Liviu Papadima Caragiale, fireste!

Eugen Lovinescu scria despre I.L.Caragiale ca: datorita valorii comediilor sale de moravuri si
caractere, din nefericire scrise intr-o limba care nu este de circulatie mondiala, I.L.Caragiale este poate cel
mai mare dintre dramaturgii necunoscuti.
Citind opera sa care zugravea societatea romana de la sfarsitul secolului al XIX lea si aruncand o
privire asupra ei in zilele noastre, e lesne de observat cat de viu e Caragiale azi, ba mai mult, e firescul
necesar.
Lucrarea de critica si istorie literara a lui Liviu Papadima, Caragiale, fireste!, cuprinde trei studii
despre opera caragialiana: Homo caragialiensis, La rascruce, Numaratoarea steagurilor.
Intervievat pentru ziarul La zi pe Metropotam de ce a ales titlul de Caragiale, fireste!, explicatia
sa da 2 sensuri adverbului fireste.
Fireste, pentru mine pentru ca e o boala veche si fireste pentru ca vrem-nu vrem, nu putem scapa
de el.
1. Homo caragialiensis
Primul studiu numit: homo caragialiensis se dovedeste a fi reconstituirea omului indigen din proza
scuta caragialiana pe baza celo trei verbe constituiente: a sti, a face si a manca.
Verbului a sti autorul studiului ii atribuie diverse nuante, de pilda: a sti - gastronomie
informationala si a sti - dezechilibrul echilibrat.
Criticul considera ca a sti este o falsa dimensiune a lumii caragialiene in acelasi timp in care
nimeni dintre cei pe care acesta ii numeste infometati sau saturati nu sunt interesati cu adevarat de
veridicitatea informatiilor gazetaresti pe care le transmit sau care sunt primite la randul lor.
Personalitatea lui Leonida fiu al faptei din O zi solemna, Papadima ii atribuie calitatea de
ambitios cuminte!, personalitate pe care o integreaza in categoria vesnicului petitioner caci
Leonida, nu face , cere in schimb sa se faca.
n schitele caragialiene, gazetaria, lumea jurnalistica este aceea care-si atribuie dreptul de a sti.
Pe baza acestora, omul creat intentionat absurd de catre scriitor, da viata lumii literare caragieliene; o
lume de sfarsit de secol XIX, cand politica, societatea, moralitatea lumii romanesti imbraca masca falsului
si a imposturii.
n creatia caragialiana se porneste de la un simt aprofundat al realitatii omului.
Criticii care-l integreaza pe Caragiale in randul clasicilor, marturiseste autorul studiului ca acestia
cauta la el filonul realist si isi ghideaza analiza dupa principiile artei mimetic, alti critici socotesc
scriitorul si opera ca fiind moderna privind opera acestuia din unghiul artei simbolice.
Papadima exemplifica argumentele prin care cele doua tabere, clasicii si modernii, isi sustin fiecare
punctul de vedere, el insusi fiind adeptul ideii de modernitate a lui Caragiale.
Simtindu-l actual chiar si critica tinde sa-l apropie de contemporaneitate caci o data cu opera
caragialiana treptat se trece spre o noua conceptie despre literatura.

