DE LA BASM LA POVESTIREA ŞTIINŢIFICO — FANTASTIC Ă

De Roger Caillois

Traducere de DUMITRU ŢEPENEAG

Basmele, povestirile fantastice la modă în secolul al XlX-lea, dezvoltarea actuală a

ştiinţifico-fantasticului par tot atîtea uşi larg deschise fanteziei celei mai arbitrare. Parcă nici
un obstacol, nici o limită nu are dreptul de a stăvili capriciile imaginaţiei. Ai impresia că, de
fiecare dată, ea îşi rezervă un domeniu în care să-şi poată permite toate îndrăznelile.
E limpede totuşi că feeriile se aseamănă între ele, dar se deosebesc de povestirile fantastice ;
că acestea, la rîndul lor, au un aer de rudenie prin care se opun atît feeriilor, cit şi
povestirilor ştiinţifico-fantastice ; şi că acestea din urmă se aseamănă deopotrivă între ele. în
toate aceste cazuri, supranaturalul şi miraculosul există. Dar minunile nu sînt identice, şi nici
miracolele nu pot fi schimbate între ele. Astfel că libertatea de invenţie poate că nu e chiar
aşa de mare pe cît se presupunea la început.
Dacă n-ar fi China şi Japonia, m-aş grăbi să afirm că fantasticul de groază apare ca o
invenţie absolută şi relativ tîrzie a literaturii culte. Ba chiar în China şi în Japonia,
povestirile de groază, deşi sînt de obicei prezentate drept tradiţionale, au fost de atîtea ori
îmbunătăţite şi rescrise de către autori care cunoşteau foarte bine resursele artei lor, că fără
îndoială n-a mai rămas mare lucru din naivitatea de la început şi nici măcar din vechea
atmosferă. Şi-apoi, ele pun în scenă strigoi şi vampiri, nu gnomi sau zîne. Aici văd eu o
diferenţă capitală, îneît mă întreb dacă un
1
Studiul introductiv al ediţiei franceze a antologiei.
14
Roger Caillois
asemenea contrast nu ajută la precizarea limitelor proprii fantasticului. Căci, la urma urmei,
poate părea foarte ciudat ca o fantomă să fie simţită ca făcînd parte din universul fantastic,
în timp ce un căpcăun sau un spiriduş, creaturi tot atît de supranaturale, să aparţină doar
feeriei.
E important să distingem între aceste noţiuni apropiate şi i foarte des confundate. Feericul e
un univers miraculos care i se suprapune lumii reale • fără să-i pricinuiască vreo pagubă sau
să-i distrugă coerenţa. Fantasticul, dimpotrivă, vădeşte o ameninţar-ef o ruptură, o rupere
insolită, aproape insuportabilă, în lumea reală. Cu alte cuvinte, lumea ferică şi lumea reală
se întrepătrund iărrH*" ciocniri sau conflicte. Se supun, desigur, unor legi diferite. Fiinţele
care le populează nu dispun cîtuşi de puţin de puteri identice. Dar se întîlnesc aproape fără
surpriză şi desigur fără altă spaimă decît aceea, foarte naturală, care-l cuprinde pe cel
plăpînd în faţa unui uriaş. Fapt e că un om curajos se poate lupta şi poate învinge un balaur
care scoate flăcări pe gură sau vreun monstru gigantic. Poate să-i nimicească. Dar vitejia
nu-i foloseşte la nimic în faţa unui strigoi, chiar dacă acesta i-ar vrea binele. Căci strigoiul
vine de dincolo de moarte. Aşadar, o dată cu fantasticul apare o altfel de dezordine, o panică
necunoscută. Se cuvine să-i desprindem caracterele şi urmările prin opoziţie cu cele ale
feeriei.
Basmul se petrece într-o lume unde minunea e un fapt obişnuit, iar magia e lege. Aici
supranaturalul nu îngrozeşte şi nici măcar nu uimeşte, de vreme ce constituie însăşi substanţa
universului, legea, climatul său. Nu încalcă nici o regulă : face parte din ordinea lucrurilor; e
chiar ordinea sau mai degrabă absenţa ordi-nei lucrurilor.
Universul miraculosului e firesc să fie populat cu dragorii, cu licorni şi cu zîne; aici
miracolele şi metamorfozele se ţin lanţ; nuiaua fermecată e folosită în mod curent;
talismanele, duhurile aerului şi animalele recunoscătoare abundă ; cît ai zice peşte, ursi-
toarele îndeplinesc dorinţele orfanelor merituoase. în plus, această lume fermecătoare e plină
de armonie, fără contradicţii, şi totuşi bogată în peripeţii, căci există şi aici lupta între bine şi
rău; sînt duhuri rele, precum şi zîne rele. Dar, odată acceptate însuşirile neobişnuite ale
acestei supranaturi, totul rămîne deosebit de stabil şi de omogen.
In fantastic, dimpotrivă, supranaturalul apare ca o spărtură în coerenţa universului.
Miracolul devine aici o agresiune, o ameninţare, distrugînd stabilitatea unei lumi ale cărei
legi erau pînă
Studiu introductiv
15
atunci socotite drept riguroase şi imuabile. E imposibilul care survine pe neaşteptate într-o
lume de unde imposibilul e prin definiţie izgonit.
De aici o a doua opoziţie, nu mai puţin hotărîtoare. în timp ce basmele preferă un
deznodămînt fericit, povestirile fantastice se desfăşoară într-o atmosferă de groază şi se
termină aproape inevitabil printr-o întîmplare sinistră, care provoacă moartea, dispariţia sau
osîndirea eroului. Apoi, lumea se supune din nou regulilor. De aceea fantasticul e ulterior
feeriei şi, ca să spunem aşa, o înlocuieşte. El nu putea apare decît după triumful concepţiilor
ştiinţifice ale unei ordini raţionale şi necesare a fenomenelor, după recunoaşterea unui strict
determinism în înlănţuirea cauzelor şi a efectelor. Pe scurt, el se naşte într-un moment cînd
fiecare e mai mult sau mai puţin convins de imposibilitatea miracolului. Dacă de-acum încolo
miracolul produce frică, lucrul se int'implă numai pentru că ştiinţa îl izgoneşte şi pentru că e
considerat inadmisibil, înspăimântător. Şi misterios : nu s-a remarcat îndeajuns că feeria,
fiind feerie, excludea misterul.
