VI.

CRONICARII ROMÂNI

GRIGORE URECHE
A fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat.
Grigore, născut pe la 1590 sau 1595, a fost primul fiu al lui Nestor Ureche,
boier instruit deținând funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-
lea.
Nestor Ureche, tatăl cărturarului, era un mare boier moldovean, care pe
parcursul vietii sale a ocupat in repetate rânduri înalte dregătorii în Sfatul
Domnesc al Țării Moldovei, acumulând de-a lungul anilor moșii întinse. La
începutul anilor ‘90 ai secolului XVI, în anumite împrejurări politice
nefavorabile, Nestor Ureche, împreună cu familia sa a fost nevoit să se
refugieze în Polonia sau cum era numită pe atunci Țara Leșească.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Școala Frăției Ortodoxe, unde a
studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica.
Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt (membru al
Sfatului Domnesc), apoi spătar (boierului care purta la ceremonii sabia și
buzdganul domnului, iar pe câmpul de luptă era unul dintre comandanții
armatei).
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai
acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns
mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost
înmormântat într-o criptă de la Mănăstirea Bistrița din Moldova.

OPERA

LETOPISEȚ UL Ț Ă RII MOLDOVEI (titlul original: Letopisețul țărâi

Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea
scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că
Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Grigore Ureche ne-a lăsat
moştenire cronica originală în limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Această
cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În
primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba
română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre
deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore
Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea
rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se
făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii
boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei

a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor
istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se

înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se
petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea
fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o
acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului,
Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut
foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al
XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști,
ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje.
Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se
păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche.
Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.
Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à
doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv
evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un
„scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără
controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat
eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca
lui Ștefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverență
ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia.
Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă
influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne
iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența
romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele
românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne,
ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al
nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu,
toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte:
femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a
moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.
A întâmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în
limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea
orală românească.
 Desi la tronul Moldovei se succed multi domnitori,cronicarul insista,prin
extensie narativa, numai asupra catorva,si in special asupra figurii dominante a lui
Stefan cel Mare,fata de care is manifesta uimirea. Pe multi dintre domnitori, in
special pe cei din perioada intemeierii,si din lipsa de documente, îi menționează în
stil pomelnic, imitând începuturile generațiilor biblice.
Domnia lui Alexandru cel Bun este tratata in mod concis,dându-se numai
cateva amănunte asupra evenimentului aducerii moaștelor lui loan cel Nou la
Suceava. Cinci capitole sunt închinate lui Stefan și lias, fin lui Alexandru cel Bun.
Domnia lui Ștefan cel Mare ocupa cel mai mare spatiu,personajul find comparabil cu
un Ahile in viziune renascentistă. Evenimetele din timpul sau au deopotriva
reprezentare umana si divină: victoria de la Podul Inalt din 1475 este una a
Dommului si a oamenilor,iar bătălia de la Codrii Cozminului din 1497 este străjuită de
harul divin. Din spațial istoric,lui Stefan-Voda cronicarul ii extrage un portret
memorabil, cunoscut ca unul dintre primele portrete literare din istoria literaturii
romane.
Stilul cronicii este concis, sobru, cu elemente descriptive si portretistice.
Cronica lui Grigore Ureche a constituit un important izvor de inspiratie pentru
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Barbu Stefanescu, Delavrancea si Mihail
Sadoveanu.

APRECIERI CRITICE

Ion Rotaru
„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul
(Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor,
spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că
numai împrejurarea că a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care
nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a
contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp
din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip
subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este
scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se
înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în
vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să
ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească
volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”
MIRON COSTIN (1633-1691)
Miron Costin s-a nascut pe 30 martie 1633, in Moldova si a fost un boier,
diplomat, dregator si important cronicar moldovean.
Tatal lui era hatmanul Ion (Iancu) Costin ce se presupune ca a venit din
Muntenia iar mama era Safta Scoartes, nepoata a domnitorului Barnovschi.
Poarta numele domnitorului Miron Barnovschi-Movila, omorat de turci la
Constantinopol.

