ARTA

PORTRETULUI
ŞI A NARAŢIUNII
LA CRONICARII
MOLDOVENI
 Cuprinsul

I. Cadrul social-politic şi cultural specific Moldovei secolului al VII-lea şi

primei jumătăţi a secolului al VIII-lea.

II. Istoriografia în Moldova

III. Oameni şi fapte oglindite în „LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI” de

Grigore Ureche

IV. Miron Costin –pictor de caractere

V. Ion Neculce-artist al portretului

VI. Concluzii
I. Cadrul social-politic şi cultural specific Moldovei secolului al VII-lea şi primei jumătăţi
a secolului al VIII-lea.

Cu toate eforturile depuse de Mihai Viteazul de a uni cele trei Ţări Române, realizând astfel un
stat unitar, condus de un singer domnitor, acest vis a rămas însă neîmplinit pentru încă multă vreme.

De la acea încercare eşuată, petrecută la sfârşitul secolului al XVI –lea (1600), şi până la
instaurarea domniilor fanarioate în Moldova şi Ţara Românească şi a dominaţiei habsburgice în
Transilvania, în secolul al XVIII-lea , istoria Ţărilor Române include o perioadă cunoscută sub
denumirea de epoca regimului nobilar. Marea boierime , formată dintr-un număr restrâns de familii
deosebit de bogate, stăpâne ale unei întinse moşii, se bucura de încrederea şi ajutorul turcilor.

Domnia este astfel înlocuită cu o putere centrală exercitată de o oligarhie a marii boierimi, cu
trecere la Poartă. Din această cauză, puterea domnească a statului feudal înregistrează o perioadă de
declin. Scade venitul domnesc , fapt care atrage după sine dependenţa voievodului faţă de boieri.

În această perioadă – oraşele devenite mijlocitoare ale schimbului de produse dar şi centre
producătoare a obiectelor necesare satelor – cunosc si ele o dezvoltare lentă , dar ascendentă.

Din punct de vedere politic se înregistrează tot mai strânse legături între Ţările Române.
Domnitorii acestora caută sa-şi asigure ajutorul reciproc în lupta împotriva turcilor, duşmanul lor comun.
Pe lângă această măsură, domnitorii încheie alianţe extreme cu conducători ai altor popoare – crai leşeşti
, ţari ruşi sau alţi cârmuitori de ţară- motivul acestora având ca unic şi comun ţel: lupta si înfrângerea
Imperiului otoman. Pentru o mai mare siguranţă , de multe ori domnitorii români nu numai că s-au aliat,
dar au şi consimţit să se înrudească cu conducători ai altor neamuri. Aşa cum este cazul domnitorului
Vasile Lupu , care şi-a căsătorit fiica , Ruxandra, cu Timiş Hmielniţki , fiul lui Bogdan Hmielniţki ,
conducătorul cazacilor din acea vreme, cu scopul de a-şi asigura un aliat sigur în lupta împotriva turcilor.

Dar transformările petrecute în intervalul de timp la care facem referire nu se limitează doar la
domniile social, economic şi politic . Ele vizează şi domeniul cultural, care cunoaşte , la rândul său o
perioadă de prefaceri. Este cazul să precizăm că trei mari transformări caracterizează această epocă a
regimulu nobiliar. Prima , şi cea mai importantă , o reprezintă triumful definitiv al limbii române
împotriva limbii slavone , atât in scrierea actelor publice cât si în literatura religioasă. A doua trăsătură a
vieţii culturale a epocii o reprezintă umanismul cronicarilor modoveni , a căror principale idei se referă la
originea romană a poporului român şi la latinitatea limbii române , idei susţinute şi argumentate in urma
unor serioase studii făcute de fiii de boieri români în Polonia. Cea de a treia trăsătură sub aspect cultural
este reflectată în literatura epocii, aceasta purtând pecetea vieţii sociale şi politice specifice acestei
perioade . Dacă până acum literatura avea un caracter religios şi apăra doar ideile şi interesele clasei
dominante , noua literatură oglindeşte condiţiile sociale ale vremii, lupta de clasă dintre boierimea
stăpână pe moşii şi ţărănimea asuprită. Sunt puse astfel în discuţie chiar şi probleme legate nu numai de
clasele sociale existente in momentul respectiv, ci şi altele noi, legate de sentimentele sau idealurile
acestor clase.

II. Istoriografia din Moldova

Aşa după cum arată George Călinescu în Istoria literaturii române : „Din pomelnicele de domnii
ţinute de ctitoriile voievodale au ieşit prin uşoare dezvoltări şi înfrumuseţări retorice „letopiseţele
slavone”, care începeau cu un hronograf de la Facere... continuând tot atât de sec.” Criticul şi
istoricul literar consideră că Macarie Azarie şi Eftimie sunt primii autori, dar în slavonă. Macarie se
ocupă de domnia lui Petru Rareş iar Eftimie îşi duce letopiseţul până la a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanul.(1553)

În ciuda acestor letopiseţe, adevărata istoriografie moldovenească începe cu Grigore Ureche , se

continuă cu Miron Costin, pentru a cunoaşte apogeul lui Ion Neculce. Ea reprezintă un moment de seamă
în evoluţia literaturii noastre, cu atât mai mult cu cât cronicile sunt scrise de boieri învăţaţi, cu dragoste de
ţară, care au studiat şi ş-au petrecut o parte din viaţa lor în Polonia. Prin operele pe care le-au scris, aceşti
reprezentanţi de seamă ai istoriografiei noastre au dorit să lase urmaşilor date privitoare la domniile, la
luptele, la obiceiurile specifice acelei epoci îndepărtate. Autorii cronicilor moldovene au căutat să redea
evenimentele în mod cronologic, respectând cât mai fidel adevărul istoric.

„Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche este doar o prelucrare de izvoare, scris într-o
limbă asemenea mierei, fiind un exemplu valoros de naraţiune lineară, în timp ce cronica lui Miron Costin
se distinge prin problematizare, prin identificarea cauzelor , prin explicaţii înfrânate de puternica aspiraţie
constructivă a autorului ei. „Letopiseţul” lui Ion Neculce cunoaşte apogeul, în sensul că, din punct de
vedere artistic , se ridică deasupra tuturor celor care îi vor urma , Ion Neculce fiind singurul dintre
cronicari care produce o operă originală, aşa cum i-o dictau cele scrise în inima lui.

