Grigore Ureche

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând
funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la
Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. A avut ca
frate pe Nicolae Ureche spătarul.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lemberg, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a
studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a
participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
Ajuns la maturitate, Grigore Ureche a devenit o personalitate cu o rara cultura umanitara,
cu un vast orizont carturaresc pentru timpul sau, cunoscand in afara de limba materna, limbile
latina, poloneza, slava veche. Dupa mai multi ani de studii si sedere in Polonia, tanarul Grigore
Ureche se intoarce in patrie catre 1617, unde se afla mai multi ani in umbra. Abia in 1627
Grigore Ureche devine al treilea logofat, pomenindu-se astfel in anturajul apropiat al domnilor
Moldovei. Ajunge apoi in cele mai inalte dregatorii de stat, intre care si in cea de mare vornic al
Tarii de Jos pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu incepere din 1643), functie pe care o detine
pana la sfarsitul vietii.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare
spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de
Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o
criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.
Versiunea originală scrierii lui Grigore Ureche si anume a Letopisetului Tarii Moldovei,
a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor
ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui
Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor
unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi
se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima
publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.
Opera marelui cronicar prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la
à doua domnie à lui Aron-Vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și
întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce
de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de
pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru
neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a
promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu
Polonia.
Letopisetul, carte a responsabilitatii autorului fata de neam. Responsabilitatea scriitorului
fata de opera si cititorii sai este consemnata cu sinceritate: "ce eu, cum am aflat, asa am aratat."
Letopisetul ilustreaza stradania autorului de a verifica autenticitatea informatiilor prin
compararea critica a mai multor surse straine si romanesti, scrise si orale. Cronicarul este
preocupat sa prezinte teoriile cu privire la existenta straveche a romanilor in Dacia, originea
romana si latina a poporului si a limbii, numele vechii regiuni ocupate de daci (Schitia, Flachia).
Unitatea celor trei Tari Romanesti ii pare un adevar de necontestat, deoarece "au fost tot un loc si
o tara," iar "limba noastra den multe limbi iaste adunata si ni-i amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de pinprejur; macar ca de la Ram ne tragem si cu a lor cuvinte ni-s amestecate."
Grigore Ureche considera ca etape fundamentale ale istoriei stravechi si medievale ale
tarii sale: cucerirea si colonizarea romana, navalirile barbare (ii nominalizeaza pe goti), legenda
intemeierii statului feudal moldovenesc (coborarea pastorilor lui Dragos din Maramures).
Ardealul, tara de peste munte, ii pare a fi mijlocul romanimii, cu locuitori de confesiuni
religioase diverse, cu toate ca "mai multu-i latita tara de romani, decat de unguri". Cronicarul se
simte obligat sa afirme ca romanii, "cati se afla locuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la
Maramures, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Ram se trag".
Povestea domniei lui Stefan cel Mare. Letopisetul lui G. Ureche relateaza domnia
autoritara a lui Stefan cel Mare, care vreme de 47 de ani s-a remarcat printr-o intensa activitate
militara, diplomatica si religioasa. Autorul evoca ridicarea lui Stefan in scaunul Moldovei si
ceremonia de investire derulata pe campul de la Direptate drept adevarate dovezi ale democratiei
politice, deoarece el ieste cu voie tuturor, boieri, curte marunta, calugari, sa le fie domn.
Domnului proaspat investit participantii ii ureaza cu sinceritate: "In multi ani de la Dumnezeu sa
domnesti!" Letopisetul ilustreaza implicarea lui Stefan in politica Ardealului si a Tarii
Romanesti, relatiile militare si diplomatice speciale cu regele Ungariei, Matias Corvinul, si cu
domnitorii Tarii Romanesti. Casatoriile oficiale ale lui Stefan si cele ale fiicei sale sunt
prezentate drept aliante politice si militare necesare cu vecinii din rasarit, de la sud de Dunare,
sau cu Muntenia. Sunt evocate bataliile numeroase ale marelui domn, victoriile si poticalele
Dusmanii lui Stefan erau, in opinia cronicarului, si ai Tarii Moldovei: fie straini precum turcii,
tatarii, polonezii, fie fratii de sange, domnitorii Munteniei si principii Transilvaniei. Tabloul
pedepsirii celor trei boieri tradatori, Isaiia vornicul, Negrila paharnicul, Alexe stolnicul, de la
finalul domniei, are semnificatia unei justitii divine, Domnul implinind nu numai vointa sa, ci si
pe cea a tarii sale. Curajul, darzenia si neinfricarea lui Stefan sunt dovedite pana si de felul cum
infrunta catastrofele naturale. Spre exemplu, cu ocazia cutremurului din 29 august 1472 el a
dovedit stapanire de sine, curaj, solidaritate cu ostirea si cu familia sa.
Moartea lui Stefan din 2 iulie 1504 ii ofera lui Grigore Ureche ocazia sa realizeze un
portret memorabil. Cronicarul evidentia in portretul lui Stefan cel Mare aptitudinile de erou
militar si de cavaler medieval. Istoricii au recunoscut in acest portret si influente din Plutarh,
anume portretul lui Hannibal aflat la portile Romei.
 Cronicarul Grigore Ureche a întâmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un
model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă
cu cea orală românească.
N. Manolescu, ,, În Istoria critică a literaturii române’’ desprinde următoarele trăsături ale
operei:
a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”; b) țel
patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple și vede necesitatea ca
românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare; c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie
să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”; d) arta
portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i subordonează faptele. Iliaș-
vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”.
Ștefan cel Mare este impulsiv, dar vitez.

