UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

Facultatea de litere
Masterat: Traducere în domenii specializate

Noutăţi în gramatica limbii române referitoare la

părţile de propoziţie:
COMPLEMENTUL SECUNDAR

Masterand
Moldoveanu (Aprozeanu) Cora Iulia, anul I

București, 2019
 Noua gramatică a limbii române, numită în continuae GALR 2005/2008, a introdus ca normă
un nou tip de complement, și anume complementul secundar. Conform definiției din GALR,
complementul secundar funcționează în grupul verbal ca termen subordonat față de centrul grupului
într-o structură ternară din care face parte și un complement direct subordonat aceluiași centru verbal.
Se realizează prototipic prin nominal neprepozițional, dar poate avea și realizare propozițională
(Carabulea, 2005).
GALR admite şapte complemente: direct, secundar, indirect, prepoziţional, de agent, posesiv,
comparativ. Ele îşi găsesc motivaţia printr-o mai profundă demarcaţie a trăsăturilor caracteristice
(complementul secundar, complementul prepoziţional), printr-o nouă viziune asupra determinărilor
(complementul posesiv) ori printr-o nouă abordare a funcţiei de tip completiv (complementul
comparativ)5. Sub formă de tabel, situaţia complementelor din GLR şi GALR se poate prezenta astfel
(Nicolae Felecan, 2010):

GLR GALR Observaţii

1. Complement direct
2. Complement indirect
3. Complement de agent
1. Complement direct
2. Complement secundar
3. Complement indirect
4. Complement prepoziţional
5. Complement de agent
6. Complement posesiv Din atributul pron. datival
7. Complement comparativ Din circ. de mod comparativ

Cu toate că existenţa complementului secundar a fost recunoscută abia de curând în

