Universitatea „Dunarea de Jos”-Galati Facultatea de Litere

NUME: Gherghescu Monica-Florinela Anul I –ID

FANTASTICUL ROMANTIC

Fantasticul e o categorie estetică fondată pe un contract de ficțiune, ce narează intruziunea

supranaturalului într-un cadru realist, altfel spus, apariția unor fapte inexplicabile într-un
context familiar cititorului.

Astfel, putem situa fantasticul între teritoriul miraculosului si cel al straniului.Miraculosul este
categoria unde supranaturalul este acceptat și justificat, iar straniul este cel în care faptele
supranaturale sunt acceptate ca fiind absolut normale. Insa nu putem vorbi despre cele doua
categorii ,deoarece fantasticul se deosebeste prin eroul, dar și cititorul care reacționeaza prin
refuzul faptelor supranaturale. Reacția de refuz este adesea însoțită de dubitație, respingere
sau teamă.

Fantasticul este adesea legat de o atmosfera specială, de un fel de crispare la întâlnirea cu

imposibilul.

Potrivit lui Roger Caillois și Tzvetan Todorov, fantasticul nu este decât o ezitare în acceptarea
supranaturalului și în tentația de a gasi o explicatie raționala a acestuia. Astfel,fantasticul nu
ar fi decât stabilirea unei tranziții intre miraculos si straniu sau a unui echilibru între cele
doua.

În literatură, odata cu trecerea timpului, fantasticul capătă diferite forme de exprimare.

Există un fantastic al situatiilor primordiale, un fantastic a timpurilor originale exprimată prin
eroism și comportament revelator. Basmele creează o lume fabuloasă în care fortele binelui
reprezentate de eroi luptă împotriva forțelor raului pentru a asigura victoria binelui.
Fantasticul în sine apare împreună cu literatura modernă și are caracteristica definitorie
introducerea faptelor neobișnuite în mediocritatea zilnică, dar nu exista nicio explicație
rezonabilă pentru această situație.

In literatura romana, a aparut de cateva decenii , un tip de scriitura pe care o gasim si in

literatura engleza, americana, ba chiar franceza. Acet tip de scriitura a devenit chiar un curent
si anume literatura SF, care a degenerat discutii cu vedere la incadrarea ei in literatura, insa s-
a depasit aceasta faza deoarece odata cu aparitia mai multor carti precum Dune, de Frank
Herbert, Războiul lumilor, de H. G. Wells, Omul şi năluca, de Adrian Rogoz sau o trilogie ca
Stăpânul inelelor, de J.J.R. Tolkien, ne este clara incadrarea la stilul beletristic.
In Romania, acest fenomen acapareaza diacronic o trilogie a valorilor repartizând scriitori în
trei mari perioade:

1. 1955-1974, perioada în care se afirmă: Horia Aramă, Vladimir Colin, Ion Hobana,
Victor Kernbach;
2. 1974-1982 care va fi o perioadă a stagnării, în care au scris: Constantin Cubleşan,
Leonida Neamţu, Mircea Opriţa, Ghe. Sasarman, Miron Scorobete;
3. după 1989 să marcheaza o explozie publicistică şi un interes pronunţat pentru acest
tip de literatură, afirmându-se scriitori ca: Dan Merisca, Marcel Luca, Marius
Stănescu, Radu Honga, Silviu Genescu, Mihail Gramescu şi mulţi alţii.
Acest tip de literatura incepe sa fie populara printre scriitorii romantici, astfel
manifestandu-si libertatea pe plan imaginar in raport cu normele rigide ale curentului
predominant in acea perioada, anume clasicismul. Cei care au adoptat acest curent si
care au patruns in acest spatiu fiind Edgar Allan Poe, Villiers de I’Isle Adam, Howard
Philips Lovecraft. Noţiunea de literatură stiinţifico-fantastică, aparţine ultimelor două
secole, foarte cunoscute fiind romanele lui Jules Verne si H.G.Wels, iar în ultima
vreme a lui Stanislaw Lem, Gerard Klein Isaac Asimov. Elemente ale fantasticii sunt
întâlnite în literatura romană la Mihai Eminescu, Gala Galation, Mircea Eliade,Vasile
Voiculescu şi alţii.
Caracteristici ale prozei fantastice:
Tema lumii fantastice are o traditie bogata si adanca, ea aparand in basme, mituri,
legende, povesti, epopee, poeme eroice, nuvele si povestiri .   
Insusi romanul este o creaţie a lumii moderne, care face din spaţiul lumilor fantastice
un spaţiu frecventat cu sarguinta.
Fantasticul este prezent şi în poezie, teatru, film, artele vizuale. El este rezultatul
fanteziei care, la rândul ei, exprimă nevoia omului de a se desprinde de condiţionările
lumii exterioare, pentru a se concentra asupra fantasmelor, viziunilor, obsesiilor de
natură interioară.
În acest sens, este fantastic tot ceea ce nu are legătură directă cu realitatea, ci cu visul,
halucinaţia, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Fantasticul sfidează cauzalitatea,
cronologia, contingentele vieţii, judecata raţională şi pretenţiile ştiinţelor. El se
învecinează cu magia, sacrul şi miticul.
Lumea fantastică este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei condiţii de
existenţă, cu propria ei logică. Odată acceptat, fantasticul poate deveni un spaţiu al
unui alt tip de normalitate.

