IMBRICAREA

1. ASPECTE SINTACTICE

Imbricarea sau împletirea propoziţiei subordonate cu propoziţia regentă este

un fenomen sintactic care constă, prototipic, în suprapunerea parţială a două unităţi
sintactice ale frazei aflate în relaţie de dependenţă, prin integrarea unui component
sau a unui grup de componente în ambele structuri propoziţionale. Componentul
sau grupul de componente, inclus atât în regentă, cât şi în subordonată,
amalgamează cele două construcţii sintactice ale căror limite nu pot fi stabilite
decât convenţional.
Termenul de imbricare, provenit din verbul a imbrica (< fr. imbriquer),
cu sensul „îmbinare (prin acoperire parţială) a ţiglelor (şindrilelor) de pe un
acoperiş, a solzilor unui peşte sau a penajului unei păsări”, a fost puţin folosit
în literatura de specialitate, dar este sugestiv pentru construcţia frastică
specifică de împletire sau de întrepătrundere a structurii propoziţiei subordonate
cu cea a propoziţiei regente.
Fenomenul imbricării se manifestă, cu un grad diferit de complexitate, în
structuri frastice atât bipropoziţionale: Îmi amintesc de câte am pierdut în viaţă.,
cât şi multipropoziţionale: Mă gîndesc la cine trebuie să vină.
În unele cazuri mai rare, imbricarea implică mai multe propoziţii regente sau
mai multe propoziţii subordonate de acelaşi fel (în relaţie de coordonare): Folosea
şi menţiona pe cine trebuie.; Se temea de ce văzuse şi auzise. (vezi infra, 1.1.2) sau
trei propoziţii dintr-un lanţ de subordonare (regentă, subordonată regentă,
subordonată): Ştiu cine se cuvine să ia premiul. (vezi infra, 1.2.3).
Particularitatea imbricării rezultă din apartenenţa dublă (mai rar, multiplă) a
unui component sau a unui grup de componente la fiecare dintre structurile parţial
suprapuse, în cadrul cărora se angajează în relaţii distincte cu alte componente,
ocupând poziţii sintactice diferite.
Împletirea subordonatei cu regenta cunoaşte mai multe variante, fiind efectul
unor fenomene sintactice generale de reorganizare a structurilor propoziţionale,
cum ar fi expansiunea unui grup nominal (construcţii cu propoziţii relative),
tematizarea şi focalizarea, deplasarea şi dislocarea unuia sau a mai multor
componente etc.
1.1. Imbricarea, ca rezultat al structurilor relative, reprezintă o variantă simplă
şi economică de construcţie a frazei, fiind înregistrată cu o frecvenţă ridicată.
Fenomenul de împletire a subordonatei cu regenta este caracteristic numai relativelor
neinterogative, libere (cu antecedent nelexicalizat, „şters”  vezi Construcţii cu
propoziţii relative, 1.2).
1.1.1. Expansiune a unui centru nominal, cu diferite funcţii sintactice în
propoziţia regentă, subordonata relativă liberă preia poziţia sintactică a
antecedentului neexprimat („şters”), substituindu-l prin conectivul relativ (de obicei
cu valoare pronominală, mai rar, adverbială):
(a) pronume relativ sau pronume nehotărât cu funcţie relativă:
Vine omul care poate > Vine cine poate.; Vine oricine poate. [subiect];

