Particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă istorică/ romantică/ operă

paşoptistă: ALEXANDRU LAPUŞNEANUL

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal din nuvela cu acelaşi nume, scrisă de Costache
Negruzzi. Este un personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu:
scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc, a morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului
tiran şi crud. El este construit în antiteză cu alte personaje şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte
puternice, fiind un personaj “rotund”.
Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic,
personajul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte,
comportament, limbaj, atitudini, gesturi, mimică, relaţii cu alte personaje).
Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice
epocii, evidenţiind disimularea personajului: “In ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta
coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa turcească. Nicio armă nu
avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur”.
De asemenea, epitetele de caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivităţii naratorului: “nenorocitul
domn”, “urâtul său caracter”.
Caracterizarea direct realizată de alte personaje este succintă: “Crud şi cumplit este omul acesta”
(mitropolitul Teofan), “sângele cel pângărit al unui tiran ca tine” (Spancioc).
Autocaracterizarea – domnitorul însuşi recunoaşte, chiar dacă în mod disimulat: “…m-am arătat cumplit şi
rău, vărsând sângele multora”, mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de
bunele sale intenţii şi pentru a le obţine iertarea.
Dar, în toată complexitatea sa, figura voievodului se întregeşte prin procedeele caracterizării indirecte,
trăsăturile lui reieşind din faptele săvârşite, comportament, din atitudini, gesturi, mimică, limbaj şi din relaţiile
cu celelalte personaje.
Faptele sale evidenţiază hotărârea, voinţa de neclinitit a personajului, cruzimea, dorinţa de răzbunare,
inteligenţa şi disimularea, ipocrizia.
Incă de la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de o voinţă de neclintit în ocuparea tronului, hotărât fiind cu
orice preţ să-şi împlinească dorinţa, în ciuda tuturor piedicilor: “Mai degarbă-şi va întoarce Dunărea cursul
îndărăpt”, “voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”.
Ajuns la tronul Moldovei, Lăpuşneanul îşi va dezvălui adevăratele intenţii: să scape ţara de trădători. Dar
pentru aceasta va incendia cetăţi, va confisca averile boiereşti, va ucide pe trădători. Dorinţa lui de răzbunare
este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa
manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi din nou trădat, încât nu realizează ca
autoritatea (puterea) nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu este cea mai bună
soluţie împotriva trădării.
Uciderea celor 47 de boieri dezvăluie o cruzime fără margini. Inteligent, îi atrage pe boieri la curte spre a-i
ucide. Ipocrit, disimulat, se foloseşte de momentul slujbei religioase, de vestimentaţia şi de coroana domnească,
de citate biblice într-un discurs mincinos. Crud, ordonă uciderea boierilor, apoi alcătuieşte piramida de capete,
pe care o arată cu satisfacţie doamnei Ruxanda. Râde în timpul masacrului. Pe Moţoc îl dă cu sânge rece
mulţimii revoltate, spunând că face un act de dreptate.
Gândul că boierii Spancioc şi Stroici sunt în libertate îl nelinişteşte şi se retrage în cetatea Hotinului pentru a-i
putea supraveghea. Când se imbolnăveşte, pare să devină mai omenos, cerându-şi iertare şi dorind să fie
călugărit într-o târzie încercare de a-şi spăla păcatele, prin împăcare cu credinţa în Dumnezeu. Dar, într-un
moment de luciditate, îşi dezvăluie din nou impulsivitatea, căci îi ameninţă pe cei din jur cu moartea, pentru
trădare, apărându-şi cu disperare rangul: “Sunt domn! Sunt Alexandru-Vodă!”. Ameninţă chiar să-şi ucidă
propriul fiu, moştenitorul tronului. Uciderea lui Lăpuşneanul (cumplită, prin otrăvire) este singura cale de a-l
opri şi o plată pentru cruzimea sa. De data aceasta, duşmanii lui îl vor învăţa o cumplită lecţie: “Învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî”.

