Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea de Litere
Specializarea:
Limba și literatura română – Limba și literatura engleză
Anul I, Semestrul 1
Universitatea ,,Dunărea de Jos’’ din Galaţi
Facultatea de Litere
Galaţi
2010
Cuprins
CUPRINS
Capitolul I
LITERATURA ROMÂNĂ VECHE ŞI PREMODERNĂ ................................... 7
1.1. Umanismul românesc............................................................................................. 7
1.1.1. Elocvenţă şi pragmatism. Mitropolitul Varlaam şi Cazania sau Carte
românească de învăţătură ......................................................................................... 8
1.1.2. Predica de amvon. Antim Ivireanul şi Didahiile ............................................. 9
1.1.3. Primii cronicari şi primele cronici ................................................................. 11
1.1.4. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ............................ 13
1.1.5. Cărţile populare .............................................................................................. 13
Teste propuse spre rezolvare ..................................................................................... 14
1.2. Cronicarii. Cronicarii moldoveni. Preliminarii .................................................... 15
1.2.1. Letopiseţul lui Grigore Ureche ..................................................................... 16
1.2.2. Letopiseţul lui Miron Costin .......................................................................... 19
1.2.3. Letopiseţul lui Ion Neculce. O samă de cuvinte........................................... 22
1.2.4. Cronicile muntene .......................................................................................... 24
Teste propuse spre rezolvare ..................................................................................... 25
1.3. Dimitrie Cantemir .................................................................................................. 26
Teste propuse spre rezolvare ..................................................................................... 28
1.4. Literatura cultă – Poezia cultă. Poezia cultă între religios şi profan ................ 29
1.4.1. Dosoftei. Psaltirea pre versuri tocmită ......................................................... 29
1.4.2. Miron Costin. Viiaţa lumii............................................................................... 31
1.4.3. Cronicile şi povestirile în versuri .................................................................. 32
1.5. Începuturile literaturii artistice............................................................................. 34
Poeţii Văcăreşti ............................................................................................................ 34
1.5.1. Costache Conachi .......................................................................................... 36
1.5.2. Anton Pann ..................................................................................................... 38
1.5.3. Ion Budai-Deleanu. Ţiganiada ....................................................................... 39
Teste propuse spre rezolvare ..................................................................................... 42
Bibliografie ................................................................................................................... 43
Capitolul II
LITERATURĂ ROMÂNĂ MODERNĂ........................................................... 45
Literatură română veche, premodernă și mo dernă 3
Cuprins
Obiectivele specifice
Capitolul I
LITERATURA ROMÂNĂ VECHE ŞI PREMODERNĂ
smerenie vorbeşte Antim îndeosebi, însă ego-ul lui este prea puternic ca
să trăiască smerenia în tăcere. De altfel, mictropolitul s-a amestecat în
politică, a complotat, a trădat şi a fost trădat.
Începuturile predicilor sunt variate: uneori Antim se preface că nu
crede în puterea talentului său, se plânge de „gângăvirea limbii” şi se
întreabă cum va putea, „ştiindu-şi slăbăciunea învăţăturii şi sărăcia
bunătăţilor”, să se facă înţeles de „atâtea cinstite obraze, împodobite cu
florile bunătăţilor şi cu înţelepciune”; alteori începe cu citate evanghelice
sau exclamă apocaliptic, pentru a înspăimânta: „Doamne mântuieşte-ne
că pierim!”
Uneori, literaritatea Didahiilor este intenţionată, chiar căutată, ca
urmare alegoria se combină cu stilul „înflorit”, căci cuvintele frumoase
desfată, ele sunt „picătura de apă” ce „adapă grădina sufletească”. Însă
limba literaturii medievale îşi avea canoanele ei stabile, de aceea apar şi
la Antim metaforele anatomice – „Vă poftesc să vă deschideţi urechile
inimilor voastre”, metaforele culinare – „ospăţul vorbelor”, metaforele
menite să capteze atenţia – „mreajă a învăţăturii”, „undiţa cuvintelor”.
