ISTORIOGRAFIE

Primul cronicar Grigore Ureche (1595-1647), fiu de boier, studiază la Lvov în Polonia artele liberale: limba
latină, gramatica, poetica, retorica, cunoaştea slava şi greaca.Va duce o politică filo-polonă şi antiotomană. Îi
revine meritul de a fi scris prima carte originală laică: ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”. Pretextul elaborării
letopiseţului este ,,să se afle cap şi începătura moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au înmulţit şi s-au
lăţit”, „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să se asemine fiarilor şi
dobitoacelor celor mute şi fără minte” , ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor ca să le fie de învăţătură”. Când
explică modul de elaborare a letopiseţului precizează că ,,şi carte streină am cercat ca să putem afla adevărul
să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte” „Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche inventariază
evenimentele petrecute de la Primul Descălecat- cucerirea romană, apoi al doilea (întemeierea Moldovei conform
legendei lui Dragoş-Vodă), continuând apoi prezentarea cronologică a evenimentelor de la 1359 până la 1595,
domnia lui Aron Vodă.

Trăsături:

fonetice: foloseşte ,,i”şi ,,ă” în loc de ,,e” exemplu ,,îndărăptăteze”, ,,u” în loc de ,,o”: ,,rumân”, ,,ia” în loc de
,,ie”: ,,iase”, ,,j” în loc de ,,gi”: ,,judeţ”, ,,z” în loc de ,,dz”:,,auzu”.

morfologice: ,,mânule”(mâinile), ,,trebe”(treabă), ,,adevere”(adevăr), ,,curândă vreme”(vreme viitoare). Apare

forma redundantă a pronumelui şi verbului auxiliar (,,l-au şi ospătatu l-au”), apare forma ,,feace”(făcu),
,,feceră”(făcură), apare mai mult ca perfectul perifrastic ,,au fost lăcuind”, apare perfectul compus ,,i-au fost
găsit”, conjunctivul perfect ,,să-l hie aflat”, apar formele: ,,careşi” ,,atunceaşi” ,,undeşi”.

sintaxa: inversarea complementului direct ,,au săgetatu-la”, repetarea complementului direct: ,,i-au prinsu-i”.

vocabular: îmbinarea de cuvinte de origine latină, slavă, turcă, neo-grecească şi a limbii populare române
vorbite.

stilul: cronicarul uzitează procedee ale povestirii orale, cu repetări de fraze, cu expresii din limba vorbită, el
încercând să se debaraseze de şablonul limbajului bisericesc, promovând limbajul popular. Predomină caracterul
lapidar / pe scurt.
Excelează în arta portretului, fiind primul portretist.
Se remarcă portretul realizat lui Ştefan cel Mare: ,,fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat şi degrabă
vărsătoriu de sânge nevinovat. De multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Altmintrelea om întreg la fire şi
neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi că unde nu gândiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, că
unde nu izbândeau alţii, el însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze şi rar războiu de nu-l
biruia…”

În cadrul acestui portret, chiar dacă dominant respectă adevărul istoric, Grigore Ureche dă dovadă de oarecare
subiectivism, bunicul său fiind prieten cu trei boieri care au complotat împotriva lui Ştefan şi cărora acesta le-a
tăiat capul, acest aspect fiind o explicaţie pentru afirmaţia ,,degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Grigore Ureche crede în rolul personalităţii ca factor dominant în istorie: ,,Decii Ştefan Vodă, gătindu-se de mari
lucruri să facă, nu cerca să aşaze ţara, ci de războaie se gătia”. Se remarcă tonul sfătos şi bătrânesc, caracterul
autentic, necontrafăcut și moralizator.

Prima imprimare a letopiseţului are loc abia în 1852, datorită lui Mihai Kogălniceanu.