Literatura fantastica este una de tip modern, caracterizata prin mister, suspans si
incertitudine.
Deşi fantasticul în sens larg este prezent nu numai în artă, ci şi în multe alte
manifestări ale spiritualităţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, literatura fantastică
recunoscută ca o specie literară aparte abia din sec XIX-lea.
      Proza fantastică se caracterizează prin apariţia inexplicabila a unui element
misterios, enigmatic, inexplicabil, care distruge ordinea firească a realităţii. Această
aparitie a unei “ alte realităţi" enigmatice în lumea obişnuită stârneşte neliniştea sau
spaima personajelor, care se străduiesc să inteleagă ce se intâmplă de fapt, să
găsească o explicatie logica a evenimentelor bizare in care sunt angrenate. De regulă
nicio explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare. Prin
neclaritate şi prin incertitudinea pe care le întreţine, fantasticul modern are caracter
deschis, problematizant, spre deosebire de basm, naraţiune fabuloasă tradioţională
care infăţişează lumi închise.
      Unele dintre cele mai importante trăsături ale unei naraţiuni fantastice sunt:
existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un
eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale;
-dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia evenimentului misterios/ ireal;
- compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică;
- finalul ambiguu;
- ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege
naturală sau una supranaturală)
- prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un
martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului
cu întâmplările şi cu neliniştea personajului;
- pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice
propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se
deosebesc în general incomplete şi nesatisfăcătoare.
Facand referire la fantastic putem identifica mai multe tipuri, precum:

     1. Miraculosul (mitico-magic si superstitios)

- are ca sursa folclorul (credinţe, superstiţii, practice arhaice).
Ex: Mircea Eliade ” Domnişoara Christina”, „Sarpele”; Vasile Voiculescu „Lostriţa”,
„Sarpele Aliodor”, „Pescarul Amin”.
     2. Fabulosul feeric
- întâlnit în basme , în care evenimentele şi personajele pot să contrazică legile
naturii: zmeii, balaurii etc.; luptele dintre zmei si feţi-frumoşi.
Ex: Prâslea cel voinic şi merele de aur.
     3.Fantasticul parabolico-simbolic
- este întâlnit în proza poetică (lirică) în care sentimentul transcendentului este generat
prin metaforă şi simbol, alegorie.
Ex: Edgar Allan Poe „Omul făcut bucăţi”; Mircea Cartarescu „Nostalgia”.
      4.Fantasticul absurd
- întâlnit în proza vizionară, bazată pe exacerbarea subiectivităţii, pe introversiune şi
realitate interioară.
Ex: Franz Kafka „Metamorfoza”.
      5.Literatura stiintifico-fantastică (literatura de anticipaţie ştiinţifică)
- Verosimilul este anulat prin “împingerea la absurd" a logicii şi raţiunii, prin
absolutizarea ştiinţei.
Ex: Jules Verne „20 000 de leghe sub mări”.
     Literatura fantastică concurează realul, oferind o latură stranie, neaşteptată, totuşi
verosimilă, a existenţei.
      In povestirea fantastica, prozatorul recurge la tehnica suspansului, insinuând
posibilitatea existenţei reale a evenimentelor neobişnuite. Deznodământul, de obicei,
amplifică enigma, nu o rezolvă.
     Dintre temele cel mai frecvent abordate in literatura fantastică amintim:
- viaţa ca vis (Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu);
- transmigrarea sufletelor, călătoria în timp (Sărmanul Dionis)
- oprirea timpului ( La tiganci, Mircea Eliade; Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte);
- călătoria în spaţii ideale, abolind legile fizice (Sărmanul Dionis);
- pactul cu diavolul ( Lostriţa, Vasile Voiculescu);
- animalul totemic (Pescarul Amin, Lostriţa, Vasile Voiculescu);
- strigoiul (Domnişoara Christina, Mircea Eliade).