„Letopiseţele Ţării Moldovei” lăsate de Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce au atât
valoare documentară- ce rezidă din multitudinea faptelor, din diversitatea întâmplărilor, din succesiunea
domniilor , din numeroasele descrieri de locuri, din prezentarea oamneilor sau din acţiunile de luptă – cât
şi valoare istorică – prin faptul că urmăresc, cronologic, faptele, evenimentele şi domniile din Moldova.

Pornind de la aceste cronici, inspirându-se din bogatele şi variatele lor informaţii numeroşi
scriitori români au creat nuvele, romane şi piese de teatru cu caracter istoric. Este momentul să ne
amintim cuvintele marelui scriitor Mihail Sadoveanu, cel care, referindu-se la cronica lui Ion Neculce,
spunea : „Letopiseţul său mi-i cartea de căpătâi-şi de câte ori îl deschid mi se umple sufletul de plăceri
rare”.
 Nu putem vorbi însă despre aceste merite incontestabile ale cronicilor fără a nu aminti şi
valoarea lor educativă. Într-adevăr cronicarii au urmărit ca prin cronicile izvodite de ei să trezească în
sufletele fiilor şi nepoţilor lor sentimente de dragoste faţă de ţară, de recunoştinţă faţă de părinţii lor , „să
rămâe feciorilor şi să le fie de învăţătură”, după cum spunea Grigore Ureche.

GRIGORE URECHE este cel dintâi cronicar moldovean care îşi scrie hronicul în limba română,
intitulându-l Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa
domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă.

Stăpânit de un patriotism fierbinte şi posedând o vastă cultură, Grigore Ureche scrie în limba
română un letopiseţ al ţării sale, care să consemneze evenimentele din istoria Moldovei începând cu
întemeierea statului feudal Moldova (1359) şi încheind cu a doua domnie a lui Aron vodă cel Cumplit
(1595).

„Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche este conceput ca o sinteză, în care se
contopesc , într-o expunere cronologică şi organică, toate izvoarele cunoscute de el, referitoare la istoria
Moldovei –atât izvoare autohtone, cât şi altele străine.

Dacă primele domnii sunt tratate în mod sumar, din cauza lipsei de izvoare, începând cu domnia
lui Alexandru cel Bun (1400-1432), expunerea devine tot mai bogată, numărul izvoarelor fiind din ce în
ce mai mare. Pe măsură ce se apropie de sfârşitul secolului al XVII-lea , cronica ne oferă un tablou din
ce în ce mai complex al istorie ţării.

Cronicarul prezintă istoria Moldovei în strânsă corelaţie cu istoria celorlalte ţări vecine. El face
dese referiri şi la românii din Ţara Românească-oferind informaţii istorice, geografice şi etnografice – dar
şi la polonii , tătarii, turcii şi ungurii care trăiau în apropierea teritoriului românesc.

Prin cronica sa, Grigore Ureche ocupă un loc însemnat în cadrul literaturii române vechi, opera sa
reprezentând, pe de o parte, o valoroasă lucrare de istoriografie, iar, pe de altă parte, un autentic document
al limbii române vorbite în epoca veche. Reflectând asupra evenimentelor şi asupra oamenilor, Grigore
Ureche consemnează cu talent, căldură şi sugestivitate, ceea ce este semnificativ în desfăşurarea acţiunii
sau în profilul moral al multor personaje din Letopiseţul său.

Datorită circulaţiei largi a manuscriselor cronicii sale, Grigore Ureche a contribuit la procesul
complex de impunere treptată a unor norma supradialectale şi la evoluţia calitativă a limbii române
literare, opera sa putând fi inclusă în universul literaturii beletristice.

Apreciindu-l pe înaintaşul său, Grigore Ureche, pentru dragostea lui de ţară şi pentru dorinţa de a
nu-şi lăsa ţara „să rămâie întru întunerecul neştiinţei” , MIRON COSTIN continuă cronica Moldovei, de
acolo de unde a fost întreruptă de predecesorul său (de la a doua domnie a lui Aron vodă) până la domnia
lui Ştefăniţă vodă, inclusiv (1661).

Miron Costin este fiul boierului Iancu Costin , nevoit să-şi părăsească ţara ţi să se refugieze în
Polonia. Tânărul Miron Costin , devenit nobil polonez încă de la vârsta de cinci ani, studiază colegiul
iezuit de la Bar, latina, istoria antică şi geografia, pe lângă alte discipline. Trecând la colegiul din
Cameniţa şi studiind limbile polonă şi rusă, şi limba latină şi istoria Romei, el înţelege istoria poporului
român şi faptul că limba română îşi are originea în limba latină fiind înrudită cu celelalte limbi
romanice.

Spre sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, Miron Costin se întoarce în ţară împreună cu fraţii săi ,
unde urcă toate treptele dregătoriilor feudale de la sluger până la cea de mare logofăt. Iscusinţa sa de
diplomat este solicitată de diferiţi domnitori ( Gheorghe Ştefan-vodă, Istrate Dabija-vodă sau Antonie
Ruser). Participând la diferite bătălii, Miron Costin acumulează o bună experienţă militară, care îi va
permite să explice victoriile şi înfrângerile în războaie ca urmare a unor cauze fireşti.