1
Studiu pe text –
,,Războiul ce au făcut Ştefan Vodă cu Mateiaş, craiu ungurescu la Bae”

,,Mateiaşu, craiul ungurescu, biziundu-să puterii sale şi meşterşugului său cu care pre mulţi din vecinii săi i-au
surupat şi i-au supus, carile de multe ori războaie făcea cu turcii şi cu noroc izbândea, neavându nici o pricină
direaptă asupra lui Ştefan Vodă, ci numai ca să-l supuie, să fie suptu ascultarea lui, ca să-i fie cuvântul deplin, de
care lucru de multe ori se lăuda Mateiaş crai, că câte izbânde le face Ştefan Vodă, cu puterea lui le face şi de
suptu ascultarea lui face izbândă şi vrându de ce să fălia să arate cum ieste adevăratu, au trimis soli ca să i să
închine Ştefan Vodă, ce Ştefan Vodă n-au primitu.
Mai apoi văzându Mateiaşu craiul volnicia lui Ştefan Vodă că nu o poate supune, strângându multă oaste a sa
şi luându ajutoriu şi de la alţii, au purces în anii 1465-1467 şi au tras spre Moldova. Şi zicea că cu cale merge, ca
să ducă la scaun la Moldova pe Pătru Vodă. Şi trecându muntele, au trecut la Trotuş noiembrie 19. De acolo
luându drumul au sosit la Roman, noiembrie 29 şi de acolo s-au odihnitu până a şaptea zi prădând şi jecuind. Iar
în a opta zi, dichemvrie 7, au arsu târgu Romanului şi decii au luat drumul spre Suceava prădând şi arzănd şi se
silia la Scaunul Sucevei. Mai apoi socotind ca să nu rămâie vreun unghiu nepipăit de dânsul, au lăsat drumul
Sucevei, unde-l aştepta Ştefan Vodă şi au sosit la Bae, luni dichemvrie 14 zile. Şi acolea cum nu vrea avea nici o
grijă de nici o parte, lăsându-şi oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde avându Ştefan
Vodă ştire şi prinzându limbă, marţi noaptea dichemvrie 15 au aprinsu târgu asupra lor, cându ei era fără de nici
o grijă. Şi fiindu şi beţi şi negătiţi de război i-au lovitu Ştefan Vodă cu oaste tocmită-n revărsatul zorilor, de multă
moarte şi perire au făcut într-înşii, că ei nefiindu tocmiţi de război, nimica de arme nu s-au apucatu, ci de fugă,
nici urma să ia cari scăpa, că fiind noaptea, nu ştia încotro vor merge, în toate părţile rătăcia de-i vâna ţăranii în
zăvoaie, prin munţi, unde vreo 1200 periţi s-au aflatu. Mai apoi şi însuşi craiul, rănitu de săgeată foarte rău, de
abia au hălăduitu pre poteci, de unde au ieşitu la Ardeal.
Aşa noroceşte Dumnezeu pre cei mândrii şi falnici ca să să arate lucrurile omeneşti câtu sunt de fragede şi
neadevărate, că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa ca nimeni să nu nădăjduiască în puterea sa, ci
întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nici fără cale războiu să facă, cărora li-i Dumnezeu împotrivă.”

SE REMARCĂ:
- contrastul evident între enunţul referitor la Mateiaş şi cel referitor la Ştefan: prima frază este afectată
prezentării cauzelor bătăliei dintre ungurii conduşi de Matei Corvin şi moldovenii conduşi de Ştefan Vodă. În
cadrul acestei prime fraze prevalează lexemele afectate descrierii regelui ungur pentru ca o singură propoziţie să îl
aibă ca subiect pe domnitorul român. Această propoziţie aflată într-un raport adversativ cu prima cade ca o
retezare a discursului, ca o anulare a pretenţiilor nefondate ale regelui ungur, demonstrând astfel nu numai că
Ştefan nu îi poate fi inferior, ci că este cel puţin egal cu el. În acelaşi timp, ultima propoziţie avertizează asupra
faptului că de acum înainte vor fi prezentate acţiuni. Cronicarul are grijă să folosească, pentru a sugera cât mai
clar ideea urmărită, cuvântul cel mai apropiat de sensul cerut: ,, i-au surupat” care are sensul prăbuşirii printr-o
acţiune din interior, de dedesubt, sensul actual fiind de a submina. ,,Meşterşug” este un cuvânt maghiar care are
sensul iniţial de viclenie, chiar dacă din el a rezultat ,,meşteşug”, cuvânt folosit din nou în mod intenţionat pentru
conturarea caracterului regelui Ungariei. Pentru a-l individualiza pe Mateiaş craiu foloseşte pluralul arhaic ,,au”,
tradus de fapt prin singular. Fraza arborescentă, tipică stilului cronicăresc, cu multe subordonări, se explică şi prin
aceea că aici sunt prezentate cauzele bătăliei. Cea de-a doua frază prezintă bătălia, iar repeziciunea şi dinamismul
se realizează pe baza coordonării propoziţiilor principale, majoritatea verbelor fiind la indicativ. Se remarcă grija
cronicarului pentru precizia localizării clare în timp şi spaţiu a diegezei. Dacă în prima frază regele Matei,
deţinând controlul armatei sale, putea să fie statutat ca o individualitate puternică, prin folosirea pluralului arhaic
şi a propoziţiei în care el este în poziţia de subiect fie exprimat, fie subînţeles, în cea de a doua frază, din cauza
faptului că pierde acest control, îşi pierde şi calitatea de subiect al propoziţiei, ca şi cum s-ar fi dispersat în gloata
cuprinsă de panică. În prima frază, de obicei subiectul se află în poziţie iniţială, în timp ce predicatul se află în
poziţie finală, după modelul topicii latineşti. Ultima frază încheie rotund relatarea printr-un enunţ sentenţios cu
caracter moralizator, nu neapărat în scop religios, ci ca o ironie subtilă a cronicarului la adresa înfumurării,
pretenţiilor nefondate și războaielor nedrepte duse de Matei, craiul unguresc şi ca o admiraţie la adresa
personalităţii lui Ştefan.