Destinaţia artei, atunci, era să consacre divinităţii bogăţiile lumii
materiale, iar omul urmărea să dovedească mânia divinului şi să-i
dobândească mila. Ca urmare, Antim are dreptate să specifice care sunt
modurile sale de expresie: cel instructiv – „a povesti lucruri minunate”,
cel retoric – „a îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor”, şi cel revelatoriu –
„a descoperi taine mari şi peste fire”.
Literatura propriu-zisă este reprezentată sub forma portretului, a
pamfletului (Antim introduce cu mult curaj satira în predici), a caracterelor,
dar şi ca imn religios, ca laudă sau ca panegiric. După cum însuşi afirmă,
Antim „cerne cu ciurul chibzuielii toată Sfânta Scriptură” şi speculează
latura savantă şi teologică a „textului biblic, precum şi latura de miracol
naiv, emoţionant”.
Iată cum debutează, printr-o captatio, Cazania la Sfinţii apostoli
Petru şi Pavel: „Atâta sunt de multe învăţăturile lor cele vrednice de
minune cât întrec la număr nisipul mării şi stelele ceriului. Atâta sunt de
minunate vitejiile lor [...] Atâta sunt de de slăvite faptele lor, cât covârşesc
tot cuvântul şi fac fără de grai toată mintea”, „Deci nu mă pricep ce voi
face astăzi [...]. Să vorbesc? Dară ce cuvânt vrednic va putea să aducă
mintea mea cea proastă? [...] Să tac iar?”. Textul devine treptat un imn
închinat soarelui, înzestrat cu atributele spirituale ale luminii care risipeşte
„întunericul credinţei”. Antim atribuie soarelui funcţia de suflet al
universului fizic şi psihic. Soarele „toate le însufleţeşte şi le înviază” şi
„iscodeşte” în casa inimii denunţând păcatul. În final, soarele
concentrează suma însuşirilor lui Hristos.
În partea a doua tonalitatea laudei se schimbă. Este descrisă luna,
cu sens simbolic – „multe feluri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii
să aibă luna. Şi întâi zic, cum că luna iaşte podoaba nopţii, asemănătoare
soarelui şi stăpâna mării [...]. „Se adaugă apoi simbolica spirituală a
astrului, trimis de Dumnezeu „să lumineze limbile (popoarele) dintru
întunericul slujirii de idoli”.
O parte narativă asociază simbolistica lumii cu acţiunea apostolică a
lui Pavel. În final se face asocierea cu stema Ţării Româneşti care, în
vremea lui Brâncoveanu, conţinea soarele şi luna.
nu mai bea apă limpede şi nu mai stă pe lemn verde. Motivul turturelei va
fi preluat, ulterior, de Neagoe Basarab, de Ienăchiţă Văcărescu şi de
Gheorghe Asachi. Iată un fragment de text – pilda gheonoaiei: „Gheonoaia
zboară din copac în copac scobind lemnul şi ascultă cu urechea şi dacă
află lemnul tare şi vârtos, ea fuge de la dânsul, iar unde află lemn slab şi
găunos, ea tot scobeşte şi să sălăşluieşte într-însul; şi acolo scoate şi puii
săi; şi locuieşte într-însul. Aşa şi diavolul: umblă din om în om, cercând cu
vicleşugul său, şi dacă găseşte om slab sălăşluieşte într-însul, iar dacă-l
găseşte postind sau rugându-se sau făcând milostenie, el fuge că nu-i
place”.
Fiore di virtú este scrisă în secolul al XIV-lea iar la noi pătrunde în
secolul al XVI-lea, tradusă ca Floarea darurilor sau Albinuşa,
reprezentativă pentru literatura florilegiilor şi lăudând virtuţile vieţii
ascetice. Structura capitolelor urmăreşte opoziţia virtute/ viciu, adevăr/
minciună, dreptate/ nedreptate etc., pe baza comparaţiei cu un animal real
sau mitologic, întărită de o maximă sau de o scurtă povestire
moralizatoare.