Opera sa cuprinde mai multe lucrări, dintre care cea mai importantă rămâne „Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Aron-vodă încoace”. Aceste letopiseţ continuă cronica lui Grigore Ureche de la 1595,
ajungând până la moartea lui Ştefăniţă –vodă Lupu (1661). Cronicarul a folosit pentru redactarea
hronicului său , scrierile unor istorici vestiţi în acea vreme între care se afla şi Cronica lui Paul Piasecki
intitulată Chronica gestorum in Europa singularium (1645) , care oferea numeroase informaţii şi despre
Moldova. Dar, alături de aceste izvoare, Miron Costin află numeroase date şi de la boierii bătrâni care
apucaseră vremuri mai vechi, aşa după cum însuşi recunoaşte: „acest am înţeles de la boieri bătrâni de
sfatu pre acele vremuri”. Cronicarul, conştient de sarcina ce-i revine ca istoric care infăţişează
evenimentele aşa cum s-au petrecut ele, fără a le schimba interesul, fiindcă „eu voi da samă de ale mele
câte scriu”recunoaşte şi rolul educativ al scrierilor istorice, motiv pentru care afirmă că : „letopiseţele nu
folosesc oamenilor numai pentru a cunoaşte ce s-a petrecut în vremurile trecute, ci mai ales să înveţe
din acele întâmplări ce este bine şi ce este rău”. Cea mai înmsemnată parte a cronicii sale narează
evenimentele cunoscute direct de el, adică începând cu domnia lui Vasile Lupu, fapt recunoscut de
Miron Costin fiindcă i-a venit „mult mai lesne a scrie despre aceste vremi...”

Ca şi înaintaşul său . în cronica sa găsim nu numai descrierea evenimentelor din Moldova în

timpul diferiţilor domnitori ci şi a luptelor lui Mihai Viteazul, mai ales împotriva turcilor . Miron Costin
se dovedeşte a fi şi un talentat portretist.

În prezentarea diferiţilor domnitori, cronicarul dovedeşte multă imparţialitatea, arătând meritele

şi defectele, neajunsurile şi calităţile acestora. Mânuind cu măiestrie frumoasa limbă a poporului,
cronicarul realizează cu imparţialitate portrete de domnitori sau de boieri.

Prin „letopiseţul” său Miron Costin este cel dintâi care lămureşte , în mod ştiinţific, originea
poporului nostru, situându-se pe o poziţie patriotică prin atitudinea sa antiotomană. Înglobând în cronica
sa şi evenimente privind Polonia şi Ucraina, aceasta devine preţioasă şi pentru istoria popoarelor
respective. Depăşind de nenumărate ori cadrul istoric, Miron Costin recurge la pricedeele artei literare
pentru a prezenta evenimentele auzite sau văzute de el însuşi, cât şi multitudinea figurilor istorice care-i
popolueză cronica.

Adevăratul continuator al cronicii lui Miron Costin , cel care a izbutit să ducă istoriografia la cel
mai înalt nivel artistic este, fară îndoială, ION NECULCE. Acest cronicar a făcut pentru literatură mai
mult decât pentru istorie, el fiind întâiul scriitor care a lăsat urmaşilor un valoros izvor de inspiraţie.
 Contemporan cu Nicolae Costin-fiul lui Miron Costin- Ion Neculce este fiul vistiernicului
Neculce, originar dintr-o insulă a arhipeleagului grecesc. În urma incendierii conacului familiei de la
Prigoreni, precum şi a uciderii lui Enache grămăticul, tatăl vitreg al lui Ion Neculce, Catrina, mama sa,
pleacă împreună cu copiii în Ţara Românească, adăpostindu-se la stolnicul Constantin Cantacuzino. Patru
ani, cât a stat pribeag prin Ţara Românească, Ion Neculce şi-a dedicat tot timpul învăţăturii, pentru ca,
întorcându-se în Moldova, în anul 1691 să primească slujba de postelnic.Neculce urcă, cu multă uşurinţă,
treptele ierarhiei feudale, ocupând , pe rând, dragătorii ca: vel vornic, postelnic, vătaf de aprozi, vel agă,
pentru ca, în timpul domniei lui Antioh Cantemir să primească rangul de vel spătar, iar apoi, în timpul
domniei lui Dimitrie Cantemir, pe care îl însoţeşte în pribegie, pe aceea de mare hatman.

Fiind martorul atâtor evenimente petrecute în Moldova – schimbări de domni, lupte cu turcii,
învrăjbiri între diferitele partide boiereşti – Ion Neculce s-a simţit dator să înnoade firul întrerupt al
cronicii înaintaşului său Miron Costin şi să ducă mai departe istoria Moldovei, prezentând evenimentele
de la 1661 până la 1743, un interval de 82 de ani , dintre care 70 coincid cu însăşi viaţa lui. Mai mult
decât atât , întzreaga perioadă evocată în „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija –vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat” se intregrează propriei vieţi, ştiut fiind faptul că în perioada
creşterii, copiilor li se povestec uneori , cu lux de amănunte, fapte sau întâmplări petrecute chiar cu zece
sau cincisprezece ani înainte de venirea lor pe lume. Iată de ce trebuie considerată valabilă afirmaţia
cronicarului că de la Duca-vodă cel Bătrân (1666) şi până la 1743 nu a consultat nici un izvor , ci a scris
„dintru a sa ştiinţă.” Rezultă din această afirmaţie a autorului că întreaga cronică se subsumează
memorialisticii şi deci, literaturii înseşi.

Deşi are peredecesori valoroşi , Ion Neculce rămâne creatorul literaturii memorialistice clasice
româneşti, cel în care Eugen Lovinescu, situându-l în fruntea seriei, vedea „o formă de paseism, de
dragoste de trecut, de lirism esenţial, de refulare a tuturor faptelor, cât de recente în timp, pentru a le
putea învălui apoi în poezia amintirii şi a regretului după ce a fost şi nu va mai fi niciodată, dând acea
notă specific molddovenească de duioşie faţă de ireversibil, prezentă la Ion Neculce, la Negruzzi,
Creangă, Nicu Gane, Hogaş, Sadoveanu -într-un fel la toţi memorialiştii lirici”.

Trebuie să subliniem faptul că , deşi scrie un letopiseţ (o scriere în care evenimentele sunt
înregistrate în mod cronologic), Neculce pune în fruntea acestuia o culegere de patruzeci şi două de
legende, aşezate în ordine cronologică, conţinând fapte petrecute cu mult timp înainte de evenimentele
prezentate în cronică. Aceste legende, numite de cronicar „O samă de cuvinte ce sântu audzite din om în
om de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţu nu sunt scrise”, stau la confluenţa dintre literatură şi istorie.