     Temele geniului fantastic

      (dupa Roger Caillois)
1 pactul cu diavolul;
2 sufletul chinuit care pretinde pentru odihna sa ca o anume acţiune să fie îndeplinită
(un defunct revine pe pământ pentru a-şi persecută ucigaşul; o pedepsă leagă o
fantomă de locul în care ea a săvârşit o nelegiuire);
3 strigoiul condamnat la o rătăcire veşnică fără ţel vii (exemplu ‘‘Masca morţii
roşii’’ de E. A. Poe) - eroii ajung acolo unde moartea îi aşteaptă;
4 ‘‘lucrul’’ de nedefinit şi invizibil, care ucide sau care face rău;
5 vampirii, adica monştrii care-şi asigura o tinereţe veşnică sugând sângele celor vii
6 statuia, manechinul, armura, automatul care deodată se însufleţeşc şi caştigă o
existenţă redutabilă;
7 blestemul unui vrăjitor, care atrage o boală îngrozitoare şi supranaturală;
8 femeie-fantomă, venită din lumea cealaltă, seducătoare şi ucigătoare,
9 întervertirea domeniului visului şi realităţii(deodată, ca un iceberg care se
răstoarnă, realitatea se dizolva, dispare, scufundată, în timp ce în locul ei visul
dobândeşte soliditatea coplesitoare a materiei)
10 camera, apartamentul, etajul, strada, casa eliminate din spaţiu (încetul cu încetul, în
jurul unei fiinţe apare o pată de absenţă; eliminarea din spaţiu şi din timp, din drama
amintirilor şi evenimentelor, a vieţii omeneşti şi a multiplelor sale interferenţe cu
celelalte vieţi);
11 oprirea sau repetarea timpului (la interval de minute sau de secol, aceleaşi fapte se
repeta în aceeaşi ordine);
12 opoziţia animat-inimat;
13 alunecarea într-un univers paralel violări ale spaţiului şi timpului.

 Rădăcinele fantasticului românesc, acceptate de majoritatea specialiştilor sunt: folclorul,

cărţile populare, gândirea mitico-magică şi romantismul german.

Dicţionar de simboluri
Apa = Element primordial, prezentă cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa
este substanţa naşterii şi a morţii: "...receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează
substanţa primordială, din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc, prin
regresiune sau prin cataclism. Ele au fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu
istoric sau cosmic; ele vor exista neîncetat - deşi niciodată singure, pentru că apele sunt
întodeauna germinative, cuprinzând în unitatea lor non-fragmentară virtualităţile tuturor
formelor. în cosmogonie, în mit, în ritual, în iconografie, apele îndeplinesc aceeaşi funcţie,
oricare ar fi structura ansamblurilor culturale în care s-ar găsi: ele preced orice formă şi
suportă orice creaţie." (TIR, 183) Având funcţii germinative şi purificatoare, apa sintetizează
sensul începutului şi al regenerării prin dizolvare; abluţiunile, botezul, potopul, descântecele
cu apă neîncepută au sensul ştergerii păcatelor, răutăţilor de tot felul, a istoriei însăşi.
Datorită valorilor germinative, apa este asociată feminităţii şi lunii - măsură a timpului.
 Androginul = specifică divinităţilor şi fiinţelor primordiale, androginia exprimă dorinţa
plenitudinii, a totalităţii. De aceea a fost apropiată de paradis. Ea armonizează (contopeşte)
contrarii: masculinul (Animus) şi femininul (Anima), trăsături lunare şi solare, păgâne sau
creştine, acvatice şi terestre, alte limite. Androgini pot fi, în diferite mituri şi credinte,
creatorii de lumi, primul om, efebii etc. Ideea desăvârşirii (androgine) şi a veşniciei
depăşeşte masculinul şi femininul (şi antitezele), rnaterializându-se în concepte, simboluri şi
creaţii, care functionează ca nişte arhetipuri, în cadrul miturilor cereşti. Instinctul erotic arată
imperfecţiunile fiinţei şi suferinţa, până la neant şi voluptate a morţii. Androginia (diafană),
expresie a tinereţii şi purităţii, participă la armonia lumii. Din ea vor creşte antitezele
ireconciliabile ale altor creaţii eminesciene (există mai multe cărţi despre antiteza romantică
eminesciană). Spiritualitatea creaturii androgine se apropie de cea a îngerilor. Terna
identitatăţiişi a unităţii fiinţei foloseşte motivele androginiei, al dublului, umbrei, gemenilor
şi arheului.
     
