Sunteți pe pagina 1din 18

COMENTaRIU - apus de soare

Inspirata de evenimentul mortii lui Stefan cel Mare, apus de soare" (1909) este o drama istorica, romantica, remarcabila prin lirismul sau si prin dimensiunile grandioase ale personajului sau central, a carui maretie confera lucrarii caracter poematic. e5i998eo42cdn apus de soare" face parte din trilogia Moldovei, alaturi de alte doua lucrari dramatice: Viforul" (1910) - evocand domnia viforoasa a lui Stefanita Voda siLuceafarul" (1910) avandu-1 ca personaj central pe Petru Rares. Cele doua conflicte ale dramei se impletesc de-a lungul a patru acte care rezuma ultimul an de viata al marelui Stefan (din toamna lui 1503 si pana la 2 iulie 1504 - ziua mortii voievodului). In actul I. curtea domneasca din Suceava se afla sub semnul a doua embleme: soarele toamnei (care prevesteste iarna batranetii lui Stefan) si bourul Moldovei - simbol al intemeierii si al integritatii. In numele celei de-a doua embleme, batranul voievod decide sa recucereasca Pocutia, vechi teritoriu moldovenesc, stapanit de Polonia. Rugat de doamna Maria sa-si amane expeditia (data fiind rana pe care o avea Ia un picior si apropierea iernii), domnitorul refuza: ... si Stefan n-a murit inca". La chemarea voievodului, sirurile de luptatori se indreapta spre Suceava, ca puhoaiele de munte, aratand ce bogata e Moldova". In actul al doilea, cele dintai vesti despre victorie le aduce clucerul1 Moghila, care anunta sosirea Leului Moldovei" -biruitor, dar cu rana de la picior agravata. Desfasurarea luptei este reconstituita in cuvintele acestui martor ocular, in toata maretia ei. aflam astfel ca, ajungand pana in zona numita Halici, voievodul si-a organizat oastea, asteptand sosirea polonezilor (le-silor). Tehnica fiind cea a invaluirii dusmanului, batalia este crancena, incat curse sange pana la turloaiele cailor". Importanta este insa nu desfasurarea de forte, ci dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a maturat totul in cale ca si cand in acest batran s-ar fi intrupat stihiile2 naturii dezlantuite. Odata cu sosirea lui Stefan cel Mare in cetatea de scaun, se manifesta primul conflict al dramei (previzibil inca din actul I): trei mari boieri (paharnicul3 Ulea, jitnicerul4 Stavar si stolnicul5Dragan) uneltesc impotriva vointei domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat in timpul domniei lui Stefan cel Mare, asa cum relateaza Grigore Ureche in cronica sa. In drama, cei trei boieri doresc sa-1 inscauneze pe Stefanita (convinsi fiind ca vulturul batran"va muri in curand), fapt care le-ar fi permis sa conduca ei tara. aceasta contravine insa vointei voievodului care-1 harazise ca urmas la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic* domnia lui Stefanita ar fi echivalat cu o intoarcere in haos; si cum Stefan reprezenta soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta intre lumina si intuneric (despre care vorbesc unele mituri). In actul al III-lea. simtindu-si sfarsitul aproape, voievodul ii aduna pe boieri, curteni si osteni, pentru a sta marturie" la intronarea lui Bogdan. absenta paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de vorbe al domnitorului (care presupune ca pe Ulea // doare capul" deoarece nu sta bine la locul lui), demonstreaza precipitarea conflictului exterior (dintre voievod si boierii uneltitori). Dupa ce domnul isi ocupa locul pe tronul pe care statuse 47 de ani, urmeaza momentul discursului; acesta este punctat de tunete si fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului releva sentimentul datoriei implinite si rezuma o istorie a carei esenta au constituit-o razboiul si jertfa. Dupa impresionantul testament politic lasat urmasilor, Stefan ii pune mantia lui Bogdan si-1 aseaza pe tronul Musatinilor. Gestul ingenuncherii in fata noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfarsitul unei jumatati de veac glorioase, la capatul careia, rostogolindu-se de pe treptele tronului, in bratele doctorilor, Stefan cel Mare devine un simplu om. In actul al IV-lea. dupa ce doctorii straini ii ard rana de la picior cu fierul inrosit in foc, Stefan aude, afara, printre glasurile celor care-I aclamau pe Bogdan, cateva voci razlete rostind numele lui Stefanita. Devenit justitiar in numele legii strabune, Stefan il strapunge cu sabia pe Ulea (care murise inainte de-al izbi", coplesit de forta morala a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Stefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa

(numita sfant otel"), domnul opreste cutremurul" care ameninta Moldova si umple prapastia"(ca la o noua nastere a Pamantului). Cel de-al doilea conflict este psihologic si consta in constiinta ca moartea se apropie. asa se explica meditatia batranului in fata portretului lui alexandru cel Bun (acesta fu un om si nu mai e de mult"), din actul al II-lea; asa poate fi inteleasa scena intalnirii cu mesterul pietrar care urma sa-i pregatesca lespedea de pe mormant; asa poate fi patruns tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri: Nici n-au treierat graul din care sa-mi fiarba coliva si mi-o si impart" (cuvinte in care se imbina ambele conflicte). In tot ceea ce spune Stefan, repetarea cuvintelor batran", bolnav" si neputincios" releva drama pe care o traieste omul in fata mortii. O constiinta a zadarniciei, ca si convingerea ca stralucirea si gloria sunt desarte, se degaja din scena arderii ranii: voievodul le cere doctorilor sa puna foc pretutindeni", pana s-o preface-n scrum trecuta marire de-o clipa, care a fost odinioara nebiruitul Stefan ". in momentele arderii ranii, infratindu-si durerea cu patimile lui Iisus, Stefan cel Mare capata o aura de sacralitate. Maretia voievodului este insa dincolo de uman: hotararea de a duce" Moldova si dupa ce nu va mai fi, testamentul politic lasat tinerilor (in care domnul le daruieste tara, lor si generatiilor care vor veni, pana in veacul vecilor"), fac din Stefan o figura legendara. Strans legat de al Il-lea conflict este si titlul metaforic al dramei, moartea lui Stefan cel Mare fiind asemuita cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -Soarele Moldovei" - a carui maretie confera dramei caracter poematic. Fiecare scena din cele patru acte (cate numara drama) constituie o relevare a acestei maretii. Din lunga domnie a lui Stefan cel Mare, sunt alese cateva momente: o lupta, un complot boieresc, inscaunarea lui Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal, impreuna alcatuind imaginea grandioasa a creatorului de istorie, a justitiarului, a omului, a tatalui. Soarele Moldovei" este vazut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca il numesc Maritul", Slavitul" si Sfantul"; clucerul Moghila il caracterizeaza prin cuvintele Leul Moldovei", iar boierii, coplesiti de maretia si autoritatea lui, ii spun Soimanul" si Vulturul batran". apus de soare" este o drama fiind o lucrare scrisa pentru a fi reprezentata pe scena, cu un continut grav, conflicte puternice si deznodamant trist.

BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA Barbu Stefanescu Delavrancea a contribuit, prin scrierile sale, la dezvoltarea nuvelisticii si dramaturgiei romanesti. v5f15fy Piesa Apus de soare face parte dintr-o trilogie dramatica inspirata din istoria Moldovei. Fiecare piesa evoca artistic epoci istorice distincte, in cadrul carora se afla figurile, prezentate antitetic -; in spirit romantic -, a trei domnitori: Stefan cel Mare in Apus de soare (1909), Stefanita Voda in Viforul (1910) si Petru Rares in Luceafarul (1910). Sursele de informatie pentru dramaturg sunt Letopisetele Moldovei, publicate de M. Kogalniceanu, Cronica romanilor si a mai multor neamuri de Gh. Sincai, Arhiva istorica a Romaniei de B. P. Hasdeu, si mai cu seama o carte a lui C. Esarcu: Stefan cel Mare, Documente descoperite in arhivele Venetiei, unde scriitorul afla o serie de amanunte deosebit de interesante, referitoare la ultimele zile din viata marelui voievod moldovean. E mentionata, in cartea lui Esarcu, o scrisoare din colectia venetiana a lui Marino Sanudo datata 21 august 1504, care pomeneste de boala domnitorului, de arderea cu fierul inrosit in foc a ranei de la picior, de medicii care l-au ingrijit, de inscaunarea lui Bogdan, inca din timpul vietii lui Stefan, de un complot boieresc, inabusit in fata etc. Dramaturgul a studiat cu atentie si bogata literatura populara, legata, in special, de personalitatea lui Stefan cel Mare. Daca primele surse ii confera eroului identitatea istorica, domnitorul in toata maretia faptelor sale, sursa populara este cea care aduce, pentru prima oara in dramaturgia noastra istorica, imaginea legendara a domnitorului. Actiunea acestei piese este plasata la inceputul secolului al XVI-lea, in ultimul an al domniei lui Stefan cel Mare. In centrul evenimentelor relatate se afla Stefan, batran si bolnav, care doreste sa asigure viitorul tarii prin inscaunarea, inainte de a muri, a fiului sau Bogdan. Desfasurarea faptelor parcurge mai multe momente dramatice, marcate de altfel compozotional de dramaturg prin cele patru acte. Primul act indica timpul, locul, personajele si atmosfera de toamna in care e invaluita cetatea din Suceava. Aceata parte are rolul de expozitiune. Ne aflam la Suceava, toamna si ne sunt prezentate fete lucrand, dar autorul pune accentul pe Oana care spala si inalbea fasele domnitorului. Aceste fete erau fiice ale unor oameni de incredere de-

ai lui Stefan, majoritatea cazuti in batalii. Autorul nu spune ca domnul manifesta o anumita afectiune fata de Oana careia ii spunea babatie. Actul al II-lea contine intriga. Desi batran si bolnav Stefan se hotaraste sa intreprinda o campanie in Pocutia. Si de aceasta data el are de partea sa poporul si nici un sprijin din afara. Culcerul Moghila, om credincios al domnului, povesteste cu amanunte si plin de mandrie faptele domnului sau de pe campul de lupta si dispretul cu care Stefan a primit scrisoarea trimisa de cardinal in locul ajutorului asteptat, spunand ca scrisoare sa trimita popilor si nu domnilor. Intors din lupta, Stefan vrea sa puna pe tron pe Bogdan. Dar paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar pun la cale un complot (intriga) care este descoperit insa de Oana si adus la cunostinta lui Stefan. Oamenii de incredere ai lui Stefan erau batrani, albiti de vreme, dar cu inima tanara. Domnul cade in lupta de pe cal si rana sa de la picior se agraveaza. Sunt adusi la palat trei doctori pentru a-l vindeca. Actul al III-lea este cel care sustine in mod deosebit drama. Inainte de a i se face interventia, arderea ranii de la picior cu fierul inrosit, Stefan dupa o scurta analiza a domniei sale, in fata intregului popor il inscauneaza pe Bogdan, obligand astfel pe toti, inclusiv pe boierii complotisti sa accepte vointa Domnului. Paharnicul Ulea nu voise sa vina la inscaunarea lui Bogdan sub pretextul ca era bolnav, dar pana la urma venise si el la insistentele domnului. Discursul lui Stefan rostit cu prilejul inscaunarii lui Bogdan ca domnitor, constituie punctul culminanat al operei. In acest discurs Stefan se identifica cu cauza Moldovei. Faptul ca domnul hotarase sa lase in tronul Moldovei pe Bogdan, nu este rezultatul unei simple ambitii personale, ci reflecta in primul rand inalta constiinta patriotica, istorica a lui Stefan. Bogdan este astfel inscaunat ca domn si Stefan, dupa interventia doctorilor se simte din ce in ce mai rau (actul al IV-lea). Oana il ingrijeste tot timpul si dupa un somn agitat, in vis, domnul ii destainuie Oanei ca este fiica sa si a Raresoaiei. Complotistii nu sunt multumiti de inscaunarea lui Bogdan si de aceea pun cativa oameni sa strige numele lui Stefanita. Stefan, cu ultimele sale puteri si facand extraordinare eforturi, il ucide pe paharnicul Ulea. Nu dupa mult timp moare, avand pe buze numele moldovei careia i-a inchinat o viata de om. La sporirea tensiunii scenei contribuie apoi si concordanta dintre caracterul dramatic al faptelor, sentimentelor personajului principal si violenta fenomenelor naturii. Fulgere, tunete, trasnete si o ploaie torentiala subliniaza relatarea anumitor fapte sau stari sufletesti. Momentul in care Stefan este ars cu fierul rosu, ca si acela in care personajul, muribund, face sa se implineasca legea, trecand cu sabia prin paharnicul Ulea ca printr-un aluat ce se dospeste, starnesc sentimentul sublimului, adica acea stare sufleteasc in care teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata de inepuizabilele resurse ale fiintei umane. Conflicte Surprins in ultimul an de domnie, soarele Stefan are o ultima stralucire inainte de a apune: printr-o vointa supraumana asigura viitorul tarii si al poporului sau. De realizarea acestei vointe se leaga si natura conflictelor existente in piesa: un conflict de suprafata -; de natura sociala si unul de profunzime (intern) -; de natura psihologica. Ponderea apartine conflictului psihologic. Un conflict bazat numai pe tensiunea existenta intre domnitor si aproape insignifiantul grup al tradatorilor n-ar fi corespuns intentiei autorului de a evidentia maretia personajului. Intreaga actiune a piesei, ca si celelalte personaje nu reprezinta decat un fundal pe care se proiecteaza in plenitudinea sa marele domn. Resortul conflictului psihologic este constituit de permanenta infruntare intre cele doua dimensiuni ale protagonistului: domnitorul si omul. Cu forta fizica diminuata de batranete si de boala agravata de rana de la picior, Stefan cel Mare isi simte sufletul tot tanar. El se afla intr-o stare conflictuala cu sine insusi, pentru ca trupul nu mai poate sluji acum in aceeasi masura aspiratiilor nobile ale sufletului. Adevarata actiune va fi constituita, prin urmare, de framantarile interioare ale eroului. Reactiile protagonistului fata de celelalte personaje sunt: gingasia si tandretea aratate Domnei Maria si Oanei, asprimea si chiar violenta cu care contracareaza orice atentat la binele tarii, diplomatia si intelepciunea cu care rezolva anumite probleme -; fie ele ale lui Stefan-omul, fie ele ale lui Stefan-domnitorul. Conflictul psihologic sporeste in tensiune cand domnitorul afla de conspiratia boierilor. Momentul de forta al conflictului psihologic coincide cu momentul culminanat al conflictului social. Incredintat ca vointa sa este una cu a Moldovei pe care a slujit-o cu credinta si dreptate in cei patruzeci si sapte de ani de domnie, isi invinge slabiciunea si suferinta si aduna Sfatul tarii. Discursul tinut in fata adunarii, in special finalul -; testamentul sau spiritual, se incheie cu implinirea vointei: inscaunarea lui Bogdan. Aceasta inseamna detensionarea conflictului social, generat de tradatorii care il vor domn pe nevarstnicul Stefanita. Acestia sunt convinsi ca sfarsitul lui Stefan este aproape. Deloc ingeniosi, uzurpatorii nu iau in calcul spiritul de sacrificiu de care este capabil domnitorul. Cu ultimele puteri, Stefan cel Mare trece cu sabia prin paharnicul Ulea, anihiland grupul potrivnic si starnind sentimentul sublimului in cei prezenti. Astfel, conflictul psihologic este rezolvat: domnitorul a atins conditia supraumana. Tehnica portretului Ca si celelalte doua piese -; Viforul si Luceafarul -; drama istorica Apus de soare evoca artistic, prin tehnica basoreliefului, figura domnitorului Stefan cel Mare. Toate celelate personaje se afla in umbra acestui erou exceptional, care este pus sa evolueze in situatii limita. Este un personaj romantic prin definitie, fara ca identitatea