Pentru a scrie letopisetul sau, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne
moldovenesti, ci si straine, in special cele ale istoricilor polonezi si transilvaneni. Dintre
izvoarele interne, cel mai important dupa cum reiese din cronica este “Letopisetul
Moldovenesc”, o sursa narativa complexa. Dintre autorii polonezi au fost in mod critic folosite
mai ales operele istoricilor M. Bielski si ale fiului sau I. Bielski, ale lui M. Kromer si M.
Miehovski, diverse lucrari cu caracter informativ si enciclopedic, care aveau circulatie pe acele
timpuri in aria de cultura poloneza, in care patrunsera masiv si cartea vest-europeana. De rand cu
izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg si traditia populara orala, amintirile tatalui sau,
ale boierilor batrani din anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informatii in mod
critic, cerandu-le si trecandu-le prin ratiunea si inima sa. Carturarul a stiut sa aleaga cu grija
adevarul istoric si sa-l astearna pe hartie intr-o limba frumoasa si inteleasa.

Aprecieri critice :

George Călinescu
„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă
izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub
care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să
prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile
Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența
vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În
ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a
sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă,
cuminte și plină de ascunzișuri ironice...
Ion Rotaru
„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul
(Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-
aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că
a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină
să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a
povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au
evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu
este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe
Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau
alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii
căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”
Elvira Sorohan
„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe
axa timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va
institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim
cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei, primul
nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se
recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale istorice, iar pe
de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”
Nicolae Manolescu
„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat
după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise
emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de
noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a
izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească.
Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist
medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocității
și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de inocență populară a stilului, o operă clasică a
prozei istorice. ‘’
Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul
bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.
Rolul lui Grigore Ureche în evoluția culturală a Moldovei medievale este uriaș. Istoria și
istoriografia, axiologia moralizatoare, stilul literar nemaiîntâlnit pe aceste meleaguri - toate îl
transformă într-un munte de cultură, erudiție și cunoștințe enciclopedice pentru vremurile sale.
 A murit marele om de cultură, care și-a pus temeinic amprenta pe cultura noastră
medievală, în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă
de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

Bibliografie:
https://www.lecturadigitala.ro/ro/articole/biografii/138-grigore-ureche
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Ureche
https://www.autorii.com/scriitori/grigore-ureche/
https://www.autorii.com/scriitori/grigore-ureche/#google_vignette
https://infoazi.ro/a-decedat-grigore-ureche-cronicar-moldovean/
https://www.qreferat.com/referate/romana/Grigore-Ureche627.php