     Ales = selectat printr-o voinţă divină, predestinat să aibă un rol în mersul istoriei
universale, sau în existenta individuală. Cel ales de Dumnezeu are, de regula, rom
eschatalogic sau de mesager involuntar pentru realitatea imediată. Alchimistul este şi cel care
trăieşte cu sentimentul obsesiv ca a făcut o eroare, sau că a fost pedepsit, este vorba despre
cel ce-şi trădează ursita şi căruia i se permite să-şi intuiască trădarea.
     Amnezie = alături de somn, captivitate, beţie, ignoranţă, dorul originilor, amnezia este o
metaforă gnostică a morţii spirituale, dar "gnosa acordă viaţă adevărată, adică răscumpărare
şi nemurire". Sufletul care se îndreaptă spre materie, dorind să cunoască plăcerile trupului
îşi uită identitatea, nu mai ştie despre fiinţa lui eternă. Eliade porneşte de la Imnul
Mărgăritarului (Faptele lui Toma), în care se spune că un prinţ pleacă în căutarea perlei
unice, dar când se află foarte aproape de ea, îşi pierde memoria - cade în amnezie - până când
părinţii lui îl readuc în viaţa proprie, prin intermediul amintirilor (Ist. cred., II, 368). Ieşirea
din uitare (anamneza) echivalează cu descoperirea unui principiu transcendent în interiorul
sinelui, iar această revelaţie constituie "elementul central al religiei gnostice". Amnezia
înseamnă scufundare în viaţă şi ea este urmată de anamneză, declanşata prin gesturile,
cântecele sau cuvintele unui mesager. Procesul amnezie-anamneză simbolizează
reîntoarcerea la sine, la originile individuale şi prin aceasta - recunoaşterea rădăcinilor
celeste ale fiinţei. Ca şi Nae Ionescu, Eliade consideră amnezia pedeapsa capitală a fiinţei
căzute şi incapabilă să-şi amintească sensul Căderii, povestea despre Turnul Babel fiind o
dovadă a amneziei (LTG).  In destinul general, amnezia reprezintă condiţia vieţii profane,
tulburată doar rareori de intuirea lumii universale. Arta este unul dintre mijloacele revelării
adevărului; gesturile incantaţiile speciale, cuvântul şi mai ales spectacolul declanşează
anamneza; ..."acesta este scopul tuturor artelor: să reveleze dimensiunea universală, adică
semnificaţia spirituală a oricăriui obiect, sau gest, sau întâmplări, oricât ar fi ele de banale
sau ordinare." (19 t., 177)
     Camuflare = noţiune prin care Eliade defineşte puterea hierofanică a lumii, capacitatea
tuturor lucrurilor banale de a ascunde mistere sau de a revela dimensiunea sacra a universului.
Viaţa cotidiană este plină de semne, pe care doar cei pregătiţi le înteleg. Casa ţigancilor nu
este decat un loc rău famat, dar pentru Gavrilecu devine un univers al misterului capital :
moarte-nunta.     
     Cântec = pentru că se adresează direct sufletului, permite o receptare emoţională
completal de aceea cantecul are funcţii magice ; este asociat iubirii şi, ca şi ea, constituie un
mod de comunicare cu divinitatea. Cântecul este vehicul al mesajului sacru – multe texte
religioase s-au conservat şi transmis prin intermediul muzicii. El se împrima cu uşurinţa,
fascineaza, dar adesea este purtatorul unor simboluri pe care doar cei iniţiati le vor descifra.
Gavrilescu , desi tot muzician, nu ştie, însa, că este un posibil purtător de mesaj.
     Cifra trei= este pretutindeni un număr fundamental. El exprimă o ordine intelectuală şi
spirituală, întru Dumnezeu, în cosmos sau în om. El sintetizează tripla unitate a fiinţei vii sau
rezuită din îmbinare lui 1 cu 2 produs în acest caz al împreunarii dintre Cer şi Pământ.
Numărul trei este de altfel, pentru creştini, perfecţiunea unităţii dumnezeieşti: Dumnezeu