într-adevăr, trebuie ţinut seama de faptul că fantasticul n-are nici un rost într-un univers
miraculos. Ba chiar e de neconceput, într-o lume de miracole, extraordinarul îşi pierde
puterea. El nu înspăimîntă decît dacă strică şi discreditează o rînduială imuabilă, inflexibilă,
pe care în nici un caz nimic n-ar putea s-o schimbe şi care pare chezăşia însăşi a raţiunii. Un
singur exemplu e de ajuns pentru a face pe loc demonstraţia hotărîtoare. Povestirea lui W. E.
Jacobs Laba de maimuţă poate apărea la început drept o variantă tragică a legendei
populare a celor Trei dorinţe, răs-pîndită în toată Europa şi cunoscută în Franţa în versiunea
clasică a lui Perrault. Un tăietor de lemne a salvat o zînă, care, drept răsplată, i-a făgăduit
realizarea imediată a trei dorinţe la alegere, lată-l încîntat şi, împreună cu nevastă-sa, în
căutarea a trei dorinţe din care să tragă un folos cît mai mare. Ca un nechibzuit, în faţa
bucatelor slabe cu care e servit la masă, pofteşte cu voce tare un stînjen de caltaboş aburind,
care de îndată şi apare. O dorinţă s-a dus. Iritată, femeia cere caltaboşului să se lipească de
nările neprevăzătorului ţăran, ceea ce se şi întîmplă pe loc. A doua dorinţă e şi ea risipită, şi
nu-i altă scăpare decît s-o folosească pe cea de-a treia pentru a-l descotorosi pe nenorocitul
tăietor de lemne de caltaboşul care-l desfigurează.
în povestirea lui Jacobs, un menaj liniştit şi fericit de pensionari ajunge în situaţia de a-şi
exprima trei dorinţe, cînd de fapt
16
Roger Caillois
ei n-au să-şi dorească nimic urgent şi cu adevărat important. Îşi aleg ca o primă dorinţă să
capete două sute de lire ca să plătească ipoteca făcută pe vila lor de la ţară. A doua zi le au,
dar suma aceasta reprezintă despăgubirea acordată de către uzina unde singurul lor fiu
fusese chiar atunci victima unui accident mortal. Trei luni mai tîrziu, mama, înnebunită de
durere, îşi cere fiul înapoi şi fantoma ,nu întîrzie să-i bată la uşă. Ultima dorinţă nu mai
poate sluji decit pentru a face ca strigoiul să reintre in neantul de unde a venit.
Structura celor două povestiri e strict paralelă. Totuşi, privin-du-le mai de aproape, între ele
nu e numai diferenţa dintre agreabil şi atroce. înseşi condiţiile celor două aventuri se află
într-un contrast fundamental. Trei miracole care încalcă ordinea firească a lucrurilor
jalonează dezamăgirea ţăranilor în povestirea populară. in nuvela lui )acobs, influenţa
talismanului fantastic, laba de maimuţă, care guvernează desfăşurarea faptelor, nu-i
descifrabila decît într-o înlănţuire, simţită drept ineluctabilă, a unor cauze care ramîn totuşi
echivoce şi a unor consecinţe ambigue. Cele trei dorinţe sînt îndeplinite fără o ruptură vădită
în ordinea acestei lumi, căci nu se întîmplă nimic care s-o contrazică. Un accident intr-o
uzină, plata unei despăgubiri, loviturile în uşa unei case în timpul nopţii, dispariţia unui
oaspete imposibil; fără îndoială, totul se explică prin puterea malefică a labei de maimuţă.
Dar cine n-ar cunoaşte secretul, cine ar omite puterea relicvei fatale, n-ar observa în toată
drama decît coincidenţe şi autosugestie. Şi totuşi, în legile imuabile ale universului cotidian
s-a produs o fisură, minusculă, imperceptibilă, îndoielnică, dar suficientă pentru a face loc
spaimei. • Fantasticul presupune trăinicia lumii reale, dar numai pentru a o distruge şi mai
mult. Cind vine clipa, oricît ar fi de imposibil ori de neverosimil., pe peretele cel mai
liniştitor, ca odinioară pe acela al regelui din Babilon, se iveşte semnătura de fosfor. Atunci
se clatină certitudinile cele mai aşezate şi se cuibăreşte spaima. Fenomenul esenţial al
fantasticului este apariţia fantomei: ceea ce nu se poate întîmplă şi totuşi se produce, într-un
punct şi într-un moment precis, în inima unui univers perfect determinat, de unde se credea că
misterul fusese izgonit pentru totdeauna. Totul pare ca azi şi ca ieri: liniştit, banal, fără nimic
insolit, şi iată că încetul cu încetul se strecoară şi, pe neaşteptate, izbucneşte inadmisibilul.
Cred că e timpul de a rezuma toate aceste analize făcute în scopul de a distinge fără
echivoc între miraculos şi fantastic.
Studiu introductiv
17
Feeria e o povestire situată încă de la început în universul fictiv al vrăjitorilor şi al duhurilor.