gramatica „oficială” a limbii române drept poziţie sintactică distinctă, conceptualizarea acestei
funcţii nu reprezintă o premieră în lingvistica noastră. Chiar şi în GLR fusese remarcată
existenţa unei dualităţi funcţionale în cadrul complementului direct (Cd), distingându-se în
acest sens complementul fiinţei” de „complementul lucrului sau al acţiunii”2: Frate-meu mă
[Cd-f] mai învăţase cele patru socoteli şi fracţiile [Cd-l] (Delavrancea). Însă aprofundarea
caracterului bifuncţional al Cd – şi, implicit, recunoaşterea statutului autonom al Csec – a
cunoscut o nouă fază prin lucrările publicate în jurul anului 1970 de către Laura Vasiliu
(1967), Valeria Guţu Romalo (1973, p. 170-172) şi, mai ales, Gabriela Pană Dindelegan
(1970; 1974, p. 19-21; vezi şi 1992, p. 122-125; 1999, p. 64-65; 2003, p. 107) (DAN, 2010).
CARACTERISTICI SINTACTICE
Termenul regent al acestei poziții sintactice este un verb tranzitiv la o formă
personală, mai rar o formă verbală nepersonală, infinitiv sau gerunziu, ori o formă de diateză
pasivă.
Ex: M-a rugat ceva…, a mă ruga ceva.., rugându-mă ceva…
Copilul a fost întrebat ceva.
Spre deosebire de complementul direct, ca regent al complementului secundar nu
apare niciodată o interjectie, construcții ca Iată profesorul ceva, Iată-i pe elevi ora plecării.,
fiind nereperate.
Poziția de complement secundar este una actanțială, în care verbul tranzitiv, obligatoriu
trivalent, impune tiparul sintactic și forma fiecărui component. Prezența complementului
secundar într-o structură este condiționată de prezența complementului direct, nu și invers:
există numeroase construcții cu complement direct, fără complement secundar ( ex: Mă doare
capul, Copilul mănâncă prăjituri), în timp ce complementul secundar presupune, obligatoriu,
coocurenta complementului direct ( ex: El mă anunță ora plecării, Profesorul îl ascultă pe elev
declinarea substantivului.).
Cele două poziții sintactice subordonate aceluiași centru verbal sunt însă diferite sub
raport referențial, ceea ce explică și trăsăturile semantice diferite ale nominalelor prin care se
exprimă: [- Animat] pentru complementul secundar, dar [ + Animat] pentru complementul
direct coocurent: ex. Profesorul a învățat elevii carte.
Realizarea prin nominal neprepozitional inanimat este compatibilă și cu poziția
complementului direct. Ex: El m-a anunțat ora plecării.
Cele două poziții sintactice au statut diferit, nominalul complement secundar
prezentând mai multe deosebiri față de nominalul complement direct:
a. Nu acceptă realizarea cu pe ( acuzativul cu pe poate apărea și la un complement
direct inanimat: Pe păpușă o iubește mult., Scrie-l pe cinci!)
b. Nu acceptă substituirea printr-un clitic pronominal, nici dublarea și nu devine
subiect în construcția pasivă echivalentă, păstrându-și poziția sintactică (Profesorul îl ascultă
pe elev lecția vs. Elevul este ascultat de profesor lecția; Lecția este ascultată de profesor pe
elev)
c. Nu este posibilă coordonarea unui complement secundar cu un complement
direct ( Profesorul l-a ascultat pe elev și lecția; construcția cu și este posibilă în cazul folosirii
acestuia că semiadverb)
d. Deși tiparul complementului secundar este identic cu cel al unor complemente
directe, grilă de roluri este diferită
e. Complementul secundar este incompatibil cu complementul indirect; în
construcții că El îmi anunță ora plecării., față de El mă anunță ora plecării, înlocuirea
complementului direct prin complement indirect are că efect modificarea structurii:
complementul secundar, care apare într-o structura ternară numai împreună cu complementul
direct, devine el însuși complement direct ( care acceptă substituirea, pasivizarea, dublarea: El
mi-o anunță, Ora el mi-o anunță, Ora îmi este anunțată.)
Centrul structurilor ternare cu complement secundar este reprezentat de un număr
limitat de verbe tranzitive, că: a anunță, a convinge, a dascăli, a examina, a informa, a învață,
a ruga, a sfătui, a traversa, a trece, a vesti.
Un studiu critic de specialitate realizat de profesorul Simina –Maria Dan (DAN,
2010), apreciază că, totuşi, nu toate cele 12 verbe enumerate în GALR (a anunţa, a asculta,a
convinge, a dăscăli, a examina, a informa, a învăţa, a ruga, a sfătui, a vesti, a traversa şi a
trece) sunt bitranzitive. Iar, dintre cele care sunt, nu toate îşi realizează în aceeaşi măsură
proprietatea respectivă. Din acest punct de vedere, e instructiv să insistăm asupra unui
amănunt: atât capitolul despre Cd din GLR, cât şi capitolul despre Csec din GALR (2005,
2008) au fost elaborate de către aceeaşi autoare. Şi, de multe ori, cu aceleaşi exemple.
Principalul inconvenient al acestui fapt este acela că, în anumite situaţii, nu se ţine cont de
mutaţiile semantice şi funcţionale survenite în cazul verbelor respective ca urmare a dinamicii
limbii române din ultimele patru decenii.
Astfel, a convinge a devenit, în stadiul curent al limbii române, un verb monotranzitiv.
Nu (mai) apar, în uzul lingvistic actual, construcţii de tipul *A convinge pe cineva ceva, ci
doar de tipul A convinge pe cineva de ceva/cu privire la ceva. De aceea, a convinge ar trebui
eliminat de pe lista verbelor care atribuie funcţia de Csec (DAN, 2010).
În GALR, a dăscăli a fost inclus, probabil, pe lista verbelor bitranzitive cu sensul de
„a învăţa”. Sensul respectiv nu a dispărut cu totul din uzul curent al limbii, dar verbul a
dobândit între timp un puternic caracter bivalent (de tipul S – V – Cd: Studenţii cu buchetele
de flori ne amintesc şi nouă, absolvenţilor, de cei care ne-au dăscălit şi ne-au fost mentori,
„Gazeta bibliotecarului”, nr. 5, mai 2005), renunţând treptat la actantul cu funcţie de Csec. Pe
de altă parte, accepţiunea verbului a dăscăli s-a contaminat în ultimele decenii de sensuri
precum „a certa, a moraliza, a beşteli, a muştrului”, chiar „a admonesta”, astfel încât unele
dicţionare recente de sinonime nici măcar nu mai înregistrează sensul originar „a învăţa”
(DAN, 2010).
Modificări notabile în privinţa regimului au cunoscut, în ultimele decenii, şi verbele a
asculta şi a examina. Clasa lor de determinanţi cu funcţie de Csec fusese şi înainte extrem de
restrictivă: pe de o parte, a asculta şi a examina nu acceptau Csec realizat sub formă
ropoziţională (în exemple precum Te ascult cum cânţi, subordonata este predicativă
suplimentară, nu CSec), iar, pe de altă parte,realizarea sub forma nominalului eprepoziţional
era limitată, din punct de vedere semantic, la doar câteva lexeme din sfera activităţii didactice:
L-a ascultat/examinat pe elev lecţia/materia. În momentul de faţă, Google nu mai
înregistreazăînsă nicio ocurenţă de tipul celor amintite8, cărora li se preferă acum realizarea
cu Ac prepoziţional: L-a ascultat/examinat pe elev la lecţie/din materia predată. Defapt, ca
şi în cazul verbului a dăscăli (şi al altora, pe care le vom examina încontinuare), se
nregistrează aici o tendinţă spre instrumentalizarea obiectuluisecundar, vizibilă prin
preferinţa pe care vorbitorii le-o acordă construcţiilor detip Cprep sau Crel în detrimentul
celor cu Csec.Singurul verb care acceptă, în limba română actuală, o clasă semantică şi
morfosintactică variată de determinanţi cu funcţia de Csec şi care permite, totodată, o
delimitare clară a poziţiei respective rămâne a învăţa. A învăţa are încă vaste disponibilităţi
combinatorii, care îi permit să guverneze determinanţi selectaţi dintre activităţile intelectuale
(Mă învaţă aritmetica/o limbă străină), activităţile practice (M-a învăţat
tricotatul/grădinăritul), calităţile morale (M-a învăţat modestia/ smerenia) sau sporturi
(Mă învaţă şah/fotbal). De aceea, majoritatea subordonatelor aferente pot fi substituite fără
dificultăţi prin nominalele echivalente (M-a învăţat să cos > M-a învăţat cusutul). Totuşi,
până şi acest verb definitoriu pentru existenţa Csec a fostafectat de procesul instrumentalizării
(Mă învaţă şah vs Mă învaţă despre şah). Astfelîncât nu e exclus ca, într-un viitor nu foarte
îndepărtat, realizările corespunzătoare funcţiei de Csec să dispară cu totul din uzul limbii
române (DAN, 2010).