este unul în trei persoane. în tradiţiile iraniene, cifra trei apare cel mai adesea ca purtător al
unui conţinut magico-religioc. Cifra trei se leagă şi de ritul tragerii la sorţi cu ajutorul unor
săgeti divinatorii a treia săgeată arată cine este alesul, sau locul,sau comoara. Acest rit este
răspândit la arabi încă dinainte de Islam. Numărul trei este bogat în sensuri secrete de
exemplu trei este numărul principiului masculin. Trei mai poate însemna depăşirea rivalităţii;
el exprimă un mister al depăşirii, al sintezei,al reunirii, al împreunării, al rezolvării. Cifra trei
marchează în unele povestiri limita dintre favorabil şi nefavorabil şi trimite la nivelele vieţii
uname: material, raţional şi spiritual sau divin, ca şi la cele trei faze ale evoluţiei mistice:
curăţire, iluminare, unire.
      Cifra şapte = corespunde celor şapte zile ale săptămânii, celor şapte trepte ale
desăvârşirii, celor şapte sfere sau trepte cereşti, celor şapte petale ale trandafirului, cele şapte
capete ale cobrei lui Angkor, celor şapte ramuri ale copacul cosmic. şapte desemnează
totalitatea ordinilor planetare şi îngereşti. La egipteni aceasta cifra este simbol al vieţii
veşnice. Fiecare fază lunară durează şapte zile, iar cele patru faze alcătuiesc ciclul lunar.
Aceasta indică sensul unei schimbări după încheierea unui ciclu şi pe acela al unei reînnori
pozitive. Numărul şapte este caracteristic cultului lui Apollo; ceremoniile apolice se ţineau în
a şaptea zi a lunii. Numărul şapte se află exprimat, dacă adăugăm centru, în hexograma.
Săptămâna cuprinde şapte zile lucrătoare plus o zi de odihna, reprezentată în centru.
   Dublu = romantismul german a conferit ideii de dublu o rezonanţă tragică şi fatală... Dublu
poate să fie complementarul nostru, însă cel mai adesea reprezintă adversarul care ne invită
la luptă... în tradiţiile străvechi, întâlnirea cu dublul este un eveniment nefast sau chiar uneori,
o prevestire a morţii.
     Elsa = nume de rezonanţă ebraică, vine de la cuvântul care denumeşte ziua odihnei.
Gavrilescu alege aşadar acest repaus al spiritului, o însoţire în numele unei stări neutre de
odihna mediocră.
     Faust = Doctor Faustus Personaj legendar sau semilegendar din lumea germanică
medievală, personificând un simbol al stravechei aspiraţii umane către tinereţea perpetuă.
Spre aşi atinge ţinta, deceptionat că nici una dintre stiinţe nu-i dezvaluie secretul
fundamental, F. incheie un contract cu Mefistofeles (Diavolul), pe care-l iscăleşte cu sângele
său omenesc, şi abia astfel abţine bogăţia şi tinereţea. Si legenda şi mitul au alimentat o
interesanta literatura consacrata lui F. (o drama a lui Marlowe, o tragedie a lui Gothe s.a.)
Câteva scrieri medievale, mai mult sau mai puţin obscure, relatează existenţa
semifantomatică a unui doctor Faust, mag. şi savant, despre care se vorbea în evul mediu că
ar fi avut relatii cu lumea transcedenta si in special cu Diavolul. Legendele medievale il acuza
pe Faust de colaborare cu duhurile rele, cu Satan, ca si de practicarea magiei, de artă de a-şi
procura bani prin mijloace oculte, de ştiinţa oculară a profetizării relelor; se mai spunea că ar
mai fi avut un câine si un cal , care ar fi fost defapt demoni, ca la Veneţia ar fi încetat să facă
levitaţie ca Simon Magual, că ar fi făcut numeroase miracole, dar că în cele din urma
Necuratul l-ar fi sugrumat pe domeniul sau Staufern. După o mărturie Martin Luther a negat
public stiinţa magică a fui F. Despre F. vorbesc multe texte; de la abatele Johannes
Trithermius din manastirea Sponheim (1507) ii cunoaştem titulatura: Magistralul Georgius