sa istorica sa fie anulata. Originalitatea lui Delavrancea consta in aceasta dubla ipostaziere a figurii lui Stefan cel Mare: domnitorul, a carui figura impunatoare este accentuata de ecourile legendare, si omul, care ar fi trebuit sa fie cu atat mai vulnerabil cu cat este surprins in ultimul sau an de domnie, batran si bolnav de moarte din cauza unei rani la picior. Piesa se constituie intr-un imn inchinat domnului care simbolizeaza dragostea de tara, de popor. El nu se inspaimanta in fata mortii, dar e nelinistit din auza sortii Moldovei care poate incapea pe maini nepricepute sau rau intentionate. Autorul ne ofera date si despre portretul sau fizic. Stefan era galben la fata, cu cearcane la ochi, schiopata, avea o zale de argint si o mantie de postav rosu. Mustatile si pletele ii erau albe, el insusi spunea: Iarna e aici si niciodata primavara nu o sa mai soseasca. Portretul sau fizic e putin conturat si acest personaj la piesei seamana foarte bine cu Stefan asa cum era el in realitate. Domnitorul apare ca legenda vie, fabulosul insotindu-i imaginea in ochii celorlalti. Aceasta pentru ca Slavitul domn al Mare, Domnul cel Sfant (pentru Oana), Leul Moldovei (pentru Moghila), Slavitul nostru voievod (pentru Irina), Viteazul meu (pentru Doamna Maria), Soimul si Vulturul (pentru uneltitori), nu putea sa se nasca decat in imprejurari deosebite de cele ale omului de rand: Cand s-a nascut, l-a scaldat in sange de serpoaica (Neaga) si de vultur () sa se strecoare si sa se inalte (Irina). Domnitorul este intruparea idealurilor si vointelor Moldovei: si cum vru Moldova asa vrusei si eu. El este expresia cea mai inalta a adevaratei iubiri de patrie; este insasi istoria Moldovei. Ca domn el se baza pe mica boierime in politica interna si pe razesi si centralizeaza puterea in mana domnului. Adversarii sai ii recunosc meritele, el domnise 47 de ani, avuse 33 de batalii din care pierduse numai doua. Auzind de la Oana, fiica sa nelegitima, de complotul celor trei boieri care doreau inscaunarea lui Stefanita, el convoaca Sfatul tarii. Aici tine un memorabil discurs in fata boierilor, un adevarat testament, rostit inaintea inscaunarii lui Bogdan. Prin aceasta el zdruncina toate intentiile uneltitorilor si, in acele momente, pare acelasi domn viguros care a impartit 47 de ani dreptatea cu blandete, dar si cu asprime la nevoie si care a asigurat hotarele tarii. In acest discurs, vocatia de orator a lui Delavrancea este evidenta. Discursul debuteaza cu actualizarea momentului asezarii in tron a lui Stefan, pe Campul de de Direptate, moment in care cum vru Moldova asa vrusei si eu. El nu a fost decat un instrument al Moldovei: a impartit dreptatea cu judecata, a vegheat la odihna tarii si a facut ca numele ei sa fie cunoscut si cinstit de la Caffa pana la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Hristos. Stefan reinvie, de asemenea, jertfele bravilor osteni cazuti in bataliile purtate pentru neatarnarea Moldovei de-a lungul domniei sale. El rememoreaza si demersuri diplomatice, initiate de cel care a incercat o alianta a popoarelor crestine impotriva paganilor si aceasta reprezinta o pilda pentru urmasul sau la tron care, pentru toate deciziile luate va raspunde in fata lui Dumnezeu. Ultima parte a discursului constituie un adevarat testament spiritual al domnitorului a carui vointa a fost pururea una cu cea a Moldovei. Mostenirea pe care Stefan o transmite mai departe este constiinta superioara menirii neamului in devenirea sa istorica, aceea de a contribui la inaltarea patriei privind mereu spre viitor: Tineti minte cuvintele lui Sefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor. Intre domnitor si om se da o permanenta lupta surda, in care omul isi constientizeaza slabiciunile si aspira sa si le depaseasca, iar domnitorul iese biruitor de fiecare data cand o cer interesele tarii. Dupa ce rana ii este arsa cu fierul rosu, Stefan, muribund, isi paraseste patul de suferinta pentru a face sa se implineasca legea. Cand apare cu parul in neoranduiala, turburat, ca un halucinat si tinand in mana sabia de pe care curge sangele tradatorului Ulea, personajul se afla in sfera sublimului, depasindu-si conditia umana: omul si domnitorul sunt una, este soarele, orbindu-I cu stralucirea sa pe supusii incremeniti de groaza, dar si de admiratie. Asprimea aratata fata de supusi, menita a pastra ordinea, este compensata de spiritul sau de dreptate. Apoi dragostea pentru Doamna Maria, pentru cei credinciosi si cu dragoste de tara, delicatetea cu care le dezvaluie, inainte de a muri, Oanei si lui Rares ca sunt copiii lui, reparand astfel greseala de tinerete, reprezinta tot atatea elemente ce demonstreaza extraordinara tinuta morala a personajului. Maretia personajului, expresie a subiectivitatii creatoarea autorului, este coplesitoare tocmai prin impletirea acestor doua dimensiuni. Stefan este soarele, chiar daca la apus. Barbu Stefanescu Delavrancea a imbogatit astfel traditia dramei istorice clasice, stralucit reprezentata de V. Alecsandri (cu Despot Voda) si de B. P. Hasdeu (cu Razvan si Vidra), cu o capodopera -; armonioasa sinteza de clasicism si romantism.

Apus de soare
" Apus de soare",

de Barbu Stefanescu Delavrancea Continuand traditia inceputa de V. Alecsandri ( cu drama istorica "Despot- Voda"), urmata de B.P.Hasdeu (cu drama "Razvan si Vidra"), de C.Negruzzi (cu nuvela "Alexandru Lapusneanul") si de Al.Odobescu (cu nuvelele istorice "Mihnea-Voda cel Rau" si "Doamna Chiajna"), Delavrancea a urmarit - in a sa trilogie a Moldovei - reconstituirea unei epoci istorice indepartate. Aceasta trebuia sa cuprinda sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (evocat in"Apus de soare" ), domnia lui Stefanita-voda ( in "Viforul" ) si cea a lui Petru Rares (in "Luceafarul" ). In 1909 vede lumina rampei drama istorica in patru acte "Apus de soare" , prima piesa a trilogiei . 45633bjo84htd5i Tema: Drama "Apus de soare" are ca tema lupta pentru apararea fiintei nationale in perioada de maxima ascensiune a Moldovei din timpul domniei lui Stefan cel Mare, pe care autorul il aseamana cu un soare. Titlul piesei este metaforic. Metafora "soare" se refera la sistemul social heliocentric : in centrul universului social se afla domnul, iar in jurul sau - in cercuri concentrice - se grupeaza familia, curtea, cetatea si tara. jt633b5484httd Apusul de soare sugereaza trecerea in nefiinta a celui care a fost supranumit "soarele Moldovei". In actul I ideea va fi reluata in cuvintele doamnei Maria, care sintetizeaza domnia lui Stefan:
"Stapanul meu, soarel e apune trist si-n urma lui o balta de sange" .

Geneza: Sursele de informare ale scriitorului trebuie cautate in "Letopisetele Moldovei" publicate de M.Kogalniceanu, in "Cronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gh.Sincai, in "Arhiva istorica a Romaniei", scoasa de B.P.Hasdeu si - mai cu seama - in cartea "Stefan cel Mare.Documente descoperite in arhivele Venetiei" , scoasa de C.Esarcu in 1874. In aceasta din urma Delavrancea a aflat o serie de amanunte referitoare la ultimele zile ale voievodului moldovean: boala, arderea ranii cu fierul inrosit, medicii care l-au ingrijit, inscaunarea lui Bogdan, un complot boieresc inabusit in fasa etc. Conflictul: Opera are un dublu conflict. Exista - pe de o parte - un conflict intern, psihologic, care se da in constiinta si sufletul domnitorului intre Stefan-omul muritor, perisabil si Stefan-domnul, ca expresie a unui neam, care doreste perpetuarea puterii domnesti, a vointei voievodului, dincolo de moarte. Acest conflictul principal, general-uman, capata o profunda semnificatie social-istorica . Omul batran si bolnav isi presimte sfarsitul, dar moartea, pe care a infruntat-o in atatea razboaie, nu-l sperie. Pe domnul - care simte ca are fata de tara o inalta datorie - il cutremura insa ideea ca autoritatea domneasca, in care statea pe atunci forta statului feudal moldav, s-ar putea prabusi o data cu disparitia lui fizica.