772
 Hoţul este omul care ştie casa. > Hoţul este cine ştie casa.; Hoţul este
oricine ştie casa. [nume predicativ];
Casa omului care munceşte este îmbelşugată. > Casa cui munceşte este
îmbelşugată.; Casa oricui munceşte este îmbelşugată. [atribut genitival];
Discuţia cu omul care cunoaşte locurile este necesară. > Discuţia cu cine
cunoaşte locurile este necesară.; Discuţia cu oricine cunoaşte locurile este
necesară. [atribut prepoziţional];
Îl felicit pe omul care câştigă. > Îl felicit pe cine câştigă.; Îl felicit pe oricine
câştigă. [complement direct];
Dau premiu omului care merită. > Dau premiu cui merită.; Dau premiu
oricui merită. [complement indirect];
Mă tem de omul care vine. > Mă tem de cine vine., Mă tem de oricine vine.
[complement prepoziţional] etc.;
(b) adverb relativ:
Îmi amintesc de felul în care zâmbeşti. > Îmi amintesc (de) cum zâmbeşti.
[relativul adverbial păstrează indicii ale relaţiei sale cu regenta; vezi prepoziţia de];
Vine din (< de în) locul în care l-ai trimis. > Vine de unde l-ai trimis.
[prepoziţia de reflectă raportarea sintactică a adverbului relativ la organizarea
regentei] etc.
Suprapunerea parţială a structurilor regentei şi ale subordonatei se realizează
prin conectorul relativ, component integrat în ambele structuri propoziţionale: în
dubla calitate de substitut al nominalului din regentă şi de element introductiv al
subordonatei relative libere, care ocupă poziţia sintactică a nominalului suprimat.
(vezi I, Pronumele şi adjectivul pronominal relativ, 1.1).
În cadrul structurilor imbricate, pronominalul relativ şi pronominalul
nehotărât stabilesc relaţii duble, de dependenţă (subordonare) atât în regentă, cât şi
în subordonată: Mă gândesc la cine te referi tu., Mi-am adus aminte de (ori)cine a
plecat.
Pronominalul relativ şi pronominalul nehotărât îndeplinesc funcţii distincte în
propoziţia regentă şi în subordonată, care pot fi:
− de acelaşi tip, de exemplu, complement direct: Eu trebuie să plec, să uit
ceea ce nu ştie nimeni.(G. Bacovia, Poemă finală), Accept pe (ori)cine vrei tu.;
complement indirect în dativ: Dau banii (ori)cui i se cuvin.; complement
prepoziţional: Mă tem de (ori)cine îţi este frică şi ţie.
− de tip diferit, de exemplu complement direct, respectiv, subiect: Aştept pe
(ori)cine este anunţat.; complement prepoziţional, respectiv, subiect: Depinde de
ce se va întâmpla.
Pronominalul relativ şi pronominalul nehotărât îşi acomodează forma cazuală
sau prepoziţională după poziţia sintactică a nominalului substituit, marcând formal
numai relaţia şi funcţia din regentă. În calitate de component subordonat al unui
grup verbal, adjectival, adverbial sau interjecţional din propoziţia regentă,
pronominalul relativ şi pronominalul nehotărât se supun unor restricţii impuse de
centrul grupului alcătuit din:
− verbe (mai rar, locuţiuni verbale, expresii verbale eliptice) cu regim de
dativ: Dă acestea cui te-a trimis., Adu-i aminte cui te întreabă că am suferit şi
eu. (G. Ibrăileanu, Adela), Am cerut socoteală oricui mi-a încălcat averea.
(M. Sadoveanu, Hanu Ancuţei), Carte frumoasă, cinste cui te-a scris... (T. Arghezi,
Ex libris);