Sabellicus, Faust junior, fântana necormatiei, astrolog, mag neintrecut, chiromat, aeromat,
piromat şi neasemuit hidromat. Analele din Heidelberg au inregistrat în 1507 pe
"bacalaureatul din teologie Johannes Faust ex Simern".
          Ielele = Făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspandite în
superstiţii, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis , din cauza marii diversităţi a
variantelor folclorice; totuşi forma mitologică mai stabilă prezintă I. ca pe nişte fecioare
zănatice, cu mare forţa de seducţie şi cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor,
Naiadelor, Dryadelor, întrucâtva şi ale Sirenelor. I. - locuind în văzduh, în păduri sau peşteri,
în munţi, pe stânci sau pe maluri de ape, în balarii sau la răspândii, scăldându-se adesea în
izvoarele pure-se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se în hora, mai ales
în locuri retrase )poieni silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în
văzduh), dansând goale sau numai cu sânii goi, cu părul despletit, mai rar cu vesmânt de zale
sau înfăşurate în valuri transparente şi cu clopotei la picioare; fostul lor ring de dans (dansul
lor specific este hora) rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe locul bătătorit, iar
crengile copacilor din jur fiind pârlite; şi când totuşi, mult mai târziu, iarba poate răsări din
nou, ea e verde-întunecată, nu e păscută de vite, în schimb terenul devine prielnic înmulţirii
ciupercilor din specia lingura zânei
     Iniţiat, iniţiere = printr-un ritual secret, omul poate căpăta o nouă existenţă, sau
posibilitatea de a trece într-o altă dimensiune/stare a lumii. Moartea însăsi este o iniţiere, o
ieşire din universul normal. După Dicţionarul de simboluri ( J. Chevalier, A. Gheerbrand ),
‘iniţiatul trece prin perdeaua de foc care desparte profanul de sacru ; trece întro-o lume într-
alta şi îndură, în consecinţă, o transformare ; el schimbă nivelul, devine diferit de ce a fost’.
Gavrilecu se lasa ispotit de umbra nucilor.
     Iubire = toate personajele lui Eliade trăiesc sentimentul iubirii ca pe o predestinare, iar
împlinirea nu este posibila decat în cer, dincolo de viata şi de moarte. Gavrilescu poarta în
subconştient o iubire ratată şi pe care o va regăsi dincolo de moarte.
     Labirint= fără îndoială o capodoperă a literaturii fantastice este nuvela La ţigănci din
1970 în care Eliade tratează motivul ieşirii miraculoase din timp respecţia al ascensiunii
acestuia. Mitul labirintului care după Eliade este imaginea propriu-zisă a iniţierii, se
regăseşte concentrat în scena în care protagonistul se rătăceşte printe draperii preţioase şi
paravane. Iar seria de încercări la care e supus aminteşte de ritualurile din mituri şi basme cu
ajutorul cărora eroul trebuie să găsească. Din multe altele singurul drum „drept” aducător de
fericire. Numeroase aluzii mitice prezente în text fac posibilă interpretare după care La
ţigănci nu ar înfăţişa doar o călătorie spirituală într-o zonă situată dincolo de realitatea
cotidiană, ci şi o „alegorie a morţii”. Drumul îl duce pe protagosnist de la viaţa la moarte, de
la zona profană la cea sacră, traseu pe care realul şi fantasticul par să se întrepătrundă. Loc
intortocheat, plin de cotituri).     
     Lumina = simbol ascensional, reprezentând calea înălţarii, mântuirea şi fericirea divina.
Gavrilescu este lovit de lumina înainte de a pătrunde în universul miraculos de la tigănci.
întâlnirea cu lumina îi este aproape fatată şi el rezistă impactului doar prin rememorare ;