De aceea el doreste sa aseze pe tron un urmas demn, capabil sa asigure pe mai departe neatarnarea si propasirea Moldovei. Alesul este fiul sau Bogdan, pe umerii caruia Stefan pune mantia domneasca, asigurand astfel continuitatea tarii. Discursul sau din momentul inscaunarii noului domn probeaza nestramutatul sau patriotism. Conflictul extern dintre Stefan si boierii complotisti il intensifica pe cel intern. Dar aceasta confruntare ramane neconvingatoare, servind drept cadru pentru dezvoltarea conflictului principal. Trio-ul boierilor complotisti, format din paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, se opune domnului, urzind sa ridice in scaunul tarii pe Stefanita. In acest timp, o rana mai veche de la piciorul domnitorului recidiveaza si singura salvare este operatia. Stefan o suporta cu barbatie, dar se vede obligat sa stea tintuit la pat, fiindca orice miscare ii punea viata in pericol. Afland de boala lui Stefan, complotistii trec la actiune si - cu mare alai - pornesc spre palat, sa-l inscauneze pe alesul lor. Cu toate ca stie ce-l asteapta, domnul nu ezita o clipa. Se ridica de pe patul de suferinta si iese cu palosul in mana inaintea complotistilor. Il ucide pe Ulea, dupa care se intoarce si cade mort in bratele doamnei, cu numele Moldovei pe buze. Dramatismul piesei se naste din aceasta continua incercare de a depasi marginirea unei existente individuale, personale, de a o transforma intr-o idee care sa uneasca si sa defineasca o colectivitate. Subiectul: Cele patru acte ale dramei marcheaza compozitional mai multe momente dramatice , scriitorul gradand cu grija conflictul. Actiunea este plasata in Moldova lui 1504, ultimul an de carmuire a lui Stefan cel Mare, supranumit Soarele Moldovei. Actul I constituie expozitiunea . Se precizeaza locul si timpul actiunii ( cetatea domneasca a Sucevei intr-o zi de toamna, in care "vantul sufla" si "frunzele cad" ), si sunt schitate personajele. Dupa ce o jumatate de secol s-a batut cu ungurii, polonii, turcii si tatarii pentru a apara Moldova, Stefan este nevoit sa se bata si acum, la batranete, fiindca regele Poloniei nu mai recunoaste ca i-a cedat Pocutia, ca garantie pentru tratatul de pace incheiat dupa infrangerea de la Codrii Cosminului. In actul al doilea Moghila ii povesteste doamnei Maria cum au decurs ostilitatile. Stefan si-a ascuns grosul armatei intr-o padure, sub comanda lui Bogdan, iar pe Luca Arbore l-a lasat in fata cu o mie de ostasi. Polonii il ataca, acesta se preface ca fuge, dar - de fapt - ii rasfira pe dusmani in fata lui Bogdan, care-i loveste naprasnic. Stefan ii inconjoara si "matura tot inaintea lui" , transformand batalia intr-un macel al vrajmasilor.

La intoarcere domnul este ranit la picior. Rana nu se mai inchide si trei doctori sunt chemati sa-i arda cangrena. Stefan este tintuit la pat, caci orice miscare ii pune viata in pericol. Profitand de situatie, paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar comploteaza sa-i influenteze pe boieri, pentru a-l alege domn pe Stefanita. Acesta fiind copil, s-ar fi creat o locotenenta domneasca alcatuita din oieri. Puterea domnului ar fi trecut in mana boierilor si ar fi inceput luptele pentru putere. Oana, fiica nelegitima a lui Stefan, il instiinteaza pe domn de complot. Acest moment constituie intriga piesei. Preocupat de soarta tarii, Stefan hotaraste sa-l aleaga domn pe fiul sau Bogda, inca din timpul vietii lui, pentru a preveni luptele pentru tron ce s-ar fi declansat dupa moartea sa. In actul al III-lea conflictul dintre domn si boierii care se impotrivesc vointei lui se adanceste. Sunt infatisate pregatirile lui Stefan pentru a-si impune vointa, inrautatirea sanatatii sale si taria de caracter a domnului, care isi biruie suferintele provocate de o veche rana nevindecata. Domnul reuseste sa-l forteze pe paharnicul Ulea, care se preface bolnav, sa asiste la inscaunare. Punctul culminant il constituie discursul lui Stefan, expresie a unui cald si miscator patriotism si inscaunarealui Bogdan. Dramatismul momentului este sugerat si prin folosirea procedeelor specifice stilului retoric: exclamatii, interogatii, enumerari. Sprijinit de doamna Maria, palid si incercanat, batranul domn intra schiopatand in sala tronului. Pe batranii sai umeri indatoririle domnesti apasa acum prea greu.
"Mantia asta e prea grea.... - spune el - S- o poarte altcineva mai tanar...." .

Discursul rostit de Stefan are ca fir calauzitor pastrarea neatarnarii tarii pentru generatiile viitoare:
"Tineti minte cuvintele lui Stefan, - spune el - care v-a fost baci pana la adanci batran ete...ca Moldova n-a fost a stramosil or mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecil or!"

In discursul sau domnul trece in revista cele mai importante evenimente din cei patruzeci si sapte de ani ai domniei sale, incepand cu incoronarea "in Campul de la Direptate" .
"Cum vru Moldova, asa vrusei si eu.....vointa mea s-a ei au fost pururea una" - spune Stefan, subliniind identificarea sa cu tara, ideea ca voievodul este suprema intruchipare a constiintei de sine a tarii.

Stefan aminteste apoi de aplecarea sa ca "domn drept" spre grijile si necazurile Moldovei. Aparandu-i granitele, veghind la neatarnarea ei, Stefan considera ca a fost un "domn treaz" , ce a aparat linistea unui popor atat de incercat:
"....ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit" .

Prin politica pe care domnul a dus-o si vitejia norodului, Moldova se face cunoscuta si se impune in lume:

".....si numele ei trecu granita, de la Caffa pana la Roma" .

Domnul face o paralela intre persoana sa - sinonima cu intamplarea, cu vremelnicia - si Moldova - simbol alpermanentei:
" Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost taria!..."

Discursul lui Stefan pune in lumina mestesugul retoric al lui Delavrancea, fapt pentru care piesa poate fi considerata o capodopera oratorica. La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet-profet, lirismul tasnind in exclamatii si metafore grandioase.
"Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri....Saraci si voi si eu...Ce bogata e Moldova!...I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz...O! Cum se varsa apel e-n Siret, asa vin suvoaiel e in Suceava la chemarea voievodului lor!"... .

Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii cu sonoritati istorice , sunt de mare efect scenic si subliniaza cinstirea jertfei de sange a stramosilor, care si-au aparat cu pretul vietii glia stramoseasca, pentru a o lasa neatarnata generatiilor ce le-au urmat, simbolizate de metafora "padure tanara":
"Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri? Presarati...la Orbic, la Chilia, la Baia,...la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni. Unde sunt parintii vostri? la Cetatea Alba,...la Cosmin, la Lentesti....Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Iuga, si Gangur, si Gotca, si Mihail Spatarul, si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcal abul...si fiara palosului...Boldur?

Ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor al voievodului nu este intamplatoare. Ea urmareste obtinerea unui efect maxim. Repetarea conjunctiei "si" sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonoritati pe metri egali ( "si Goian, si Stibor, si Cande" ) duc spre un fortissimum in scara, dupa cum cate un epitet sau o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor ( "si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcal abul.... si fiara palosului...Boldur" ). In chip firesc, dupa vijelia de intrebari, vine raspunsul scurt ("Pamant!"), urmat de o metafora extraordinara prin retorismul ei grandios: "....Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!" . Domnul se refera la politica sa de aliante cu poparele crestine pentru a sta "zid neclintit" in fata pericolului otoman:
"C-am cercat sa unesc Apusul..., sa lase razboaiel e de zavistie si sa se ridice impotriva primejdiei obstesti a crestin atatii....Vazand ca ramai cu fagaduiel ile, am cautat sa unesc Rasaritul....Au facut carari batand drumurile pustii oamen ii mei si degeaba. ....Si praful s-a ales de invoieli.

De aceea a fost nevoit sa incheie pacea cu turcii, dar si aceasta a fost tot "spre mantuirea sarmanului...popor" , pentru ca - ii spune el lui Bogdan - "turcii sunt mai credin ciosi ca crestinii cuvantului dat" . In fata asistentei, formata din osteni, boieri si curteni, adunati ca sa stea marturie dupa ce el n-o mai fi, Stefan ii pune lui Bogdan mantia de domn si coroana.

