Fantastic – (fr. fantastique, lat.

phantasticus „privitor la imaginaţie”; phantasma „plăsmuire”)

1. Fantasticul este o categorie estetică universal valabilă care se poate realiza în literatură,
pictură, muzică, arhitectură, film.
2. Literatura fantastică este din punctul de vedere al criticii moderne un gen literar:
„Expresia literatură fantastică denumeşte o modalitate a literaturii, sau, aşa cum se spune în mod
curent, un gen literar.” (Tzvetan Todorov).
Dintre numeroasele definiţii date fantasticului menţionăm:
a) „Fantasticul … se caracterizează printr-o irumpere brutală a misterului în cadrul vieţii
reale.” (P.G. Castex).
b) „… Fantasticul înseamnă o întrerupere a ordinii recunoscute, o năvală a inadmisibilului
în sensul inalterabilei legalităţi cotidiene şi nu o substituire totală a universului exclusiv miraculos.”
(Roger Caillois).
c) „Fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale pus faţă în faţă cu
un eveniment în aparenţă supranatural.” (Tzvetan Todorov).
Definiţia lui Todorov, poeticianul care are meritul de a fi reînnoit modul de a pune şi a trata
problematica fantasticului, este completată de cerinţa satisfacerii a trei condiţii:
1. Mai întâi, textul trebuie să-l oblige pe cititor a considera lumea personajelor drept o
lume a fiinţelor vii, astfel încât el să ezite între o explicaţie naturală şi una supranaturală
a evenimentelor.
2. Apoi, această ezitare poate fi împărtăşită de unul dintre personaje: astfel, rolul cititorului
este încredinţat unui personaj şi, în acelaşi timp, ezitarea capătă o reprezentare, ea devine
una dintre temele operei.
3. În fine, o ultimă condiţie cere cititorului să adopte o anumită atitudine faţă de text: să
refuze atât interpretarea alegorică cât şi pe cea poetică.
Dintre aceste condiţii numai prima şi cea de-a treia sunt obligatorii, constituind genul, cea
de-a doua este facultativă.
Pentru Tzvetan Todorov, fantasticul, ca gen al continuei evanescenţe, „duce o viaţă plină de
primejdii şi poate să dispară în orice clipă.” Criticul delimitează fantasticul de genurile învecinate
astfel:
- Fantastic / straniu: Când evenimentele care par în tot cursul povestirii supranaturale
primesc până la sfârşit o explicaţie raţională, fantasticul se reduce la straniu.
- Fantastic / miraculos: Când cititorul este anunţat de la bun început, prin anumite formule
că întâmplările se petrec într-o altă lume, deosebită de a noastră, atunci fantasticul se
resoarbe în miraculos (ca în cazul basmului).
Foarte restrictivă, teoria lui Todorov consideră „fantasticul pur” drept o linie mediană între
două subgenuri. Când „ezitarea” ia sfârşit, impunându-se o explicaţie raţională sau iraţională,
fantasticul se ipostaziază în straniu sau în miraculos, după cum reiese din diagrama:
Straniul pur Fantasticul Fantasticul pur Fantasticul Miraculosul pur
straniu miraculos
Evenimentele pot fi
explicate prin legi Evenimentele Ezitarea se păstrează Evenimentele Este caracteristic
raţionale, dar într-un fel primesc o explicaţie până la sfârşit, fiind primesc o explicaţie basmului
sau altul sunt şocante, raţională imposibilă opţiunea iraţională
singulare, neverosimile, pentru vreuna dintre
extraordinare, insolite explicaţii.
neliniştitoare (de
exemplu, romanele lui
Dostoievski, ale lui
Kafka etc.)

În ceea ce priveşte formula narativă, deşi textul fantastic apelează la diferite tipuri de
naratori, se observă totuşi predilecţia pentru naratorul reprezentat (de persoana întâi), deoarece
acesta permite identificarea cititorului ce personajul (în virtutea ecuaţiei secrete: eu = noi toţi/toată
lumea = tu), silindu-l astfel să participe la cele povestite şi să împărtăşească ezitarea.
1
 Fantasticul îşi creează totodată o reţea de teme specifice. Cele mai frecvente ar fi, după
Roger Caillois: pactul cu diavolul; sufletul supus la chinuri, care pretinde pentru odihna sa ca o
anumită acţiune să fie îndeplinită; spectrul condamnat la o cursă dezordonată şi veşnică; moartea
ivită ca o persoană printre cei vii; lucrul de nedefinit şi invizibil, dar care are greutate, e prezent,
omoară sau face rău; vampirii, adică morţii care îşi asigură o tinereţe veşnică sugând sângele celor
vii; statuia, manechinul, armura, automatul care, pe neaşteptate, se însufleţesc şi dobândesc o
înfricoşătoare independenţă; blestemul unui vrăjitor, care aduce după sine o boală înspăimântătoare
şi supranaturală; femeia-fantomă, venită de dincolo, seducătoare şi funestă; intervertirea domeniilor
visului şi realităţii; camera, apartamentul, etajul, casa şi strada dispărute în spaţiu; oprirea sau
repetarea timpului.
Fantasticul, una dintre modalităţile literare produse în creuzetul practicii romantice, este
replica pe care scriitorii o dau pozitivismului şi închistării secolului al XVIII-lea, proclamând astfel
libertatea de expresie a individualităţii creatoare.
Anticipat de romanul gotic englezesc, anunţat în literatura fanceză de romanul lui Jacques
Cazotte, Diavolul îndrăgostit, fantasticul se cristalizează într-o manieră literară distinctă o dată cu
operele reprezentanţilor romantismului german: Novalis, Jean Paul, Tieck, Achim von Arnim,
Brentano şi, în primul rând, cu cele lui E.T.A. Hoffmann, apoi, graţie romantismului francez:
Nodier, Nerval, Gautier. Ulterior, se produce o diversificare a formulelor prin operele lui Poe,
Mérimée, Maupassant ş.a.
În literatura română, au scris proză fantastică: M. Eminescu, Sărmanul Dionis; I.L.
Caragiale, La hanul lui Mânjoală; Gala Galaction, Moara lui Călifar; Al. Philippide, Floarea din
prăpastie; Mircea Eliade, La Ţigănci; V. Voiculescu, Lostriţa ş.a.