LRC
2006
Clasa verbului sub aspectul eterogenităţii
Eterogenitatea flexionară a verbului – există o
mare eterogenitate flexionară a verbului. Avem
flexiune regulată şi flexiune neregulată. Există
11 clase flexionare regulate.
1. conjugarea în a; avem 2 subclase:
a. cânta, cânt
b. visa, visez; lucra, lucrez; veghea, veghez.
Atenţie! Nu e sufixul ea pentru că în transcriere
fonetică avem [veg’ia].
2. conjugarea în ea: a putea, a vedea – e
singura clasă regulată ca flexiune
3. conjugarea în e; avem 3 subclase:
a. a face, făcui, făcut (e – la infinitiv, i - la
perfectul simplu, ut – la trecut)
b. merge, mersei, mers (e – la infinitiv, s –la
perfectul simplu, s–la participiu), arde, arsei, ars
c. frânge / rupe / suge / înfige
4. conjugarea în i / î; avem 5 subclase:
a. infinitivul în i, sufixul de prezent ez: citi –
citesc
b. infinitivul în i, sufixul de prezent zero şi
omonimia desinenţială 1 = 6: a veni, a sări
c. infinitivul în i, sufixul de prezent zero,
omonimia 3 = 6: a oferi, a suferi, a referi
d. infinitivul în î şi sufixul de prezent zero:
omorî, doborî
Eterogenitatea semantică şi de roluri tematice
impuse nominalelor cu care se combină.
a. clasa verbelor de acţiune: ca rol tematic
impun agentul. Agentul = un nominal cu
trăsătura „plus uman” şi determină /
controlează procesul. Agentul e compatibil cu
instrumentul (ex: citesc cu ochelarii, merg cu
trenul) şi, uneori, cu beneficiarul pentru că o
acţiune poate fi făcută în favoarea sau în
defavoarea altei entităţi (ex: Scriu pentru tine o
scrisoare. Povestesc copiilor o legendă).
b. clasa verbelor de stare fizică, psihică dar şi
alte tipuri de stări. Intră aici şi verbele
situaţionale (verbele care exprimă relaţii de
vecinătate, de asemănare). Toate verbele de
stare sunt incompatibile cu agentul. Verbele de
stare pot presupune prezenţa unui
experimentator, în special în cazul verbelor de
senzaţie fizică (mă doare) sau psihică (mă
miră, îmi place). Celelalte verbe (relaţionale =
de situare în timp şi spaţiu) presupun o temă.
Ex: Ion se află aici (Ion = temă). Scrisoarea
datează din sec 16 (scrisoarea = temă).
c. clasa verbelor de schimbare de stare (verbe
eventive semantic) – se pot parafraza prin
devine. Ex: o rană se adânceşte = devine
adâncă. Sunt verbe care presupun un pacient,
care se aşează în poziţia subiectului.
Deosebirea între clasa verbelor de acţiune şi
clasa verbelor de schimbare se stare:
- verbele de acţiune au agent şi dacă sunt
tranzitive pot avea pacient (ex: scriu o
scrisoare)
- verbele de schimbare de stare presupun un
pacient, dar exclud prezenţa agentului. Se mai
numesc şi verbe ergative.
Clasificări ale verbului în funcţie de rolul tematic
pe care îl cer
a. clasa verb + agent = intranzitiv de tipul: a
dansa, a înota, a alerga
b. clasa verb + agent + pacient = agentivele
intranzitive: a citi o carte
b’. verb + agent + pacient + destinatar: a trimite,
a oferi (ofer o carte prietenei)
Eterogenitatea sintactică (ca restricţii de formă
pe care le impun actanţii nominalelor cu care se
combină)
a. verbe zero valente – nu admit combinarea cu
un nominal
b. verbe monovalente – admit combinarea cu
un singur nominal: în N (el dansează), în D (îmi
merge bine), în Ac (mă plouă – utilizare
accidentală)
c. verbe bivalente: N + Ac (a scrie o carte), N +
D (a aparţine: cartea îmi aparţine / îmi convine /
îmi place), N + N = copulativele ( el este
profesor), N + grup prepoziţional ( el depinde
de, el se gândeşte la, ceva constă în), D + grup
prepoziţional (îmi pasă de cineva, ni s-a urât de
ceva).