Acest moment dramatic este urmarea unor acumulari conflictuale treptate: conflictul politic dintre boierii complotisti si domn - pe de o parte - si conflictul psihologic concretizat in lupta care se da in sufletul lui Stefan intre sanatatea sa precara si dorinta de a lasa Moldova in maini sigure. Dramatismul momentului este sporit de concordanta dintre caracterul dramatic al faptelor evocate, al sentimentelor domnului si dezlantuirea stihiilor naturii, care ii contrapuncteaza discursul. In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torential, bubuie tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formidabil acopera pentru o clipa totul. Astfel, cand Stefan il incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna. Fiecare fraza ce exprima hotararea neclintita a voievodului este insotita de tunete si fulgere. Acestea se intetesc cand domnul pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se linistesc cand - istovit - se rostogoleste pe treptele tronului, in bratele doamnei Maria. In Actul al IV-lea actiunea atinge alte doua momente dramatice , ce intregesc portretul lui Stefan. Il vedem pe Stefan "batran, bolnav si neputin cios" , ingrijindu-se de piatra sa funerara, care va ascunde "ce a mai ramas din desertaciunea omului" . El ii spune pietrarului ca nu-si doreste "un lucru uimitor, ci cumpanit" , modest. Se intereseaza apoi ce fac Ulea, Dragan si Stavar si il indeamna pe Arbore sa vegheze ca acestia sa nu comploteze impotriva lui Bogdan. Dar primul moment dramatic al acestui act il constituie arderea ranii de la picior. Scena scoate in evidenta taria morala a omului-Stefan, care - desi trece prin torturi crancene - isi invinge suferinta fizica si cere sa nu fie imobilizat:
"Stefan al Moldovei n-are nevoie sa fie legat" - spune el, pentru a nu-si stirbi aureola de supraom.

Spunandu-si rugaciunea, el isi converteste strigatul de durere intr-o relatare de razboi. In al doilea moment dramatic al ultimului act Stefan implineste cu mana sa judecata, restabilind cu palosul ordinea pe care a harazit-o tarii pentru timpul cand el nu va mai fi. Aflat pe patul de suferinta, el aude strigatele complotistilor care indemnau poporul sa-l sprijine pe Stefanita. Ignorand rugamintile doamnei si ale doctorilor, desi stie ca orice miscare ii poate fi fatala, voievodul "se duce ca un vifor" - dupa cum spune doamna Maria - si, cu palosul in mana, intra in sala tronului "ca un taur indarjit in mijlocul mieilor" . Ascutisul sabiei sale trece prin Ulea "ca printr-un aluat ce se dospeste" . Cu picaturi calde din sangele boierului pe sabie, Stefan se intoarce si cade mort in bratele doamnei Maria si ale lui Bogdan, cu numele Moldovei pe buze. Acest moment constituie deznodamantul piesei. Scena subliniaza intransigenta domnului fata de sine si fata de cei ce s-au impotrivit vointei lui.

Cele doua momente dramatice ale actului final starnesc sentimentul sublimului. Spectatorul simte ca teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata de inepuizabilele resurse ale fiintei umane. Figura lui Stefan cel Mare: Piesa ramane in literatura romana - spune G.Calinescu - "mai ales prin realitatea tipol ogica a eroului principal" . Figura marelui voievod ocupa un loc central in piesa, oarecum disproportionat fata de cel ocupat de celelalte personaje (doamna Maria, Moghila si fiul sau Tugulea, Oana, Rares ). Aceste personaje secundare sunt insufucient conturate. Ele sunt simple elemente de decor, formand doar un cadru care reliefeaza chipul eroului principal. Aceasta se explica prin nazuinta romantica a dramaturgului de a polariza intreaga atentie asupra unui erou exceptional , chintesenta a patriotismului. Mijloace de caracterizare: Stefan este mereu in centrul atentiei spectatorilor. In rarele momente cand nu se afla in scena, el este prezent prin comentariul celorlalte personaje, create anume parca pentru a intregi figura eroului principal, ce creste monumental din fiecare replica. Delavrancea foloseste tehnica basoreliefului, din artele plastice, care consta in reliefarea unei figuri fata de un fond, cu care face corp comun. Astfel, paharnicul Ulea le spune complotistilor ca batranul bolnav de acum nu mai este nici "soimanul" , nici"vulturul" de altadata, ca "nu mai e Stefan. E umbra marelui Stefan" , ca "mare a fost.....ca de marimea lui nu mai sufla nici un boier" si ca privirea domnului il frigea,
"varsa vapai" .

Celelalte personaje il numesc "slavitul" , "sfantul" , "zmeul batran" , "arhanghelul", "leul Moldovei" , "milostivul" etc. Ele fac acest lucru nu pentru a marca distanta fata de domnul plamadit parca din aluat divin, ci pentru a sublinia consonanta lor sufleteasca cu el. Pentru fetele din jurul doamnei Maria, Stefan a fost "scaldat in sange de serpoaica....si de vultur...Sa se strecoare si sa se inalte" . Pentru Rares, el "are noua suflete" , iar Oana ii subliniaza grija fata de supusi, spunand ca " n-are sfarsit cel ce are mila de toti" . Unul din parcalabi subliniaza prestanta de care domnul roman se bucura in fata strainatatii:
"Ungurii mai mult ar asculta de cuvantul mariei-tale ca de cuvantul craiului lor" - spune el.

Dar "soarele Moldovei" se caracterizeaza mai ales prin fapte si prin vorbe. In persoana lui Stefan romanticul Delavrancea zugraveste cu egala forta pe batran si pe voievod , pe om si pesupraom.

Astfel, in timp ce doamna Maria se ingrijeste de boala sotului, voievodul este preocupat de soarta Pocutiei, care este "mai mult moldoven eas ca ca leseasca" .
"Ramai, stapane - il roaga doamna - ingrijesti de Moldova ingrijind de sanatatea ta" .

Dar domnul are pe buze doar numele Pocutiei. Stefan cel Mare se suprapune ca personaj literar personajului istoric. Astfel, omul-Stefan nu este lipsit de obisnuitele pacate. Oana si Rares sunt copiii sai nelegitimi. Pentru ca cei doi se iubesc, tatal cauta sa previna incestul. Dar nu poate face acest lucru pe fata, deoarece recunoasterea pacatului ar stirbi autoritatea "slavitului" . De aceea, pe Rares il trimite la Harlau, la mama sa, pentru a afla adevarul, iar fata de Oana foloseste un siretlic de om batran si bolnav. El se preface ca aiureaza, spunandu-i astfel fetei ca-i este tata. Cu doamna si Oana, ca si cu toti cei ce-l asculta si-l iubesc, se poarta cu duiosie si grija. Stefan este o mare energie care nu vrea sa piara, un autocrat de care a ascultat intreaga Moldova si de teama caruia s-au cutremurat dusmanii mai multe zeci de ani in sir. Raspunzand chemarii domnului, batranul Harman ii spune:
"Vointa mariei-tale, vointa tarii. De vrea pace, pace, de vrea razboi, razboi" .

Personaj monumental, erou exceptional de proportii romantice, Stefan este imaginea poporului roman, silit sa se bata secole de-a randul pentru supravietuire, cu valurile de tatari, turci, poloni sau unguri si alte neamuri. Domnul e viteaz, drept, darz si intelept. Caracterizarea pe care i-o face clucerul Moghila aminteste de Grigore Ureche:
" Dar iata-l!..Rasare soarele si incalzeste si pe boieri si pe oase goale, fara deosebire, ca nimeni nu s-a plans de judecatil e lui in vreme de pace, ori ca-n razboaie n-a sarit unde a fost mai greu, insufletind pe cei cu inima scazuta" .