Politica filo-polona a tatalui ii aduce inca din copilarie indigenatul si titlul

de nobil polon. Isi face studiile la colegiul iezuit din Bar. Demonstrarea in
operele sale a originii romane se datoreaza, in mare parte, si cunostintelor
istorice si lingvistice dobandite aici.
Între anii 1675-1683, întors in tara, devine mare dregator si diplomat,
aspirand chiar sa influienteze viata politica a Moldovei din acel timp. În
perioada 1672-1674 traduce “Istoria Ardealului”  dupa Toppeltin. Tot in
aceasta perioada dateaza, probabil, poemul "Viiata lumii".
În 1673 debuteaza cu versuri despre descalecatul intaii al Moldovei,
tiparite in "Psaltirea in versuri" a lui Dosoftei. In anul 1675 termina vestita sa
cronica  "Letopisetul Tarii Moldovei, de la Aron Vodă încoace". Între anii 1675-
1683 detine rangul de mare logofat in Moldova.
În 1677 scrie in limba polona "Cronica Tarilor Moldovei si
Munteniei" (Cronica polona). Dupa asediul Vienei, Duca Voda si boierii
moldovei, care se afiseaza alaturi de turci, sunt dusi prizonieri in Polonia.
Costin este gazduit in castelul de vanatoare al lui Sobieski, unde redacteaza
istoria in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca (Poema polona)
care, prin talentul de versificator al lui Miron Costin, merita un loc in istoria
literaturii polone.
În 1685 Constantin Cantemir, noul domn, il recheamă in țară, iar
într 1686-1691 întors in tara, scrie "De neamul moldovenilor".
Intre timp, în octombrie sau decembrie 1691, conflictul inevitabil  dintre
domn, care incheiase un tratat partizan al cauzei polone, se adanceste, ducand
la decapitarea marelui carturar. 
Cronicarul umanist si patriot, Miron Costin a demonstrat cu argumente
de bun simt, dar si stiintifice, unitatea si originea romana a poporului nostru.
Mai mult decat Grigore Ureche, el este primul nostru scriitor autentic, atat prin
intentionalitate – "Viiata lumii" fiind o incercare beletristica de a se exprima in
versuri – cat mai ales prin rezultate – "Letopisetul Tarii Moldovei" si buna parte
din "De neamul moldovenilor" continand excelente pagini de proza. Moralist si
bun psiholog, Costin ramane un model de constiinta scriitoriceasca, prin
increderea fara margini in cuvantul scris, prin responsabilitatea pe care o simte
fata de cititor si de postertate. "Letopisetul Tarii Moldovei" este principala
opera care ii fixeaza autorului un loc trainic in istoria literara.

OPERA

 VIIAȚA LUMII: Poema in versuri, scrisa inainte de 1673 de cronicarul Miron

Costin; pastrata multa vreme in manuscris, raspandita in numeroase copii,
publicata intaia oara de B. P. Hasdeu in revista "Satyrul", in anul 1866.

C. Erbiceanu o republica dupa douazeci de ani in "Revista teologica"; in volum a

aparut pentru prima data, impreuna cu alte lucrari ale cronicarului moldovean,
sub ingrijirea lui V. A. Urechia (Miron Costin, Opere complete II, Bucuresti, 1888).

Redactarea poemei Viiata lumii, candva intre anii 1671 si 1673, are la baza un
dublu impuls: pe de o parte, Miron Costin se simte indemnat sa dea forma
literara, scrisa, meditatiilor sale asupra vietii si melancoliei produse de
contemplarea fragilitatii si vremelniciei lucrurilor omenesti, una dintre
problemele cele mai acute ale moralei, filosofiei si artei tuturor timpui ilor si
tuturor popoarelor.

El se incadreaza astfel unei traditii poetice europene si romanesti si isi afirma

apartenenta la familia poetilor ganditori si lirici, care traiesc intr-un mod profund
personal marile probleme ale umanitatii. Pe de alta parte, poemul are si un scop,
i-am zice, tehnic si demonstrativ. Autorul insusi marturiseste in predoslovie ca a
scris "mai mult ca sa vaza ca poale si in limba noastra a fi acest leliu de scrisoare
ce se chiama stihuri".