Curs nr.6
De ce avem eterogenitate? Pentru că distincţia
N – Ac – D se manifestă în organizarea
sintactică a verbului; se adaugă şi determinarea
prepoziţională. Pentru alte limbi nu apare
distincţia D – Ac.
În funcţie de vecinătatea obiectului direct,
verbele se împart în (a) tranzitive şi (b)
intranzitive. Există şi o clasă intermediară: clasa
ergativelor, o clasă sintactico-semantică =
admit un singur actant, cu rol de pacient, în
poziţia subiectului nu a obiectului direct. Ex:
temperatura creşte, temperatura se dublează,
steagul flutură, fântânile seacă. Verbele
tranzitive mai au o mică subclasă (a’) tranzitive
care acceptă obiect secundar. Ex: mă anunţă
ceva (tipar sintactic moştenit din latină).
În funcţie de vecinătatea subiectului avem: (a)
clasa verbelor care admit SB şi (b) clasa
verbelor care nu admit SB. Din clasa verbelor
care nu admit subiect fac parte impersonalele
(plouă, îmi pasă de, îmi pare bine de, s-a făcut
de).
În funcţie de tipul de SB avem: (a) verbe cu SB
personal şi (b) verbe care nu admit SB personal
dar care acceptă în poziţia de SB o propoziţie
conjuncţională (trebuie să, urmează să, îmi
place să)
În funcţie de poziţia numelui predicativ:
a. copulative care cer obligatoriu poziţia NP
b. copulative care nu admit poziţia NP
(noncopulativele)
În funcţie de obiectul prepoziţional / obiectul
indirect, chiar şi în funcţie de circumstanţial:
a se comporta – se comportă corect
a locui – locuieşte în curte (în curte = locativ)
a măsura şi a valora cu sens intranzitiv – curtea
măsoară 500 de metri.
Toate aceste vecinătăţi participă la
subcategorizarea sintactică a verbului. Verbul
şi-a creat / specializat forme gramaticale al
căror efect conversiunea / alunecarea verbului
spre alte clase lexico-gramaticale, fără ca
această conversiune să fie completă / totală.
Acestea sunt formele verbale nepersonale
(Gramatica din 63 le numea moduri
nepersonale). Nu le mai zicem moduri pentru
că modul e o categorie gramaticală care trimite
la locutor (deictic) şi exprimă atitudinea lui în
legătură cu procesul: ca fiind sigur ( eu citesc),
ca posibil (să citesc e o plăcere), ca dorinţă (aş
citi), ca ordin (citeşte odată cartea!), ca nesigur
(o fi citit). Nici una dintre formele verbale nu
trimit la locutor. Particularitatea comună este că
îndepărtează forma verbală de particularităţile
clasei prototipice, orientând-o spre alte clase
lexico-gramaticale, fără ca alunecarea să fie
integrală.
Toate aceste forme au particularităţi
intermediare: nu mai sunt nici verbe autentice,
nu sunt nici nume autentice, nici adjective
autentice, nici adverbe autentice.
- infinitivul şi supinul orientează clasa spre
nume
- participiul orientează clasa spre adjectiv
- gerunziul orientează clasa spre adverb
Deci formele verbale nepersonale lasă forma
undeva între verb şi nume.
Trăsături cu efect de îndepărtare de trăsăturile
verbale:
a. pierderea autonomiei enunţiative (a calităţii
de predicat). Aceste forme, deşi generatoare de
grup verbal, nu conferă grupului autonomie
enunţiativă. Excepţie: folosiri cu totul marginale
ale infinitivului: A nu se face zgomot. şi foarte
rare ale supinului: De învăţat până la… o
îndepărtare esenţială de la trăsăturile verbului
prototipic.
b. pierderea flexiunii de număr şi persoană şi a
calităţii deictice. Cu excepţia limitată a
infinitivului, pierd şi trăsătura de timp. Ex:
dorinţa de a realiza / de a fi realizat, înainte de
a pleca / de a fi plecat. Mai observăm şi
pierderea distincţiilor modale (tot valori de tip
deictic). Rămânând în grupul verbal, ele îşi
pierd deicticitatea (capacitatea de a trimite la o
realitate extralingvistică).
c. atragerea verbului spre alte clase toate au
natură intermediară: prezintă trăsături de tip
verbal, dar nu pe toate şi adaugă trăsăturile
altei clase, dar nu pe toate. Diferenţele dintre
formele verbale nepersonale depind de clasa
spre care e atras fiecare: infinitivul şi supinul
sunt atrase spre clasa numelui, participiul spre
clasa adjectivului, gerunziul spre clasa
adverbului.