773
 − verbe (mai rar, locuţiuni verbale, expresii verbale eliptice) cu regim
prepoziţional, selectând prepoziţii care cer acuzativul: Se temea de oricine îi călca
pragul. (M. Preda, Moromeţii), Îşi aducea aminte mereu de câte i s-au spus la alte
cinstite adunări. (M. Sadoveanu, Hanu Ancuţei), Am luat act de ce mi-ai spus.;
− verbe (mai rar, locuţiuni verbale, expresii verbale eliptice) cu regim
prepoziţional, selectând prepoziţii care impun genitivul: Luptă contra cui nu
merită., I-am atras atenţia asupra cui ne deranjează.;
− verbe tranzitive (locuţiuni verbale tranzitive, expresii verbale) care se
construiesc cu prepoziţia pe: Chemi pe cine nu vrea să vină., A pus sub acuzare
pe cine se făcuse vinovat de aceste fapte., Dă afară pe cine vrea.;
− adjective cu regim de dativ: El nu poate fi favorabil cui nu merită.;
− adjectiv cu regim prepoziţional: acest amănunt amintitor de câte am
pătimit m-a răscolit (L. Rebreanu, Răscoala);
− adverb cu regim prepoziţional: Stă departe de cine putea s-o ajute.;
− interjecţie predicativă cu regim de dativ: Bravo cui ia premiu!
Unele constrângeri cazuale sau prepoziţionale din partea regentului marchează
forma relativului pronominal şi la includerea într-un grup nominal, mai ales dacă
centrul este un nume de acţiune sau o locuţiune substantivală, care păstrează regimul
cazual sau prepoziţional al verbului, respectiv, al locuţiunii verbale de provenienţă:
Temerea de câte nu ştia îi revenea adesea. (Camil Petrescu, Patul lui Procust),
Îl chinuia aducerea-aminte de ceea ce făcuse odinioară. (I. Slavici, Mara).
În calitate de component al propoziţiei subordonate, relativul pronominal
îndeplineşte diferite funcţii sintactice, pe care le exprimă atipic:
− subiect în dativ: de aceea trebuie să spun oricui vrea să m-asculte, trista
mea întâmplare. (I.L. Caragiale, Infamie);
− subiect în acuzativ prepoziţional: este un fel de datorie pentru cine ţine la
tradiţiuni, să mintă şi să mistifice, inspirat sau nu. (I.L. Caragiale, 1 Aprilie);
− subiect în genitiv: Hai pe la casa cui ne are. (I. Creangă, Amintiri);
− complement direct construit prepoziţional (în afara modelului cu prepoziţia
pe): Nu s-a mulţumit cu ce-a avut, a vrut mai mult. (I. Agârbiceanu, Fefeleaga).
Un model diferit al imbricării îl prezintă relativele libere al căror conector se
exprimă prin adjectiv relativ sau adjectiv nehotărât: Totul depinde de ce documente
mi-ai recomandat., Dau ajutor oricărui student are nevoie.
Suprapunerea parţială a celor două propoziţii se realizează printr-un nominal,
integrat atât în structura regentei, cât şi în structura subordonatei, îndeplinind
funcţii distincte în regentă şi în subordonată. Conectivul adjectival relativ sau
nehotărât este atras în structura ambelor propoziţii, întreg grupul nominal din care
face parte relativul având duble relaţii, în regentă şi în subordonată. În ambele
propoziţii, adjectivul relativ sau nehotărât are funcţia de atribut adjectival.
1.1.2. În enunţurile multipropoziţionale, a căror structură cuprinde regente
sau subordonate în raport de coordonare, fenomenul imbricării este mai extins,
incluzând amalgamarea mai multor propoziţii aflate în relaţie de dependenţă.
Există mai multe variante ale imbricării multiple:
(a) propoziţia subordonată se împleteşte cu două propoziţii regente în relaţie
de coordonare, făcând parte din ambele grupuri verbale: Apreciez şi respect pe
oricine munceşte cu seriozitate.;
(b) propoziţiile subordonate în relaţie de coordonare se împletesc cu o
singură propoziţie regentă integrându-se prin conectori relativi în structura

774
regentei: Îşi amintea de ceea ce văzuse altă dată şi, mai ales, de ceea ce făcuse
atunci. (Gala Galaction, De la noi la Cladova).
1.2. Imbricarea, ca rezultat al deplasării (ridicării) unuia sau a mai multor
componente (grupuri sintactice) din propoziţia subordonată în propoziţia regentă,
se realizează prin repoziţionarea lor în ambele structuri propoziţionale. Împletirea
propoziţiei subordonate cu propoziţia regentă se realizează, în cadrul unui enunţ
bi- sau multipropoziţional, prin componentul sau componentele deplasate, care se
integrează, cu funcţii sintactice diferite, în structura subordonatei şi în structura
regentei sau a întregii fraze.
1.2.1. Repoziţionarea unor grupuri sintactice din structura subordonatei permite
împletirea subordonatei cu regenta, realizată, însă, în grade diferite de suprapunere
a structurii celor două unităţi sintactice.
În general, deplasarea spre stânga a unui grup sintactic se face cu trecerea peste
un regent verbal: Omul (nostru, de acolo) trebuie să fie înţelept. sau adverbial:
Omul (locului, lor) pesemne că e harnic. sau chiar peste două regente verbale: Omul
(grăbit, de aici) presupuneam că trebuie să plece. sau peste un regent adverbial şi
unul verbal: Problemele (grave, noastre) probabil că va dori să le rezolve.
Deplasarea componentelor din subordonată este legată de prezenţa în propoziţia
regentă a unor modalizatori cu predicaţie:
− verbe impersonale active şi reflexive: a trebui, a se părea, a se nimeri, a se
dovedi, a se cuveni etc.: Omul trebuie să se adapteze., Ion se pare că nu ştie
lecţia., Prietenul se nimereşte să fie acasă., Elevul se dovedeşte că nu ştie lecţia.,
Prietenul se cuvine să te ajute.;
− expresii impersonale: este bine, este necesar, este important, e greu etc.:
Elevul este bine să înveţe., Copilul este necesar să cunoască pericolele.,
Rezultatul este greu să fie prevăzut.;
− adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative: fireşte, negreşit, bineînţeles,
pesemne, probabil, fără îndoială, nici vorbă etc: Şi turcii negreşit că se luaseră
după ele. (Gala Galaction, La Vulturi).
Componentele deplasate din subordonată în regentă sunt diferite sub raportul
poziţiei sintactice ocupate sau al funcţiei îndeplinite în structura subordonatei. Se
deosebesc astfel diverse tipuri de deplasări (ridicări) ale unor componente din
subordonată în regentă:
(a) deplasarea (ridicarea) subiectului (simplu sau multiplu) din propoziţia
subordonată, exprimat diferit (prin forme nominale, pronominale, forme verbale
nepersonale): Viaţa era să-i fie mai bună., Noi pesemne că bănuiam., Al doilea
pesemne nu cunoştea drumul., A lucra trebuie să fie deviza noastră., Elevul şi părinţii
săi trebuie să se prezinte la şcoală.
(b) deplasarea (ridicarea) complementului direct din propoziţia subordonată,
exprimat diferit: Cartea este necesar să o citim., Aceasta este bine să o înţelegem.,
Pe al doilea probabil că l-ai văzut., A iubi pesemne că nu poate., Animalele şi
plantele probabil că le îngrijeşte.
(c) deplasarea (ridicarea) complementului indirect (în dativ) sau a
complementului prepoziţional din propoziţia subordonată, fiecare exprimat diferit:
Copiilor trebuie să le dăm o bună învăţătură., Lor este necesar să le mulţumeşti.,
Femeilor şi copiilor probabil că li se dăduse de mâncare., De duşmani ar trebui să
te temi., De tine se cuvine să-mi amintesc mai des.

