Tarachiu Alexandra

Anul I,ID

Realismult în Literatura Europeană

Despre fantastic au apărut numeroase studii cu caracter teoretic dar şi aplicativ, de pe

poziţii diferite: studii istorico-literare (luarea în considerare a autorului şi a condiţiilor care
generează opera: P.G. Castex, Marin Beşteliu), studii tematice (instalează proprietăţile
distinctive ale fantasticului la nivelul lumii operelor: Roger Caillois, Adrian Marino, Sergiu
Pavel Dan), studii psihologice şi psihanalitice (definirea fantasticului e căutată în
mecanismele inconştiente care îl produc, în manifestarea lor textuală: Sigmund Freud,
Ion Biberi), studii structuraliste (organizarea textului, componentele sale – verbal,
sintactic, semantic: Tzvetan Todorov, Irina Bădescu).
În ultimele decenii, numărul exegezelor referitoare la fantastic a crescut ca urmare a
interesului manifestat faţă de acest gen literar. Perspectivele din care a fost abordat
fenomenul sunt variate.
P.G. Castex preferă perspectiva diacronică şi analizează contribuţia scriitorilor francezi
la dezvoltarea fantasticului. Interesant de relaţia autor-operă, exegetul interpretează
textele fundamentale, făcând dese referiri la autorii acestora, la starea lor socială şi
psihologică.
În concepţia lui H.P. Lovercraft, maestru al genului în literatura americană, fantasticul
este produs de teama de necunoscut, într-o natură ostilă. Lectorul este stăpânit de o
stare de nelinişte provocată de teroarea cosmică.
Folosind elemente de poetică structurală, Irène Bessiere dezvoltă o teorie complexă,
unde abordarea sincronică se îmbină cu cea diacronică, în relevarea fantasticului în
literaturile europene şi în literatura americană. Autoarea respinge ideea de gen fantastic
şi susţine conceptul de povestire fantastică, adică o specie de naraţiune.
Marin Beşteliu inventariază formele imaginar-simbolice, din punct de vedere sociologic şi
consideră fantasticul o categorie estetică. Fiind un produs al refulării, arta fantastică
exprimă drama alienării omului modern şi devine o formă de protest în epoca civilizaţiei
superdezvoltate, în ton cu ritmul şi specificul vieţii sociale. De aici nevoia de fantastic
pentru valoarea sa de document al sensibilităţii umane.
Formele literare fantastice au evoluat spre un fantastic tenebros care şi-a consacrat
forme de expresie, trucuri, convenţii, preluând anumite elemente de la reprezentanţii de
seamă ai genului: Hoffmann a generalizat povestirea romantică străbătută de anxietate,
Poe a desăvârşit tehnica terorii, suprarealismul şi psihanaliza au impus teoria
subconştientului, existenţialismul – o viziune sumbră.
O primă antologie a prozei fantastice româneşti a fost alcătuită de Alexandru George,
1982. Prefaţa cuprinde o definiţie a fantasticului, a modului său de constituire şi
funcţionare, a naturii duale a acestuia „două planuri de explicaţii logice sau fapte
plauzibile” . Din perspectivă istorică dar şi tematică face o serie de comentarii la
naraţiunile antologate.
Pentru Roger Caillois, fantasticul nu se relevă ca un fenomen de voinţă, ci ca unul de
inexplicabilă şi obscură necesitate. El analizează fantasticul autentic, rezultat dintr-un
simplu detaliu ciudat, care schimbă întreaga logică a ansamblului; o „ruptură” care
tulbură straniu o configuraţie clară, normală, realistă.
În eseul „În inimia fantasticuluii” se face diferenţierea între „fantasticul voit” şi
„fantasticul instituţional” (miraculosul din basme, din legende, din mitologie). Fantasticul
ţine mai curând de modul în care este tratat, decât de subiect, şi reprezintă o abatere de
la reproducerea fotografică a realului.
Se reţine şi diferenţierea între imaginile infinite care înfăţişează incoerenţa şi reaping
orice semnificaţie şi imaginile împiedicate având menirea de a traduce texte precise prin
simboluri; ele sunt imagini închise, misterioase.
În „Arta fantastică”, Marcel Brion face disocieri privitoare la universul artistic, la formele
istorice ale fantasticului. Există trei feluri de realitate: una creată prin voinţă, una
întemeiată pe perceperea sensibilă şi o realitate în sine (realismul magic, realismul
cosmic). Prin „realism magic” înţelegem realismul subiectivizat, o „realitate anxioasă”,
purtătoare a tensiunii existenţiale, o realitate lirică.
Autorul a introdus conceptul de fantastic macabru pentru care apariţia elementului
insolit este hotărâtoare şi a subliniat trăsăturile fantasticului modern (povestirea
fantastică a conservat tehnica intruziunii insolite, utilizarea frecventă a unor motive puse
în circulaţie de literatura romantică, natura obiectelor insolite poate fi un mijloc de
expresie şi necesar şi superficial.
Pentru Sergiu Pavel Dan contează în primul rând specificitatea materialului tematico-
tipologic („Proza fantastică românească”, 1975). Acesta a propus următoarele grupări
tematice: fabulosul feeric, miraculosul mitico-magic, ocultismul iniţiatic, proza vizionară
de factură absurdă, proza poetică şi alegorică. În receptarea fantasticului Sergiu Pavel
Dan mizează pe ambiguitatea autorului. În condiţiile în care evenimentul supranatural se
conturează ca o surpriză, important este felul cum normalul suportă presiunea
anormalului. Literatura fantastică, pe de o parte, relatează întâmplări neobişnuite; pe de
altă parte, încearcă să prezinte aceste întâmplări ca fiind reale.
Liviu Rebreanu a rămas cunoscut în istoria literaturii române, prin titlu conferit de G.