În „O samă de cuvinte” Neculce excelează prin conciziune epică, simplitatea povestirii,

naturaleţea şi spontaneitatea cu care alătură amănuntul semnificativ planului general al relatării.
Impresia e de rafinament în compoziţie, artistul detaşându-se de obiectul comunicării sale şi devenind un
exponent al colectivităţii.

Prin „Letopiseţul Ţării Moldovei” , Ion Neculce se situează pe culmea cea mai înaltă a
istoriografie noastre, fiind considerat, pe bună dreptate şi fără exagerare, creatorul literaturii
memorialistice clasice româneşti. Cronica sa rămâne de-a pururea deschisă tuturo celor dornici să
„soarbă” din înţelepciunea binefăcătoare a trecutului neamului nostru.
 Nicolae Iorga spunea: „Aceasta este cronica lui Ion Neculce:cea mai colorată, mai simplă şi mai
fermecătoare în naivitatea ei din povestirile asupra trecutului românesc, opera unui suflet cinstit, unei
minţi cumpănite în cari bunul simţ natural şi înţelepciunea câştigată ajungeau să poată înlocui pe
deplin însuşirile ce se capătă prin şcoală şi printr-o întinsă şi aleasă lectură.”

III. Oameni şi fapte oglindite în

„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”

de Grigore Ureche

Fiu de boier, Grigore Ureche imprimă lucrării sale , concepţia politică şi socială a clasei căreia îi
aparţinea. Concepţia sa despre stat şi societate este pur feudală, aşa cum apare în istorie. Despre ţăranii
dependenţi Ureche nu vorbeşte nimic , ignorând suferinţele şi luptele lor. Ţăranii liberi din oaste, oştile
de răzeşi şi mica nobilime formează, „ţara”, nume deosebit de cel de „boieri” aceştia situându-se
deasupra „ţării”.

Pentru Grigore Ureche statul feudal reprezintă o monarhie electivă. Domnul este ales de boieri şi
de ţară. Iată de ce, încă de la începutul cronicii sale autorul precizează că Dragoş –vodă a fost ales : „Între
acei păstori ce au nemerit locul acesta , fost-au şi Dragoş , carele au venit de la Maramoroş, carele să
vedea şi mai de cinste şi mai de folos decât toţi , pre carele cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor”.

„Letopiseţul Ţării Moldovei” a fost scris spre sfârşitul vieţii, se crede că ar fi muncit la el între
anii 1642 - 1647. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut timpuriu. La
baza tuturor copiilor ulterioare începând din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stau
versiunile lui Simion Dascălul, Misail Călugăreanu şi Axinte Uricariul. Cronicarul motivează scrierea
acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte
despre ceea ce s-a petrecut cu poporul român. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul
istoriei în trezirea conştiinţei naţionale a poporului, opera aceasta constituind începutul istoriografiei în
limba română.

Cronica lui Grigore Ureche începe cu anul 1359, an in care se vorbeşte despre întemeierea
Moldovei. Nu întâmplător, accentul cade pe veacul al 15-lea, care a însemnat pentru Moldova un şir
neîntrerupt de lupte.

În cronica sa, Grigore Ureche pune în discuţie, în nenumărate rânduri, problema relaţiilor dintre
domn şi boieri. În lupta domnului cu marea boierime pentru autoritate Ureche ia parte boierimii,
condamnând sistemul de stat bazat pe autoritatea domnească: „pre Moldova ieste acest obiceiu de pier
(boierii) făr de număr, făr de judecată, făr de leac de vină, însăş (domnul) păreşte, însăşi împle legea” –
spune Grigore Ureche după ce relatează masacrarea celor patruzeci şi şapte de boieri de către Alexandru
Lăpuşneanul . Încă o dată Ureche devine apărătorul clasei boiereşti în lupta împotriva domniei. Acest
principiu al domniei elective, susţinut de cronicar, este relatat şi în cazul în care , după victoria obţinută
împotriva lui Pătru-vodă Aron, Ştefan cel Mare strânge: feţe boiereşti şi bisericeşti de cel mai înalt rang
„...şi i-au întrebat pre toţi:iaste cu voe, lor tuturor, să le fie Domnul?”.
 Cea mai expresivă figură a cronicii sale rămâne aceea a lui Ştefan cel Mare, îmbinare unică între
mitologie şi scrutare detaşată, de dragoste şi reproş. Fiecare frază vorbeşte despre marele domn al
Moldovei îşi găseşte justificarea în cuprinsul domniei. Toate faptele domnitorului sunt comenatate în
capitolele cronicii . Trecând peste renumita efigie-portret, descoperim un Ştefan necunoscut, sau mai
puţin cunoscut, un Ştefan plin de patimi indiferent de locul unde apare sau de acţiunea pe care o
întreprinde. Spiritul său dinamic îl determină să acţioneze la fel de pătimaş.

Ştefan cel Mare nu seamănă nici pe departe cu domnitorul visat de Ureche, cu ceea ce cronicarul
crede că trebuie să fie un domn. Laudele care i se aduc lui Ştefan cel Mare par a fi în detrimetul acestuia.
Iată de ce observaţiile referitoare la domnia lui Ştefan cel Mare sunt amestecate de amiraţie înciudată şi
de insinuare. Fascinaţia forţei , faptele de arme, gloria, mândria de neam umbresc păcate nenumărate.

Domnia lui Ştefan cel Mare s-a impus de la bun început cu un caracter forte. Figura eroică a lui
Ştefan cel Mare e puternic reliefată si apare ca un simbol antiturcesc, pentru secolul in care a trăit Ureche.
Eroul ne este prezentat într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfiieşte să-l judece uneori ,de
exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot. Eugen Negrici
consideră că “Ureche are darul caracterizării ce este dublat de elemente de tehnică portretistică intuite ori
imitate.”De altfel, accentuează şi ideea că laudele aduse la adresa lui Ştefan cel Mare sunt mai curând
scăpate decât intenţionate. E remarcabilă arta gradării în prezentarea portretului şi fineţea redării
trăsăturilor fizice si psihologice. Portretul fizic este realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) şi
cel moral este alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînois şi degrabă a vărsa sînge
nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi
lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meşter”), ştiind să-şi transforme
chiar înfrângerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”).

