APUS DE SOARE

Autor: BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA

1909
In 1909 vede lumina rampei drama istorica cu 4 acte “Apus de soare”, prima piesa a triologiei.
TEMA
Drama Apus de soare are ca temă lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru afirmarea
conştiinţei naţionale. Ideea este că lupta pentru apărarea ţării se duce cu sacrificii şi creează eroi, in perioada
de maxima ascensiune a Moldovei din timpul domniei lui Stefan cel Mare, pe care autorul il aseamana cu un
soare.
TITLUL OPEREI
Metafora “soare” se refera la sistemul social heliocentric: in centrul universului social se afla domnul, iar
in jurul sau- in cercuri concentrice – se grupeaza familia, curtea, cetatea, tara.
Apusul de soare sugereaza trecerea in nefiinta a celui care a fost supranumit ‘soarele Moldovei”.

Cele patru acte ale dramei “Apus de soare” marcheaza compositional mai multe momente dramatice,
scriitorul gradand cu grija conflictul
ACTIUNEA
Actiunea este plasata in Moldova lui 1504, ultimul an de carmuire a lui Stefan cel Mare, supranumit
Soarele Moldovei
ACTUL I constituie expozitiunea
Se precizeaza locul si timpul actiunii (cetatea domneasca a Sucevei intr-o zi de toamna, in care
“vantul sufla” si “frunzele cad”), si sunt schitate personajele.
Dupa ce o jumatate de secol s-a batut cu ungurii, polonii, turcii si tatarii pentru a apara
Moldova, Stefan cel Mare este nevoit sa se bata si acum, la batranete, fiindca regele Poloniei nu mai
recunoaste ca i-a cedat Pocutia, ca garantie pentru tratatul de pace incheiat dupa infrangerea de la Codrii
Cosminului.

ACTUL II Moghila ii povesteste doamnei Maria cum au decurs ostilitatile.

Stefan si-a ascuns grosul armatei intr-o padure, sub comanda lui Bogdan, iar pe Luca Arbore l-a
lasat in fata cu o mie de ostasi. Polonii il ataca, acesta se preface ca fuge, dar – de fapt – ii rasfira pe dusmani
in fata lui Bogdan, care-I loveste naprasnic. Stefan ii inconjura si “matura tot inaintea lui”, transformand
batalia intr-un macel al vrajmasilor. La intoarcere domnul este ranit la picior. Rana nu se mai inchide sit rei
doctori sunt chemati sa-I arda cangrena. Stefan este tintuit la pat, caci orice miscare ii pune viata in pericol.
Profitand de situatie, paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar comploteaza sa-I
influenteaza pe boieri, pentru a-l allege domn pe Stefanita. Acesta fiind copil, s-ar fi creat o locotenenta
domneasca alcatuita din oieri. Puterea domnului ar fi trecut in mana boierilor s iar fi inceput luptele pentru
putere. Oana, fiica neligitima a lui Stefan, il instiinteaza pe domn de complot. Acest moment constituie
intriga piesei.