CARACTERISTICI SEMANTICE
Termenul regent al acestei poziţii sintactice este un verb tranzitiv la un mod personal,
mai rar o formă verbală nepersonală, infinitiv sau gerunziu (M-a rugat ceva., a mă ruga ceva.,
rugându-mă ceva.) ori o formă de diateză pasivă (Copilul a fost întrebat ceva).
Poziţia de complement secundar este o poziţie actanţială, în care verbul tranzitiv, obligatoriu
trivalent, impune tiparul sintactic şi forma fiecărui component.
Gramatica nouă, GALR 2005/2008, consideră că prezenţa complementului secundar
într-o structură implică prezenţa complementului direct, nu şi invers. Complementul secundar
presupune, obligatoriu, coocurenţa complementului direct, în toate construcţiile (Profesorul îl
ascultă pe elev declinarea substantivului).
Cele două poziţii sintactice subordonate aceluiaşi centru verbal sunt diferite sub raport
referenţial, ceea ce explică şi trăsăturile semantice diferite ale nominalelor prin care se
exprimă: [- Animat] pentru complementul secundar, dar [+ Animat] pentru complementul
direct coocurent: Profesorul a învăţat elevii carte.
Spre deosebire de nominalul complement direct, nominalul complement secundar:
a. nu acceptă realizarea cu pe;
b. nu acceptă substituirea printr-o formă clitică a pronumelui personal, nici dublarea prin clitic
(construcţii ca: *El m-a anunţat-o., *Lecţia el m-a învăţat-o. sunt nereperate) şi nu devine
subiect în construcţia pasivă echivalentă, ci îşi păstrează poziţia sintactică (Profesorul l-a
ascultat pe elev lecţia. > Elevul este ascultat de profesor lecţia.);