2
Miron Costin - „Letopiseţul Ţării Moldovei” 1595-1661 - De la Aron Vodă la Dabija Vodă – „Viiața lumii”

Conştient de greşeala iremisibilă comisă de cei trei interpolatori: Misail Călugăru, Simion Dascălul şi Axinte
Uricariul, care au şters anumite fragmente din letopiseţul lui Grigore Ureche, inserând elemente care deturnează
originea latină şi dezavantajează astfel poporul român, Miron Costin se va simţi dator să ataşeze în faţa
letopiseţului o operă independentă ,,De Neamul Moldovenilor”, operă în care încearcă să demonstreze mai
riguros latinitatea poporului şi a limbii române folosind ceea ce se va numi peste ani metoda comparativ istorică:
,,Dacă românii zic <<pâne >>, latinii zic <<panis >>, dacă românii zic <<câne >>, latinii zic <<canis>>”.
Înţelegând că trebuie să reia evenimentele petrecute cu aproape 1500 de ani în urmă, Miron Costin afirmă că
,,mult la cumpănă au stătut sufletul nostru”, pentru că ,,să sparie gândul”, dar „a lăsa iarăşi nescris, ieste
inimii durere”, conchizând că ,,biruit-au gândul să mă apucu de această trudă”. Miron Costin a fost
diplomat, dregător, logofăt, militar de carieră, a participat la asediul Vienei şi va avea şansa de a studia mai mult
decât Grigore Ureche, când va trăi într-un dulce prizoneriat în Polonia, condusă atunci de regele Sobieski. Este
primul care conştientizează importanţa cuvântului scris şi responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume: ,,eu voi
da samă de toate ale mele câte scriu”. Conştientizând contextul social istoric nefast elaborării unei astfel de
opere, afirmă: ,,ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremuri de acum, de nu stăm de scrisori, ci de griji
şi suspinuri” .
Trăsături:

- grafie: ,,zsugrumatu” , ,,răzsipă”, ,,i” în loc de ,,î” exemplu ,,singe”, ,,h” în loc de ,,f” exemplu ,,hirelor”, ,,i” în
loc de „i” exemplu ,,obosîţi”

- morfologie: ,,călii” în loc de ,,căii”, perfectul simplu: ,,dederă” în loc de ,,dădură”, infinitivul lung: ,,de-a
hirea” în loc de ,,de-a fi”

- sintaxă: topica latină cu predicatul la sfârşit: ,,împărat era românilor”

- vocabular: foloseşte elemente de limbă vorbită, dar cu dominantă arhaică: ,,îmbe”, în loc de ,,ambii” , ,,de fire”
în loc de ,,nobil”, ,,uşioare” , ,,dires”. Neologisme: ,,consiliu”, ,,cometă”, ,,comisar”, ,,colonie”, ,,gheneral”,
„ţărămonie”.