Infinitivul şi supinul
Limba română are două forme de tip nominal:
infinitivul şi supinul. E singura limbă romanică
care şi-a creat a doua formă de tip nominal.
Între infinitiv şi supin există o diferenţă de grad
de nominalizare: supinul e mai nominal decât
infinitivul. De ce? Pentru că supinul şi-a pierdut
cliticele (posibilitatea de combinare cu forme
neaccentuate de pronume. Ex: *termin de le
trimis copiilor (supin) vs. a ne spune (infinitivul
îşi păstrează cliticele). Supinul a pierdut formele
de diateză, nu şi valorile de diateză. Infinitivul
şi-a păstrat formele de diateză. Ex: (activ) a
învăţa pe alţii vs. (pasiv) a fi învăţat de alţii.
Cazul infinitivului şi la supinului – în limba
română, infinitivul şi-a diversificat 2 forme: (a)
infinitivul lung şi (b) infinitivul scurt. Paralel,
supinul nou creat şi-a diversificat şi el două
forme: (a) verbal şi (b) nominal (articulat).
Realitatea este că, de fapt, nici una dintre
aceste forme nu se comportă nici ca verb
autentic, nici ca substantiv autentic.
Infinitivul scurt – are particularităţi de tip verbal,
dar nu se mai poartă ca un verb autentic. De
ce? Pentru că nu mai are predicativitate,
morfemele de persoană, de număr şi de mod.
Are însă multe particularităţi de tip verbal,
majoritatea de tip sintactic şi nu flexionar.
Infinitivul lung – se spune că s-a substantivizat,
dar nu e un substantiv autentic pentru că
păstrează şi particularităţi de tip verbal.
- e substantiv prin flexiune cazuală şi articulare
(ex: consecinţele administrării defectuoase),
- nu e un substantiv autentic pentru că:
 are particularităţi de
tip verbal, tot de ordin sintactic: combinarea cu
D, cu grup prepoziţional (ex: temerea de război,
învecinarea cu X )
 pierde formele de
diateză, dar păstrează valori de diateză (faptul
că se poate combina cu un complement de
agent pune în evidenţă valoarea de pasiv)
 posibilitatea de a se
combina cu circumstanţiale, specifice verbului:
căutarea azi (temporal), căutarea aici (spaţial),
căutarea frecventă (aspectual)
Între verbul prototipic şi substantivul prototipic
se aşează infinitivul scurt (mai aproape de verb)
şi infinitivul lung (mai aproape de substantiv).
Între verbul prototipic şi substantivul prototipic
se aşează şi două tipuri de supin: (a) supinul
substantival şi (b) supinul verbal.
Supinul substantival – ex: spălatul pe cap cu
şampon . E de tip substantival pentru că
flexiunea e de tip substantival (primeşte articol)
Supinul verbal – ex: termină de spălat rufele /
de învăţat poezia. E mai verbal decât primul
pentru că primeşte complement direct. Poate
primi şi CI (am de trimis copiilor ceva ), NP (de
devenit profesor e greu).
Supinul creat în interiorul limbii române a urmat
traiectoria de divizare a infinitivului, rezultând
forme de supin diferite ca grad de nominalizare.
Dacă am compara infinitivul cu supinul în
funcţie de scara gradelor de nominalizare, am
avea următoarea ierarhie:
- cel mai aproape de
verb este infinitivul scurt
- urmează supinul
verbal
- supinul substantivizat
e mai aproape de nume
- cel mai aproape de
nume este infinitivul lung
Participiul
Participiul se orientează spre adjectiv. Gradul
de orientare spre adjectiv e mult mai puternic
pentru că se manifestă şi flexionar: un participiu
28.03.
se comportă ca un adjectiv cu 4 forme
flexionare, cu acordul, cu alternanţele de tip
adjectival, cu gradarea adjectivului e
conversiunea cea mai puternică.