A doua parte a letopiseţului se ocupă de evenimentele contemporane lui Ureche, perioadă în care
Moldova suferă o decădere din punctul lui de vedere. Dintr-un puternic sentiment de dragoste faţă de
moldoveni, autorul îi caracterizează subiectiv,plastic,lapidar pe otomani:” suptu mîna lor şi suptu jugul
lor sîntem şerbi”. Cronicarul intervine adesea în relatarea evenimentelor cu intenţia de a explica unele
lucruri şi a le surprinde înlănţuirea cauzală.

De asemenea, Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române” desprinde alte trăsături ale
operei. Una dintre acestea este arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i
subordonează faptele. Ureche utilizează proverbele pentru a reliefa contrastul dintre aspectul fizic si cel
psihic al domnitorului Iliaşi Vodă: „că din afară se vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit.” Astfel,
in primul paragraf cronicarul ne prezinta circumstantele in care marele voievod s-a stins din viata, precum
si data exacta. S-a intors la cetatea Sucevei fiind foarte bolnav din cauza atator razboaie la care a
participat si totodata batran, cuvant sugerat foarte frumos de Ureche prin expresia “slab de ani”.
Urmatorul fragment reprezinta un portret mixt facut lui Stefan, dar in care predomina trasaturile morale.

Acesta are rolul de a emoţiona cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor intr-
un mod cât mai somptuos. Cu toate că Ureche nu a fost contemporan cu voievodul, informaţiile acestuia
fiind culese din putinele izvoare scrise din acea perioada şi din traditiile si legendele existente, el este in
masură să realizeze imaginea domnitorului ca intr-o gravură, remarcându-se sobritatea trăsăturilor, fără a
fi evitate cele negative.
 De altfel, portretul debutează cu evocarea acestor trăsături:”mânios şi degrabă a vărsa sânge
nevinovat”. Ele sunt prezentate in antiteză cu statura : “om nu mare de stat” fapt care accentueaza
calitatile majore ale eroului : “om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stia a-l acoperi”, bun strateg,
conducator angajundu-se in lupta in fruntea ostirii sale, ca exemplu oferit combatantilor.

Curajul, vointa, patriotismul sunt calitatile pe care cronicarul le remarca si carora se datoreaza
indiscutabil victoriile lui Stefan, caci : “pentru aceea , raru razboi nu biruia”. Secretul acestor victorii sta
in capacitatea misterioasa parca a domnitorului de a triumfa chiar atunci cand batalia era pierduta, ca o
concretizare a ideii ca forta nu poate nicicand sa invinga spiritul : “si-unde-l biruia altii, nu pierdea
nadejdea, ca stiindu-sa cazut jos, se radica deasupra biruitorilor”.

De la singura trasatura fizica folosita de autor in acest portret - statura - s-a nascut calificativul “cel
Mare”, devenind legendar ca insasi persoana. In cel de-al treilea paragraf, Ureche vrea sa scoata in
evidenta cat de mult l-au iubit locuitorii Moldovei pe domnitorul lor, “l-au ingropat-ţara cu multa jale si
multa plangere in manastire in Putna, care era de dansul zidita”. Tot aici cronicarul spune ca faptele de
vitejie ale lui Stefan au ramas unice in istoria poporului roman, nici un alt domn nemai reusind asa ceva,
iar pentru acestea domnul Moldovei a intrat in legenda. Ultimul paragraf reprezintă nişte aprecieri asupra
vremii, care a fost foarte “urâtă”, cu iarna friguroasă şi vara ploioasă, chiar înainte de moartea lui Ştefan-
Voda.

Arta narativă a acestui letopiset consta in: rafinamentul descrierilor ("episodul invaziei
lacustelor") si acuratetea naratiunii astfel domnia lui Stefan cel Mare este prezentata prin faptele sale
istorice, personalitatea domnitorului in dispozitiile sale sufletesti contradictorii. Cronicarul face nu doar o
trecere in revista a faptelor ci prezinta si imprejurarile mortii domnitorului, sentimentele poporului in fata
acestui eveniment nefast si chiar starea vremii din acea perioada.

Deşi este o operă cu caracter istoric, cronicarul nu ezită să folosească metaforele, de exemplu :
într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”.

Mulţimea imaginilor poetice, nenumărate pagini de naraţiune literară, au făcut din cronica lui
Grigore Ureche un preţios izvor de inspiraţie pentru unele opere literare de mai târziu. Astfel putem
aminti operele lui Vasile Alecsandri -„Dumbrava Roşie”, Costache Negruzzi –„Alexandru Lăpuşnenu”,
Mihai Sadoveanu- „Nicoară Potcoavă” şi Trilogia lui Delavrancea.

Cronica lui Ureche ocupă un loc însemnat în istoria culturii şi literaturii române. Ea constituie un
izvor preţios de cunoaştere a trecutului patriei noastre. Scrisă într-o frumoasă limbă română ,cu o
necontestată artă narativă, cronica lui Ureche nu este numai un izvor istoric, ci o operă literară.

Oameni şi fapte oglindite în

„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”

de Grigore Ureche
 IV. MIRON COSTIN – PICTOR DE CARACTERE

Personalitatea de seamă a secolului al XVII-lea , Miron Costin se înscrie prin „Letopiseţul Ţării
Moldovei” în istoriografia moldoveană, continuând cu pasiune cronica predecesorului său Grigore
Ureche. Înnodând firul întrerupt al istoriei, Miron Costin prezintă în cronica sa cele mai importanate
evenimente de la 1595 până la 1661.

Scriindu-şi cronica, Miron Costin nu urmăreşte numai realizarea unei informări istorice, ci şi o
evocare plastică a epocii, cu faptele şi oamenii care i-au aparţinut. Cronicarul nu a căutat niciodată să se
îndepărteze de realitatea faptelor şi oamenilor despre care a scris. Scriind o carte în care subiectul,
intriga şi personajele se suprapun realităţii, Miron Costina aparţine memorialisticii. Evocarea istorică prin
forma memorialistică nu apare inexplicablă sau exagerată, ci dimpotrivă apare ca un rezultat natural,
deoarece Miron Costin, bun cunoscător al influenţelor literare externe, spre deosebire de Grigore Ureche,
a participat direct la o parte din evenimentele narate.

