Alexandru

Lapusneanul

AUTOR: Constantin (Costache)

Negruzzi
Născut în Trifestii Vechi (astăzi Hermeziu), din
apropierea Prutului, lângă Iasi, este fiul lui Dinu Negruzzi, de
origine răzășească, ajuns boiernaș în rang de paharnic, și al Sofiei
Hermeziu. Și-a început învățătura în greaca cu unul din dascălii
greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar românește învăță singur
dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un
articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant
pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate de
profesorii din acea vreme.
Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând
astfel viața politică, cum făceau toți fiii de boieri pe atunci.
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Salul
negru după Alexandr Pușkin. Apoi întreprinde traducerea
baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a
căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului
francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul
când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și
pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului
într-o românească curată. Dintre cele mai reușite
cităm Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor
lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună
cu Alexandru Donici.
 Casa memorială
Costache Negruzzi de la
Hermeziu

Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul

general de Păcatele tinerețelor (1857).

Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru
Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii
române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob
Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomșa, care devenise domn
al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești ca să reintre
în posesia tronului.
• Structural, nuvela este alcatuita din patru capitole, cu tot atatea motto-uri:
“Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”
“Ai sa dai sama, doamna!”
“Capul lui Motoc vrem…”
“De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…”

Pierzandu-si tronul in prima domnie din pricina tradarii boieresti,

Lapusneanu se intoarce cu oaste otomana, hotarat sa si-l reia. In apropiere
de Tecuci, este intampinat de postelnicul Veverita, vornicul Motoc, spatarul
Spancioc si Stroici care il sfatuiesc sa se intoarca deoarece poporul nu-l
vrea. Raspunsul lui Lapusneanu este memorabil: “Daca voi nu ma vreti, eu
va vreu (…) si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge ori
cu voia, ori fara voia voastra”. Cunoscator al slabiciunilor omenesti,
prevazator si viclean, Lapusneanu le da drumul celorlalti boieri, pastrandu-l
pe Motoc, caruia ii spune: “Te voi cruta caci imi esti trebuitor, ca sa ma mai
usurezi de vlastamurile norodului. Sunt alti trantori de care trebuie curatit
stupul”.
 In capitolul al doilea, gandurile de razbunare ale voievodului prind viata:
cetatile sunt arse, boierii sunt ucisi “la cea mai mica greseala
dregatoreasca, la cea mai mica plangere ce i s-arata”. Privelistea
sangeroasa a capetelor spanzurate la poarta cetatii domina emblematic
capitolul al doilea. Intr-una din zile, o vaduva al carei barbat fusese ucis de
curand o opreste pe strada pe doamna Ruxanda cerandu-i sa intervina
pentru a se curma varsarea de sange: “Ai sa dai sama, doamna! (…) ca
lasi pre barbatul tau sa ne taie parintii, barbatii si fratii…”. Inspaimantata,
Ruxanda incearca sa intervina pe langa sangerosul ei sot caruia ii
marturiseste ca ii este frica. Lapusneanu ii promite un “leac de frica”.
Capitolul al treilea este centrat pe momentul culminant al actiunii: uciderea
celor 47 de boieri. Aceasta este prefatata de sosirea domnitorului la
mitropolie, unde, disimulant, acesta tine o “desantata cuvantare” prin care-si
cere iertare, totul incheiandu-se cu invitarea boierilor la un ospat, la curtea
domneasca. Spancioc si Stroici, presimtind primejdia, fug in Polonia. La
sfarsitul ospatului, conform unui scenariu alcatuit initial cu sange recem 47 de
boieri sunt ucisi de catre lefegiii domnitorului deghizati in servitori. In timpul
macelului, Lapusneanu “luase pe Motoc de mana si se trasese langa o
fereastra deschisa, de unde privea macelaria ce incepuse. El radea; iar
Motoc, silindu-se a rade ca sa placa stapanului, sitea parul zburlindu-i-se pe
cap.”
 In capitolul al patrulea este evocata moartea domnitorului. Retras in
cetatea Hotinului, se imbolnaveste de lingoare si cere sa fie calugarit, dar
isi revine si ameninta. Ruxanda ii da sa bea otrava aduse de Spancioc si
Stroici, punand astfel capat unei domnii tiranice si sangeroase.