775
 (d) deplasarea (ridicarea) complementului de agent din propoziţia subordonată,
exprimat diferit: De profesor trebuie să fie pusă nota., De mine este necesar să fie
lucrată cartea., De noi şi de toţi oamenii se cuvine să fie înţeleasă schimbarea.
(e) deplasarea (ridicarea) circumstanţialului din propoziţia subordonată, exprimat
diferit: Aici este obligatoriu să punem o piatră de hotar., Din această seară
probabil că va începe programul., Din cauza furtunilor şi a ploilor a fost
obligatoriu să ne asigurăm casele.
Repoziţionarea unor componente din subordonată în regentă are două
consecinţe sintactice: pe de o parte, legarea sintactică de restul enunţului a
componentului sau a componentelor deplasate, iar, pe de altă parte, poziţionarea lor
parantetică, izolarea lor de enunţ.
Fenomenul imbricării se produce, în general, prin deplasarea din subordonată
în regentă a unor componente legate sintactic de restul enunţului. Legarea sintactică
poate fi integrală, în cazul în care componentul sau componentele ridicate se
integrează în structura regentei, repoziţionarea lor fiind marcată sintactic, sau
parţială, în cazul în care legarea de regentă implică numai anumiţi conectori
prepoziţionali sau este legată de topica întregii construcţii.
În funcţie de repoziţionarea în raport cu regenta a componentului sau a
componentelor ridicate din subordonată, imbricarea cunoaşte mai multe variante.
1.2.2. Legarea sintactică integrală, reprezentând includerea componentului
deplasat în structura regentei, este o variantă a imbricării marcate sintactic.
Deplasarea în propoziţia regentă a subiectului unei subordonate poate fi indicată
prin acordul predicatului regentei cu subiectul deplasat: Şi potecile, ca orice lucru
în lumea asta, trebuiau să aibă până la urmă un capăt şi un sfârşit. (C. Hogaş, Pe
drumuri de munte), pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume (M. Sorescu,
Eminescu). Imbricarea propoziţiei regente cu propoziţia subordonată se realizează
prin subiectul comun celor două structuri propoziţionale, prin dubla relaţie a
subiectului cu predicatele din ambele propoziţii, marcată de dublul acord: Zilele
bune se cuveneau să fie cinstite de toţi cei de faţă. (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi).
1.2.3. Legarea parţială de enunţ a componentelor repoziţionate are ca rezultat
alte variante ale imbricării, marcate de dubla funcţie a componentului deplasat, de
topica obligatorie şi, uneori, de conectori prepoziţionali:
(a) Imbricarea se poate realiza parţial prin deplasarea unui component din
propoziţia subordonată alcătuit din pronume interogative şi adverbe interogative,
care cumulează funcţia sintactică din subordonată, corespunzătoare diferitelor
poziţii sintactice, şi funcţia de marcă a interogaţiei parţiale, cu topică fixă (la
începutul enunţului): Cine se cuvine să ia premiu?, Unde trebuie să semnăm?
(b) Imbricarea parţială se poate produce prin deplasarea unui component din
propoziţia subordonată, alcătuit din grup adjectival sau adverbial, în care adjectivul
(sau adverbul) apare la gradul superlativ absolut: Ce frumoasă trebuie să fi fost
serbarea!, Cât de mult mi se pare că a crescut!, Ce fată frumoasă trebuie să fi fost
în tinereţe! Mărcile exclamative (cu valoare adverbială, mai rar adjectivală)
cumulează şi funcţia de marcă a exclamaţiei, cu topică fixă (la începutul enunţului),
şi pe aceea de circumstanţial cantitativ în grupul adjectival, adverbial sau nominal
deplasat. Izolat, se înregistrează şi deplasarea adverbului exclamativ, disociat de
adjectivul sau adverbul al cărui grad de intensitate îl realizează, precum şi de
conectorul prepoziţional, ca o manifestare a tendinţei de a marca mai bine exclamaţia:
Mă gândeam cât trebuie să fie de grozav când eşti fericit. (I. Slavici, Moara).