Îmapărăţia poamelor aparţine scriitorului satiric bizantin Prodromos
şi se structurează sub forma unui proces-şarjă la adresa structurilor
administrative perimate ale Imperiului bizantin. Vinovat pentru toate relele
este considerat Strugurele, sursa vinului, iar acuzatorii sunt, aici, Fructele
şi Legumele, iar Judecătorul – Împăratul Gutuie.
Alexandria tratează vechea temă a viteazului cu virtuţi supraumane,
Varlaam şi Ioasaf reia şi transferă în grilă creştină legenda lui Buddha, iar
Archirie şi Anadan, carte de origine asiriană, ilustrează dictonul „după
faptă şi răsplată”.
4. Propuneţi şi argumentaţi alegerea a câte 3 secvenţe din fiecare text de mai sus,
care să aparţinâ necondiţionat literaturii.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
5. Evidenţiaţi, într-un eseu de maximum 1 pagină, particularităţile de structură şi de
semnificaţii ale operelor prezentate.
............................................................................
.................................................................. ..........
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
Ureche) sunt aici descrise amănunţit, din unghi militar, politic, diplomatic,
cu detalii privind tipurile de arme folosite, erorile tactice şi strategice etc.
Se adaugă, pentru acest fost oştean şi primul nostru „reporter de război”,
cum îl numeşte Nicolae Manolescu, interesul crescut pentru culisele
istoriei, pentru ceea ce s-a discutat în cabinetele oamenilor politici, pentru
zvonuri, pentru bârfe, adică pentru tot ceea ce am numi astăzi istorie
politică.
Caracterul memorialistic, în adevăratul sens al termenilor, ar fi cerut
o serie de procedee literare specifice, inexistente în condiţiile existenţei
unei tradiţii pur istoriografice. Cu toate acestea, se poate da ca exemplu
episodul invaziei lăcustelor, tratat foarte personalul şi foarte subiectiv, în
funcţie de reacţiile privitorului înspăimântat.
Talentul lui Costin în ceea ce priveşte regia momentelor epicului se
poate urmări în capitolul al XIV-lea, care tratează despre venirea lui
Barnovschi la tron. Aici cronicarul restituie imaginea unor ani trăiţi de tatăl
său, însă fragmentul poate fi considerat creaţie şi o treaptă importantă în
evoluţia literaturii de evocare. „Istoria” morţii lui Barnovschi cuprinde sfatul
premonitoriu dat de un „leah”, formula anticipatorie, conform căreia
domnitorul „n-au putut hălădui de perire, precum vei afla la rândul său”,
într-o ordine narativă în care primează cauzalitatea internă a faptelor. Se
cumulează, aici, suspiciunile otomanilor şi intriga delatorului – „limba
amară a neprietenului” şi presentimentele lui Barnovschi însuşi. Însă, pe
fondul convingerilor în neputinţa omului de a se opune destinului, finalul
este tragic – decapitarea domnitorului. Anecdotica va susţine, însă, tema
nevinovatului sacrificat şi răzbunat de o forţă superioară – aşa s-ar explica
incendiul cumplit din Ţarigrd şi moartea subită a calului lui Barnovschi.
Acest capitol poate fi considerat un proiect literar care, extras din context,
are înţeles autonom şi s-ar fi putut constitui într-un început de literatură în
direcţia nuvelei istorice.
În această ordine de idei, personajele cronicii sunt angajate într-un
scenariu de ilustrare a ideii că destinul nu poate fi înfrânt, iar resemnarea
este unica soluţie.