Doctorul Cesena isi aminteste de asemenea ca - in lupta - Stefan "ajuta si incuraja pe toti" . Sub conducerea lui norodul intreg a luptat vitejeste, buruindu-i pe vrajmasi si de aceea toti il slavesc numindul"slavitul", "sfantul" , "imparatul" , iar putinii uneltitori, precum paharnicul Ulea, tremura numai la gandul sabiei scurtatoare de capete, punandu-si nadejdea doar in boala voievodului. Vitejia lui Stefan este subliniata de Irina, care, vorbind de lupta de la Razboieni, isi aminteste cum domnul striga, imbarbatandu-si ostenii. De asemenea, clucerul Moghila, care descrie lupta din valea Haliciului, impotriva cardinalului polon, ii povesteste doamnei cum desi batran - Stefan se arunca intinerit in valtoare:
"Si curse sange pana la turloaiel e cail or....Strasnic racnea leul Moldovei, ca vuia valea si codrii" .

Moghila subliniaza si omenia domnului care - dupa lupta - isi ingroapa mortii si elibereaza prizonierii, spunand:
"Spuneti cardinalului sa aiba pe suflet sufletele mortil or din valea Haliciului" .

Dragostea de tara este trasatura definitorie a caracterului lui Stefan. Dupa cum singur marturiseste inainte luptei din valea Haliciului, el a dorit intotdeauna "pace de jur imprejurul tarii, ca si inlauntrul ei" . La chemarea sa voinicii raspund fara sovaire. Cand se aprind focurile pe culmi, semn ca tara cheama plaiesii la lupta, si cand i se anunta ca se vad osteni venind de pretutindeni, mandru de vitejia poporului sau, domnul ii intampina cu vorbele:
"I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz.... O! cum se varsa apele in Siret, asa vin suvoaiele in Su ceava la chemarea voievodului lor. Auziti?....<Sub poal e de codru verde...> O! mai sunteti?...Sa nu mai sece izvorul vostru!"

Stefan a aparat intotdeauna nevoile celor multi si de aceea vointei lui i se pleaca toti, iar faptele sale sunt prilej de pretuire pentru cei care-i sunt apropiati. Domnul este autocratul cu vointa totalitara. Vointa lui este lege, iar sabia sa are putere de simbol, fiind un semn al autoritatii tronului, al vointei autocratice a voievodului:
"Nu vrea sa iasa...." - zice el prevenitor, incercand sa scoata sabia si adresandu-se lui Ulea. Apoi, dupa o pauza, cu psihologia batranului care pipaie constiinta paharnicului, adauga: "Nu vreau sa vrea sa iasa" .

Cand Bogdan refuza tronul, batranul voievod spune:


Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Stefan voievod, vreau!"

Mai presus de interesele lui si ale rudelor sale, domnul pune dreptatea norodului. Privindu-si sabia, domnul spune ca niciodata n-a scos-o "impotriva unui om cumsecade" . Cand Moghila il anunta ca varul mariei-sale, vornicul Duma, a pierdut procesul cu sapte sate razasesti, domnul aproba. Desi pe boieri "i-a cam scurtat" , cei trei complotisti recunosc ca Stefan "a fost bun...si drept...cu tara" , ca"boier, razes, taran supus, era tot una in fata lui" si ca adesea "din supusi ii facea razesi, din razesi boieri sadea" . Dar acest barbat incercat in multe razboaie, om de mari energii fizice si morale, traieste drama batranetii si a sfarsitului inexorabil al vietii. Constient ca are un destin neobisnuit, el este preocupat nu de stingerea sa biologica, ci de prelungirea in eternitate a identificarii sale cu Moldova. De aceea, pentru a preveni luptele pentru putere intre partidele boieresti, care ar putea slabi tara, el doreste sa-l aseze pe tron - inca din timpul vietii sale - pe fiul sau Bogdan.

Moartea nu-l inspaimanta. Desi vede cu tristete ca "neadormitul Stefan a ajuns lauza Moldovei" , desi isi simte sfarsitul aproape, el cocheteaza cu nostalgie cu acea batrana doamna pe care o asteapta cu modestie, cu sufletul impacat al omului ce a avut o viata implinita si acum se pregateste pentru odihna. Aceste pasaje sunt strabatute de un emotionant lirism nostalgic, ce complica linia principala a conflictului. Cititorul cunoaste acum un alt Stefan, diferit de cel intrat in legenda. Confruntarea cu moartea umple sufletul omului Stefan de o tristete retinuta. Dar mai puternic decat regretul despartirii de viata este convingerea ca boala si batranetea n-au stirbit cu nimic destinul sau deosebit. Cand doamna il intreaba ce-l doare, el raspunde ca " nimic pe domnul Moldovei....Si toate pe....fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel bun" . De asemenea, discutand cu clucerul Moghila despre ce inseamna "sa mori in patul tau", despre faptul ca in pragul mortii simturile se atenueaza, Stefan spune:
".....simturile ....incep sa se intunece.....O sita coboara pe och i, vezi tulbure,....Se vatuieste auzul....Asta e sa mori de moarte buna. Eu auz si vaz ca la patruzeci de ani."

Faptul ca moartea vine prea devereme, lasand neconsumate neobisnuitele disponibilitati sufletesti ale domnului, ii confera acestuia o conditie eroica. Privite din perspectiva conditiei eroice a personajului, toate semnele sfarsitului biologic al acestuia depasesc lirismul nostalgic, incarcandu-se de tragism. Astfel, umbra "doamnei" care da tarcoale castelului, talgerul de grau scapat de doamna Maria, caderea si moartea armasarului Voitis, semnele rele de care vorbesc cei trei boieri complotisti, toate au rolul de a crea atmosfera, de a sugera ideea ca soarta este aceea care determina desfasurarea fatala a evenimentelor spre deznodamant. Discursul domnului, in care Moldova apare ca un taram mitic, pune in lumina patriotismul sau tulburator . Expresia metaforica, enumeratiile, exclamatiile, interogatiile, stilul patetic, cadenta frazelor si fundalul de tunete si fulgere concura la impresia ca Stefan lasa prin testament tara generatiilor ce vin. El ii evoca pe cei ce s-au jertfit pentru patrie cu pioasa recunoastinta. In urma luptelor purtate de strabuni de-a lungul secolelor, Moldova arata ca un imens osuar, caci - spune Stefan -"pe oasel e lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi." Aceasta metafora proiecteaza hiperbolic faptul istoric, subliniind legatura implacabila dintre infaptuirea istorica si moarte. In acest moment de maxima intensitate a dramei, Stefan apare statuar, desprins de grupul celorlalte personaje, identificandu-se cu ideea de tara : Dorinta sa de a-l inscauna pe Bogdan reprezinta de fapt intentia de a prelungi dincolo de moarte identificarea sa cu pamantul stramosesc. Hotararea sa in aceasta privinta este de nestramutat:
"Patruzeci si sapte de ani am dus tara cu noroc... Am s-o duc si cand voi muri, si dupa ce vor pecetlui piatra pe deasupra mea!" .

Taria de caracter a domnului "asa de bolnav si asa de tare" , cu trupul "numai crestaturi" , ii impresioneaza si pe medicii sai. Astfel doctorul Smil vede "in viteazul asta o putere care scapa medicin ii, o vointa care a voit slobod pana la sfarsit" . "Soarele Moldovei" dovedeste o vointa supraomeneasca. Cand afla de complotul boierilor, el isi depaseste neputinta fizica, dovedind ca nu ezita sa se sacrifice pentru o idee. Desi sufere dupa arderea ranii de la picior, el trece peste interdictia medicilor si - desi stie ca-si pune viata in primejdie - paraseste patul de suferinta, pedepsindu-l pe Ulea. Piesa nu impune un model politic. Delavrancea face din Stefan al Moldovei o figura mitica , o imagine exemplara, pentru a crea imaginea utopica a unei lumi arhaice, stabile si ritualizate. Framantarile sufletesti ale eroului sunt in consonanta cu decorul natural. Cand Stefan isi impune vointa si-l incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna. Fiecare fraza, care exprima hotararea neclintita a voievodului, este insotita de fulgerele si tunetele furtunii. In felul acesta Stefan se impune ca un conducator trimis de providenta. Furtuna se inteteste cand Stefan pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se linisteste atunci cand, istovit, acesta se rostogoleste pe treptele tronului in bratele doamnei. Personajele secundare: Personajele secundare pivoteaza in jurul eroului principal, conturandu-i figura si hranindu-se din seva lui. Astfel, doamna Maria este blanda si iubitoare, supusa vointei domnului. Ea il roaga sa nu plece bolnav in lupta, apoi il asteapta cu dragoste sa revina din batalie, este mandra de faptele lui si are pentru Stefan gingasii materne:
"Sa- l vad pe viteazul meu, - spune ea fetelor din jurul ei - sa-i fac patul,...Sa-l cul c....Adormi, mariata, n-a fost nimic" .

