Drama „Apus de soare”

de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Miu Liliana
Geneza. Sursele de documentare ale
autorului
Autorul s-a inspirat din:
cronica lui Grigore Ureche;
„Letopisetele Moldovei”, publicate de
M. Kogalniceanu;
„Cronica românilor și a mai multor neamuri”
de Gh.Șincai;
„Arhiva istorică a României”, de B.P.Hașdeu;
„Ștefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele
Veneției” , publicată de C.Esarcu în 1874.
Tema dramei e lupta pentru apărarea ființei naționale,
conflictul se desfășoară între domnitorul Ștefan cel Mare și
boierii trădători.
Titlul e metaforic, pentru că soarele simbolizează putere.
Intenția autorului este de a sugera că Ștefan cel Mare este centrul
universului social, iar în jurul acestuia se grupează familia,
boierii, țara. Din păcate, epoca de glorie a domnitorului,
ascensiunea Moldovei este amenințată de bătrânețea acestuia,
bolile care îi macină sănătatea, trădarea boierilor, de aceea
sintagma „apus de soare” este un semn al pereclitării echilibrului
stabilității Moldovei. Odată cu apusul lui Ștefan cel Mare se
termină o epocă în care poporul a simțit că are un suveran
puternic, capabil să apere independența țării. Titlul servește
drept modalitate de a prevesti finalul unei epoci glorioase care se
sfârșește odată cu moartea lui Ștefan cel Mare. Lexemul „apus”
servește drept presentiment al unui final implacabil, dramatic și
trist. În actul I, doamna Maria caracterizează epoca lui Ștefan cel
Mare: „Stapanul meu, soarele apune trist si-n urma lui o balta de
sange.” Așadar, dânsa sugerează că destinul domnitorului a fost
Rezumatul textului
• http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/barbu
-stefanescu-delavrancea-apus-de-soare

• https://www.academia.edu/33763307/Apus_de
_soare_-de_Barbu_Stefanescu_Delavrancea
 Dramă istorică în 4 acte.
Actul I
Expozițiunea: prezintă ultimul an al domniei lui Ștefan cel Mare la
începutul secolului al XVI-lea. Acțiunea demarează în ograda domnească a
castelului de la Suceava, într-o zi de toamnă, în care vântul suflă, iar
frunzele cad.
Actul al II-lea
Intriga: domnitorul revine dintr-o expediție din Pocuția, la reîntoarcere,
calul său, Voitiș, lunecă și căzu, prinzându-i stăpânului piciorul bolnav. În
urma acestei expediții, se agravează starea sănătății ca urmare a rănii de la
picior pe care a avut-o în tinerețe. Tot în actul respectiv se prezintă dorința
domnitorului de a asigura continuitatea la tron a lui Bogdan, feciorul său, a
întări țara dupa moarte, este descris complotul celor trei boieri trădători:
Ulea, Drăgan și Stavăr care nu-i pot ierta reducerea privilegiilor si sprijinul
oferit de domnitori răzeșilor. Acțiunea se desfășoară, la fel ca în primul act,
în curtea cetății de la Suceava, doar că este vară.
Actul al III-lea
Desfasurarea actiunii: prezintă conflictul dintre domnitor si cei care i se
opun, conflict care se adânceste. Oana descoperă complotul paharnicului
Ulea, stolnicului Drăgan, jitnicerului Stavăr și-i dezvăluie domnitorului
faptele trădătorilor. Acesta decide să prezinte în sala tronului dorința sa, de
a urca în tron pe fiul său, Bogdan.
Actul al IV-lea
Deznodamintul: domnitorul trece peste suferința
fizică și învinge slăbiciunile și face dreptate
pedepsind pe trădătorii țării. Încoronarea lui
Bogdan este urmarea acumulării conflictului
dintre dorința lui Ștefan cel Mare de a nu muri
înainte de a lăsa în mâini bune țara. Ca urmare,
Bogdan este întronat, boierii trădători pedepsiți,
iar Ștefan moare. Astfel, „soarele” Moldovei
apune.
Caracterizarea lui Ștefan cel Mare
Ștefan cel Mare este protagonistul dramei, fiind
prezentat ca un personaj excepțional legendar.
Urmărit și descris din diverse perspective, se
developează imaginea unui domnitor neînfricat,
patriot, ce-și iubește patria și neamul. În același
timp, îl descoperim ca simplu muritor, om care nu
poate să câștige lupta cu boala, bătrânețea și
moartea. Este descris ca soț și tată. În toate
ipostazele demonstrează calitățile sale.
Rebeca, una dintre fetele de la curte menționează: „În patruzeci şi şase de
ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de
biruinţi! El să trăiască, şi Moldovei i-e bine! ”
Această replică evidențiază civismul domnitorului. Imaginea lui e țesută din
mituri. Discuția fetelor de boieri, aflate la curtea domnească, dovedește că un
luptător curajos devine un element al fabulosului. Se crede că atunci când s-a
născut a fost hrănit cu lapte de șerpoaică și de vultur ca „să se strecoare și
să se înalțe”.
Una dintre cele mai respectate trăsături este patriotismul său și spiritul său
strategic. Indirect, faptele sale, gândurile, permit să deslușim un om care ia
măsuri de precauție pentru a nu permite periclitarea stabilității țării.
Expediția în Pocuția are menirea să păstreze liniștea din țară, domnitorul ia
măsuri în fața pericolului extern, crezând că înscăunarea feciorului său,
Bogdan, va oferi stabilitate țării. Faptul că domnitorul își amintește de vitejia
străbunilor demonstrează că îi pasă de istoria acestei țări. Testamentul lui
Ștefan cel Mare este cea mai vie expresie și dovadă a devotamentului și a
patriotismului său: „ Țineți minte cuvintele lui Ștefan cel Mare...că
Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră,
ci a urmașilor voștri în veacul vecilor”.
Este un domnitor drept și corect cu supușii săi, care îl apreciază. Pentru Oana
este „preaslăvitul nostru stăpân”, pentru clucerul Moghilă - „leul
Moldovei”, pentru boieri - „șoim”, „vultur”. Petru Rareș îl descrie în felul
următor: „Domnul e bun, milostiv și îndurător”. Paharnicul Ulea
menționează: „Mare a fost...că de mărirea lui nu mai sufla niciun
boier...” Boierii ce complotează recunosc că a fost bun și drept, pentru că
toți erau egali în fața lui, moșiile le împărțea la ostași, „din supuși îi făcea
răzăși, din răzăși boieri sadea”.
Ca om, trăiește drama bătrâneții și este afectat de boală, dar nu-și
exteriorizează suferința fizică în fața supușilor. Se autocaracterizează ca fiind
„bătrân, bolnav și neputincios”, dar cu toate acestea încearcă să dea
ultimele sfaturi lui Bogdan: „Război și dreptate...Război împotriva
oricărui dușman și dreptate față de oricine.”
Meritul scriitorului este de a evidenția frământările unui om excepțional
conferindu-i măreție prin faptul că își înfrânează durerea fizică.
Ștefan cel Mare este un personaj excepțional în împrejurări excepționale, un
personaj de legendă, prezentat ca om și ca supraom. Grație acestui personaj,
Delavrancea și-a exprimat idealul de libertate și independență națională.