Ceea ce surprinde Costin, în cazul personajelor sale – personalităţi
istorice – este caracterul pus în contextul acţiunii de pe scena istoriei, care
îl confirmă. Ca modalităţi concrete ale scriiturii, Costin recurge la relatarea
de evenimente, la analizarea conflictelor personajelor cu ceilalţi,
uneori la vorbirea directă, sau recurge la asociaţii analogice sau de
contrast cu paradigme ale monarhului din istoria universală.
Rezultă de aici o galerie de caractere ce cuprinde figura
înţeleptului, înţeleasă ca un construct, nu ca o realitate istorică, un model
uman suprasituat şi, în fond, o proiecţie ideală a sinelui costinian. Funcţia
acestui model este aceea de a acredita ideea că omul trebuie să înveţe că
este muritor şi, drept urmare, trebuie să-şi impună ordinea morală de
viaţă, să practice înţelepciunea pentru a lăsa posterităţii un „nume bun”.
Se adaugă galeriei de caractere despotul – Aron Vodă, şi eroul
însetat de glorie – Mihai Viteazul şi vocaţia lui războinică („ca un leu în
fruntea războiului”). Ambiţia acestuia din urmă şi numeroşii duşmani
personali pe care şi-i creează îi grăbesc moartea. Iar cronicarul
comentează filosofic: „neştiutoare firea omenească de lucruri ce vor să fie
pre urmă. Ce pentru un lucru sau două pre voie ce i se prilejesc, bietul om
purcede desfrânat şi începe lucruri peste puterea sa şi apoi acolo găseşte
perirea”. Relativ convingător, bunul, piosul Ieremia Movilă se arată foarte
pătruns de ceremonia religioasă duminicală, nu iese din biserică nici
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
3. Enumeraţi şi comentaţi 5 motive literare de circulaţie universală din poemul Viiaţa
lumii, de Miron Costin.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
4. Evidenţiaţi particularităţile şi mijloacele de construcţie a atitudinii lirice în poemul
Viiaţa lumii.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
.................................................................. ........
5. Prezentaţi particularităţile cronicilor şi ale povestirilor în versuri.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
fel s-arăt gândirea mea prin ele”. Tot aici există un capitol despre prozodie
şi o definiţie ad-hoc a poeziei: „cugetele frumoase, cu poetice faceri”.
Ienăchiţă Văcărescu se află în situaţia specifică întemeietorilor, aşa
încât trebuie să forjeze un instrument lingvistic apt pentru poezie. Faptul
este de natură să-i scuze diminutivările („inimioară”, „câmpioară”, soţioară”
etc.), ulterior batjocorite de Titu Maiorescu.
Poezia erotică a lui Ienăchiţă este una propriu-zis lirică. Poetul cântă
iubirea, nu femeia, li elaborează o mitologie a jertfei şi a suspinului care
cuprinde imaginea iubirii ca boală fără leac, chinurile dragostei şi
invocarea morţii ca unică soluţie. Dragostea este metaforizată ca floare,
sau ca „puişor canar” care sfâşie o inimă, Dau ca o turturea care se
sinucide din pricina singurătăţii. Se poate cita, în acest sens, Într-o
grădină: „Într-o grădină, / Lâng-o tulpină,/ Zării o floare ca o lumină. // S-o
tai, să strică!/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o rădică”.
Alecu Văcărescu ilustrează spiritul trubaduresc autentic, utilizând cu
măsură cultul iubirii, cultul femeii, jurămintele de dragoste, oftăturile,
chinurile dragostei: „Astfel că nu poci trăi, / fără d-a mă chinui. / Nu-i
găsesc nici un cusur/ pă răzile lui mă jur./ De-aceea m-am hotărât/ Ca
dulcele lanţ de gât/ Răbdând în veci să robesc,/ ştiind că mă fericesc”.