CLASA DE SUBSTITUȚIE
Clasa de substituție a complementului secundar cuprinde nominale ( substantive și
pronume ) sau propoziții completive ( relative și conjuncționale).
Substantivul prin care este exprimat complementul secundar este totdeauna inanimat,
de obicei din subclasa abstractelor, cel mai adesea articulat enclitic, mai rar proclitic sau
nearticulat ( ex: I-a învățat pe elevi înmulțirea/ declinarile., L-a învățat poezii/ jocuri/ o
poezie/ un joc.).
O situație specială o are verbul a trece. Acesta poate participa, pe de o parte, la
structuri implicând un complement secundar, coocurent cu un complement direct exprimat
printr-un substantiv animat, personal ( Profesorul îl trece pe elev clasa), iar, pe de altă parte,
la construcții în care ambele complemente neprepozitionale pot fi exprimate prin substantive
inanimate ( Bagajele le-am trecut stradă.).
Complementul secundar poate fi exprimat și prin pronume, numai dacă are un
referent cu trăsătură [- Animat], și anume:
- Pronumele demonstrative asta, aia : Îl învăț asta/aia.
- Pronumele interogativ și cel relativ ce : Ce îl anunță? Nu știu ce îl anunță.
- Pronumele nehotarate altă, altceva, câteva, ceva, orice, tot, una, și locutiunile
pronominale cine știe ce, te miri ce : Îl învață una/altă/orice/tot. Iil sfătuiește cine știe ce.
- Pronumele negativ: Nu-l întreabă nimic.
Poziția de complement secundar poate fi ocupată, uneori, de o formă verbală
nepersonală, și anume infinitivul precedat de a ( L-am convins a spune/ a ședea/ a cânta).
Propozițiile completive secundare pot fi relative propriu-zise sau interogative și sunt
introduse prin: ce, ceea ce, orice, cum, unde, când, verbul de care depind fiind la oricare
dintre formele personale: El mă învață ce să fac/ ceea ce vrea/ ce a vrut/ orice aș vrea.
Propozițiile completive secundare conjuncționale se construiesc cu: că, să, dacă, rar
cu de, pre(cum) cu : Îl informează că a luat examenul. Îl rog pe cine a fost atent să enunțe
regulă. A învățat pe elevi să scrie și să citească.
Concluzie

Prezenţa unor particularităţi distincte – incompatibilitatea dublării, posibilitatea înlocuirii prin

anumite pronume [nedefinite: ceva, orice, demonstrativul cu valoare „neutrală” asta (aceasta),
negativul nimic, adverbul atât(a)], ocurenţa cu un complement direct „animat” – a dus la
recunoaşterea unei poziţii sintactice diferite de cea de complement direct, denumit prin
complement secundar. GALR nuanţează caracteristicile sintactice şi semantice ale acestui
complement, stabilindu-i şi clasele de substituţie (II, p. 392-396). Aşadar, în loc să mai
vorbim de verbe „cu dublă tranzitivitate” sau care cer două complemente directe – unul al
persoanei şi celălalt al lucrului –, printr-o nuanţare a detaliilor, admitem două complemente
diferite – unul direct, care poate fi dublat ori înlocuit prin clitic, şi altul secundar, care nu
poate fi nici dublat şi nici înlocuit prin clitic. Prezenţa sa în enunţ este condiţionată de
ocurenţa complementului direct.

Bibliografie

Carabulea, E. (2005). Complementul secundar. În A. Română, Gramatica limbii române (pg. 392-
397). București: Editura Academiei Române.
DAN, S.-M. (2010). Considerații privind tratarea complementului secundar în GALR. Preluat pe 06
12, 2019, de pe Dacoromania: http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2010_1_5.pdf
Nicolae Felecan, D. F. (2010). Cu privire la unele complemente (necircumstanțiale). Preluat pe 06 10,
2019, de pe Dacoromania: www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2010_1_4.pdf