Hatmanul Arbore este un credincios slujitor al domnului, pe care il urmeaza luptand vitejeste contra dusmanilor. Mos Harman e batran, dar pentru el vointa domnului e lege , desi Stefan il sfatuieste sa ramana acasa:
"De n-as fi venit, n-as fi vrut ce vrea maria ta...Si- apoi asta nu pot" .

In timpul bataliei zadarnic incearca domnul sa-l opreasca si pe el si pe batranul Stefan :


"Ca le zise milostivul - povesteste Moghila - stati, mosilor, ca nu e de voi" .

Cei doi batrani cad eroic pe campul de bataie. Moghila si fiul sau Tugulea aduc prin comportarea lor o nota de umor. Prin glumele lui, Moghila reuseste sa descreteasca fruntea domnului.

Tugulea, baiat de paisprezece ani, este suparat ca n-a fost luat la razboi si a ramas cu fetele, care rad de sabia lui si de aerele sale barbatesti. Inimos si mucalit ca tatal lui, Tugulea povesteste doamnei cum fetele il necajesc. Elemente romantice si simboliste in "Apus de soare": Romantica prin interesul pentru istorie, in spiritul militantismului de la 1848, piesa creeaza - cu mijloacele picturale, lirico-descriptive ale simbolismului - o lume anistorica. De aceea curtea de la Suceava, descrisa inca din prima scena, nu are fastul unui palat voievodal. Ea pare mai degraba o gospodarie mai cuprinzatoare, in care femeile asteapta toata viata ca barbatii sa li se intoarca din necontenitele razboaie. Gandul ca oricand cel asteptat poate fi ucis creeaza o senzatie de nesiguranta, care se pierde insa in ritualul torsului si tesutului, indeletniciri casnice mostenite de la strabuni. Curtea pare o oaza de stabilitate sugerata de nume ce se trag din vremuri imemoriale ( ca Ilinca, Reveca, Balasa, Irina, Hera ) sau de obiecte ca fus , furca , caier , spata si altele, devenite parca sacre. Nu exista nici o urma de opulenta, dar ritualul care sacralizeaza orice lucru creeaza impresia de fast.
"Inul curge din caier pe fus ca un fir de par....Destele...mulg caierul, si caierul se topeste, si fusul zbarnaie si pluteste, parc-ar avea aripi."

Culoarea istorica nu lipseste insa. Ea este realizata nu prin limbaj, ci printr-o atmosfera arhaizanta, sugerata de credinte mistice, semne prevestitoare de evenimente funeste si grave. Aceste credinte pun in lumina mentalitatea oamenilor epocii. Astfel, doamna Maria scapa din mana talgerul cu grau fiert si considera ca acesta este un semn rau. Jitnicerul Stavar comunica stolnicului Dragan semnele prevestitoare de nenorociri pe care le observase in noaptea trecuta: tipatul bufnitei de pe castel, faptul ca "o vaca a sangerat in sistar" , apoi "luna s-a aratat cu un cearcan rosu; cainii au urlat, iar o femeie a nascut un copil cu picioare de ied" . Limba si stilul operei: Limba: Piesa este inspirata din realitatea moldoveneasca a secolului al XVI-lea si unele cuvinte au un colorit istoric. Dintre acestea amintim pe "ohavnic" , (cu sens de "inalienabil"), titulatura voievodala "Io, Stefan" , ca si denumirile de rang si atributii de tipul "hatman" , "logofat" , "postelnic" , "parcalab" , "clucer" , "stolnic" , "jitnicer" etc. Toate refac culoarea locala. Ici-colo apare cate un neologism ca "ma opui" sau "involt" . Scriitorul foloseste - aparent inadecvat - graiul popular muntenesc din jurul Bucurestiului, concretizat in cuvinte ca"d-ai fi" , "s-am trimes" , "sa nu te auza" , "deste" , "dada" , "d-oparte" , "acusica" , precum si in frecventa perfectului simplu ("dormii" , "vrusei" , "zisei" etc ). Aceasta se explica prin virtutile oratorice ale vorbirii muntenesti. Stilul:

Din punct de vedere al mijloacelor de expresie, "Apus de soare" este o capodopera oratorica. In asprimea fonetica a graiului muntenesc scriitorul-orator care a fost Delavrancea a descoperit valente oratorice. Ca particularitati de stil, trebuie remarcate procedeele stilului romantic, retorismul imbinat cu un inflacarat lirism, cadentarile ritmice ale replicilor, repetitiile simetrice, insiruirile, exclamatiile si interogatiile. La vederea ostenilor ce se aduna, Stefan vorbeste ca un poet profet, lirismul tasnind in exclamatii si metafore grandioase:
Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri...Saraci si voi si eu....Ce bogata e Moldova!...I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz....O! cum se varsa apele in Siret, asa vin suvoaiel e in Suceava la chemarea Voievodului lor"!

Mestesugul oratoric al scriitorului atinge sublimul in cateva din celebrele replici ale lui Stefan cel Mare. Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii vestite, cu sonoritati istorice impresionante, au un mare efect scenic, impresionand spectatorii:
"Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri?...... ...Presarati...la Orbic, la Chitila, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni...Unde sunt parintii vostri? La Cetatea Alba, ...la Sch eia, la Cosmin, .....Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor si Cande, si Iuga, si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul......, si Oana, si Gherman, si fiara palosului...Bolduri?....Pamant!"

Se pare ca ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor este studiata, are ca scop obtinere unui efect maxim. Repetarea lui "si " sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonoritati pe metri egali, ca in exemplul " ...si Goian, si Stibor, si Cande" duc spre un fortissimum in scara. Apoi, cate un epitet sau cate o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor ( "..si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcal abul....si fiara palosului Boldur" ). Dupa aceea, in chip firesc, vine raspunsul scurt ( "Pamant!" ), urmat de o metafora extraordinara prin retorismul ei grandios ( "Si pe oasel e lor s-a asezat tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!" ). Retorismul este intarit de indicatiile scenice date de autor si - in final - este contrapunctat de o dezlantuire a stihiilor. In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torential, bubuie tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formidabil acopere pentru o clipa totul. Stefan se impune astfel ca un conducator trimis de providenta. Dintre figurile de stil retin atentia si cateva comparatii si metafore. Astfel, fetele din jurul doamnei sunt "ca ierburile crude de pe batranul turn al Sucevei" , iar sarutul voievodului cade pe crestetul Oanei "ca ploaia pe holde verzi" . Langa ea, "soarele Moldovei", ajuns la asfintit, se simte ca "o pluta batrana si scorborosita langa un bradut verde, stufos si drept" . Ici-colo apare cate o zicala populara. Astfel, auzind de complotul boierilor, Stefan constata cu amaraciune:
"Nici n-au treierat graul din care sa-mi fiarba col iva, si mi-o si impart!"