Tot Alecu Văcărescu inventează termenii poetici „nur” şi „rob” şi
creează, la noi, stilul de conversaţie erotică în poezie – declaraţii directe
sau indirecte, tachinări, ameninţări, reproşuri etc.: „Cum nu socoteşti
vrodată/ Cum că e şi judecată,/ Care-ntreabă pe oricine/ D-au făcut sau
rău sau bine.// Şi gândind la răsplătire/ Să-ţi vii singură-n simţire/ Şi să laşi
atâtea rele,/ Care faci inimii mele.// De gândeşti că n-or să-ţi vie/ Câte nu
le faci tu mie,/ Vei vedea vrodinioară/ Cât de mult o să te doară!// Ale mele
toate zise/ Dă le numeri tot drept vise/ Şi drept basne, aşa numa, / Ai
greşeală, lasă gluma. // Îţi arăt cu jurământ/ Că a nu sta la cuvânt/ Ş-a-ţi
strica parola-ndată/ Nu te credeam niciodată. // Totdeauna socoteam/ Şi a
crede mă sileam/ Că poţi fi deosebită/ Şi la ce-i vorbi robită.// Iar acuma pă
dă-ntreg/ Începui să înţeleg/ Că la câte vei a spune/ Nici un temei nu voi
pune.”
„Discursul îndrăgostit”, după cum îl numeşte Eugen Simion, are ca
metaforă centrală focul care asigură permanenţa sentimentului şi
voluptatea chinurilor dragostei („În flacăra care mă arz/ În loc de chinuri şi
necaz/ Găsesc tot mângâiere/ Dulceaţă şi plăcere”), iar ca stare
caracteristică îndrăgostitului, robia. Chinul este asimilat virtuţii („A ochilor
tăi rază/ Îmi place să mă arză”), iar robia implică abandonarea orgoliului
masculin în faţa frumuseţii femeii („Aceşti ochi plini de putere/ căutând cu
mângâiere/ n-au zăbovit să găsească/ lesnire să mă robească./ Dar şi eu
fără sfială/ le didei făgăduială/ rob să le fiu în vecie/ ca mare statornicie”).
Femeia rămâne o prezenţă fantomatică, fără consistenţă materială,
cu excepţia ochilor, care ard, ucid, topesc fiinţa îndrăgostitului: „Nici într-un
fel nu te-apuc/ Că eşti chiar ca un năluc,/ Şi aidoma ca luna/ Ce să
schimbă totdeauna”. Ca obiect poetic şi erotic, femeia se naşte din prea
marea pasiune a îndrăgostitului. Alecu Văcărescu spiritualizează iubirea, i
se închină iubitei adorate şi o roagă să-l miluiască, acceptându-i
dragostea, pentru că şi-a dovedit calităţile de îndrăgostit autentic,
depăşind proba focului şi proba discreţiei.
Ca model feminin absent, „obiect de adoraţie şi tortură” (Eugen
Simion), obiectul erotic are două calităţi: frumuseţe şi înţelepciune:
„Singură eşti numai una/ care ai luat cununa/ darurilor de la fire/ mai pă
sus de omenire!”.
mai vrei?/ Doar re-i sătura/ De cruzimea ta”. Dar cruzimea provoacă acea
„durere dulce” a erosului, iar femeia rămâne obiect de cult.
Ochii implică un cod al privirii îndrăgostite şi sunt oglinda
adevăratului sentiment. Gura poate minţi. Însă puterea ochilor stă în
misterul lor de nedezvăluit. După ochi, care provoacă pasiune, sânul
provoacă delirul erotic. Obrazul femeii este asemănat cerului cu stele, iar
ochii sunt luceferi. Inima reprezintă motorul pasiunii erotice; ritmurile ei
exprimă ritmurile emoţiei.