- stilul: este influenţat de metodele clasice, foloseşte gradaţia ascendentă şi repetiţiile, inserează foarte multe
proverbe potenţând caracterul moralizator, caracterul sentenţios, se remarcă stilul oral, este primul descriptivist,
descrie invazia lăcustelor, a unei comete, a unui cutremur.

Se evidenţiază în mod special patosul cărturarului umanist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca
factor preponderent în viaţa social-istorică a unui popor, dar şi în viaţa omului: „Puternicul Dumnezeu, cinstite,
iubite cetitorule să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremuri anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri,
pentru care pe lângă alte trebi să aibi vreme şi eu cetitul cărţilor… că nu este alta mai frumoasă şi mai de
folos zăbavă în toata viaţa omului decît cetitul cărţilor”.

Se remarcă: marea tentaţie a amănuntului: soarta războaielor „stă în clipala ochilor”, tentaţia
paremiologică: ,,ce cum dzice muldoveanul: nu sîntu în toate zilele Paştele”, este prima dată când apare punctată
psihologia gloatei în scena linşării lui Batişte Veveli. Obiectivitatea este realizată prin abţinerea de la comentariul
de participare, din dorinţa de a-l convinge pe cititor de sinceritate, sporind senzația de autenticitate și realism.
Miron Costin interferează în anumite relatări referitoare la domnitorii moldoveni, întâmplări cu caracter personal,
petrecute de cele mai multe ori în alt spaţiu, dar în acelaşi timp, după care se reîntoarce la relatarea iniţială,
avertizându-şi cititorul asupra abaterii făcute. De exemplu prezintă în „ZAC 4” aspecte referitoare la domnia lui
Vasile Vodă, în ,, ZAC 5” descrie invazia lăcustelor petrecută în Polonia, când se afla la şcoală la Bar, pentru ca
în ,,ZAC 6” să precizeze în incipit ,,ne întoarcem acmu iar la povestea de unde am părăsât . ”

3
STUDIU PE TEXT - Invazia lăcustelor

Zac. 5,,Cu unu anu nainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanul căzăcescu asupra leşilor, aproape de secere, eram pre
atuncea la şcoală la Baru, în Podolia, pre cale fiindu de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu
nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată,
pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. în loc ni s-au luat soarele de desimea
muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de
om şi mai gios zbura de la pămîntu. Urlet, întunecare, asupra omului sosindu, să rădica oarece mai sus, iară multe
zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea
mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol
ţinea un ceas bun şi dacă trecea aceia stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul şi aşea, stol după stol, cît ţinea de la
aprîndzu, pănă îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol
de stol şi nu să porniia, pănă nu să încăldziia bine soarele spre aprîndzu şi călătoriia pănă îndesară şi pănă la
căderea de rnas. Cădea şi la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai,
ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas,
ca la masul aceii mîniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fostu aceia urgie; den părţile de gios, în sus mergea. Şi
tot atuncea au fostu şi aicea în ţară lăcuste şi după acela anu şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în dzilile a
lui Ştefan-vodă, au fostu lăcuste, însă pre une locuri şi nu ca aceia desime ca în ceia anu, de care s-au scris. Iarna
să găsiia în pămîntu îngropate pre multe locuri”.

