Materrial suplimentar pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi – caracterizarea protagonistului

Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, operă de referinţă pentru perioada paşoptistă,
reconstituie a doua domnie a voievodului amintit, malefică, prezentată prin intermediul unor personaje despre
care s-a scris că sunt monstruoase şi totodată veridice, ca în dramele shakespeariene, simple instrumente ale
destinului, fiecare cu rolul de la care nu s-a putut sustrage”. Inspirată din trecutul istoric, nuvela valorifică
cronicile lui Grigore Ureche şi MironCostin, pentru reconstituirea unei perioade scurte din „lungul” Ev Mediu,
caracterizat prin aprige lupte pentru tron. Eroul îşi doreşte doar să aibă faima, puterea şi autoritatea
predecesorului său, bunicul soţiei sale, Ştefan celMare şi Sfânt.
Statutul social al personajului Alexandu Lăpuşneanu este acela de voievod al Moldovei între anii 1552-
1561 şi 1564-1568, şi este personajul central al nuvelei, în jurul destinului său desfăşurându-se firul narativ ce-i
urmăreşte faptele, gândurile, sentimentele. Complex şi contradictoriu, caracterul domnitorului a dus la diferite
interpretări, unele aflate în opoziţie, cele mai multe împărtăşind aceleaşi opinii.
Pentru unii Alexandru Lăpuşneanu e alcătuit din contraste mari, echitabil, necruţător, lucid, e un făţarnic
ce nutreşte temeri mistice; este eroul romantic închipuind pe tiran, alţii îl numesc tiran şi fioros, crunt şi lesne
vărsător de sânge sau îl consideră un damnat, osândit de providenţă să verse sânge, un monstru ceea ce ar putea
însemna că voievodul nu face decât să-şi confirme destinul, vinovată fiind soarta care l-a condamnat să trăiască
o existenţă marcată de sânge, de tristeţe şi de ură faţă de semenii săi.
Analizând gândurile nerostite, privirea, vorbele, mimica, gesturile, faptele, comportamentul, relaţiile cu
alte personaje, descoperim, de fapt un om chinuit de neputinţă, trâind într-o permanentă teamă de a nu-şi pierde
tronul şi care-şi face o deviză din cuvintele „ucide ca să nu fii ucis”. Obsedat de ideea trădării supuşilor, vede
peste tot comploturi şi trădători, declanşând şirul omorurilor pe care nu le mai poate controla, aşa cum nu-şi mai
poate ţine în frâu ura imensă.
Caracterizare directă este atunci când naratorul îl prezintă prin descriere, notând puţine trăsături fizice şi
trăgând atenţia asupra „urâtului său caracter”. Mimica îi este expresivă „ai cărui ochi scânteiară ca un fulger”
(denotând mânie greu reţinută) sau „muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau” (dezvăluind
crisparea râsului şi neliniştea interioară). Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea înfăţişării exterioare
„era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea
stacojie, avea căbăniţă turcească. Nu avea altă armă decât un mic junghi cu plăsele de aur iar printre bumbii
dulămii se zărea o zea de sârmă”. Ultima precizare subliniază caracterul prevăzător al domnitorului care se teme
– până şi în biserică de un eventual atac al duşmanilor săi.
Celelalte personaje îşi exprimă de asemenea, în mod direct părerile. Pentru tânărul boier Stroici,
Lăpuşneanu este „un tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numeşte „crud şi cumplit”, doar doamna
Ruxanda îi găseşte calităţi, adresându-i-se cu apelativele : „bunul meu domn” şi „viteazul meu soţ”.
Autocaracterizarea este prezentă când domnitorul însuşi recunoşte „m-am arătat cumplit şi rău, vărsând
sângele multora”, mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale
intenţii şi pentru a le obţine iertare.
Caracterizare indirectă are o pondere importantă în redarea complexităţii figurii voievodului. Trăsăturile
lui reies din faptele săvârşite, din atitudini, comportament, din relaţiile cu celelalte personaje prin fapte. Încă de
la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de voinţă şi tenacitate în vederea ocupării tronului, hotărât fiind să-şi
îndeplinească dorinţa, în ciuda tuturor opreliştilor „mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi
merge ori cu voia, ori fără voia voastră” rosteşte, atunci când constată împotrivirea boierilor. Ajuns la râvnitul
scaun al Moldovei, Lăpuşneanu îşi va dezvălui adevăratele intenţii – să scape ţara de trădători şi „gâlceviri” dar
pentru aceasta va pustii cetăţi, îşi va însuşi averile boierilor suspectaţi de împotrivire, va ucide pe trădători.
Dorinţa lui de răzbunare este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe,
cruzimea şi violenţa manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi din nou trădat, încât nu
realizează că autoritatea nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu este cea mai
bună stavilă în calea trădării. Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în
1
sfera patologicului; el pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigaşi şi de victime,
organizând „intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea piramidei din capetele boierilor ucişi marchează o
dezlănţuire demenţială a domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării sale.