În cronica lui Miron Costin se remarcă faptul că acesta nu face abstracţie de persoana sa, relatarea
istorică fiind presărată cu elemente din viaţa sa particulară, lucru ce îi conferă cronicii un aspect de
familiaritate. Miron Costin nu este un simplu ilustrator de fapte , reconstituirea istoriei realizându-se - în
cartea sa- cu ajutorul imaginaţiei, evenimentele fiind în permanenţă raportare la eul propriu.

„Letopiseţul Ţării Moldovei” reuneşte în sine toate elementele specifice structurii şi artei
înţeleptului cronicar. Creaţia sa captivează atât prin multitudinea faptelor, cât şi prin varietatea
personajelor. Prin structura sa artistică, Miron Costin este, mai ales, un observator al oamenilor, un pictor
de caractere. Elaborate cu un deosebit talent literar, personajele cronicii mironcostiene, aparţinând în
întregime clasei dominante, alcătuiesc o lume dominată de patimi şi de ambiţii, însetată de putere.
Urmărind să ajungă cât mai sus în ierarhia socială, oamenii se pândesc reciproc, îşi suspectează mişcările,
dornici de a sesiza, cât mai repede, greşeala celuilalt, pe care apoi o speculează în avantajul propriu. În
această lume guvernează legea forţei, a puterii materiale şi politice, toate îmbinate cu viclenia şi
intriga.Acestei lumi „întunecate” i se opune o alta, „luminoasă”, reprezentată de personaje lucide, care-i
trezesc satisfacţia cronicarului. Deşi aparţin aceleiaşi poziţii sociale, deşi sunt asemănătoare sub aspect
exterior, în realitate ele nu rămân unicolore deoarece fiecare dintre ele prezintă trăsături diferite de
caracter, nuanţe particulare ce le individualizează. Ţinând seamă de aceste particularităţi de caracter,
personajele cronicii pot fi grupate în mai multe categorii.

Criteriul tipologic deschide galeria personajelor cronicii lui Miron Costin. Se poate observa cu
uşurinţă că logofătul moldovean are în aceste „letopiseţ” reprezentarea categorială a eroilor. Astfel,
Ştefan Tomşa II este prezentat în evoluţia sa. În prima domnie apare ca un „mare vărsătoriu de sânge,
gros la hire şi prostatic”. În cea de-a doua domnie însă firea sa suferă o schimbare bruscă. Cruzimea,
sadismul său nu cunosc limite. El întruchipează tiranul, domnul crud, însetat de sânge, neîndurător şi
aprig cu adversarii.

În opera mironcostiană descoperim şi tipul perfidului, reprezentat de Gaşpar Graţiani, cel care
„niciodată post n-au avut , ce pre ascunsu în toate posturile mânca carne”. Viclean, asemenea lui
Alexandru Lăpuşneanul, Graţiani „în multe chipuri şi ispitiia să omoară o samă de boieri”. El este un
iscusit simulant.

Radu Mihnea întruchipează tipul omului care iubeşte pompa şi fastul. Cu toate că împărţea sfaturi
înţelepte, în dreapta şi în stânga, acest domn este nesăbuit şi cheltuitor pentru satisfacerea poftei de lux,
aducând ţara la sapă de lemn : „ [...] Radul-vodă cu mare pustietate ţărâi, care nu să va uita den pomenirea
oamenilor în veci.” Portretul realizat de Miron Costin se prezintă , de cele mai multe ori în desfăşurări
mai largi, simetrice, în cadrul cărora subiectul este privit din mai multe unghiuri, tocamai pentru a scoate
şi mai bine în evidenţă „hirea” personajului. Astfel Ştefan Tomşa era „gros la hire şi prostatec”, Moise
Movilă „un mielu de hire”; Barnovschi-vodă „era la hirea sa foarte trufaş”, iar Ştefăniţă Lupu „multe se
cunoşte într-ânsul den hirea tătâne-său”. Despre Gheorghe Ştefan spune cronicarul că avea „hirea
adâncă”, în timp ce despre Ştefan pârcălabul de Soroca, că era „deplin la hire” ca şi comandantul
Kondracki. Cronicarului nu-i scapă din vedere nici Timuş –cazacul, ginerele lui Vasile Lupu, care era „un
om cu hirea hierălor”.

Miron Costin nu dovedeşte un interes deosebit pentru redarea fizionomiei personajului , a

calităţilor sau a defectelor sale fizice, el urmărind îndeosebi, trăsăturile sufleteşti, întărind nota
dominantă pe care o dă „hirea”.

Miron Costin se abate totuşi de la tradiţia sa de a portretiza , realizând, ca o excepţie, portretul fizic
al lui Ştefan pârcălabul de Soroca, omul cu care se sfătuia Vasile Lupu: „omu de miratu la întregiia lui de
sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele vremi de-abiia de era pementean de potriva lui, cu carile şi Vasile-
vodă sângur, deosebit de boieri, făcea sfaturi şi cu multe ceasuri voroavă” şi „la statul trupului său era
gârbov, ghebosu şi la cap cucuiatu, cât puteai dzice că este adevăratu Esopu la chipu”.

Uneori, Miron Costin realizează chiar portrete-elogiu. Aşa este,spre exemplu, portretul
comandantului polon Kondrachi „tăcut , îşi părea că nu ştiia nemică, iară unde trebuia să sfătuiască, izvor
şi toate cu mare inemă şi pre cale, [...], cu deplină tocmală învăţătoriu”.

Nu putem trece cu vederea portretul prin care este elogiat Matei Basarb: „ Matei-vodă domnul
muntenescu, om fericit preste toate domniile aceii ţări, nemândru, blându, dirept om de ţară, harnic la
războaie, aşea nespăimântat, cât poţi să-l asemeni cu mari oşteni a lumii”.