ACTUL III conflictul dintre domn si boierii care se impotrivesc vointei lui se adanceste.
Sunt infatisate pregatirile lui Stefan pentru a-si impune vointa, inrautarirea sanatatii sale si taria
de caracter a domnului, care isi biruie suferintele provocate de o veche rana nevindecata.
Domnul reuseste sa-l forteze pe paharnicul Ulea, care se preface bolnav, sa asiste la inscaunare.
Punctul culminant il constituie discursul lui Stefan, expresie a unui cald si miscator patriotism
si inscaunarea lui Bogdan
Dramatismul momentului este sugerat si prin folosirea procedeelor specific stilului rhetoric:
exclamatii, interogatii, enumerari.
Sprijinit de doamna Maria, palid si incercanat, batranul domn intra schiopatand in sala tronului.
Pe batranii sai umeri indatoririle domnesti apasa acum prea greu.
“Mantia este prea grea…- spune el – S-o poarte altcineva mai tanar…”
Discursul rostit de Stefan are ca fir calauzitor pastrarea neatarnarii tarii pentru generatiile
viitoare:
“Tineti minte cuvintele lui Stefan, - spune el – care v-a fost baci pana la adanci batranete…ca Moldova
n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor
urmasilor vostri in veacul vecilor!”
In discursul sau domnul trece in revista cele mai importante evenimente din cei patruzeci si sapte
de ani ai domniei sale, incepand cu incoronarea “in Campul de la Direptate”. “Cum vru Moldova, asa
vrusei si eu…vointa mea s-a ei au fost pururea una” – spune Stefan, subliniind Identificarea sa cu tara,
ideea ca voievodul este suprema intruchipare a constiintei de sine a tarii.
Stefan aminteste apoi de aplecarea sa cu “domn drept” spre grijile si necazurile Moldovei.
Aparandu-i granitile, veghind la neaternarea ei, Stefan considera ca a fost un “domn treaz”, ce a aparut
linistea unui popor atat de incercat:
“…ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit.”
Prin politic ape care domnul a dus-o si vitejia norodului, Moldova se face cunoscuta si se impune
in lume:
“…si numele ei trecu granite, de la Caffa pana la Roma”.
Domnul face o paralela intre persoana sa – sinonima cu intamplarea, cu vremelnicia – si Moldova
– simbol al permanentei:
“Eu am fost buruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost
taria!...”
Discursul lui Stefan pune in lumina mestesugul retoric al lui Delavrancea, fapt pentru care piesa
poate fi considerate o capodopera oratorical.
 La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet-profet, lirismul tasnind in exclamatii
si metafore grandioase.
“Oh!saracii!...Saracii mei s-ai vostri…Saraci si voi si eu…Ce bogata e Moldova!...I-auz si-i vaz, ii vaz
si-i auz…O!Cum se varsa apele-n Siret, asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea voievodului lor!”…
Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii cu sonoritati istorice, sunt de
mare effect scenic si subliniaza cinstirea jertfei de sange a stramosilor, care si-au aparat cu pretul vietii glia
stramoseasca, pentru a o lasa neatarnata generatiilor ce le-au urmat, simbolizate de metafora “padure
tanara”:
“Oh!padure tanara!...Unde sunt mosii vostri?Presarati…la Orbic, la Chilia, la Baia, …la Soci, pe
Teleajen, la Racova, la Razboieni. Unde sunt parintii vostri? La Cetatea Alba,…la Cosmin, la
Lentesti…Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Iuga, si Gangur, si
Gotca, si Mihail Spatarul, si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul…si fiara palosului…Boldur?
Ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor al voievodului nu este intamplatoare. Ea
urmareste Obtinerea unui effect maxim. Repetarea conjunctiei “si” sugereaza navala impetuoasa, iar anume
sonoritati pe metri egali (“si Goian, si Stibor, si Cande”) duc spre un fortissimum in scara, dupa cum cate
un epitet sau o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor (“si Ilea Hurul comisul, si
Dajbog parcalabul…si fiara palosului…Boldur”)
In chip firesc, dupa vijelia de intrebari, vine raspunsul scurt (“Pamant!”), urmat de o metafora
extraordinara prin retorismul ei grandiose: “…Si oasele lor s-a asezat sis ta tot pamantul Moldovei, ca pe
umerii unor uriasi!”.
Domnul se refera la politica sa de aliante cu popoarele crestine pentru a sta “zid neclintit” in fata
pericolului ottoman:
“C-am cercat sa unesc Apusul…, sa lase razboaiele de zaviste sis a se ridice impotriva primejdiei
obstesti a crestinitatii…Vazand ca ramai cu fagaduielile, am cautat sa unesc Rasaritul…Au facut
carari batand drumurile pustii oamenii mei degeaba…Si praful s-a ales de invoieli.
De aceea a fost nevoit sa incheie pacea cu turcii, dar si aceasta a fost tot “spre mantuirea
sarmanului…popor”,pentru ca – ii spune el lui Bogdan – “turcii sunt mai credinciosi ca crestinii
cuvantului dat.”
In fata asistentei, formata din osteni, boieri si curteni, adunati ca sa stea marturie dup ace el n-o mai
fi, Stefan ii pune lui Bogdan mantia de domn si coroana.
Acest moment dramatic este urmarea unor acumulari conflictuale treptate: conflictul politic dintre
boierii complotisti si domn – pe de o parte – si conflictul psihologic concretizat in lupta care se da in sufletul
lui Stefan intre sanatatea sa precara si dorinta de a lasa Moldova in maini sigure.
Dramatismul momentului este sporit de concordanta dintre caracterul dramatic al faptelor evocate, al
sentimentelor domnului si dezlantuirea stihiilor naturii, care ii contrapuncteaza discursul.
In anumite punte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torrential, bubuie tunetele
si – din cand in cand – cate un trasnet formidabil acopera pentru o clipa totul.
Astfel, cand Stefan il incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna.
Fiecare fraza ce exprima hotararea neclintita a voievodului este insotita de tunete si fulgere.
 Acestea se intetesc cand domnul pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se linistesc cand –
istovit – se rostogoleste pe treptele tronului, in bratele doamnei Maria.

ACTUL IV actiunea atinge alte doua momente dramatice, ce intregesc portretul lui Stefan
Il vedem pe Stefan “batran, bolnav si neputincios”, ingrijindu-se de piatra sa funerara, care va
ascunde “ce a mai ramas din desertaciunea omului”
El ii spune pietrarului ca nu-si doreste “un lucru uimitor, ci cumpanit”, modest.
Se intereseaza apoi ce face Ulea, Dragan si Stavar si il indeamna pe Arbore sa vegheze ca acestia sa nu
comploteze impotriva lui Bogdan. Dar primul moment dramatic al acestui act il constituie arderea ranii de la
picior.
Scena scoate in evidenta taria morala a omului-Stefan, care – desi trece torture crancene – si
invinge suferinta fizica sic ere sa nu fie imobiliza:
“Stefan al Moldovei n-are nevoie sa fie legat” – spune el, pentru a nu-si stirbi aureola de supraom.
Spunandu-si rugaciunea, el isi converteste strigatul de durere intr-o relatare de razboi.
In al doilea moment dramatic al ultimului act Stefan implineste cu mana sa judecata, restabilind cu
palosul ordinea pe care a harazit-o tarii pentru timpul cand el nu va mai fi.
Aflat pe patul de suferinta, el aude strigatele complotistilor care indemnau poporul sa-l sprijine pe
Stefanita.
Ignorand rugamintile doamnei si ale doctorilor, desi stie ca orice miscare ii poate fi fatala, voievodul
“se duce ca un vifor” – dupa cum spune doamna Maria – si, cu palosul in mana, intra in sala tronului “ca un
taur indarjit in mijlocul mieilor”.
Ascutisul sabiei sale trece prin Ulea “ca printr-un aluat ce se dospeste”
Cu picaturi calde din sangele boierului pe sabie, Stefan se intoarce si cade mort in bratele doamnei
Maria si ale lui Bogdan, cu numele Moldovei pe buze
Acest moment constituie deznodamantul piesei.
Scena subliniaza intrasigenta domnului fata de sine si fata de cei ce s-au impotrivit vointei lui.
Cele doua momente dramatice ale actului final starnesc sentimentul sublimului.
Spectatorul simte teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata de inepuizabilele resurse ale finite
umane.