Primele cuvinte din prima frază sînt din capul locului un avertisment: Pe vremea aceea... sau
A fost odată... De aceea zînele şi căpcăunii n-ar putea nelinişti pe nimeni. Imaginaţia îi
exilează într-o lume îndepărtată, fluidă, etanşă, fără legătură şi fără comunicare cu
realitatea de fiecare zi, unde spiritul nu concepe că ele ar putea la un moment dat să se
ivească. Toată lumea e de acord că nu sînt decît născociri pentru a-i distra ori înfricoşa pe
copii. Nimic mai limpede : nici o neînţelegere. Vreau să spun, prin definiţie, nici un adult cu
mintea întreaga nu crede în zîne sau în vrăjitori. Şi-apoi, de ce s-ar teme de ei f Nu )ac nici
un rău.
Cu totul alta e situaţia cînd e vorba de fantome sau de vampiri. Desigur, acestea sînt şi ele
făpturi ale imaginaţiei, dar de astă dată imaginaţia nu le situează într-o lume ea însăşi imagi-
nara ; ea şi le reprezintă făcîndu-şi apariţia în lumea reală. Ba chiar apariţii de neînţeles,
îngrozitoare şi întotdeauna funeste. Îşi închipuie aceste fiinţe nu undeva în vecinătatea
Broceliandei sau a Walpurgiei, ci străbătînd zidurile apartamentelor închiriate în faţa
notarului şi oglinzile cumpărate la licitaţii publice sau de la vreun negustoraş din cartier. Cu
mîinile lor străvezii, duc la o gură invizibilă paharul de apă pe care infirmiera l-a aşezat la
căpătîiul bolnavului. Paşii grei ai statuii de bronz ori de marmura cutremură scara. O
porţiune din spaţiu e pe neaşteptate suprimată, iar călătorul nu mai găseşte dimineaţa
camera unde a dormit noaptea : peretele e neted şi sună a plin. Nu e nici o cameră in locul
acela, niciodată n-a fost vreuna. Timpul se dedubl se multiplică, ori se opreşte în loc. Eşti silit
să trăieşti de două ori, de trei ori aceeaşi groază, în fiecare dimineaţă, zi de zi. Calendarele,
ziarele, ştampilele poştei repetă aceeaşi dată necruţătoare.
Astfel, manifestările fantasticului decurg toate din acelaşi principiu: Ele sînt cu atît mai
îngrozitoare cu cît decorul e mai familiar, iar căile prin care îşi fac apariţia mai viclene ori
mai neaşteptate, înfăţişînd ceva fatal şi iremediabil, care ernană din nişte desfăşurări
riguroase.
Povestirile care au ca temă invazia insolitului în lumea banalului nici vorbă să se întemeieze
toate în mod egal pe un principiu-
2 — Antologia nuvelei fantastice — c. 403
18
R.oger Caiilois
la fel de limpede afirmat. De multe ori autorul n-are curajul să ducă ţ'ină la capăt
ameninţarea şi, printr-un artificiu oarecare, face să se resoarbă fantasticul în momentul cînd
îşi încheie povestirea. Voi enumera mai multe din subterfugiile folosite cel mai curent.
In primul rînd, se întîmplă ca evenimentul fantastic sa nu fie decît în aparenţă supranatural.
Nu era decît o punere în scenă făcută cu scopul de a-l înfricoşa pe erou. O aparatură subtilă,
demontată în final, îl informează pe cititor că sinistrele fantome aveau la origine nişte
şiretlicuri foarte omeneşti. E ceea ce poartă de obicei numele de „supranaturalul explicat".
Castelul din Carpaţi al lui Jules Verne ne oferă o versiune mai modernă decît romanele negre
în care miss Radcliff şi Hugh Walpole abuzează de acest, procedeu cu o ingenioasă
monotonie. De remarcat că, în cazul acesta, epilogul, care ar trebui să uimească prin
rafinamentul invenţiei, rareori se întîmplă să nu dezamăgească. Cititorul acceptase ideea
unei fantome. Gîndul că e vorba de un strigoi îl făcuse să se înfioare. Dacă pe urmă îl anunţi
ca strigoiul nu era altceva decît un figurant îmbrăcat într-un linţoliu şi mişcînd nişte lanţuri,
el socoteşte gluma drept ridicolă şi copilăroasă. Nu-ţi iartă că l-ai făcut să tremure doar
pentru atît.
O dezamăgire analogă o provoacă povestirile cu peripeţii derutante, unde, în ultimele
rînduri, ţi se dezvăluie că, de fapt, era vorba de-un vis, de-o halucinaţie sau de-un delir. O
asemenea fantasmagorie prea pur psihologică îţi lasă senzaţia că ai fost tras pe sfoară.
Negustorul de sicrie al lui Puşkin constituie un exemplu celebru de-o asemenea capcană.
O a treia categorie de pseudo-fantastic e aceea în care autorul recurge la o anomalie sau o
monstruozitate prin care transformă o specie de vieţuitoare. Un păianjen creşte cît o girafă,
furnici uriaşe hărţuiesc o omenire înfricoşată. Un 'capriciu al naturii sau experienţele unui
savant diabolic stau la originea acestor metamorfoze. Erckmann-Chatrian şi H. G. Wells
rămîn neinspiraţii promotori ai acestor fantezii biologice. în acest gen, prefer povestirea
uruguayanului Horacio Quiroga, Perna de puf, pentru densitatea naraţiunii, grozăvia
deznodământului şi seninătatea observaţiei finale.
Contribuţia celorlalte ştiinţe nu s-a lăsat mult aşteptată. Misterioase invenţii produc de la
distanţă cele mai surprinzătoare efecte. Toate felurile de unde sau raze au fost întrebuinţate
cu un succes diferit. Aparate delicate îngăduie sustragerea sufletelor, a
Studiu introductiv
19

viselor, a emoţiilor. Genul nu e întotdeauna pueril: dovadă Dr. Jekyll şi dl. Hyde. E adevărat
că în acest caz autorul nu stăruie asupra compoziţiei chimice a elixirului folosit de erou.
Aceste extrapolări ale ştiinţei împing îndărăt graniţele miracolului, extin-zînd domeniul
ştiinţei. Şi :nu se întemeiază 'pe 'groaza cate se naşte din dezvăluirea imposibilului.