O altă modalitate de a caracteriza personajele, întâlnită în opera lui Miron Costin , este
reprezentată de folosirea comparaţiilor dezvoltate, în autentic stil antic, homerian. Autorul urmăreşte-
prin folosirea acestei metode – să sugereze cititorului , în fraze armonios rotunjite, maiestatea, amploarea
şi gravitatea momentului sau faptului istoric la care se referă. Pierderea scaunului domnesc, dupa
nouăsprezece ani de domnie, de către Vasile Lupu este prezentată cu ajutorul unei comparaţii largi, de
insinuantă rezonanţă auditivă, transmiţând prin aceasta răsunetul pe care l-a avut în lumea contemporană
acest eveniment: „Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când sp năruiesc de vreo parte, pre cât
sunt mai înalţi prea atâta fac durat şi mai mare, când să pornesc, şi copacii cei înalţi mai mare sunte fac,
când să coboară , aşea şi casele înalte la cădere, când cad. Într-acela chip şi casa lui Vasile –vodă, de
atâţia ai întemeiată, cu mare cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină strângere au purces de atuncea.”

Partizan al punctelor de vedere pe care le apăra, Miron Costin deosebeşte personajele, realizând, pe
de oparte portrete calde, luminoase, predominant pozitive- când se referă la oameni cu o situaţie similară
lui sau situaţi pe aceeaşi poziţie de interese general politice sau strict personale- iar, pe de o alta parte
portrete negative, umbrite , în trăsături tăioase, uneori chiar violente, dacă personajele în cauză contravin
principiilor, ideilor şi sentimentelor cronicarului.

Cu toate că Miron Costin se dovedeşte a fi un cronicar umanist, un cărturar mândru de originile

romane ale poporului său , atunci când vorbeşte despre moldoveni o face de pe poziţia boierului,
dovedindu-se un ferm apărător al intereselor clasei căreia îi aparţine. Aşadar, Miron Costin nu uită nici o
clipă că aparţine unei clase sociale bogate şi că „ţara” nu reprezintă prea mult atâta timp cât sărăcia îi este
„soră bună”.

V. ION NECULCE-ARTIST AL PORTRETULUI

Ioan Neculce (n.1672- d.cca1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite
demnități importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir

Cronicarul s-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar și, după ce a
stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de
partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. Pierzând rușii războiul, Neculce a
trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până după 1719 și întorcându-se în Moldova (cca
1720), a trăit la moșia sa din Boian, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcțiunea de
vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că
Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg, ci a fost
numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militar distins și Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie.
Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în
țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a
temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși zice - și-a pus nădejdea în
Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.

În ciuda faptului că strămoşii săi veneau din ţinuturi îndepărtate de aceste meleaguri, cronicarul Ion
Neculce s-a format sufleteşte în spiritul tradiţiilor româneşti, mulţumită bunicii sale, Alexandra
Cantacuzino, originară din Bucovina. Depănând firul povestirii şi vorbindu-i nepotului său despre fapte,
întâmplări şi oameni din vremea voievodului Ştefan cel Mare, Ion Neculce se familiarizeză , încă din
copilărie, cu istoria neamului românesc.

Înclinaţia spre aflarea faptelor i-a fost stimulată şi de cunoaşterea directă , în majoritatea cazurilor ,
şi indirectă, doar uneori, a unor personalităţi de prestigiu ale istoriografiei noastre precum stolnicul
Constantin Cantacuzino şi cronicarul Miron Costin. Opera înaintaşului său , binecunoscută de Ion
Neculce, reprezintă nu numai modelul dar şi imboldul principal care l-a determinat să ducă mai departe
scrierea istoriei Moldovei.

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul
țării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele
din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.Cu cea mai mare
probabilitate, cronicarul își începe lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani.

Operă de excepţională valoare pentru literatura română veche, „Letopiseţul Ţării Moldovei a lui Ion
Neculce, înfăţişează o epocă tumultoasă, frământată de evenimente numeroase atât pe plan intern cât şi pe
plan extern. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a
cunoscut de aproape. În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe
la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă
Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de
au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima
mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt
auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...

În prefață ne spune că până la Ducă-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții,
"iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de
pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea.
Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". Letopisețul este
precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi
și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradițiuni relative la diferiți domni
și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil
Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui
Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.

Aproape toți domnii, despre care vorbește în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o
caracteristică. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă
(vorbă), amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu
știa, ci numai iscălitura învățase de o făcea; practică bună avea: mânca bine și bea bine. La stat nu era
mare, era gros, burduhos, rumăn la față, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă
(1695-1700) era om mare la trup, chipeș, la minte așezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici
era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era și credincios la jurământ. Mânie avea
strașnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparțialitatea cu care
vorbește despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. Când ajunge
la domnia acestuia, amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica
prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire, uscat, numai era cu
toane; la unele se arăta prea harnic, bun și vrednic, milostiv și răbdător, dar era și cam grabnic la mânie,
dar apoi curând se întorcea".

Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci știm că la
venirea împăratului Rusiei în Iași el era funcționar înalt și legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în
adevăr, și portretul țarului: "Om mare, mai înalt decât toți oamenii, iară nu gros, rotund la față și cam
oacheș și cam aruncă câteodată din cap, fluturând".
 Dar nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci și grupurile, națiunile
(psihologia socială nu-i era străi nă). Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un
faimos pasaj, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau
nevicleșug, sau frica lui Dumnezeu, niciunele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se
arată cu blândețe, iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate».

Vocaţia de povestitor a lui Neculce se relevă în legende, unde stilul are savoarea limbii populare.
Cronicarul se manifestă mai puţin ca un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor si mai mult c un artist
care scrie el insusi povestea, prelucrand si transfigurand fondul legendar popular. Mai ales in fragmentele
narative (atat in cronica cat si in legende) Neculce isi defineste arta: darul de a pigmenta epicul cu
anecdoticul, iviorand relatearea istorica prin ironie si haz -ca la Creanga.

Dar cronicarul are si arta portretizarii, creionand fizionomii vii, sugerand caracterul printr-un element
particular: un gest, o actiune simpla, un tic, un obicei, sau conturand portrete complexe.

