Grigore Ureche

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții
politice importante la sfârșitul secolului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta
Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. A avut ca frate pe
Nicolae Ureche spătarul.

Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala
Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și
poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar. În vremea
domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul
1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.

A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de
la mănăstirea Bistrița din Moldova.

Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara
și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost
scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza
informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim
Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem
de gândire politică.E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și
creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul
istoriografiei în limba română.

Ajuns la maturitate, Grigore Ureche a devenit o personalitate cu o rară cultură umanitară, cu un

vast orizont cărturăresc pentru timpul său, cunoscînd în afară de limba maternă, limbile latină,
poloneză, slavă veche. După mai mulţi ani de studii şi şedere în Polonia, tînărul Grigore Ureche
se întoarce în patrie către 1617, unde se află mai mulţi ani în umbră. Abia în 1627 Grigore
Ureche devine al treilea logofăt, pomenindu-se astfel în anturajul apropiat al domnilor Moldovei.
Ajunge apoi în cele mai înalte dregătorii de stat, între care şi în cea de mare vornic al Ţării de
Jos pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu începere din 1643), funcţie pe care o deţine pînă la
sfîrşitul vieţii.

1631 – Grigore Ureche devine spătar sub domnia lui Alexandru Iliaș, împotriva căruia va
complota mai târziu, cum consemnează Miron Costin. Scapă de decapitare, punând la cale cu
Vasile Lupu răscoala prin care Iliaș a fost alungat, iar Batiște Veveli, stefnicul, dat mulțimii care
l-a sfâșiat.

Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne
moldoveneşti, ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre
izvoarele interne, cel mai important după cum reiese din cronică este "Letopiseţul
Moldovenesc", o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi au fost în mod critic folosite
mai ales operele istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer şi M. Miehovski,
diverse lucrări cu caracter informativ şi enciclopedic, care aveau circulaţie pe acele timpuri în
aria de cultură poloneză, în care pătrunseră masiv şi cartea vest-europeană. De rînd cu
izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său,
ale boierilor bătrîni din anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informaţii în mod
critic, cerîndu-le şi trecîndu-le prin raţiunea şi inima sa. Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă
adevărul istoric şi să-l aştearnă pe hîrtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă.

În Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise evenimentele mai principale din istoria Moldovei, pe
parcursul a circa două secole şi jumătate. Autorul îţi începe cronica cu o "Predislovie...", în care
arată importanţa cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca domeniu de cunoaştere (ştiinţă),
despre originea romanică (latină) a poporului român şi a limbii sale, despre unitatea şi rădăcinile
comune ale tuturor românilor.

G.Călinescu - „Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează,
fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu
sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât
să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile
Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența
vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În
ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a
sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă,
cuminte și plină de ascunzișuri ironice..’’

Nicolae Manolescu -„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și

copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că
stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel
amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire
prudentă a izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de
moralitate preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau,
din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de
observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de inocență
populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”