O altă categorie de povestiri misterioase preferă să folosească datele ştiinţelor psihice :
telepatie, spiritism, levitaţie, ectoplasm, vise premonitorii etc. Fiind nişte manifestări ale
lumii de dincolo, s-ar părea că asemenea fenomene ar trebui să intre cu drepturi depline în
domeniul fantasticului. Şi ar fi într-adevăr aşa, dacă în general autorii ar crede în
întîmplările pe care le relatează. Dar maniera cam pedantă în care le înfăţişează,
certitudinea, declarată sus şi tare, că aceste fenomene aparţin ştiinţei, care le va studia într-o
zi, nu-ţi pot schimba hotărîrea de a aşeza astfel de scrieri printre cele alcătuite cu bună
ştiinţă în scopul de a distra înfricoşînd.
Se cuvine aici să evităm o primejdioasă confuzie. Povestirile fantastice nu-şi propun cîtuşi de
puţin să acrediteze fenomenele oculte şi fantomele. Convingerea, prozelitismul adepţilor nu
fac de obicei decît să exacerbeze spiritul critic al cititorilor. Literatura fantastică poate fi fără
nici o dificultate situată în planul ficţiunii pure. Ea e în primul rînd un joc cu frica. Probabil
că e chiar necesar ca scriitorii care pun în scenă strigoi să nu creadă în fantomele pe care le
născocesc.
A. recurge la ficţiune înseamnă, în primul rînd, a renunţa de-a mai convinge, şi a nu te da pe
tine însuţi drept martor. Admit totuşi ca problema să rămină deschisă. Unele impresionante
naraţiuni ale lui sir Arthur Conan Doyle demonstrează că un scriitor iscusit' poate cu succes
încerca să împărtăşească cititorilor credulitatea sa îndărătnică. De altfel, ce contează dacă
aceştia continuă să nu creadă : măcar e sigur că se înfioară. Pînă la urmă, tocmai în
naivitatea autorului care le oferă incredulilor posibilitatea spaimei plină de voluptate stă
atracţia acestor poveşti cu fantome.
Ţinînd seama de rezervele făcute mai înainte în ce priveşte China şi Japonia, e ispititoare
avansarea ipotezei că numai culturile ce au ajuns la concepţia unei ordini statornice,
obiective şi imuabile a fenomenelor au putut da naştere, ca printr-o reacţie,
20
Roger Caillois
acestei forme neobişnuite a imaginaţiei, care contrazice cu buna ştiinţa o atît de perfectă
regularitate: spaima de supranatural. Dar oare China şi Japonia nu au şi ele într-un anumit
fel noţiunea unei ordini fixe şi imuabile a cauzelor şi a efectelor ? In alte părţi, unde domină
feericul, totul e miracol sau presimţire a miracolului. Spaima provenită din încălcarea legilor
fireşti nu-şi are locul. Căci încă nu există legi naturale atît de fixe ori atît de bine determinate
încît fenomenul care le neagă să provoace un fel de panică mentală. Fantasticul, insist
asupra acestui lucru, e pretutindeni ulterior imaginii unei lumi lipsite de miracol, supuse unei
cauzalităţi riguroase.
In Europa, e contemporan cu romantismul. In orice caz, nu apare înainte de sfîrşitul secolului
al XV 1l-lea, ca o compensaţie a excesului de raţionalism. Evul mediu, deşi se scaldă în
miraculos, nu ştie să dea vrăjitoriilor diavoleşti sau magiilor sale tensiunea necesară, acea
puternică angoasă absolut trebuitoare fiorului care urmează. Melusine şi Merlin, Satan şi
Belzebut sînt echivalente ale lui Circe şi Iblis. Nu-l prevestesc nici pe Hoffmann, nici pe
Edgar Poe. Pentru că se află într-un univers încă supranatural. Nu forţează intrarea unei
lumi în care straniul e interzis.
Dimpotrivă, Saint-Simon, în legătură cu măştile de ceară, anticipează, încă din 1704,
fantasticul autentic, dîndu-ne o mostră care nu poate înşela, lată un scurt pasa) din
Memoriile sale, care, după părerea mea, merită să constituie o dată însemnata în istoria
fantasticului modern, cam în felul în care Zadig e o dată însemnată în istoria romanului
poliţist.
Bouligneux, ajutor de general şi Wartigny, generalul armatei, fură ucişi la Verue; doi bărbaţi
de-o mare vitejie, dar grozav de ciudaţi. Iarna trecută nu fost tăcute mai multe măşti de ceară
aidoma persoanelor de la Curte, care le purtau sub alte măşti, în aşa fel că, scoţîndu-şi
masca, te puteai înşela luînd cea de-a doua mască drept chip, dar cel adevărat era cu totul
altfel, dedesubt; grozav mai petrecură cu gluma asta. Iarna aceasta vrură din nou să
petreacă ■aşa. Mare le fu mirarea cînd găsiră toate măştile proaspete şi întocmai cum te
strînseseră după carnaval, în afară de a lui Bouligneux şi a lui Wartigny, care, deşi semănau
şi acum între ele ca două picături de apă, erau ofilite şi scofîlcite ca nişte oameni ce tocmai
muriseră. Se iviră aşa la un bal şi făcură ■atita spaimă, că se încercă să le dreagă cu
suliman, dar sulimanul se ştergea într-o clipită, iar scofîlceala nu putu fi îndreptată. Lucrul
ăsta mi s-a părut întîr-atît de neobişnuit încît am crezut că merită să fie povestit, dar nu
m-aş
Studiu introductiv
21
fi încumetat s-o fac, dacă toată Curtea n-ar fi văzut, ca şi mine, şi n-ar fi fost grozav de
mirată, şi nu o dată, de această nemaipomenită ciudăţenie. Pînă la urmă, aruncară cele două
măşti'.