Trăsături ale descrierii: se remarcă grija pentru localizarea clară în timp şi spaţiu a acţiunii. Incipitul descrierii
este unul ex-abrupto, caracter realizat prin structura ,,numai ce”. Autenticitatea este conferită şi prin utilizarea
verbelor şi pronumelor de persoana I: ,,vădzum”. Elementul care lămureşte cititorul asupra identităţii acelui
,,nuor” este unul surpriză, iniţial scriitorul vorbind de o ,,negură” apoi de o ,,furtună” pentru ca ulterior să
lămurească cititorul că este un ,,nuor de lăcuste”. Evită folosirea unor figuri de stil care ar fi îngreunat
comunicarea, el preferând pentru a sugera mulţimea lăcustelor să prezinte dinamic şi să facă apel la comparaţii.
Are grijă să simultaneizeze elementele temporale cu cele spaţiale în derularea acestor ,,stoluri de lăcuste”, astfel,
dacă în incipit localizează clar spaţial şi temporal evenimentul, cronicarul îşi încheie rotund descrierea, un acelaşi
tip de localizare fiind prezentă şi în final, pregătind în acelaşi timp cititorul pentru evenimentele pe care urmează
să le povestească ,,aicia în ţară”. Limbajul est impregnat de elemente lexicale specifice stilului cronicăresc, de
exemplu arhaisme lexicale: ,,poiadă”, ,,hatmanul”, ,,leşilor”. Toată această descriere este precedată de o menţiune
a cronicarului, menţiune care demonstrează respectul profund al acestuia atât pentru cititor, cât şi pentru operă.
Astfel, dându-şi seama că anumite evenimente nu le-a inserat strict cronologic, ci le-a povestit în momentul
amintirii lor, adresează cititorului o rugăminte: „mă vei ierta iubite cetitorule că nu ţ-am scris aceste semne la
locul lor”. Încearcă să-i explice acestuia această neputinţă a lui sfătuindu-l să se intereseze pentru a se lămuri
asupra vremurilor în care a trăit el: ,,crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi, întreabă pe ce
vremi am scris şi cum am scris”. Cronicarul mai precizează faptul că el ar fi trecut aceste evenimente în ordine
cronologică, dar o dată că depăşise în scris această perioadă, apoi surse de inspiraţie nu a avut şi nici tipar nu avea
la îndemână: ,,aş hi lipit aceste semne la rândul său, ce amu era trecut rândul la izvorul cel curat şi scriitor
cari izvodescu, puţini se află, iar tipar nu-i”. Cronicarul îşi încheie această mărturisire explicând de ce
realizează aceste digresiuni, mai cu samă încredinţându-şi cititorul ca el a fost martor la respectivul eveniment
,,deci acia de aceste semne îţi dau de ştire şi ales povestea lăcustelor, care cu ochii cumu venea am prăvit”. În
finalul descrierii în ,,ZAC 6” îl avertizează pe cititor că se va întoarce la povestirea întreruptă anterior pentru a
face aceasta digresiune în care să prezinte invazia lăcustelor ,,ne întoarcem acum iară la povestea de unde am
părăsât”.

Tehnici specifice descrierii:

- derulare cinematografică cu efecte de travelling :
a) din depărtare spre apropiere ,,vădzum despre amiadzăzi un nor”....
b) de sus în jos ,,cele ce zbura mai sus ca de trei sau patru suliţe”.....
- derulare cinematografică cu imagini „in raccourci”, adică în zig-zag ,,nice cădea stol peste stol, ci trecea
stol de stol”
- derulare cinematografică cu imagini în „groplanuri”, adică stop cadru
- derulare cinematografică cu imagini ,,au relanti”, adică filmate cu încetinitorul. 4
Ion Neculce - ,, Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă la Mavrocordat 1661-1741