O alta tema atinsa de Papadima cu privire la colajele caragialiene este cea a arivismului si a
versalitatii, aratand cum ideea de parvenire ,Caragiale o pune pe buzele comentatorilor din
schita Tempora , caci arivismul reiese tocmai din lipsa de neasumare a responsabilitatilor personajejelor.
Versatilitatea personajelor este fireasca,spune autorul, deoarece cu cat personajele se implica mai
mult cu atat isi asuma mai putin responsabilitatea.
2. La rascruce
Importanta si cotitura operei caragialiene constituie tema studiului La rascruce.
Modul de a face o diferentiere intre realismul traditional si modernism prezent in opera
caragialiana si care constituie subiectul polemicii dintre cele doua epoci se face simtita la nivelul
procedeelor naratologice, care au un alt rol decat cel detinut pana atunci.
n ceea ce priveste raportul autor-narator, ironia, absurdul, ambiguitatea si fictionalitatea operei
caragialiene, Liviu Papadima urmareste trecerea realizata de proza lui Caragiale spre configurarea unui alt
set de norme ale literaturii.
Omogenitatea textului marcheaza accentul de modernitate a prozatorului care se desprinde de textul
pur - ca model standard prin insert sau ansa alotopica, foarte important in structura textului, ce focalizeaza
interesul cititorului pentru lectura. Astfel textul alotopic devine focarul central, samburele naratiunii, in
timp ce restul textului textul topic - ramane rama.
Textului caragialian ii este specific acest tip de text alotopic; in timp ce textul rama ii lasa loc
acestuia sa se impuna. Tot in cadrul insertului, de o foarte mare importanta este catalogat si romanul
epistolar Manuscrisul gasit.
Pentru scrierea antologiilor, Caragiale atribuie subiectivitate textului care ar fi trebuit sa aiba
obiectivitate, prin procedeul oglinzilor deformante relativismul perspectival rezultand astfel opinii
diferite ale personajelor despre aceeasi situatie insa, mincinoase, incomplete si uneori chiar exagerate.
Utilizarea citatului in opera are o dubla valoare: aceea de a acredita sau de a discredita. La fel se
intampla si in cazul fictionalitatii unde:
Adevarul sta pentru fals si non-literarul pentru literar. Figura retorica se transforma in figura
textuala prin distantarea tot mai mare a autorului de narator care este tonul spunerii si care joaca
numeroase roluri: orator, colportor, narator inducand asfel cititorul pe o pista falsa.
Daca pana la Caragiale, ironia a fost in literatura romana un procedeu ce tinea de retorica
ornamentala, odata cu Caragiale ironia devine un alt mecanism, o alta cale de a face literatura.
ntrepatrunderea ironiei cu comicul este vizibila atunci cand personajele spectacolului caragialian isi
joaca cu adevarat rolul.
3. Numaratoarea steagurilor
Succesiunea disputelor referitoare la Caragiale, consta in tendinta de a transforma opera acestuia in
pretext pentru disputele politice, caci inca din timpul vietii, nationalistii l-au considerat pe Caragiale ca
fiind lipsit de patriotism, fauritor a unei imagini intentionat defavorabile a societatii romanesti. Adeptii

dadaismului abisal si apoi legionarii in perioada interbelica l-au facut vinovat de denigrarea patriei; la
polul opus liberarii au vazut in el un adversar de temut, un junimist militant, socialistii au receptat opera
caragialiana ca un pamflet contra progresului.
A vorbi despre Caragiale cu un spirit nou in perioada comunista, era cu siguranta o sfidare a
regimului. Caragiale a fost vazut, transformat chiar intr-un anti-burghez feroce militant pentru distrugerea
lumii vechi si anticipator al societatii socialiste. Ironiile sale avand ca obiect nationalismul, demagogia
patriotarda ori discursul politic face ca in anii dinainte de 1989 sa fie socotita o prezenta incomoda.
Prin valoarea ei opera caragialiana, continua sa pasioneze si sa starneasca polemici, dovada ca nu a
fost uitata, ba mai mult s-ar putea afirma ca: azi, Caragiale e mai viu ca niciodata!
In finalul volumului, L.Papadima incheie cu incercarea de a raspunde intrebarii puse la inceputul
capitoluluil: Numaratoarea steagurilor: Cate feluri de Caragiale sunt ?
Literatura de specialitate a consemnat deja o mulime de sintagme, cliee, aprecieri consacrate:
Caragiale clasic al literaturii romne; cel mai mare dramaturg; Caragiale -satiricul; maestru al
realismului critic; precursorul literaturii absurdului; promotor al deconstruciei conveniilor literare;
Caragiale plac turnant a literaturii romne; Caragiale duplicitar; Caragiale glissando etc, astfel
nct ntrebarea din finalul crii lui Liviu Papadima, Caragiale, firete! despre cte feluri de Caragiale mai
sunt, domle ?, ar putea primi un rspuns simplu, adevrat, parafraznd pe unul dintre colarii din schie:
Multe, domle! i atunci se ridic ndreptita ntrebare: De ce, nc o dat despre Caragiale? Rspunsul
prinde contur n memorabila afirmaie a lui tefan Cazimir c niciodat nu vom izbuti s-l epuizm pe
Caragiale. El este acela care ntotdeauna ne va epuiza pe noi.