Saint-Simon se mulţumeşte să garanteze autenticitatea faptelor. Nu le dă nici o explicaţie.
Coincidenţă sau prevestire: nu se poate hotărî. Mai multe generaţii de scriitori vor specula
ambiguitatea aceasta, care, lăsîndu-l pe cititor să aleagă, îl constrînge la neliniştit o ar ea
responsabilitate de a nega sau de a afirma singur supranaturalul. Cît priveşte faptele date în
Memorii, Claude Far-rere a făcut după -ele o povestire pe care, onest, i-a dedicat-a lui Saint-
Simon. Versiunea aceasta extinsă mai mult estompează decît dezvoltă scurta relatare a
cronicarului.
Secolul luminilor ia sfîrşit, după cum se ştie, cu o strălucitoare revanşă a miraculosului.
Înfloresc toate superstiţiile, cu atît mai mult succes cu cît adoptă oarecare aparenţă
ştiinţifică. Pe lîngă aceasta, sînt la modă feeriile în stil oriental. E de ajuns să citez, în afară
de Vathek de Beckford, Diavolul îndrăgostit a lui Cazotte şi Rodrigue sau Turnul fermecat a
marchizului de Sade. în Germania, Goethe scrie mai multe nuvele alegorice de-un neîn-
durător simbolism masonic pînă în cele mai mici detalii. Povestirea propriu-zis fantastică se
desprinde destul de lent din acest exces de miracole şi parabole. Şi totuşi rareori se poate
vedea un asemenea sincronism în voga unui gen literar atît de precis. Hoffmann se naşte în
1778; în 1809 se nasc Poe şi Gogol. Intre aceste două date se nasc William Austin (1778),
Achim vom Ar-nim (1781), Charles Robert Maturin (1782), Washington Irving (1783), Balzac
(1799), Hawthorne (1803) şi Merimee (Î805), adică primii maeştri ai genului. Dickens
(1812), Sheridan le Fanu (1814) şi Alexei folstoi (1817) urmează îndeaproape. Din Ucraina
pînă în Pennsylvania, în Irlanda şi în Anglia, ca şi în Germania şi în Franţa, adică pe toată
întinderea culturii occidentale, exceptînd Mediterana, pe amîndouă ţărmurile Atlanticului, în
răstimpul a treizeci de fanţi cam de la 1820 la 1850, se creează capodoperele acestui gen
inedit.
Cum se întîmplă adesea, lovitura de încercare a fost o lovitură de maestru : mă refer la
Manuscrisul găsit la Saragosfa, scris în franţuzeşte de contele polonez Potocki şi a cărei
primă parte a
1
Memoires de Saint-Simon, Bibliotheque de la Pleiade, voi. II, cap. XXIV (1704), Paris,
1949, pp. 414—415.

22
Roger Caillois
fost publicata la Petrograd, în 1804, într-un număr foarte mic de exemplare. Cu toate că
partea a doua a fost publicată la Paris în 1812, iar partea întîi reeditată în emul următor,
opera a rămas aproape necunoscută. Astfel îneît, se pare, nimeni nu şi-a dat seama că una
din cele mai vestite povestiri ale lui Washington Irving, The Grand Prior of Malta, nu era
altceva decît exact traducerea literară a unuia din episoadele lucrării lui Potocki. Alţi autori
au cunoscut şi ei această sursă din care s-au inspirat. Totuşi, nici unul se pare că n-a
îndrăznit să reia ceea ce constituie originalitatea ei fundamentală : nuvelele care compun
acest Decameron fantastic repetă cu unele variaţii aceeaşi aventură stranie şi neschimbată,
astfel că la neliniştea suscitată de fiecare din ele se adaugă un spor de mister şi de spaimă,
care vine din faptul că aceleaşi şi aceleaşi întimplări îl urmăresc pe erou de-a lungul mai
multor generaţii.
In ce priveşte miraculosul din povestirile ştiintifico-fantastice. cînd nu e vorba de o simplă şi
puerilă literatură de călătorii interstelare şi războaie între lumi, el nu se naşte din
contrazicerea datelor ştiinţei, ci din meditaţia asupra puterilor şi mai ales asupra
problematicii ei, adică asupra paradoxurilor, aporiilor, consecinţelor sale extreme sau
absurde, asupra ipotezelor sale temerare care scandalizează bunul simţ, obişnuinţa sau
verosimilul, şi chiar imaginaţia, nu datorită unei fantezii turbulente, ci unei analize mai
severe şi de-o logică mai ambiţioasă.
Dacă e într-adevăr aşa, elementele de miraculos, departe de a scoate la iveală nu mai ştiu ce
luxurianţă creatoare acumulînd după bunul său plac nenumărate elucubraţii, se supun de
fiecare dată unei necesităţi ascunse, capabilă de-a determina dinainte diferitele lor resorturi,
într-un mod desigur aproximativ, dar oricum cu o indiscutabilă inflexibilitate. Atunci ar fi
posibilă recenzarea şi explicarea tuturor acestor teme cvasiobligatorii, ba chiar deducerea,
enumerarea şi prevederea lor. Fără îndoială, ar trebui o inteligenţă supraomenească sau
rapiditatea de calcul a maşinilor electronice, dar înseamnă deja a inversa orientarea
cercetării, sau a-i stabili posibilităţile, faptul de a presupune că fiecărei epoci date îi
corespunde un număr finit de miracole sau de tipuri de miracole imaginabile, şi care,
majoritatea lor, au şi fost imaginate. Ele sînt într-un fel decalcurile, negativele, mulajele a
ceea ce reclamă nive-
Studiu introductiv
23
Iul de cultură la care ne gîndim. Anticipaţii, nostalgii şi vise deşarte, incompatibilităţi
fundamentale, cărora mîine poate nu le vom mai găsi nici o însemnătate sau interes, pentru
că vor fi silite, realitatea ajungind din urmă visul ori confirmînd temerile, să renunţe la rolul
pe care-l au de a amăgi cine ştie ce nevoi nesatisfăcute sau de a potoli anumite nelinişti.