1
 Al.Lăpusneanul dovedeşte un comportament imprevizibil, domnitorul trece repede de la zâmbetul forţat
(“Bine-aţi venit, boieri! Zise acesta silindu-se a zâmbi”) la furie (ochii “scânteiară ca un fulger”) şi apoi la râsul
demonic (“Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau”). Frământarea interioară,
complexitatea gândurilor personajului sunt ilustrate de gesturile sale, de mimică şi de atitudinea faţă de
ceilalţi.
Este calm, tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrăţişează, “ridicând-o ca pe o pană şi
punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul venirii sale – să devină impulsiv, numind-o
“muiere nesocoitită” şi stăpânindu-şi cu greu gestul de a o lovi cu jungherul “spre care mâna sa se îndreptase
din obişnuinţă”.
Ipocrizia, arta disimulării sunt vizibile în discursul de la biserică, în care promite împăcarea cu boierii, deşi
pregăteşte în taină un măcel îngrozitor. In biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi “racla
sfântului ar fi tresărit” când domnitorul s-a aplecat pentru a săruta moaştele. Aşadar, gesturile şi
comportamentul său dezvăluie ipocrizia, deoarece el joacă o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor.
In ceea ce priveşte limbajul, replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca motto al
capitolelor I şi al IV-lea. Răspunsul dat boierilor, “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu (…) şi dacă voi nu mă
iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degarbă-şi va
întoarce Dunărea cursul îndărăpt”, evidenţiază voinţa de neînfrânt, prin hotărârea de a avea puterea
domnească cu orice preţ. Orgoliul este exprimat în replica: “Am auzit de bântuirile ţării şi am venit s-o
mântui”. Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii, prin eliminarea posibilelor opoziţii,
culminând cu uciderea celor 47 de boieri la ospăţ. Ameninţarea “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi
eu…” redă dorinţa de răzbunare a celui căzut. Inteligenţa / abilitatea politică a personajului este concentrată
în celebrul răspuns: “Proşti, dar mulţi!”.
Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Personaj machiavelic,
Lăpuşneanul ştie să îi folosească pe ceilalţi în favoarea sa. Il acceptă pe Moţoc “ca să-l mai uşureze de
blăstemurile norodului”, aşa cum se căsătorise cu Ruxanda, fiica lui Petru Rareş, “ca să atragă inimile
norodului”. Pe Moţoc nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine, fiindcă “îi este trebuitor”, ca să-l “uşureze de
blestemurile poporului”, dovedind, astfel, abilitate politică şi o bună cunoaştere a psihologiei umane: “Îţi
făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi
de blăstemurile norodului”. Este un maestru în arta disimulării, cerându-i sfatul lui Moţoc: “…îmi vine să
poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoţi şi dumneata?”, deşi intuieşte răspunsul
boierului: “M-aşteptam s-aud asemenea răspuns”. Nu iubeşte prostimea, dar este conştient de puterea acesteia,
fapt evidenţiat de replica: ”Proşti, dar mulţi”. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud, domnitorul
oferindu-l pe Moţoc mulţimii: “Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai
că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slujba ce mi-ai făcut”.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic – demonic. Diversitatea
atitudinilor adoptate de Lăpuşneanul faţă de doamna Ruxanda reflectă falsitatea, disimularea lui. Se căsătorise
cu ea “ca să atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea
ei nobilă (descendentă a lui Ştefan cel Mare), nici pentru că îi este soţie sau mamă a copiilor săi. Gesturile,
mimica şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul al II-lea, în scena discuţiei cu doamna Ruxanda,
evidenţiază falsitatea lui în relaţia soţ-soţie. Mai întâi o sărută pe frunte, apoi recţionează impulsiv la
rugămintea ei, ducându-şi mâna la jungher (“ – Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare,
şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa”), dar se stăpâneşte şi îi promite “un leac
de frică”. Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de capete: “ – Femeia tot
femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”. În ultimul capitol, insistentele boierilor şi
ameninţarea că îi va ucide fiul o determină pe doamna Ruxanda să îl otrăvească.
Complexitatea personajului a dus la diferite interpretări critice, unele aflate în opoziţie. Astfel, pentru Eugen
Lovinescu, el este “un tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de sânge”, în timp ce pentru Al. Piru “Voievodul
(…) e un personaj complex, nu o brută însetată de sânge”.
În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul a lăsat o negră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic ca
personaj. Crud, hotărât, autoritar, ambiţios, cu o voinţă puternică, viclean, disimulat, inteligent, bun
cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este bine individualizat şi memorabil.
2