“APUS DE SOARE” – de Barbu St.

Delavrancea
Apus de soare este o piesă de teatru din 1909; o dramă în patru acte scrisă de Barbu Ștefănescu
Delavrancea. Acțiunea are loc în perioada 1503-1504. Este prima parte Trilogiei Moldovei care mai conține
piesele de teatru Viforul (1910) și Luceafărul (1910). Apus de soare este o dramă istorică, fiind o lucrare scrisă
pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un conținut grav, conflicte puternice și cu un deznodământ trist.
Zoe Dumitrescu Bușulenga a remarcat influențele shakespeariene asupra Trilogiei Moldovei, afirmând
că, la fel ca în Iulius Cezar, conspirația apare în Apus de soare încă de la începutul piesei, conspiratorii
discutând despre slăbiciunea împăratului, respectiv a domnitorului. În privința semnelor prevestitoare, acestea
apar în întreaga dramaturgie istorică (și nu numai), dar aici nu se poate vorbi despre influența anume a unui text,
ci de o tradiție în ceea ce privește construirea textului dramatic.[1]
Titlul piesei reprezintă o metaforă care ilustrează drama morții lui Ștefan cel Mare ce este asemănată cu
apusul soarelui Moldovei.
Inspirata de evenimentul mortii lui Stefan cel Mare, „apus de soare" (1909) este o drama istorica,
romantica, remarcabila prin lirismul sau si prin dimensiunile grandioase ale personajului sau central, a carui
maretie confera lucrarii caracter poematic.
„apus de soare"  face parte din trilogia Moldovei, alaturi de alte doua lucrari dramatice: „Viforul" (1910) -
evocand domnia viforoasa a lui Stefanita Voda si„Luceafarul" (1910) - avandu-l ca personaj central pe Petru
Rares.
  Cele doua conflicte ale dramei se impletesc de-a lungul a patru acte care rezuma ultimul an de viata al marelui
Stefan (din toamna lui 1503 si pana la 2 iulie 1504 - ziua mortii voievodului).

Drama Apus de soare are ca temă lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea conştiinţei
naţionale. Ideea este că lupta pentru apărarea ţării se duce cu sacrificii şi creează eroi.Subiectul este Moldova, în
perioada de maximă ascensiune, sub domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care autorul îl aseamănă cu un soare.
Metafora este preluată din poezia populară Ştefan, Ştefan, domn celMareşi exprimă sistemul social heliocentric.
Domnul este centrul universului social; în jurul său sunt familia, curtea, cetatea, Moldova, în cercuri concentrice.