Călinescu, drept creatorul romanului românesc modern, prin marile sale creaţii într-un stil
realist obiectiv. Autorul îşi cataloga stilul ca nefiind un realism absolut, ca redare
perfectă a realităţii dintr-o perspectivă imparţială, ci îl numea un realism moderat,
înţelegând prin aceasta viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti (în Cred) sau a vedea viaţa
şi lumea în proporţiile eternităţii (în Spovedanii).
În Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, criticul mai sus numit oferă, în
spațiul rezervat scriitorului nostru, o imagine în contraste, alcătuită din lumini și umbre.
Scriitorul trece de la poziția de total inferior, la aproape geniu în privința modului și
gradului în care percepe și transfigurează în opera sa realitatea și complexitatea
universul uman, în toate aspectele sale, atât cele sociale cât mai ales cele ale universului
interior, sufletesc. Romancierul percepe ruralul și aproape deloc orășenescul
îmbrățișează, colectivul și nu înregistrează individualul, pătrunde mințile haotice
întunecate, prăbușite în instinct și nu e în stare să analizeze conștiința, poate urmări
deslănțuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putință să noteze deplasările
nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor și exponenților
ei, și e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru.
Scriitorul Petre Sălcudeanu semnează un articol intitulat Pornind de la Liviu Rebreanu în
care susține contribuția importantă pe care o aduce artistul la dezvoltarea ulterioară a
romanului românesc, atât în spațiul geografic ardelenesc cât și în cel spiritual românesc,
arătând totodată valoarea sa de deschizător de drum pentru nume deja consacrate, spre
modernitatea și modernizarea literaturii. Nu cred că există prozator ardelean asupra
căruia personalitatea lui Liviu Rebreanu să nu-şi fi pus, într-un fel sau altul, amprenta, să
nu-i fi diriguit primii paşi, alteori însoţindu-i truda artistică, prin particularităţile scrisului
său, întreaga creaţie. Nu o dată scriitori cunoscuţi, rămaşi temporar în sfera de atracţie a
altor maeştri ai prozei româneşti, au poposit definitiv în zona realismului puternic al celui
ce avea să dea romanului românesc modernitate, adâncime şi înţelegeri doar întrezărite
de alţi contemporani ai săi. Rebreanu a însemnat pentru literele româneşti ceea ce a
însemnat Transilvania pentru Ţară: şi-a adăugat proprietăţile de spirit celorlalte provincii,
în ciuda despărţirilor geografice.
Originalitatea şi modernitatea romanului rebrenian rezultă din însăşi viziunea artistică a
scriitorului, care exprimă un crez artistic realist în eseul Cred : „pentru mine arta
înseamna creaţie de oameni şi de viaţă”. Într-un interviu, realizat de Ioan Velicu cu Liviu
Rebreanu, despre oameni, viață și literatură, scriitorul afirma că operă de artă adevărată
nu poate înfăptui decât cel ce se dăruiește întreg artei întrucât este necesar ca omul să
se străduiască permanent când încearcă să se apropie de creația divină, prin crearea
valorilor de artă. În opinia lui, opera de artă trebuie să fie expresia esenței unui neam,
expresia cea mai durabilă, dacă nu eternă, iar artistul, chemat să exprime prin artă
sufletul cel mare al poporului, este un ales al divinității, înzestrat cu un dram de talent
sau de geniu, dar mai cu seamă cu o imensă putere de muncă .
Aşa cum reiese din Jurnalul lui Rebreanu, acesta nu vede în actul scrierii o „plăcere”;
plăcerile şi le pot asuma doar cei ce văd în scris expresia unui demers cotidian, nu
copleşitoarea răspundere a unei meniri. Scrisul presupune agonia de durată a unui suflet
chinuit de greaua sarcină, copleşitoare adesea, a celui ales să fie un răzvrătit al gândirii
în numele „celor mulţi şi umili”, a căror dorinţă se cere divulgată lumii; creația e mai mult
dureroasă decât agreabilă, mărturisește scriitorul.
Liviu Rebreanu ilustrează concepția despre artă, prin romanele sale ce reprezintă o
treaptă culminantă în devenirea realismului românesc din perioada interbelică.
Concepția lui despre acest curent nu are un caracter tehnic, dar opiniile sale se încarcă
cu semnificații deosebite în măsura în care acestea își au sorgintea într-o vastă
experiență literară. Crezul artistic rebrenian a fost structurat pe trei coordonate majore.
Pe de o parte esențializarea și transfigurarea în mod creator a realitătii, pe de altă parte
recerinţa surprinderii universal-umanului, şi utilitatea reflectării specificului național.
Adept al realismului, Rebreanu are o viziune organicistă asupra romanului, conform
căreia opera trebuie să se asemene organismului viu, în sensul că în paginile lui, autorul
trebuie să surprindă pulsaţia vieţii. Creatorul realist trebuie să creeze oameni vii, asemeni
Creatorului Divin, şi numai atunci opera lui va putea purta numele de artă. Aceşti oameni
trebuie să aibă viaţă proprie, iar evenimentele să decurgă în cel mai firesc mod, fără vreo
intervenţie a autorului. Pentru mine – spunea Rebreanu - arta - zic artă și mă gândesc
mereu numai la literatură - înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, […], devine
cea mai minunată taină. Creând oameni vii cu viață proprie, cu lume proprie scriitorul se
apropie de misterul eternității. […] Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață
adevărată, ai realizat o operă mai prețioase decât toate frazele luminoase.