Alexandru Lăpuşneanu dovedeşte un comportament imprevizibil, impulsivitatea şi calmul succedându-
se fără nici un gest care să anunţe schimbarea dispoziţiei sufleteşti. Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe
frunte, o îmbrăţişează „ridicând-o ca pe o pană şi punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul
venirii sale – să o numească „muiere nesocotită”, reprimându-şi cu greu gestul de a o lovi cu jungherul „spre
care mâna sa să îndreptase din obişnuinţă.” În biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi „racla
sfântului ar fi tresărit”, când domnul s-a aplecat pentru a săruta moaştele; este, aşadar, sperjur şi ipocrit, jucând
o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor. Elocventă pentru sublinierea altor trăsături ale personajului
este atitudinea lui faţă de Moţoc, vornicul însetat de putere. Nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine, fiindcă „îi
este trebuitor”, ca să-luşureze de „blestemurile poporului”, dovedind, astfel, abilitate politică. Este un maestru
în arta disimulării, adresându-se prevenitor lui Moţoc, cerându-i părerea cu privire la uciderea boierilor, trăind
satisfacţia de a-l vedea tremurând şi bâlbâindu-se. Arâtându-i că-l preţuieşte, îi cere sfatul şi atunci când
mulţimea porneşte „zurba” „îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoţi şi
dumneata”, deşi întuieşte răspunsul boierului: „M-aşteptam s-aud asemenea răspuns”. Nu iubeşte prostimea, dar
este conştient de puterea acesteia, fiind grăitoare, în acest sens, replica: „Proşti, dar mulţi”. „Proşti” ar putea
însemna ignoranţi, mojici, simpli, inculţi, cu spirit gregar, dar „mulţi” subliniază intuiţia domnitorului cu privire
la puterea ameninţării din partea gloatei înfuriate, agitate, căreia – pentru a o potoli – i-l va „dărui” pe marele
vornic. Îşi arată, din nou, firea răzbunătoare, căci îşi bate joc de Moţoc, cu un anumit sadism, prelungindu-i
disperarea agonică. Este diabolic, atunci când îl pune pe boierul îngrozit de dorinţa mulţimii revoltate să judece,
cerând raţiunii acestuia acordul pentru propria moarte. Îşi încolţeşte, cu perfidie, victima, dându-i speranţe de
salvare, pentru ca lovitura de graţie să fie năucitoare. Cinismul neobişnuit – care răzbate din inflexiunile vocii
sale ce trece printr-un subit schimb de tonalităţi – se exteriorizeză printr-un dispreţ rece amestecat cu perfidie
mascată în solicitudine: „să omor o mulţime de oameni, pentru un singur om, nu ar fi păcat?” şi, cu o satisfacţie
abia reţinută, spune „judecă şi dumneata singur”. Masca aceasta de bunăvoinţă maliţioasă cade, pentru ca
atitudinea lui să ni-l arate brutal şi ironic („Du-te şi mori pentru binele moşiei dumitale”). Alexandru
Lăpuşneanu, cu un vizibil dispreţ faţă de specatacolul laşităţii oferit de Moţoc, îi spune acestuia, cu luciditate,
adevărul ştiut de popor: „Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi un vânzător? Asta o ştie toată
Moldova”. Gândul că boierii Spancioc şi Stroici sunt în libertate îl nelinişteşte şi se retrage în Cetatea Hotinului
pentru a-i putea supraveghea. Când se îmbolnăveşte, pare să devină mai omenos, cerându-şi iertare şi dorind să
fie călugărit într-o târzie încercare de a-şi ispăşi păcatele, prin împăcare cu credinţa în Dumenzeu. Dar, într-un
moment de luciditate, firea sa aprigă şi impulsivă se revoltă, îi ameninţă pecei din jur cu moartea, pentru
trădare, apărându-şi cu demnitate şi disperare rangul: „Sunt domn! SuntAlexandru-Vodă”. De data aceasta,
duşmanii lui de moarte vor regiza un alt spectacol al crimei, în care voievodul va fi un actor ce va înregistra în
spasmele morţii o cumplită lecţie: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.”
Personaj romantic, pus în situaţii excepţionale, AlexandruLăpuşneanu este alcătuit din lumini şi umbre.
În prima domnie a fost bun şi generos: „Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere?”.
Din această cauză, norodul îl întâmpină – şi acum – cu bucurie şi nădejde. Dezvăluie o anumită onestitate,
atunci când apreciază calităţile duşmanilor săi declaraţi: sinceritatea lui Veveriţă – „un vechi duşman” – sau
dragostea de ţară a luiSpancioc: „Spancioc este încă tânăr, în inima lui este iubire de moşie, îmi place a privi
semeţialui.” Faţă de doamna Ruxanda păstrează protocolul, având porniri de gingăşie. Tot ceea ce săvârşeşte
reprobabil stă sub semnul umbrei şi al întunericului. Personajele romantice se lasă dominate de sentimente care
primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este subjugat de sentimentul de ură distrugătoare cuprins în milenara
zicală: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Dezechilibrat psihic sau numai demn de milă pentru frica intensă ce-i stăpâneşte fiinţa şi-i guvernează
viaţa, la gândul trădării sau al uciderii sale de către duşmani reali ori închipuiţi, cu dorinţă bolnăvicioasă de a
vedea curgând sânge şi cu plăcere diabolică de a ucide, fără a se gândi la consecinţe, Alexandru Lăpuşneanu a
lăsat o neagră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic ca personaj.