Totuşi, participiul nu e un adjectiv autentic.
Natura verbală a participiului continuă să se
manifeste prin posibilităţile de combinare de tip
verbal.
Ex: cartea trimisă studenţilor de către profesor
(studenţilor – în D, de către profesor –
complement de agent care indică păstrarea
valorii de diateză)
Ex: studenţi deveniţi deja oameni maturi
(oameni = NP)
Ex: Odată plecat proful din sală, ei încep să
urle. (proful – combinare cu SB)
Participiul şi-a pierdut formele temporale şi de
diateză, dar păstrează valori temporale şi
valoare de diateză. La majoritatea participiilor
apare sensul pasiv (ex: avere administrată de
bancă) şi participiul e perfectiv (are valoare de
trecut – ex: judecătorul ales ieri ca prim-
ministru vs. *judecătorul ales peste două luni
prim-ministru).
Se produce la unele participii o pierdere totală a
valorii temporale (la verbele de stare). Ex: de
uimită ce este / ce era / ce va fi uimită se
combină şi cu prezentul, şi cu imperfectul, şi cu
viitorul. Nici participiul nu se comportă omogen.
Unele se îndepărtează de verb, iar participiile
de la verbele nonagentive de stare se
îndepărtează şi mai mult de verb. Conversiunea
verb – adjectiv e continuă grade de
adjectivizare.
Gerunziul
Este cel mai verbal dintre formele verbale
nepersonale pentru că are clitice, forme de
diateză, iar sintaxa este integral a verbului.
Totuşi, nu mai e un verb autentic. Gerunziul
este şi cel mai eterogen. În cele mai multe
apariţii, gerunziul s-a orientat spre clasa
adverbului. Gerunziile circumstanţiale se
comportă adverbial. Ex:
Cauza – Îmbolnăvindu-se, nu a mai putut veni.
Temporal – Venind spre şcoală, a început să
plouă.
Condiţional – Învăţând, ar reuşi să treacă clasa.
Modal – A intrat şchiopătând.
a. unele gerunzii au devenit adverbe. Ex:
locuţiunea adverbială: vrând-nevrând. Procesul
de adverbializare este pus în vedere de curând
din punct de vedere istoric.
b. în alte apariţii, gerunziul se apropie de
adjectiv şi chiar funcţionează adjectival când se
face acordul. Ex: femeie suferindă, mâncare
aburindă. Tipul acesta e foarte puţin utilizat azi,
iar tiparul de flexiune e adjectival.
b’. gerunziul orientat tot spre adjectiv, dar
neadjectivizat încă (gerunziul neacordat)
Ex: o femeie plângând mă impresionează
întotdeauna.
c. utilizarea în care gerunziul se orientează spre
nume. E gerunziul aşezat în poziţia sintactică
de SB şi obiect direct (ca şi numele)
Ex: după verbele de percepţie – Simt venind o
adiere de vânt.
Totuşi, faţă de utilizarea nominală a infinitivului
şi a supinului, aşezate şi ele în poziţie de SB şi
OD, există o deosebire puternică: gerunziul e
lipsit de conectori, în timp ce infinitivul şi supinul
se leagă de regent printr-un conector
prepoziţional: a şi de. Conectorul prepoziţional
este un conector tipic numelui. Gerunziul este
lipsit de acest conector prepoziţional,
deosebindu-se ca grade de nominalizare ca
mai puţin nominalizat decât infinitivul şi supinul.
Există un singur conector specializat pentru
gerunziu, în anumite construcţii în care apare
un gerunziu al calităţii.
Ex: Îl consider ca având merite foarte mari.
Ex: Îl consider ca fiind cel mai potrivit pentru
acest post.
Ex: Îl consider ca aparţinând altui grup de
interese.
Acest conector ca îl găsim şi la nume: L-am
angajat ca profesor.