pentru lumea normală însă, Gavrilescu este mort.
  Memorie = spaţiul pur şi regenerativ al lumii, depozit experienţelor esenţiale ; de aceea
învoirea evenimentelor ce s-au pretrecut la începutul lumii reprezinta o obligativitate
periodică a fiinţei. în miturile reîntoarcerii se mentionează recuperarea unui moment
caracteristic timpului originar. Gavrilescu este surprins de memoria personală, mai exact, de
amănunte refulate : iubirea lui neîmplinită pentru Hildegard. Această recuperare a amintirilor
îi da şansa unei morţi personale.
     Nucul = simbol al axei lumii;
      Ochi = Ochiul – care vede, care visează, care descifrează ; . Ochiul care priveşte poate
să vadă (adică să pătrundă esenţa lumii, sensul ei adânc dar nu încifrat), cum poate numai să
zărească. Depinde de "faptura" sa, dar şi de obiectele ce i se ofera privirii. Ochiul e, pentru
început un simplu instrument al privirii, iar "faptura" lui e printre cele rare, menite să
metamorfozeze lumea concretă, să o recreeze după propriile visări nostalgice (ochiul lui
Dionis). Ochiul care visează slujeşte tot vederii, doar că visul e un mod de a vedea: imagine,
reprezentare, fantasmagorie, vedenie, viziune. Ochiul, în cea de a treia ipostază a sa, e menit
să descifreze hieroglifa ( hieroglifă a carţii, care e de fapt hieroglifa lumii, căci în ea stă
pecetluit secretul divin de la facerea lumii). Tentaţia descifrării misterului închis în scrierea
magică a hieroglifei e mare ispită care-I încearcă pe cei rătăciţi într-un timp şi spaţiu istoric
incompatibile cu natura lor.
     Oglinda = replică a realitaţii, similitudine aparentă şi simbol al morţii, oglinda are funcţii
magice, ea revelează lumea eliberată de timp; pentru vechii greci, oglinda ‘face să apară
oameni care înca nu exista sau care executa o acţiune pe care o vor săvârşi abia mai tarziu.’ în
La ţigănci, oglinda marchează intrarea lui Gavrilescu în labirintul morţii sale. Intrarea în
lumea reflectată a oglinzii reprezintă o posibilă salvare din labirint.
     Ritual = act sacru de imitare a zeilor sau a unui strămoş mitic, repetare şi întoarcere la
origini, ritualul introduce în misterul creaţiei, în intimitatea sacralităţii, anulând demersul
istoriei. Gavrilescu întra în ritualul ce-i va revela sensul morţii sale, atunci cand identifică
momentul prezentului sau cu o zi de vară situată cândva, în tinereţe. Deşi nepregătit şi
iresponsabil, Gavrilescu acceptă jocul ţigăncilor din politeţe, dar mai ales pentru ca nu are
nici un respect pentru timp şi această acceptare îi deschide drumul spre poarta eternitaţii.

Bibliografie

1. Bădărău, George, Fantasticul în literatură, Iaşi, Institutul European,

2003
2. Borbély, ştefan, Proza fantastică a lui Mircea Eliade (complexul
gnostic), Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003
3. Ciobănuc Marcela, în lumea personajelor, Editura Pax Aura Mundi,
Galaţi, 2006
4. Ciobanu, Nicolae, între imaginar şi fantastic în proza românească ,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987
5. Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri (Mituri,
vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, numere), vol. II şi III, Bucureşti,
Editura Artemis, 1995
6. Culianu, Ioan Petru, Studii româneşti I (Fantasmele nihilismului.
Secretul doctorului Eliade), ediţia a II-a, traduceri de Corina Popescu
şi Dan Petrescu, Iaşi, Editura Polirom, 2006
7. Ruşti, Doina, Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade,
Bucureşti, Editura Coresi, 1998
8. Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers,
Bucureşti, 1973