A fost fiu de vistiernic. La curtea lui Constantin Cantemir va fi mare spătar şi caimacam, iar Dimitrie
Cantemir îl va face hatman. După bătălia de la Slănileşti va fi forţat să se exileze împreună cu Ţarul Petru şi când
va reveni în ţară se va stabili la Prigoreni. Este străunchiul lui Ienăchiţă Văcărescu. Datorită faptului că trebuie să
continue Letopiseţul de unde l-a lăsat Miron Costin şi nu îşi permite să vorbească în cronică despre domnitorii
prezentaţi anterior, va ataşa în faţa Letopiseţului 42 de legende care se vor concretiza într-un fel de
addenda/adăugire sub numele de ,,O samă de cuvinte”. Despre acestea, el însuşi precizează că ,,sunt auzite din
om în om, cine le va crede bine va hi, iar cine nu le va crede iar bine va hi, fiecare va face după cum îi va hi
voia”. Şi datorită acestei aserţiuni se evidenţiază faptul ca Ion Neculce este primul povestitor, primul care
conştientizează raportul dintre cititor-autor, dintre narator şi naratar.
Trăsăturile definitorii ale scrierii sale sunt: concizia epică, simplitatea, spontaneitatea orală, zgârcenia
informaţiilor suplimentare, lipsa de opinie, naratorul colportor: caracterul de colportaj indus de precizări ca
„dzic”, „precum dzic unii”, „aşa vorbăscu oamenii”, obiectivitatea, integrarea amănuntului semnificativ
anecdotic, adică a amănuntului picant.
Fonetică: ,,i” în loc de,,e”: ,,bini”, ,,e” în loc de ,,ia”: ,,abie” , ,,tăiet”, ,,e” în loc de ,,ea”: ,,ace”, „ă” în loc
de,,e”: ,,iubăscu”, ,,î” în loc de ,,u”: ,,îmbla”, ,,e” în loc de,,i”: ,,căce”.
Morfologie: apar forme ca ,,barbeli” , ,,averili”, apare pluralul în ,,ş” şi ,,ţ” exemplu ,,cetăţ”, dativul în ,,îi” :
,,căsâi”, plural în ,,uri” şi ,,ie” exemplu ,,obrazuri”, apar construcţii în acuzativ fără prepoziţia ,,pe”: ,,au ţinut el
fata lui Iliaş Vodă”, dativul posesiv ,,asupră-le”, forma de imperfect ,,au fost având”, forma de perfect compus ,,s-
au apucatu”, forma de mai mult ca perfectul ,,au fost căzuţi”, forma de perfect simplu ,,fece”, ,,dede”, forma de
viitor arhaic ,,ar vre hi”, forma de infinitiv lung „să-l mâncare”, adverb cu ,,şi” exemplu ,,atunceaşi”
Sintaxă: predomină juxtapunerea, temporalele sunt introduse prin ,,cât” şi ,,cum”, cauzalele sunt introduse
prin ,,căci” şi ,,că”, finalele sunt introduse prin ,,de”, condiţionala introdusă prin ,,să”, consecutiva introdusă
prin ,,cât”, foloseşte ,,nice” în loc de ,,nu”, apare apoziţia.
Vocabular: apar forme moştenite ,,Dumnedzău” , ,,aşedzat”, arhaisme populare: ,,giudecătorul” , ,, agiunsu”,
folosește limbajul regional, popular, neologisme, cuvinte cu sufixul ,,-ime” , ,,-ătură” , ,,-easă”.
Stil: exprimare orală, dialog, repetiţii, maxime, proverbe, apar multe epitete, comparaţii şi metafore. Este primul
care încearcă să-şi supravegheze stilul, conştientizând că trebuie să scrie mai îngrijit decât se vorbeşte. Prezintă
faptele ca şi când ar fi participat la evenimente, lucru de altfel, de cele mai multe ori adevărat. Îşi declară din start
obiectivitatea: ,,să nu gândiţi că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce precum s-au întâmplat în
adevăr s-au scris”. Se remarcă: amănuntul relevant, picant, pitoresc, tonul de bârfă antifanariot, observaţia
psihologică, tonul moralizator ţărănesc, oscilând între gravitate şi detaliu frivol, prelungit de sugestia unor teatrale
ridicări de mâini la cer. Este un critic al răului social. Fenomenele astronomice sunt considerate semne divine. La
fel ca Miron Costin intercalează în relatarea de bază evenimentele la care a fost martor, petrecute în alt spaţiu
pentru ca apoi să revină la relatarea iniţială. Și din opera sa se degajă un puternic patriotism .

Cronicile - izvor de inspiraţie pentru literatura cultă

LETOPISEŢUL LUI GRIGORE URECHE: Negruzzi: ,,Alexandru Lăpuşneanul”, ,,Sobieski şi românii”, Vasile
Alecsandri: ,,Dumbrava roşie , ,,Despot Vodă”, B.P.Hasdeu: ,, Răzvan şi Vidra”, Mihail Sadoveanu: ,,Fraţii
Jderi”, B.Ş.Delavrancea: ,,Apus de soare” , ,,Ştefan cel Mare”

LETOPISEŢUL LUI MIRON COSTIN: M. Sadoveanu:,,Neamul Şoimăreştilor”, ,,Zodia Cancerului sau Vremea
Ducăi Vodă”

LETOPISEŢUL LUI ION NECULCE: Dimitrie Bolintineanu ,,Legende istorice”, G. Coşbuc ,,Balade istorice”,
C. Negruzzi ,,Aprodul Purice”

Cronicarii munteni: Radu Greceanu şi Radu Popescu, devin surse de inspiraţie pentru Alexandru Odobescu
,,Mihnea Vodă cel Rău” şi Alexandru Davila drama ,,Vlaicu Vodă”.