776
 (c) Imbricarea poate fi rezultatul deplasării unui component din propoziţia
subordonată în propoziţia regentă, aflată, la rândul ei, într-o relaţie de subordonare
faţă de altă propoziţie. Componentul deplasat, alcătuit dintr-un relativ pronominal
sau adverbial, cumulează funcţia sintactică din subordonată, corespunzătoare
diferitelor poziţii sintactice, şi funcţia de conector subordonator al regentei
(marcând relaţia de dependenţă a regentei faţă de o altă propoziţie).
Propoziţia regentă cu care este amalgamată subordonata este o relativă cu
antecedent: Nu ştiam femeia care pesemne că ne cunoştea. (R. Petrescu, Eclipsa)
[subiect deplasat], Artistul care fusese sortit să fie se năştea greu. (G. Călinescu,
Bietul Ioanide) [nume predicativ deplasat], Drumul ce trebuia să ţinem se încovoia
ca un şarpe. (C. Hogaş, Pe drumuri de munte) [complement direct deplasat], […]
deformaţiile fizice erau o penibilă realitate cu care trebuia să se obişnuiască.
(G. Mihăescu, Donna Alba) [complement prepoziţional deplasat], Am revăzut locul
unde trebuia să fie şcoala. (M. Sadoveanu, Domnu Trandafir) [circumstanţial
deplasat].
În organizarea celor trei propoziţii, forma relativului pronominal corespunde
funcţiei sintactice îndeplinite în propoziţia a treia, fiind impusă de regimul cazual
sau regimul prepoziţional avut în această subordonată.
(d) Imbricarea poate fi rezultatul combinării unei structuri cu propoziţie
relativă (vezi supra, 1.1.1) cu fenomenul de ridicare a componentelor din
subordonată în regentă (vezi supra, 1.2), manifestându-se în organizări frastice
complexe. Condiţiile de realizare a acestei variante de imbricare coincid cu cele din
varianta precedentă (c): deplasarea unui component din subordonată exprimat prin
pronume relativ, pronume nehotărât cu valoare relativă sau prin adverb relativ, care
îndeplineşte, pe lângă funcţia sintactică din ultima subordonată, şi funcţia de
conector al propoziţiei regente.
Deosebirea constă în tipul propoziţiei introduse de relativul deplasat din
subordonată, regenta implicată în imbricare fiind o subordonată relativă liberă (cu
antecedent nelexicalizat, „şters”), dezvoltată prin expansiunea unui nominal
substituit de pronumele sau adverbul relativ conector. Fenomenul imbricării
implică trei propoziţii (1), (2), (3), aflate în relaţie de subordonare în lanţ [(1)
regentă  (2) subordonată relativă regentă  (3). subordonată)]. Suprapunerea
parţială a structurilor celor trei propoziţii se realizează prin relativul pronominal
sau adverbial, care are calitatea de dublu substitut al unui nominal din prima
regentă (1) şi al unui nominal din a doua subordonată (subordonata subordonatei)
(3). Pronumele relativ sau adverbul relativ îndeplineşte o triplă funcţie sintactică,
cumulând funcţiile sintactice din prima regentă (1) şi din a doua subordonată (3) cu
funcţia de conector al subordonatei relative regente (2). Funcţiile sintactice
îndeplinite de relativ în prima regentă (1) şi în a doua subordonată (3) pot fi:
− de acelaşi fel Nu este menţionat cine trebuie să intre primul. (G. Călinescu,
Enigma Otiliei) [(1) subiect; (3) subiect deplasat], Un poet de o aşa puternică
gândire abia începe să devină ceea ce e menit să fie. (E. Lovinescu, Mite) [(1)
nume predicativ; (3) nume predicativ deplasat], Ţi-am adus ceea ce bănuiam că ai
uitat. (R Petrescu, Eclipsa) [(1) complement direct, (3) complement direct
deplasat], Aduc laude oricui se cuvine să aduc laude. (N. Iorga, O viaţă de om) [(1)
complement indirect (3) complement indirect deplasat], Plec unde sper că-mi voi
găsi liniştea. (Camil Petrescu, Patul lui Procust) [(1) circumstanţial, (3)
circumstanţial deplasat] etc.