Stefan cel mare


- personaj principal de drama istorica - personaj dramatic atestat istoric - personaj romantic si legendar "Apus de soare", de Barbu Stefanescu Delavrancea - drama istorica si romantica Sub influenta ideologiei pasoptiste, in literatura romana se dezvolta interesul pentru trecutul national, pentru istoria patriei si apar primele opere literare si in domeniul dramaturgiei. O prima izbanda a acestui gen literar este drama lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, "Razvan si Vidra" (1867), urmata de drama "Despot-Voda" (1879) a lui Vasile Alecsandri, iar in 1902 apare "Vlaicu-Voda" de Al. Davilla. Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) desavarseste evocarea istorica a evenimentelor si personalitatilor eroice ale acestui neam, intr-o trilogie care incepe cu vremea lui Stefan cel Mare in "Apus de soare"(1909), continua cu domnia tiranica a lui Stefonita in "Viforul"(1910) si se incheie cu personalitatea stralucita a lui Petru Rares in "Luceafarul" (1911). In acest triptic, "Apus de soare" este o adevarata capodopera a dramei romantice romanesti, in care sunt evidente, ca surse de inspiratie, creatiile folclorice care ilustreaza dimensiunea legendara a domnitorului, Letopisetele Tarii Moldovei ce fusesera publicate recent de Mihail Kogalniceanu, "Hronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gheorghe Sincai, "Stefan cel Mare" de E.Esarcu. Stefan cel Mare, personajul central al dramei "Apus de soare", este un personaj atestat istoric, un personaj real si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster), construit cu o psihologie complexa, compusa din doua ipostaze: conductor de tara si om batran si bolnav, intrucat piesa ilustreaza ultimul an de domnie si de viata al maretului voievod (1504). Personajul este macinat de doua conflicte puternice: un conflict interior intre datoria de domn si slabiciunile omenesti si un conflict exterior, intre statutul de conducator al Moldovei si dusmanii care vor sa destabilizeze oranduielile tarii.: Initial, Stefan cel Mare se contureaza din replicile celorlalte personaje, ce se constituie intr-un personaj colectiv, care-si exprima, in mod direct, profundul atasament si admiratia pentru bravul domnitor : "ca mult e bun si viteaz si nepartinitor", "preaslavitul nostru stapan", "siavitul nostru voievod", chiar si dusmanii lui il numesc "soiman" si "vultur". Caracterul romantic si legendar al personajului se contureaza prin epitete hiperbolice, ca "zmeul", "soarele", "sfantul", "inzaoat", "scaidat in sange de serpoaica", "va trai cat Matusalem", evidentiind astfel dimensiunea mitica a personajului. Trasatura dominanta a lui Stefan cel Mare este patriotismul flerbinte si inaltator care i-au determinat faptele si atitudinile in intreaga perioada cat a condus Moldova si chiar si acum, in ultimul an de viata si de domnie. Realismul si legendarul se imbina armonios, conturand un personaj exceptional, romantic, care se va creiona si indirect, prin propriile fapte si vorbe. Autocaracterizarile sunt numeroase: "ca sunt batran, ca sunt bolnav", dar "sufletul nu vrea si trupul nu mai poate". Conflictul interior se manifesta permanent intre puternicul, viteazul, nemuritorul voievod si omul care este batnin si bolnav, ce are constiinta limitelor sale: "batran, bolnav si neputincios ... mantia asta e prea grea". Intrebat ce-l doare, voievodul da un raspuns sugestiv pentru cele doua ipostaze: "Nimic pe domnul Moldovei... [...] si toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel Bun". In acest conflict, domnitorul invinge totdeauna omul, deoarece puternica dragoste pentru Moldova este mai presus de slabiciunile omenesti si-i da voievodului vointa si forta de actiune. Stefan isi identifica destinul cu acela al Moldovei, idealul conducatorului de tara se contopeste cu istoria neamului: "Maria si Moldova e totuna... Sunt patruzeci si sapte de ani... de cand Moldova imi iesi inainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boieri, razasi si tarani, in Campul de la Direptate. Si cum vru Moldova, asa vrusei si eu. Ca vru ea un domn drept, si n-am despuiat pe unii ca sa imbogatesc pe altii.. ca vru ea un domn treaz si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit... ca vru ea ca numele ei sa-l stie si ss-l cinsteasca cu totii si numele ei trecu granita de la Calfa pana la Roma...". Ca procedeu artistic, dramaturgul utilizeaza tehnica basoreliefului pentru reliefarea personalitatii marelui voievod. Faptele sunt putine, dar evidentiaza indirect acelasi profund sentiment patriotic al domnitorului care este pus in antiteza romantica fata de meschinaria boierilor potrivnici, iar vigoarea si fermitatea sa sunt accentuate in contrast cu blandetea doamnei Maria. Natura contribuie si ea la completarea figurii monumentale a domnitorului, privirile

lui atintite sfredelitor asupra boierilor tradatori sunt amplificate de fulgerele de afara, vorbele se contopesc cu tunetul ce insoteste ploaia, dand astfel personajului dimensiuni hiperbolice si naturaliste. Furtuna dezlantuita in sufletul sau este preluata de furtuna de afara amplificand astfel zbuciumul si framantarea din inima sa. Puterea de sacrificiu, vitejia-si curajul domnitorului, care este totdeauna exemplu in lupta pentru ostasii sai, sunt evidentiate indirect, prin intruziune narativa, de catre clucerul Moghila, care relateaza impresionat si exaltat expeditia din Pocutia: "Matura tot inaintea lui. Si toti ii jurara credinta, si moldoveni, si rusneci, si lesi. [...] Strasnic racnea leul Moldovei, ca vuia valea si codrii". Cunoasterea si evocarea tuturor vitejilor cazuti pe campul de batalie, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor este o inspire care-l particularizeaza intre toti domnitorii Moldovei si argumenteaza legatura stransa dintre maretul voievod si eroii neamului, precum si dragostea lui imensa pentru neam si tara: "si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii unor uriasi". Inima domnitorului bate la unison cu marea si iubitoarea inima a poporului moldovean, a luptatorilor care vin fara sovaire la chemarea Mariei-Sale. Voda ii vede si ii aude sosind, comparatia amplificand imaginea vizuala a ostasilor: "cum se varsa apele in Siret asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea voievodului lor!... Oh! saracii!... Saracii mei s-ai vostri... Saraci si voi si eu... Ce bogata e Moldova!...". Identificarea lui Stefan cu Moldova este elocventa pe parcursul intregii piese, monologul dramatic evidentiind alte insusiri ale patriotului domnitor, care se autocaracterizeaza: "si cum vru Moldova, asa vrusei si eu. Ca vru ea un domn drept si n-am despuiat pe unii ca sa-mbogatesc pe altii ... ca vru ea un domn treaz si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit... ca vru ea numele ei sa-l stie si sa-l cinsteasca cu totii si numele ei trecu granita". Vitejia, curajul, spiritul de sacrificiu reies, indirect, si din evocarea clucerului Moghila a expeditiei din Pocutia: "Strasnic racnea Leul Moldovei de vuia valea si codrii... Matura tot inaintea lui si toti ii jurara credinta si moldoveni si rusneci si lesi". Puterea exemplului personal si spiritul justiciar sunt recunoscute nu numai de cei loiali domnitorului, ci si de dusmanii sai: "boier, razas, taran supus, era tot una in fata lui". Metafora "soarelui" este adesea folosita de celelalte personaje pentru a ilustra personalitatea marelui voievod: "Rasare soarele, si incalzeste si pe boieri si pe oase goale, fara deosebire, ca nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace, ori ca-n razboaie n-a sarit unde a fost mai greu, insufletind pe cei cu inima scazuta...". Figura legendara a domnitorului este construita si prin opiniile celorlalte personaje despre el. Oana il venereaza si-l numeste: "Slavitul domn al Mare", Domnul cel Sfant", "preasiavitul nostru stapan", "Slavitul nostru voievod". Doamna Maria are pentru Stefan o dragoste profunda: "Viteazul meu, Sfantul meu stapan". Clucerul Moghila il divinizeaza, aidoma nu numai supusilor mariei sale - "Leul Moldovei", "Soarele nostru"-, ci chiar dusmanilor: "Mare a fost", "Soimanul", "vulturul". Stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, desi ostili domnitorului, recunosc bunatatea acestuia fata de supusii loiali, spiritul justitiar, precum si maiestria conducatorului de tara in ceea ce priveste politica interna: "A fost bun [...] si drept...", "Boier, razas, taran supus, era tot una in fata lui...", "Mosiile le imparteanumai la ostasi"...", "Din supusi ii facea razasi, din razasi boieri sadea...". Un adevarat testament istoric pentru viitorime rosteste Stefan cel Mare atunci cand il inscauneaza ca domn pe fiul sau, Bogdan "Jineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete ... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri, si a urmasilor urmasilor vostri, tn veacul vecilor". Piesa "Apus de soare" este o drama romantica atat prin tema inspirata din istoria nationals, cat si prin crearea unui personaj exceptional, de dimensiuni legendare si mitice, care creeaza o atmosfera fabuloasa, pastrand tnsa si o anumita solemnitate George Calinescu definea drama lui Barbu Stefanescu Delavrancea "o capodopera a dramaturgiei poetice si oratorice si nu mai putin o drama de observare a tipicului, singura din literatura noastra in care toate aceste aspecte se unesc armonic"