• In nuvela se imbina, intr-o reusita sinteza, trasaturile a trei curente

literare: clasicismul (echilibrul compozitiei, evolutia conflictului,
mesajul, economia de mijloace, realizarea unor caractere, atitudinea
detasata a autorului), romantismul (antiteza angelic-demonic,
culoarea de epoca, surse de inspiratie, personajul principal alcatuit
din contraste tari, accentuarea unor trasaturi) si reaslismul (caracterul
pictural al unor scene, imaginea multimii din capitolul al treilea).
• Cu un exceptional talent artistic, autorul a imbinat in nuvela un ascutit
simt al istoriei cu taina patrunderii psihologice.
 
 În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanul este PRINCIPALUL element
constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalităţii sale.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj
romantic,excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena
uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului
otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este construit din
contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, „un
damnat" romantic (G. Călinescu).

Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea

individului se realizează prin modul de construire a
personajului: subordonarea celorlalte însuşiri unei trăsături
principale, voinţa de putere, care îi călăuzeşte
acţiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun
cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul
este puternic individualizat   şi   memorabil.  
Este   caracterizat direct (de către narator, de alte
personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte,
limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi,
atitudine, vestimentaţie).
 Personaje
Secundare
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip
romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe -
cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu acţionează din voinţă
proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici când
îl otrăveşte. Deşi în evul mediu femeia -chiar soţie de domn - nu avea
prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un
caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului
principal.

Boierul Motoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean,

laş, intrigant. Nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea
îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea
acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl
linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge
mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei, comportându-se
grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe domn să nu-1
dea mulţimii.
 Personaje
Episodice
Personajele episodice Spancioc şi
Stroici reprezintă boierimea tânără, „pre buni
patrioţi",cu spiritul mai treaz decât al marilor
boieri, prevăzători, capabili să anticipeze mişcările
adversarului. Ei rostesc replica
premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă
către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu
muri!". Sunt personaje cu rol justiţiar. O sfătuiesc
pe doamna Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi
asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia,
adresându-i o altă replică sugestivă: „învaţă a
muri, tu care ştiai numai a omorî."
 
 Personajul
Colectiv
Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în literatura
noastră.    Psihologia   mulţimii   este   surprinsă   cu fineţe, în mod realist: strângerea
norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite, descumpănirea gloatei
care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa întrebării armaşului, glasurile  
izolate   care   exprimă  nemulţumirile,   în sfârşit, rostirea numelui Motoc, în care toţi văd un
vinovat pentru toate suferinţele: „- Motoc să moară! ~ Capul lui Motoc vrem!". Se observă
capacitatea lui Lăpuşneanul de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea
haotică a mulţimii spre  exprimarea unei singure  dorinţe,  în  acelaşi timp răzbunându-se
pentru trădarea de odinioară a vornicului Motoc şi împlinindu-şi promisiunea. Odată cererea
satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii", ca şi când ar fi venit
anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale
mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile personajelor asemenea indicaţiilor scenice
dintr-o dramă:
„Prostimea rămasă cu gura căscată." 
„Acest din urmă cuvănt găsând un eho în toate inimile, fii ca o schinteie electrică. Toate
glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Motoc ţ
vremh" 
          „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu
bucăţi".
 Aprecieri
Critice
 
Negruzzi era un burghez cu legaturi in lumea feudala prin mosie, relatii de familie si raporturi sociale, situat
ca inalt slujbas intr-o pozitie de dependenta fata de autoritate; in ordinea spiritului, el incearca sa se
elibereze, insa, de ingerintele puterii si de lestul inertiei conservatoare; voia sa mearga cu veacul si
intelegea ca inaintarea spre o oranduire noua e inevitabila; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase,
cateodata nimerea adevarul si alteori bajbaia sa-l descopere, dar prin intreaga structura a mintii si prin telul
cautarilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.”
• Paul Cornea,
• Costache Negruzzi, Montesquieu si ideologia aripei moldovenesti a pasoptismului,
• in vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105.