La moartea Zulniei apare sentimentul de zădărnicie a lumii iar
mecanismul retoric al amordului dispare. Iată Două inimi ce se despart:
„Pătimire, tu eşti numai hrana sufletului meu,/ Cu durerea şi năcazul de-
acum a petrece vreu./ Nădejdea şi bucuria ce m-au putut folosi!/ Decât
scârbă mai amară curând a-mi agonisi!/ Mă lepăd de toate-a lumii, mă
cernesc, mă întristez/ Mă cufund în întuneric, lumină să nu mai văz./ Ochii
facă-să izvoară şi curgă de-acum mereu,/ Pân’ ce-or face iaz de lacrimi
nenorocit pieptul meu/ Sufletul supt sân să bate ca la ceasul din sfârşit”.
Iubita, deşi moartă, continuă să producă suferinţă: „Ah, te-ai dus,
dulce lumină, din zarea ochilor mei,/ Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora
dintr-ai tăi!/ Toate s-au sfârşit, dar moartea măcar cu cruzimea sa/
Legăturile iubirei n-au putut desfiinţa”.
Bibliografie
1. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, ed. a II-a, vol. I-II,
Bucureşti, 1974.
2. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, I-II, Ed. Fundaţiilor Regale,
Bucureşti, 1940, 1942.
3. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982.
4. Cristea, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, Ed. Minerva, Bucureşti,
1974.
5. Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1975.
6. Curtius, Ernst Robert, Literatura europrană şi Evul Mediu latin, Ed. Univers,
Bucureşti, 1970.
7. Duţu, Alexandru, Umaniştii români şi cultura europeană, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1974.
8. Huizinga, Johan, Amurgul evului Mediu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.
9. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti,
1990.
10. Mazilu, Dan Horia, Cronicari munteni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.
11. Mazilu, Dan Horia, Literatura română în Epoca Renaşterii, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1984.
12. Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.
13. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad, Craiova, 1996.
14. Piru, Alexandru, Literatura română veche, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1961.
15. Scarlat, Mircea, Introducere în opera lui Miron Costin, Ed. Minerva, Bucureşti,
1976.
16. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol.I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982.
17. Sorohan, Elvira, Cantemir în cartea hieroglifelor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978.
18. Sorohan, Elvira, Permanenţe ale mentalităţii româneşti, Ed. Junimea, Iaşi,
1995.
19. Tănăsescu, Manuela, Despre Istoria ieroglifică, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1970.
20. Vlad, Ion, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Ed. Minerva, Bucureşti,
1972.
21. Zamfirescu, Dan, Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie.
Probleme controversate, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973.
Capitolul II
LITERATURĂ ROMÂNĂ MODERNĂ
Epoca paşoptistă evoluează, din unghi literar, prin activarea unui nou
criteriu poetic: sensibilitatea. Dacă acum accentul cade pe semnificat,
semnificantul („meşteşugul poetic”) nu este neglijat. Se poate spune chiar
că atinge perfecţiunea tocmai în epoca în care nu mai este absolutizat.
Acum, însă, elementul definitoriu al poeziei este lirismul iar tonul
elegiac devine o caracteristică a discursului poetic.
Într-un răspuns polemic adresat lui Heliade (care-l lăudase elogios,
într-un articol, pe Boileanu) Bolliac îl opune pe Victor Hugo lui Boileanu şi
trasează contururile unei noi atitudini estetice în virtutea căruia
imperfecţiunea tehnică este permisă: „pentru ce pretindem ca poezia să
fie mai perfectă şi mai consecventă decât natura?”
Şi în traduceri se evidenţiază acest proces de înlocuire a criteriului
poeticului prin accentul pus pe semnificat. Totodată, traducerile relevă
autoritatea modelului străin, întrucât, în volume, poeziile originale sunt
plasate după traduceri.
