Imaginea domnitorilor în literatură

Alexandru Lăpușneanul din nuvela

„Alexandru Lăpușneanul” de Costache
Negruzzi și Ștefan cel Mare din drama
„Apus de soare” de Barbu Ștefănescu
Delavrancea
În ambele scrieri, personajul principal se află la tronul
Moldovei.
În „Alexandru Lapusneanul”, personajul principal al nuvelei
este tipul domnitorului tiran si crud, cu voință puternică,
ambiție și fermitate în organizarea răzbunării împotriva
boierilor trădători, aceasta fiind unica rațiune pentru care s-a
urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei: „Dacă voi nu mă
vreți, eu vă vreu…”.
În „Apus de soare”, personajul central al dramei este Ștefan
cel Mare construit cu o psihologie complexă, compusă din trei
ipostaze: conducător de țară, părinte și om bătrân și bolnav.
Inițial, personajul se conturează din replicile celorlalte
personaje: „e bun și viteaz, și nepărtinitor”, chiar și dușmanii îl
numesc: „șoiman” și „vultur”. Celelalte personaje îi spun
„zmeul”, „soarele”, „sfântul”, evidențiind calitățile
domnitorului.
În comparatie cu Alexandru Lapusneanul, care a urcat la
tron doar pentru a se razbuna, Ștefan cel Mare a încercat
pe tot parcursul lungii sale domnii, chiar pana în clipa
morții, să facă din Moldova un loc mai bun, unindu-și
destinul cu cel al patriei sale mult iubite.
În nuvela lui Costache Negruzzi, personajul principal
deține arta disimulării, scena cu biserica fiind foarte
semnificativă în acest sens, închinându-se la icoane în
timp ce pregătește cel mai sadic omor din toate câte
comise, și anume piramida de capete tăiate ale celor 47 de
boieri uciși la ospățul domnesc la care fuseseră invitați.
 În comparație cu această simulare de credință a lui Alexandru
Lapusneanul, Ștefan cel Mare avea o puternică credință în
Dumnezeu, crezând cu tărie că batalia nu poate fi câștigată fără
ajutorul divin, ridicând multe biserici în semn de mulțumire.
 Lui Alexandru Lapusneanul îi este frică de moarte, cel mai
edificatoriu moment fiind acela când se află pe patul de moarte
și este otrăvit. În timp ce nefericitul se lupta cu moartea, a
primit un bun sfat de la unul dintre cei care îi scurtaseră zilele și
anume: „...învață a muri, tu care știai numai a omorî”.
 Ștefan cel Mare este conștient de faptul că moartea se apropie și
nu se teme să o înfrunte, dar nu înainte de a-l încorona chiar el
pe fiul său, Bogdan, fiind conștient că timpul nu-l mai lasă să
domnească. Acesta a fost cu totul devotat patriei sale până în
ultimul moment când esența vieții l-a părăsit, ultimul cuvant al
său fiind „Moldova”.
În concluzie, Ștefan cel Mare este din drama „Apus de
soare” este tipul domnitorului devotat, gata să își dea viața
pentru a-și apăra țara, de care nimeni care are cugetul
împăcat nu trebuie să se teama, iar Alexandru Lăpușneanul
este portretul domnitorului ce se gândește numai la sine,
făcând pe toată lumea să se teamă de el, avănd sufletul
unui bolnav ce își găsește alinarea unei suferințe tainice
numai la vederea și auzul suferinței altora.
Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de
Costache Negruzzi
 Nuvelă romantică de inspirație folclorică.
 Trăsăturile romantismului:
- Tema istorică;
- Modificarea reperelor istorice în funcție de interesele
ficțiunii;
- Evocarea personajului excepțional în situații excepționale,
cum ar fi firea sângeroasă a domnitorului, impulsionată de
contextul politic nefavorabil: boierii nu-l vor;
- Construcția prin antiteză: cuplul angelic-demonic
(Ruxanda-Lăpușneanul) sau cuplul demnitate-trădare
(Spancioc, Stroici-Moțoc);
- Motivul victimei devenite călău;
- Recuzita romantică: otrava, pumnalele, rasa de călugăr,
replicile memorabile.
Tema: evocarea unei perioade zbuciumate din istoria
Moldovei- cea de-a doua domnie a lui Aleandru
Lăpușneanul,
(sec al XVI-lea, 1564-1569)- în care se evidențiază lupta
pentru impunerea autorității domnitorului , devenit un
despot.
Caracterizarea lui Lăpușneanu
 El ilustrează stereotipul eroului excepțional, natura căruia
constă în cruzime, tiranie. Este caracterizat indirect, prin
gesturi, comportament, atitudini. Este perseverent, căci
vine la domnie pentru a doua oară, machiavelic,
conducându-se după principiul „Scopul scuză mijloacele”,
nu ezită să ceară ajutor turcilor pentru a se înscăuna.
Maestru în arta disimulării, îi primește pe boierii veniți la
graniță, silindu-se a zâmbi și afirmă că a venit „să mântuie
țara”. Atunci când boierii afirmă că nu-l doresc, se
manifestă ca un domnitor hotărât: „Dacă voi nu mă vreți,
eu vă vreau și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și
voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc?
Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”
 Firea machiavelică a domnitorului este conturată de Moțoc, care îl
trădase anterior, dar pe care îl păstrează, „căci îi este trebuitor. Îl va
sacrifica fără ezitare într-un moment de cumpănă pentru domnie. La
rugămintea lui Moțoc de a-l salva pentru că prostimea e proastă,
răspunde: „Proști, dar mulți, să omor o mulțime de oameni pentru un
om, nu ar fi păcat?” Momentul sacrificării lui Moțoc este calculat:
„spuneți că acest fel plătește Aleandru-vodă celor ce pradă țara”.
 Lăpușneanu este un antierou. Esența lui malefică se observă în
biserică atunci când reacționează moaștele, iar „racla sfântului ar fi
tresărit”. Leacul de frică pregătit pentru Ruxanda este o piramidă de
capete aranjate cu sadică meticulozitate, ierarhic. Încercând să
respecte jurâmântul dat Ruxandei că nu va ucide, născocește alte
modalități de a-și astâmpăra setea de sânge. Domnitorul este un
parvenit, căsătoria e un instrument folositor pentru ascensiunea
politică, Ruxanda fiind veritabil „os domnesc”. Temperamentul
coleric reiese dintr-o confruntare cu Ruxanda, considerând-o
„muiere nesocotită”.
Este laș, pentru că încearcă o reconciliere cu Dumnezeu,
cerând să fie călugărit, atunci când se îmbolnăvește.
Finalul ilustrează temperamentul său, deși e un strigăt
neputincios: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc
eu!” El încercă să convingă anturajul că e o amenințare,
dar e suprimat de Ruxanda care e ajutată de Spancioc și
Stroici. Finalul ilustrează urma pe care o lasă domnitorul
în istoria țării: „Acesta fu sfârșitul lui Alexandru
Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria
Moldaviei”.