în felul acesta, cred, fantasticul a înlocuit feeria, iar ştiinţifico-fantasticul înlocuieşte încetul
cu încetul fantasticul din secolul trecut. La prima vedere, pare contradictoriu ca pe aceste
meleaguri privilegiate, pe aceste terenuri virane ce-i aparţin, imaginaţia să nu fie absolut
liberă de a fabula aşa cum îi vine, fără nimic care să-i îngrădească puterea de invenţie. Ideea
că şirul fanteziilor sale posibile ar putea fi epuizabil se loveşte de-o prejudecată curentă.
Afirm totuşi că, de fapt, nu e vorba decît de-o părere preconcepută, născută din lene, din
descurajare şi totodată din lipsa unei metode care să permită enumerarea completă a
eventualităţilor previzibile. Acestea, multiple fără îndoială, nu par nesfîrşite decît din pricina
dificultăţii de a le recunoaşte şi a le izola sub aparenta varietate a povestirilor. Asemenea
corpurilor simple care au fost la fel de greu de definit şi de identificat în cadrul diversităţii, şi
ea infinită, a materiei.
Prin miraculosul feeric, omul, încă neînzestrat cu tehnicile care să-i permită stăpînirea
naturii, îşi satisface în imaginaţie dorinţe naive pe care le bănuie irealizabile : să se
deplaseze într-o clipita, să se facă nevăzut, să acţioneze de la distanţă, să se metamorfozeze
după plac, să-şi vadă treaba îndeplinită de animale-slugi sau de sclavi supranaturali, să
poruncească duhurilor şi elementelor naturii, să posede arme invincibile, alifii eficace, saci
fără fund, filtre irezistibile, să scape, în sfîrşit, de bătrîneţe şi de moarte.
Aceste minuni traduc în viaţă simple năzuinţe al căror număr e limitat. Ele sînt impuse, fără
prea multe mijlociri, de infirmităţile condiţiei umane. Lasă să se vadă obsesia de a scăpa
măcar o dată, graţie unei hotărîri excepţionale a soartei sau a puterilor superioare. Numai
că nu fanteziile abracadabrante, ci tehnica permite pînă la urmă deplasarea prin văzduh şi
munca fără osteneală : avionul real eclipsează visul covorului zburător sau al calului în-
aripat, aburii sau electricitatea fac inutilă intervenţia ajutoarelor
24
Roger Caillois
miraculoase. Ştiinţa, intr-o mare măsura, transformă condiţia umana, dar totodată face sa i
se desluşească mai bine limitele şi sa se recunoască imposibilitatea depăşirii lor. In ciuda
puterilor din ce în ce mai mari asigurate omului, bezna de dincolo nu i se pare mai puţin
înfricoşătoare. Din noaptea unde se află se ivesc spectre şi fantome, strigoi, gata oricînd să te
inşface cînd nici nu te aştepţi. De aici, fantasticul de groază, invazie a forţelor malefice în
universul domestic care le exclude.
Acest nou miraculos e in întregime pus sub semnul unei alte lumi: înţelegeri cu Diavolul,
răzbunări ale morţilor, vampiri însetaţi de sînge proaspăt, statui, manechine sau automate se
însufleţesc pe neaşteptate şi rătăcesc printre cei vii. Aceste fiinţe blestemate bîntuie moartea
şi întunericul, faţa umbrită a lucrurilor. Pitite în invizibil, ele aşteaptă momentul cînd să
irumpă în desfăşurarea liniştită a banalităţii cotidiene. Acestea sînt prin însăşi esenţa lor
nişte apariţii, iar prezenţa lor, un fir rupt în aceasta urzeală de certitudinii ştiinţifice atît de
trainic ţesută încît părea ■că niciodată n-avea să suporte asaltul imposibilului.
Legile fundamentale care regizează materia şi viaţa nu atrag după sine un număr nelimitat de
imposibilităţi evidente şi absolute. 'Or, tocmai aceste imposibilităţi evidente fac să intervină
fantasticul şi determină în consecinţă temele genului. Variantele sînt infinite în fiecare
categorie, dar categoriile înseşi sînt destul de puţin numeroase. Voi da cîteva exemple :
— pactul cu Diavolul : modelul e Faust. Există o mulţime de variante (una dintre cel mai
recente şi mai ingenioase e povestirea lui Mack Reynolds : Martinis : 12 to 1 ; tradusă în
franţuzeşte sub titlul Cele treisprezece cocteiluri) ;
— sufletul supus la chinuri care pretinde pentru odihna sa ca o anumită acţiune să fie
îndeplinită : un mort revine pe pămînt să-şi persecute ucigaşul; o pedeapsă leagă o
fantomă de locul unde a săvîrşit o fărădelege (încă din antichitatea greacă erau
cunoscute aceste deosebite tipuri de strigoi) ;
— spectrul condamnat la o cursă dezordonată şi veşnică : e istoria medievală a Vînătondui
sălbatic şi a lui Mesnie Hellequin, pe care o va relua strălucit în secolul al XlX-lea William
Austin în povestirea sa Peter Rugg dispărutul;
— moartea ivită, sub înfăţişarea unei persoane, printre cei vii. Uneori, în timpul unei
sărbători, sub strălucirea candelabrelor, ea îşi desemnează victimele una după alta, conform
instrucţiunilor unui destin ineluctabil. Alteori îl aşteaptă pe cel care fuge de ea
Studiu introductiv
25
chiar în ascunzătoarea unde a alergat să se adăpostească. (Printre povestirile care o pun în
scenă în exerciţiul funcţiunii se desprind, în ordinea eficacităţii crescînde, La Mujer alta de
Pedro Antonio de Alarcon, Fantoma Morţii roşii a lui Edgar Poe, anecdota persană în care
Califul, pentru a-şi salva favoritul de la moarte, îl trimite la Samarcand, cînd tocmai în