Povestitor innascut, Ion Neculce a creat o opera durabila, a carei forta artistica se datoreaza si
limbajului, mereu proaspat si surprinzator, avand toata seva vorbirii populare (un numar mare de epitete,
comparatii, pilde, proverbe si zicatori). La aceeasi impresie de oralitate contribuie si graiul moldovenesc
alvremii sale, supus elaborarii dar totusi verosimil.

Înflăcărat patriot, ca şi înaintaşii săi –Grigore Ureche şi Miron Costin- dar şi profun observator al
fenomenului social-politic, Ion Neculce are o concepţie onfluenţată de apartanenţa sa de clasă, de eopca
în care trăieşte, precum şi de stadiul la care se afla istoriografia în acea perioadă. Dar Neculce are darul
portretizării mai dezvoltat decât cel al înaintaşilor săi. De aceia, personajele sale istorice sunt, de cele mai
multe ori, eroi de roman. Chiar dacă nu toate personajele lui Neculce sunt personalităşi de marcă ale
istoriei, cronicarul reuşeşte să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul fie printr-un gest, fie
printr-un obicei , tic sau acţiune simplă.

Ca şi predecesorul său Grigore Ureche, Ion Neculce foloseşte pentru a-şi prezenra personajele , fie
portretul fizic, fie cel moral. Acolo unde se impune o prezentare complexă a personajului, cronicarul
combină trăsăturile fizice cu cele morale, obţinând un portret pe deplin realizat. Iată, spre exemplu,
portretul lui Constantin Cantemir: „carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţasă de făce . practică bună ave
la voroavă, era sănătos, mânca bine şi be bine. Semne multe ave pe trup de la războaie, în cap şi la mâini
de pe cându fusese slujitoriu în ţara leşească. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă,
buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiie
pe toţi, tot anume , pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făcee cheltuială mare ţărâi, că era un
moşneagu fără doamnă....”

Din întâmplările relatate, dar mai ales din portretele numeroase ce-i populează cronica, înţelegem cu
multă uşurinţă şi faptul că Ion Neculce utilizează modul povestirii populare, fiindcă la momentul
respectiv nu erau cunoscute procedeele culte ale povestirii. El este mândru că poate să scrie în limba vie a
neamului său. Aşadar, la Neculce nu se poate vorbi de un proicedeu artistic conştient, ci de unul polpular,
liber ca orice canon.

Hazul este o altă trăsătură a stilului lui Neculce, dar şi o madalitate de a-i caracteriza pe oameni. Spre
exemplu, povestind despre păţania de la Dumbrava Roşie, cronicarul, cunoscând trufia leşilor, spune
despre ei că : „ [...] se ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuştile, iar când îi băte cu buciuştile, ei să
ruga să-i împungă.” Astfel hazul este declanşat de ironia cronicarului interesat în a atrage atenţia asupra
leşilor, cei care se credeau superiori moldovenilor din mai multe puncet de vedere, dar, în mod special,
din punctul de vedere al organizării oştirii.
 Ion Neculce este un adevărat scriitor al vremii sale, abil mânuitor al limbii române, cu precădere al
graiului Moldovei de Nord- unde cronicarul s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale- dar şi al
tropilor , deşi modeşti, dar valoroşi pentru epoca în care au fost creaţi. El ştie să împletească povestirea
vie, cu figuri de stil sau cu zicătorile şi proverbele româneşti, realizănd pagini de o importanţă deosebită
pentru literatura veche.

Neculce nu era prea învățat, dar era om cu bun simț, cu pricepere de a judeca lucrurile, câștigată
prin amestecul direct în afacerile statului și cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel
mai literat din toți cronicarii Moldovei. El știe foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o
situație sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiștilor ce scriau slavonește, ci dimpotrivă
simplu și, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să
afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron
Costin și Grigore Ureche.

Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită
familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând
apariția lui Creangă.

Prin ceea ce a scris şi a lăsat urmaşilor săi, Ion Neculce se ridică deasupra predecesorilor săi,
situându-se pe treapta cea mai înaltă a istoriografie româneşti

Nu putem încheia fără a ne aminti de ceea ce criticul şi istoricul literar George Călinescu spunea
despre Ion Neculce : „.... La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a portretului în care intră câteva
note tipice: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia etică; o însuşire sau o
scădere morală, un tic, o manie, un obicei, totul dozat , ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi
substanţiale. Portretul niculcian stă la mijloc întrre caricatură şi tablou.”

VI.Concluzii

Cronicarii moldoveni au pus bazele procesului de construire a istoriografiei române care va face
posibilă apariţia în epoca paşoptistă a primilor istoriografici români. Recuperând prin opera lor “ Istoria
românilor de la începuturi “ cronicarii au pus pentru prima oară problema originii latine a poporului
român. Afirmaţia făcută de Grigore Ureche potrivit căruia toţi românii “ de la râm se trag “ a fost reluată
de Miron Costin in cronica sa si dezvoltată in tratatul “ De neamul Moldovenilor ” . Ideea romanităţii
poporului român pusă de cronicari în legătură cu aceea a latinităţilor limbii române a contribuit la
formarea conştiinţei naţionale. Dincolo de aspectul pur istoric cronicile au şi o valoare literară. Aici se
întâlnesc într-o formă incipientă procedee ale prozei artistice: portretul ( Grigore Ureche ), descrierea
( Miron Costin ), naraţiunea si dialogul (Ion Neculce). Influenţa cronicarilor asupra literaturii române
moderne e indiscutabilă. Autori precum Costache Negruzzi , Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu,
Mihail Sadoveanu ş.a. s-au inspirat din opera lor.

Bibliografie:

• Eugen Negrici- “Naraţiunea în croniciile lui Gr.Ureche şi Miron Costin”

• Nicolae Manolescu- “Isoria critică a limbii române”
• Grigore Ureche- „Letopiseţul Ţării Moldovei”
• Smericescu, Victoria Lăcrămioara, Arta portretului la cronicarii moldoveni Grigore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce, Casa Editorială ODEON , Bucureşti, 2001
• Wikipedia.com

Realizatori : Aurelia Bărbos, Iulia Ioance, Mihai Potîrniche, Sergiu Silinc, Anda Ungur

Clasa XI F

Colegiul Naţional “ Gheorghe Şincai”