777
 − diferite: Nu văd ce trebuie să se schimbe. [(1) complement direct;
(3) subiect deplasat], El nu se îndoieşte de ceea ce trebuie să devină. [(1)
complement prepoziţional; (3) nume predicativ deplasat], Se întâmpla acum ceea ce
bănuiesc că prevăzuse de multă vreme. [(1)subiect; (3) complement direct deplasat],
Dăruia totul oricui se întâmpla să treacă pe acolo. [(1) complement indirect;
(3) subiect deplasat], Acela va şti cum am trebuit să fiu când am căpătat siguranţa.
(Augustin Z. N. Pop, Mărturii) [(1) complement direct, (3) nume predicativ deplasat].
În condiţiile în care funcţiile sintactice îndeplinite de relativul pronominal în
raport cu regenta 1 şi cu subordonata 3 nu coincid, forma acestuia corespunde, în
cazul imbricării, poziţiei sintactice din prima regentă (1), reflectând regimul cazual
sau prepoziţional impus de organizarea sintactică din această propoziţie, indiferent
de funcţia îndeplinită în ultima subordonată (3).

2. ASPECTE SEMANTICO-PRAGMATICE

Fenomenul sintactic al imbricării are implicaţii semantico-pragmatice, care

motivează mai ales repoziţionarea componentelor din subordonată în regentă (vezi
supra, 1.2.1). Elementele din propoziţia regentă peste care are loc deplasarea
componentului din subordonată sunt, de obicei, verbe şi construcţii impersonale,
caracterizate semantic prin neatribuirea acţiunii unui Agent, ceea ce favorizează
deplasarea unui subiect personal din subordonată în regentă.
Imbricarea are, adesea, ca efect „subiectivizarea” enunţului, atât prin
deplasarea frontală a unui subiect personal, cât şi prin introducerea unor
componente care permit exprimarea atitudinii, a opiniei, a intenţiei vorbitorului.
Certitudinea şi incertitudinea vorbitorului faţă de cele comunicate se exprimă prin
verbe, adverbe şi locuţiuni adverbiale adecvate: se ştie, se cunoaşte, se consideră,
desigur, bineînţeles, negreşit, fireşte, normal, fără îndoială, nici vorbă etc,
respectiv: se bănuieşte, se pare, probabil, poate, pesemne etc. Numeroase verbe şi
expresii impersonale au o încărcătură modală apreciativă: e bine, e rău, e frumos, e
greu, e uşor, e grav, e imposibil, e (puţin) important etc. sau deontică, de
obligativitate: trebuie, e necesar, e obligatoriu, e musai etc., de permisiune: e
permis, e îngăduit, e voie etc. sau de interdicţie: nu se poate, e interzis, e
nerecomandabil etc.
Inserţia în regentă a elementelor verbale şi adverbiale care exprimă
implicarea locutorului în comunicare rupe organizarea sintactică a mesajului,
având, la origine, un caracter incident. „Legarea” construcţiei incidente, prin
conectori conjuncţionali, de o propoziţie regentă determină reorganizări ale
ansamblului frastic, având drept efect şi fenomenul imbricării.

778