cetatea aceea era scris că avea ea să-l înşface) ;
— „lucrul" de nedefinit şi invizibil, dar care are greutate, •e prezent, omoară sau face
rău (Fitz-James o'Brien şi Ambrosc Bierce, precum şi alţii, au scos din asta povestiri
remarcabile. Capodopera de inegalat a acestei categorii rămîne Horla a lui Mau-passant) ;
— vampirii, adică morţii care îşi asigură o tinereţe veşnică sugînd sîngele celor vii
(Hoffmann, Alexei Tolstoi, Balzac, Sheri-dan le Fanu şi mulţi alţii au făcut din vechea
superstiţie, studiată de Don Calmet, una din temele caracteristice ale naraţiunii fantastice,
una din cele care, de obicei, se remarcă prin monotonie. O severă tradiţie a fixat într-adevăr
majoritatea detaliilor semnificative. Povestirea lui Alexei Tolstoi constituie o fericită excepţie
de la această supunere la regula generală) ;
—■ statuia, manechinul, armura, automatul, care pe neaşteptate se însufleţesc şi dobîndesc o
înfricoşătoare independenţă (numele lui Merimee şi al lui Achim von Arnim sînt îndeosebi
legate de acest tip de povestire, primul pentru statuia din Venus de pe insulă, cel de-al doilea
pentru Golemul din Isabela din Egipt şi pentru manechinul din Mărie de Meliik-Blainville) ;
— blestemul unui vrăjitor, care aduce după sine o boală în-spăimîntătoare şi supranaturală
(Pecetea bestiei de Rudyard Kipling este exemplul cel mai cunoscut, Lukundoo de
White exemplul cel mai atroce) ;
— femeia-fantoma, venită de dincolo, seducătoare şi funestă (în povestirile chineze e vorba
aproape mereu de o vulpe care se transformă într-o făptură minunată; într-o nuvelă de H. H.
Ewers e un păianjen cu o privire de-o nespusă blîndeţe) ;
— intervertirea domeniilor visului şi al realităţii. Brusc, ca un iceberg care se clatină,
realitatea se dizolvă, dispare, submersă, iar în locul ei visul capătă strivitoarea soliditate a
materiei. Io de W. Onions şi La noche boca arriba de Julio Cortazar ajung pentru a
demonstra profunzimea şi însemnătatea acestei teme, ce-i drept extrem de rară, greu de
tratat, dar care prinde puteri extraordinare din această răsturnare totală pe care încearcă
s-o
26
Roger Caillois
Studiu introductiv
27
impună. Povestirea de acest tip e inversul aceleia în care cititorul se linişteşte la sfîrşit,
dîndu-şi seama că nu fusese vorba decît de-un coşmar. Aici, dimpotrivă, e vorba de-un
coşmar care se dezvăluie deodată drept realitate ; de unde spaima ;
— camera, apartamentul, etajul, casa şi strada dispărute din spaţiu : Jean Ray -ne oferă o
excelentă ilustrare prin Strada cuprinsă de beznă. Mergînd şi mai departe, Philip Macdonald
în Private ■— keep out, Richard Matheson în Disappearing Act, întinzînd din aproape în
aproape în jurul unei fiinţe o pată de absenţă, au suprimat din timp şi din spaţiu, din urzeala
amintirilor şi a evenimentelor, o viaţă omenească şi multiplele sale interferenţe cu celelalte
vieţi ;
■ — oprirea sau repetarea timpului. La interval de minute sau de secole, aceleaşi fapte se
reproduc în aceeaşi ordine. O veche cronică relatează cu exactitate un eveniment pe cale de a
se produce (Potocki, finlandezul Toppila, Elisabeth S. Holding cu Vineri 19, mai timid Edgar
Poe în Prăbuşirea Casei Usher au îmbogăţit cu memorabile reveniri ciclice desfăşurarea
impecabil liniară a ireversibilului timp uman).
Întrerup aici un catalog pe care oricine îl poate continua după plac. N-am vrut decît să
amintesc cîtă coerenţă şi stabilitate are această mitologie ivită din dorinţa de frică şi de
înfiorare. E timpul să conchidem. Spaima specifică povestirii fantastice bîntuie numai într-o
lume incredulă, în care legile naturii sînt socotite inflexibile şi imuabile. Ea apare aici ca o
nostalgie sau ameninţare a unui univers accesibil forţelor întunericului şi emisarilor lumii de
dincolo. In sţirşit, prefigurare a unei alte specii de povestiri, timpul se dedublează sau se
multiplică, spaţiul cunoaşte goluri stranii, teritorii interzise şi fără întindere, „înfundături"'
ce nu pot fi situate. Iar cauzalitatea suferă şi ea, pe aceste meleaguri, inexplicabile încălcări.
O vorbă aproape uitată a doamnei Du Deffand rezumă clar starea de spirit a amatorului de
povestiri fanstastice : „Credeţi în fantome ? — Nu, dar mi-e frică de ele." Aici frica e o
plăcere, un joc fermecător, un soi de rămăşag cu invizibilul, unde invizibilul, în care nu crezi,
e puţin probabil să vină pentru a cere ce i se cuvine. Rămîne cu toate acestea o marjă de
nesiguranţă pe care talentul scriitorului se străduţe s-o cruţe. De cele mai dese ori au-
K
torul reuşeşte asta prin forţa logicii, a preciziei, a amănuntelor verosimile. El este exact,
scrupulos, realist. De aceea, printre maeştrii necontestaţi ai genului figurează romancieri şi
povestitori obişnuiţi să descrie plat realitatea cea mai banală : Balzac şi Dic-kens, Gogol şi
Maupassant. Căci se cuvine mai întîi să acumulezi dovezile verosimilităţii din împrejurările
unei povestiri neverosimile. Fundal necesar iruperii evenimentului înspăimîntător, al cărui
erou se va speria cel dintîi. Scepticismul său umilit cedează in faţa manifestării irecuzabile.
