, iar camaradul lui popa lancu, incercand sa-i desparta, este si el trantit la pamant. Profitand de
neatentia fratelui sau, popa isi scoate curcaua de la brau si leaga strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi
ii da pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache [...] se prabusi ca un taur, scrasnind si
ragind". Atmosfera este amplificata de elementele naturalista, deoarece afara, viscolul ajunsese "in culmea
nebuniei"', facand sa trosneasca "ziduile hanului batran". In timp ce-i legau mainile deasupra capului,
Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot". Camaradul aprinde o lumanare, dar, cum "ii dete lumina in ochi,
Stavrache incepu sa cante popeste."
Istovit de incaierare, popa lancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte, leganandu-si incet
capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.
Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica, in care
notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul ingrozit", "parul valvoi", "mainile inclestate",
"gura plina de o spuma roscata", "scuipa si radea cu hohot", "incepu sa cante popeste".
Eroul principal, Stavrache, este conturat in evolutia sa de la lacomie la iluzie, apoi la halucinatii, de la frica
la spaima si groaza pana la nebunie, toate aceste stari definind natura psihica labila predispozitia genetica
pentru evolutia spre dementa.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat si de stransa relatie intre natura ce se dezlantuie treptat si
evolutia patologiei personajului:
"Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte." Elementul
auditiv devine pregnant, ploaia marunta si rece de toamna cazand "in clipe ritmate pe fundul unui butoi
dogit" compunea "un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri." Cand, in final, Stavrache se
prabuseste, "vantul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran".
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au replici scurte,
gesturile sunt descrise detaliat, completand fisa psihologica pe care o realizeaza autorul in aceasta creatie.
Nuvela "In vreme de razboi" este o proza psihologica de factura naturalista, urmarind starile de constiinta
si de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la
baza lacomia exagerata a acestuia, dar si tare genetice, intrucat "incontestabil exista o tara in familia in care
un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter." (George Calinescu).
In "Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu evidentiaza relatia autor-narator-personaj, atat de intalnita in
proza lui I.L.Caragiale: "Patrunzandin actualitatea sufleteasca a unora din personajeie caragialiene, nu
suntem obligati sa ne reprezentam pe autorul care o reflecta. Distantele dintre acesta si oamenii pe care-i
zugraveste este suprimata, prin fuziune simpatetica (care provoaca stari sufletesti tainice), incat viata
interioara a acestora nu este produsa. Ideile si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspective!
scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci vedem oarecum personajeie
gandind si simtind."
I.L.Caragiale isi priveste si asculta personajeie, folosind ca modalitati tehnice de realizare stilul simpatetic
(care provoaca stari sufletesti) prin monolog interior si stilul indirect liber, prin atitudinea ironica.

Nuvela "In vreme de razboi" aparuta in 1898 este o opera realista cu adanci ecouri din sfera naturalismului.
Tema acestei excelente nuvele desi autorul o subtitulase "Schita" este obsesia.
Hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui sau, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front ca sa scape de
urmarire, caci fusese capitanul unei bande de hoti, traieste la inceput, iluzia fugara ca fratele sau nu se mai
intoarce. Curind, obsesia reintoarcerii fratelui pune stapinire pe el si-l devoreaza, pina la urma.
In vreme de razboi este o proza de sondare psihologica a unei "fiinte auxioare, strivita in cele din urma de
alienare, rezultata dintr-o evolutie tragica de tip apasator".
Nebunia apare ca element concluziv, catastrofic: "cauzata de ticalosul Popa Iancu.
La avertismentul dat de Iancu Georgescu ("Gindeai c-au murit, neica ?") ritmul lui de viata, se precipita,
alienindu-l". Nebunia lui Stavrache, ajunsa in final la forme paroxiste, se afla in el insusi, iar situatiile
exterioare, create prin prezenta fratelui sau Popa Iancu, au rolul de a declansa rostogolirea iminenta spre
drama neasteptata.
Traseul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice, iar cele trei capitole, urmarind cresterea
obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie,creaza o tipologie si compune un destin uman tragic
aflat sub stapinirea neiertatoare a unei tare ereditare.
Primul capitol al nuvelei se constitue ca o adevarata expozitiune, in care se precizeaza datele esentiale
despre cele doua personaje, aflate in relatie de rudenie: Hangiul Stavrache este negustor si proprietarul unei
pravalii, iar fratele sau este preotul Iancu din Podeni dar si conducatorul unei bande de hoti in final prinsa de
stapinire. Pentru a se salva Popa Iancu se inroleaza ca voluntar si pleaca la razboi, averea sa raminind in

mostenire lui Stavrache.

Momentul intriga ii constitue gindul care-l chinuie pe Stavrache in legatura cu intoarcerea fratelui sau, desi o
scrisoare primita il asigurare ca acesta a murit. Actiunea nuvelei creste treptat in tensiune, urmarindu-se
obsesiile lui Stavrache, cosmarurile pe care le traieste, terorizat de imaginea fratelui, de presupusa replica a
acestuia, care devine laitmotiv: "Gindeai c-am murit,neica ?".
In capitol al doilea aflam ca, o data cu mostenirea averii, Stravache este chinuit de vedenia fratelui mort. in
acest capitol se insista asupra invalmaselilor de ginduri, se trece mereu din realitate in vis, incit se confunda
planurile, sugerindu-se degenerarea psihica a lui Stavrache, proiectata pe fundalul unui mediu social bantuit
de anomalii, caruia fratele sau ii apare cind in haine de ocnas, cind imbracat militar, dar totdeauna gata sa-l
ucida.
Punctul culminant si deznodamantul conflictului, prezentate in capitolul al treilea, il reprezinta momentul
intilnirii reale dintre cei doi frati. Cind popa Inacu ii cere lui Stavrache sa-l ajute cu o suma de bani pe care
acesta ii delapidase din banii regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii psihice, inebunneste. Replica
lui popa Iancu, usor modificata fata de aceea din starile halucinatorii ale lui Stavrache ("Ma credeai mort,
nu-i asa ?"), vine ca o extraordinata lovitura peste mintea buimacita a hangiului. Cu o arta desavarsita
autorul analizeaza acum reactiile organice, atitudinea si comportarea eroului.
Lantrile cauzale sint intr-o ordine crescanda si radata de la simpla criza, psihologica de la inceput care abia
se infiripa, ea se adincese mereu si teptat sus imperiul obsesiilor, conducind la trecerea de la starile
halucinatorii la starea explosiva si violenta, premergatoare nebuniei, declansind iremediabil dementa, iar
actiunile eroului sunt dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si
de starea de violenta din momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta astfel, un caz patologic, o
fisa clinica, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in acelasi timp, un negustor necinstit, avar si
nemilos, plasat fiind in contextul unui mediu social, in care setea de imbogatire are consecinte nefaste
asupra individului, dezumanizandu-l.
Natura joaca si ea un rol important in nuvela. Ea este perceputa atat vizual cat si auditiv. Intamplarile se
petrec noaptea si intr-un cadru de toamna si iarna.
Personajul principal al nuvelei este surprins atit din perspectiva sugerata prin descrierea cadrului natural,
deci din perspectiva povestitorului - narator, cat si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje prin dialog - si al confruntarii cu sine - prin monolog.