Spre deosebire de ceea ce se va intampla mai tarziu cu carturarii de la inceputul

perioadei moderne care, probabil si datorita schimbarilor fundamentale in
telurile si mijloacele literaturii, simt cu deosebita acuitate ceea ce Budai Dcleanu
numea "neajungerca limbii", Miron Costin e, dimpotriva, foarte increzator in
posibilitatile de expresie ale instrumentului lingvistic pe care-l avea la indemana.
Ceea ce, dupa parerea lui, ii impiedica pe romani sa aiba o cultura suficient de
ampla si de variata este nu inertia limbii, ci nestatornicia vremurilor si, datorita
acesteia, putina inclinare catre studiu a oamenilor; caci, cum singur se exprima in
alta parte, pentru lucrurile carturaresti "gand slobod si Iara valuri trebuieste".

Autorul moldovean cunoaste teoretic si aplica in practica si cateva dintre

principalele determinante formale ale versificatiei. Stihul, zice el, este o vorbire
"legata in silave cu numar", este caracterizat deci prin masura; o potrivire
obligatorie intre sfarsiturile a doua stihuri care trebuie "sa tocmeasca intr-un
chip, pe o slova sa sa citeasca", adica rima, face parte dintre trasaturile lor
necesare; in sfarsit, semnaleaza eliziunea (desigur, tara sa o numeasca astfel), ca
unul dintre procedeele principale de a asigura masura si de a realiza armonia
fonica a versului. Ca si contemporanul sau Dosoftei, Miron Costin nu cunoaste
inca ritmul, adica tocmai determinarea cea mai caracteristica a versului, si,
bineinteles, nu identifica versul cu poezia, vorbirea "legata" fiind dupa el
utilizabila in aproape orice imprejurare, in conformitate cu intentiile autorului.
Cum suntem intr-o perioada in care, in toata literatura europeana, abunda
poemul didactic pe cele mai diferite teme, lucrul nu este de mirare. Autorul
roman nici nu are, de altfel, posibilitatea de a separa poeticul de ansamblul
celorlalte forme ale constiintei sociale; graitor este faptul ca in aceeasi
predoslovie el insira pe Homer si pe Vcrgiliu printre istorici, ceea ce
demonstreaza in mod indubitabil ca nu putea deosebi in esenta specificitatea
mesajului literar.

Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde

este părăsit de Ureche – vornicul - continuă cronica lui Ureche din 1594
până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. La elaborarea Letopisețului, Miron
Costin s-a folosit pe larg de o serie de lucrări ale istoricilor transilvăneni și
polonezi: Laurențiu Toppeltin, „Despre originea și căderea transilvănenilor”,
episcopul de Przemysl Paul Piasecki, autorul cronicii Chronika gestorum in Europa
singularium, precum și scriitorii poloni Gvagnin-Paszkowski, Otwinowski și
Twardowski (cf. N. Iorga, op. cit. p. 320). Opera are în ultima parte un caracter
memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri
grele. Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise. N. Manolescu, în Istoria
critică à literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a. caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice
din punct de vedere economic, politic și social;
b. folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații fermecătoare și
de replici extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier,
exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în
Iași logofătul.”;
c. aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și
stratagemele diplomatice, anticipîndu-l pe Neculce prin portretele
precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un
călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu
ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;
d. stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după
model latin.
De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare
neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de M.
Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face
cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile lucrării:
a) afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării
Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați
sîntu”;
b) conștientizarea valorii documentului scris, care rămîne mărturie peste veacuri:
„Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea…”.
Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile sale”;
c) dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul
(„om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul, care afirmaseră că
moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia;
d) refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat, completînd astfel cronica lui
Ureche;
e) elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în
toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”.

Opera propriu-zisă este alcătuită din șapte capitole:

1. Prezentarea geografică și etnografică à Italiei;

2. Formarea Imperiului Roman;
3. Înfățișarea Daciei;
4. Cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian;
5. Mărturii arheologice despre originea poporului român;
6. Mărturii filologice și etnografice;
7. Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei și întemeierea
Moldovei.

POSTERITATEA LUI MIRON COSTIN

Erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor,
Costin a trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă
istorică, documentară, cât și din punct de vedere literar.
Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva
asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa,
experiența luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului
devotat pământului strămoșesc și ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura
română.