Fantasticul, slăbiciune şi pedeapsă a spiritelor puternice... Fericită slăbiciune şi voluptuoasă
pedeapsă.
Trecerea de la feerie la fantastic prefigurează in linii esenţiale trecerea de la fantastic la
ştiinţifico-fantastic. Am încercat cu alt prilej să arăt cum temele principale ale acestuia din
urmă corespund în ce le priveşte dezideratelor şi spaimelor unei epoci în care exigenţele
axiomaticii ştiinţelor şi adîncirea, explozia cadrelor aparent cele mai evidente — spaţiu,
timp, cauzalitate — departe de a linişti şi de a întări acea coerenţă mereu rîvnită, sperie şi
deconcertează, mişcă din locul lor categoriile fundamentale, silesc, în numele unei şi mai
mari rigori, la un efort neînduplecat şi exacerbat al imaginaţiei. Ştiinţa devine atunci, prin
fatalitatea mersului sau, ca şi prin consecinţe, obiect de spaimă şi panică.
Odată admisă această răsturnare, e limpede că nu se întîmplă cu ştiinţifico-)antasticul altfel
decît s-a întîmplat cu feeria şi cu fantasticul. El continuă tradiţia povestirii ireale,
complementară realităţii; îndeplineşte funcţiile imuabile ale acesteia. Basmele exprimau
naivele dorinţe ale omului în faţa unei naturi pe care încă nu învăţase s-o stăpînească.
Poveştile de groază supranaturală traduceau spaima de a vedea regulile, ordinea lumii atît
de anevoios statornicită şi dovedită prin investigarea metodică a ştiinţei experimentale
cedînd în faţa asaltului acelor forţe de neîmpăcat, nocturne, demonice. La rîndul ei,
povestirea de anticipaţie reflectă angoasa unei epoci care începe să prindă frică de progresul
teoriei şi tehnicii, şi pentru care ştiinţa, nemaireprezentînd o protecţie împotriva
imaginabilului, apare tot mai mult ca o ameţeală care ne precipită în el. S-ar putea spline că
ca nu mai aduce lumină şi ocrotire, ci tulburare şi mister. în toate cele trei cazuri, totuşi, at-
mosfera generală a operelor, temele favorite, esenţa inspiraţiei lor
28
Roger Caillois
derivă din preocupările latente ale epocii in care s-a dezvoltat genul.
Fantezia scriitorului rămine stăpină asupra intrigii şi a conţinutului povestirilor, dar nu şi
asupra problematicii şi a elementelor — eroi sau accesorii — care au fost folosite. Ca şi cum
autorul ar fi silit de fiecare dată să recurgă la aceeaşi serie de personaje-tip, să le plaseze în
situaţii aproape invariabile, să le "înzestreze cu arme sau cu virtuţi analoge, să le expună
aceloraşi încercări. Poate rn-am avîntat prea mult afirm'nd că ar fi posibil de a recenza toate
aceste teme care depind totuşi destul de strîns de o situaţie dată. Şi cu toate acestea continui
să le socotesc enu-merabile şi deductibile, astfel că în ultimă instanţă s-ar putea presupune
cele care lipsesc din serie, aşa cum clasificarea ciclică a lui Mendeleev îngăduie calcularea
greutăţii atomice a elementelor încă nedescoperite sau ignorate de natură, dar exis tind totuşi
virtual.
Feeria, naraţiunea fantastică, povestirea ştiinţifico-fantastică îndeplinesc astfel în literatură
o funcţie echivalentă ce pare să re transmită de la una la alta. Ele dezvăluie tensiunea care
exisia între posibilităţile omului şi năzuinţele sale — să zboare prin văzduh sau să ajungă la
astre, depinde de epocă ; dintre ceea ce ştie şi ceea ce rămîne interzis cunoaşterii sale. Pe de
o parte, ele prelungesc în imaginar starea actuală a posibilităţilor şi cunoştinţelor unei fiinţe
ale cărei ambiţii sînt fără margini. Pe de alta, cum această fiinţă e nevoiaşă şi din cînd în
cînd obosită, o consolează cu veşnicul mira) al eficacităţii magice, instantanee, totale, pentru
care n-ar trebui decît să facă un semn de stăpîn ori să rostească: un cuvînt de stăp'in. Fiindcă
e prevăzător şi calculat, ele şi-au rezervat împotriva lui inaccesibila predestinare şi
inexorabila fatalitate ; fiindcă e curios şi ignorant, ameninţarea misterului şi ispita
omniscienţei ; fiindcă trebuie să îmbătrînească şi să moară, alături de fîntînile cu apă vie şi
de elixirele de viaţă lungă, fantomele, femelele şi beznele abisului; în sfîrşit, fiindcă e
prizonierul distanţei, al duratei şi al determinismului, visul de a se trezi deodată eliberat de
spaţiu, de timp şi de cauzalitate.
Toate aceste fantezii, în aparenţă de o mare libertate, ascund astfel, sub diferitele jocuri ale
simbolurilor, nostalgii şi temeri care se perpetuează de-a lungul istoriei şi evoluează o data
cu schimbările pe care omul le aduce condiţiei sale. Pentru acea parte a acesteia din urmă
care rămîne imuabilă, temerile şi năzuinţele se
Studiu introductiv
29
păstrează şi ele mereu aceleaşi. Restul însă îşi schimbă înfăţişarea, şi ca trăsături, şi ca
expresie. Ficţiunea îi poartă efigia, parcă în filigran, şi aceasta, deşi nestatornică şi nesigură,
e de fiecare dată identificabilă, dacă nu chiar revelatorie.
ROGER CAILLOIS
Traducere de DUMITRU ŢEPENEAG