Comentând Modelul francez în poezia patriotică românească de la
1848, într-un articol omonim, Ioana Bot discută „cazul lui Lamartine”, unul
dintre principalele modele tutelare ale romantismului românesc, în
contextul unei dezbateri despre rolul literaturii în realizarea unei
„construcţii identitare”. Pornind de la ideea lui Paul Cornea, potrivit căruia
romantismul european se nutreşte din starea de „dezamăgire
revoluţionară” şi din desolidarizarea scriitorilor de problemele „cetăţii”, iar
romantismul românesc a coincis cu mişcarea de eliberare naţională şi şi-a
asumat problema unităţii naţionale simultan cu voinţa de a democratiza
viaţa publică, Ioana Bot comentează efectele acestei implicite „politizări” a
literaturii. Se punea, în epoca paşoptistă problema elaborării, prin
literatură, a unui construct identitar naţional - se urmărea realizarea unităţii
literare şi culturale, înainte de cea politică, simultan cu elaborarea eului
literar, a subiectului ficţional, şi a identităţii auctoriale. Chemată să dea
răspunsuri la întrebări precum „cine suntem?”, „ce imagine oferim despre
noi înşine?”, poezia patriotică trasează o cale de căutare de sine a
subiectului liric modern, simultană cu căutarea patriei. Ca urmare, eul liric
începe să se manifeste prin asumarea retoricii discursului ideologic, fapt
de natură să explice selecţia, ca modele a lui Lamartine şi a lui Victor
Hugo, dar nu şi a lui Vigny. Potrivit lui Paul Cornea, scriitorii români
dovedesc existenţa unui „lamartinism românesc avant la lettre.”
Subordonarea literarului faţă de politic se face în scopul căutării de imagini
identitare şi de întemeieri mitice pentru revendicări politice; astfel se naşte
o literatură a patriotismului asumat, ale cărei modele au fost poeţii-magi
revoluţionari ai Franţei. Selectat atât pe baza afinităţilor cât şi prin efectul
de autoritate intertextuală, Lamartine funcţionează ca reper al unei
tipologii literare pe care Heliade sau Alecsandri voiau s-o ilustreze ei
înşişi. Considerat „părinte fondator al poeziei însăşi”, Lamartine – şi
modelul său literar – acţionează pe două direcţii: în sensul mesianismului
iedologiei revoluţionare – chemare la luptă sau vestire a unui viitor de aur,
prin poeţii care devin preoţii unui cult al patriei, militanţi, tribuni ai
neamului; pe linia panegiricului istoric, înţeles ca evocare sau ca
imaginare a scenelor unei istorii revoluţionare.
Sanctificarea lui Lamartine se face rapid, poeţii români dedicându-i
numeroase ode: Ode, A Mr. de Lamartine, par un jeune moldave, scrie
Alecsandri în 1841, sau, în 1831, Elegia la V. Cârlova, imitaţie limpede,
datorată lui Heliade, a Poetului murind (text reprezentativ al lui A. de
Lamartine).
Bibliografie
1. Anghelescu, Mircea, Textul şi realitatea, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1988
2. Călinescu, George, Istoria literaturii române. Compendiu, Ed. pentru Literatură,
Bucureşti, 1963
3. Cioculescu, Şerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor, Istoria literaturii române
moderne, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971
4. Cornea, Paul, Aproapele şi departele, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1990
5. Cornea, Paul, Din nou despre romantismul românesc, în Revista de istorie şi
teorie literară, 1-2/1992
6. Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984
7. Cornea, Paul, Oamenii începutului de drum, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1974
8. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972
9. Cornea, Paul, Regula jocului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980
10. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1990
11. Moraru, Titus, Fiziologia literară, Ed. Dacia, Cluj, 1972
12. Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1991
13. Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană în epoca
Biedermeier, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998
14. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers,
Bucureşti, 1981
15. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982
Teste finale
1. 1.Alegeţi, din bibliografia propusă, câte o carte, pentru fiecare dintre cele două
capitole ale cursului, şi prezentaţi-i conţinutul în raport cu tema specifică.
...................................................................... ......
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
2. Realizaţi şi argumentaţi o etapizare a literaturii române vechi, premoderne şi
moderne.
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
..................................................................... .......
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
............................................................................
..........................................................................