Impotriva celor care au cautat sa afirme impersonalitatea in creatie, calitate

care ar constitui inalta valoare artistica a nuvelei in discutie –, sa aratam ca
contradictiile sociale intra in insusi procesul de creatie si astfel,
impersonalitatea apare ca o diversiune tendentioasa a esteticii idealiste,
menita sa falsifice pozitia scriitorului discutat fata de framantarile sociale pe
care le oglindeste.”
Gr. Scorpan,
Realismul lui C. Negruzzi,
in Iasul nou, nr. 7/1950, p. 87.
 REFERINTE
CRITICE
T. Maiorescu, C. Negruzzi (necrolog), in Convorbiri literare, nr. 1, 1868; V. Gr. Pop, Conspect asupra literaturei
romane, I, 1875; C. Sion, Arhondologia Moldovei, 1892; E. Evolceanu, in Omagiu lui T. Maiorescu, 1900;
NEGRUZZI Iorga, Istoria, I; G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, 1909; NEGRUZZI Apostolescu, L
lnfluence des romantiques francais sur la poesie roumaine, 1909; lacob C. Negruzzi, in Analele Academiei
Romane, seria II, 1909-1910, Memoriile Sectiunii Literare, 1911; P. V. Hanes, Studii de literatura romana, I, 1910;
E. Lovinescu, C. Negruzzi. Viata si opera lui, 1913; NEGRUZZI Iorga, Povestitori de ieri si de azi, I, 1914; R. Ortiz,
Varia romantica, 1923; P. Grimm, in Dacoromania, III, 1922-1923; NEGRUZZI Iorga, Les ecrivains realistes en
Roumanie comme temoins du changement de milieu au XlX-e siecle, 1925; G. Marinescu, Nuvela in literatura
romana, 1928; NEGRUZZI Iorga, Ist. Intr. sint; Ov. Densusianu, Literatura romana moderna, III, 1933; NEGRUZZI
Iorga, Oameni cari au fost, I, 1934; NEGRUZZI Camariano, Primele incercari literare ale lui C. Negruzzi si
prototipurile lor grecesti, 1935; E. Dvoicenko, Puskin si Romania, 1937; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; L.
Rebreanu, Amalgam, 1943; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; G. Calinescu, in Studii si cercetari de istorie
literara si folclor, I, 1952; idem, in Steaua, nr. 7, 1957; idem, in Contemporanul, nr. 35, 1958; Al. Piru, C. Negruzzi,
1966; D. Popovici, Romantismul romanesc, 1969; M. Anghelescu, Preromantismul romanesc, 1971; Al. Pini,
Varia, I, 1972; P. Cornea, Originile romantismului romanesc, 1972; idem, Oamenii inceputului de drum, 1974; M.
Zaciu, Lecturi si zile, 1975; NEGRUZZI Manolescu, in Romania literara, nr. 1, 1976; E. Papu, Din clasicii nostri,
1977; L. Leonte, C. Negruzzi, 1980; C. Negruzzi interpretat de, 1981; F. Aderca, Contributii, I; I. D. Balan, Tara
omeniei, 1983; G. Dimisianu, Introducere in opera lui Constantin Negruzzi, 1983; M. Zaciu, Viaticum, 1983;
NEGRUZZI Manolescu, Julien Green si stramatusa mea, 1984; E. Lovinescu, Opere, III, 1984;O. Densusianu,
Literatura romana moderna, ed. II, 1985; Al. Hanta, Idei si forme literare pana la Titu Maiorescu, 1985; Z. Ornea,
Actualitatea, Elena Tacciu, Romantismul romanesc, 1985; M. Ungheanu, Exactitatea admiratiei, 1985; Ana-Maria
Boariu, Constantin Negruzzi. Noi epistole catre prieteni, 1986; S. Iosifescu, Descoperirea cunoscutului, 1986;
NEGRUZZI Steinhardt, Prin altii spre sine, 1988; D. Manuca, Analogii, 1995; G. Dimisianu, Clasici romani din
secolele XIX si XX, 1996.
“Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesturi
patetice adanci, de cuvinte memorabile, de
observatie psihologica si sociologica acuta, de
atitudini romantice si intuitie realista. Abstragand de
la sensul literar, figura eroului e romantica,
Lapusneanu e genialoid, plin de contradictii, un
monstru moral, aci superstitios, aci impiu, odata
delicat, alta data crud, practic ca unul care ar fi
studiat pe Machiavel si tot odata fricos de damnare.”

G. Calinescu “ISTORIA LITERATURII ROMANE”