  REZUMAT

In actul I. curtea domneasca din Suceava se afla sub semnul a doua embleme: soarele toamnei (care
prevesteste iarna batranetii lui Stefan) si bourul Moldovei - simbol al intemeierii si al integritatii.
In numele celei de-a doua embleme, batranul voievod decide sa recucereasca Pocutia, vechi teritoriu
moldovenesc, stapanit de Polonia.
Rugat de doamna Maria sa-si amane expeditia (data fiind rana pe care o avea Ia un picior si apropierea iernii),
domnitorul refuza: „... si Stefan n-a murit inca".
La chemarea voievodului, sirurile de luptatori se indreapta spre Suceava, ca puhoaiele de munte,
aratand „ce bogata e Moldova".
   In actul al II- lea, cele dintai vesti despre victorie le aduce clucerul Moghila, care anunta sosirea „Leului
Moldovei" -biruitor, dar cu rana de la picior agravata. Desfasurarea luptei este reconstituita in cuvintele acestui
martor ocular, in toata maretia ei. aflam astfel ca, ajungand pana in zona numita Halici, voievodul si-a organizat
oastea, asteptand sosirea polonezilor (le-silor). Tehnica fiind cea a invaluirii dusmanului, batalia este crancena,
incat „curse sange pana la turloaiele cailor".
Importanta este insa nu desfasurarea de forte, ci dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a
maturat totul in cale ca si cand in acest batran s-ar fi intrupat stihiile2 naturii dezlantuite.
 Odata cu sosirea lui Stefan cel Mare in cetatea de scaun, se manifesta primul conflict al dramei
(previzibil inca din actul I): trei mari boieri (paharnicul3 Ulea, jitnicerul4 Stavar si stolnicul5Dragan) uneltesc
impotriva vointei domnitorului.
Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat in timpul domniei lui Stefan cel Mare, asa cum
relateaza Grigore Ureche in cronica sa. In drama, cei trei boieri doresc sa-1 inscauneze pe Stefanita (convinsi
fiind ca „vulturul batran"va muri in curand), fapt care le-ar fi permis sa conduca ei tara. aceasta contravine insa
vointei voievodului care-1 harazise ca urmas la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera.
La modul simbolic* domnia lui Stefanita ar fi echivalat cu o intoarcere in haos; si cum Stefan
reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta intre lumina si intuneric (despre care
vorbesc unele mituri).
In actul al III-lea. simtindu-si sfarsitul aproape, voievodul ii aduna pe boieri, curteni si osteni, pentru „a
sta marturie" la intronarea lui Bogdan.
absenta paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de vorbe al domnitorului (care presupune ca pe Ulea „// doare
capul"  deoarece nu sta bine la locul lui), demonstreaza precipitarea conflictului exterior (dintre voievod si
boierii uneltitori).
Dupa ce domnul isi ocupa locul pe tronul pe care statuse 47 de ani, urmeaza momentul discursului; acesta este
punctat de tunete si fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului.
Cuvintele domnitorului releva sentimentul datoriei implinite si rezuma o istorie a carei esenta au constituit-o
razboiul si jertfa.
Dupa impresionantul testament politic lasat urmasilor, Stefan ii pune mantia lui Bogdan si-1 aseaza pe tronul
Musatinilor.
Gestul ingenuncherii in fata noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfarsitul unei jumatati de veac
glorioase, la capatul careia, rostogolindu-se de pe treptele tronului, in bratele doctorilor, Stefan cel Mare devine
un simplu om.
In actul al IV-lea. dupa ce doctorii straini ii ard rana de la picior cu fierul inrosit in foc, Stefan aude,
afara, printre glasurile celor care-I aclamau pe Bogdan, cateva voci razlete rostind numele lui Stefanita.
Devenit justitiar in numele legii strabune, Stefan il strapunge cu sabia pe Ulea (care „murise inainte de-al
izbi",  coplesit de forta morala a voievodului).
Scena - cu prelungiri cosmice - face din Stefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numita „sfant
otel"), domnul opreste „cutremurul" care ameninta Moldova si „umple prapastia"(ca la o noua nastere a
Pamantului).
Cel de-al doilea conflict este psihologic si consta in constiinta ca moartea se apropie.
asa se explica meditatia batranului in fata portretului lui alexandru cel Bun („acesta fu un om si nu mai e de
mult"),  din actul al II-lea; asa poate fi inteleasa scena intalnirii cu mesterul pietrar care urma sa-i pregatesca
lespedea de pe mormant; asa poate fi patruns tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri: „Nici n-au
treierat graul din care sa-mi fiarba coliva si mi-o si impart" (cuvinte in care se imbina ambele conflicte).
In tot ceea ce spune Stefan, repetarea cuvintelor „batran", „bolnav" si „neputincios" releva drama pe care o
traieste omul in fata mortii.
O constiinta a zadarniciei, ca si convingerea ca stralucirea si gloria sunt desarte, se degaja din scena arderii
ranii: voievodul le cere doctorilor sa puna foc „pretutindeni", „pana s-o preface-n scrum trecuta marire de-o
clipa, care a fost odinioara nebiruitul Stefan ".
in momentele arderii ranii, infratindu-si durerea cu patimile lui Iisus, Stefan cel Mare capata o aura de
sacralitate.
 Maretia voievodului este insa dincolo de uman: hotararea de „a duce" Moldova si dupa ce nu va mai fi,
testamentul politic lasat tinerilor (in care domnul le daruieste tara, lor si generatiilor care vor veni, pana „in
veacul vecilor"), fac din Stefan o figura legendara.
  Strans legat de al Il-lea conflict este si titlul metaforic al dramei, moartea lui Stefan cel Mare fiind
asemuita cu un grandios crepuscul.
Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele Moldovei" - a carui maretie confera dramei
caracter poematic.
Fiecare scena din cele patru acte (cate numara drama) constituie o relevare a acestei maretii.
Din lunga domnie a lui Stefan cel Mare, sunt alese cateva momente: o lupta, un complot boieresc, inscaunarea
lui Bogdan, moartea voievodului.
Fiecare moment este arhetipal, impreuna alcatuind imaginea grandioasa a creatorului de istorie, a
justitiarului, a omului, a tatalui. „Soarele Moldovei" este vazut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea
domneasca il numesc „Maritul", „Slavitul" si „Sfantul"; clucerul Moghila il caracterizeaza prin
cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, coplesiti de maretia si autoritatea lui, ii spun „ Soimanul"  si „ Vulturul
batran".
  „apus de soare" este o drama fiind o lucrare scrisa pentru a fi reprezentata pe scena, cu un continut grav,
conflicte puternice si deznodamant trist.