Până în anul 1941, anul în care apare ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, cronicarii nu au fost
consideraţi scriitori. G.Călinescu este cel care îi statutează astfel, în mod argumentat şi definitiv. 5
DIMITRIE CANTEMIR n.1673 la Silişteni d.1723
Tatăl lui, Constantin Cantemir îl trimite la Istanbul, unde va sta drept gaj şi va învăţa la Academia Patriarhiei
Ortodoxe cu Ieremia Cacavelas, greaca, latina, slavona şi unde intră în contact cu literaturile clasice şi filozofia
neoaristotelică. Învaţă turca, araba, persana. În 1710 este pus domn, iar după trei săptămâni pleacă din nou la
Constantinopol. Prima lucrare este „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul trupului cu
sufletul”. Alte lucrări: „Imaginea ştiinţei sacre”, „Descrierea Moldovei”- la cererea academiei din Berlin,
„Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor”, „Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”- la cererea
academiei, „Istoria ieroglifică”.....După bătălia de la Stănileşti, unde turcii înving armatele ruso-române, se
retrage în Rusia, fiind un apropiat al lui Petru cel Mare. Este ales membru al Academiei din Berlin. Este
comparat cu Lorenzo de Medici, Leibnitz, Voltaire.

„ISTORIA IEROGLIFICĂ”- primul roman alegoric

Subiectul romanului începe cu adunarea elecorală pentru desemnarea domnitorului din Moldova, Constantin
Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, vrând să aşeze în scaun pe Mihail Racoviţă, sprijinit de turci. Această
susţinere politică este însă în defavoarea fraţilor Cantemir, a lui Antioh şi Dimitrie, care ar fi trebuit să urmeze în
mod legal la tronul Moldovei ca descendenţi ai tatălui lor. Autorul prezintă acest conflict printr-o alegorie critică,
imaginând Moldova ca Împărăţia Animalelor, monarhia Leului, iar Ţara Româneacă sub forma Împărăţiei
Păsărilor, monarhia Vulturului.. Ţara animalelor rămâne fără epitrop prin înlăturarea Vidrei - Constantin Duca şi
divanul împărătesc se adună la sfat pentru a alege altul. La această adunare vin să participe şi păsările din
vecinătate, al căror epitrop puternic este Corbul- Constantin Brâncoveanu, care doreşte la scaunul împărătesc pe
Struţocămila – Mihai Racoviţă, un personaj ridicol, ilogic şi himeric, deoarece el nu există în realitate. Cu
ajutorul Împărăţiei Peştilor, Imperiul Otoman, Corbul reuşeşte să instaleze pe tronul Ţării Patrupedelor pe
Struţocămilă şi îl arestează pe Inorog-Dimitrie Cantemir. Deşi se ascunsese în natura ocrotitoare, Inorogul este
urmărit de păsări periculoase şi trădat de Hameleon- Scarlat Ruset, iar jelania acestuia în ocnă este o autentică
proză poetică incluzând şi un blestem cutremurător. Cu sufletul îndurerat, părăsit de toţi, chiar şi de propriul frate
care se dovedeşte avar şi nu vrea să-i plătească răscumpărarea, Inorogul invocă natura într-un blestem cu tentă
populară, foarte impresionant: „ Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietre, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au
făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară. Lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinile, cernească-se,
pălească, vestedzeacă-să, nu înflorească, nu înverdzească, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jele, pre
stăpânul lor negrele suspinând, tângiund nenîncetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi limpezi izvoară, a
izvori vă părăsiţi şi-n amar vă primeniţi!”
Şoimul îl ajută pe Inorog să fie eliberat şi Struţocămila se dovedeşte a fi un domnitor nepotrivit. Ca urmare a
instabilităţii politice din Împărăţia Peştilor, unde toţi se subordonează zeiţei Pleonexia-lăcomia, cei doi fraţi
Cantemir reuşesc să ajungă la o înţelegere cu Corbul care acceptă ocuparea tronului de către Antioh Cantemir,
precum şi plata unor despăgubiri oferite Inorogului, pentru toate suferinţele morale şi fizice îndurate.