Verbul este o parte de vorbire flexibilă care denumește precese în sens larg (acţiuni, stări,

deveniri etc). Verbul actualizează următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp,
persoană, număr.

CLASIFICAREA VERBELOR
Clasificarea verbelor are la bază trei criterii:
● structural
● semantic
● sintagmatic
● morfologic

A. CRITERIUL STRUCTURAL

● Simple

● Compuse

● Locuțiuni verbale

B. CRITERIUL SEMANTIC. CLASE LEXICALE

După trăsătura semantică,verbele se împart în:
⮚ verbe ale mişcării:

⮚ verbe ale cugetării:

⮚ verbe ale zicerii:

⮚ verbe ale creaţiei:

⮚ verbe ale simţirii

⮚ verbe ale existenţei şi stării:

⮚ verbe ale relaţiei:

⮚ verbe factitive:

⮚ verbe ce exprimă procese atmosferice:

⮚ verbe ce denumesc sunete din natură:

1
 VERBE DE MODALITATE ŞI DE ASPECT

Un grup aparte formează:

- verbele de modalitate

- verbele de aspect

C. CRITERIUL SINTAGMATIC

În funcţie de numărul de participanţi, procesele din realitate se împart în trei tipuri:

1) procese care implică doi protagonişti — un agent şi un pacient;
2) procese care implică numai un protagonist — agentul;
3) procese care nu pot avea nici un protagonist.

C.1. Verbe tranzitive & intransitive

Tranzitiv înseamnă ”care trece”. Acțiunea exprimată de un verb tranzitiv trece sau se exercită
asupra unui obiect exprimat prin cuvîntul cu funcție sintactică de compl. dir.
Particularități:
● Verbele tranzitive sînt bivalente.
● Tranzitivele admit, de obicei, un singur complement direct.

● Verbe dublu transitive

● Verbe tranzitive implicite.

Acțiunea exprimată de verbele intranzitive nu se extinde asupra unui obiect din exterior;
agentul este implicat în întregime în proces: a merge, a dormi, a se neliniști.
Particularităţi:
● Verbele intranzitive sînt monovalente

● Unele verbe intranzitive pot primi și ele un complement direct, așa-numitul

complement intern:

Clasificarea verbelor în tranzitive şi intranzitive nu este rigidă.

Verbelor mişcării şi a verbul a fi sînt întotdeauna intranzitive.

Un grup relativ mare de verbe sînt întotdeauna tranzitive:

Majoritatea verbelor (cele polisemantice) pot fi tranzitive în unul din sensurile lor şi
2
 intranzitive în altul.
De ex. Astfel, verbul a suna, cu sensurile „a produce un sunet" şi „a se face auzit" este
intranzitiv (clopoţelul sună, telefonul sună, îmi sună în urechi, sună a gol), iar cu sensul „a
anunţa cu ajutorul unor sunete" — tranzitiv (sună alarma, sună deşteptarea etc). Sau
verbul a răspunde este, de fapt, intranzitiv (a răspunde în doi peri, a răspunde la întrebare,
a răspunde la scrisoare, a răspunde la salut, a răspunde la apel etc), dar cu sensul „a
aduce la cunoştinţă" el devine tranzitiv şi este urmat de o propoziţie completivă directă (a
răspuns că nu e la curent, a răspuns că are obiecţii).
Cel de al treilea tip de procese, care ar putea fi caracterizate ca procese-fenomene, nu
implică nici ideea de agent, nici ideea de obiect afectat. Este vorba despre procesele al
căror agent nu există în realitate sau este considerat de către purtătorii limbii ca fiind
neimportant. Aceste procese sînt exprimate prin verbe impersonale.
Verbele impersonale sînt avalente. Ele nu se pot îmbina cu nume care ar desemna
subiectul sau obiectul. Din punctul de vedere al formei, ele pot fi atît nepronominale (plouă,
tună, ninge), cît şi pronominale (se întunecă, se luminează, se desprimăvărează).
Utilizarea acestor verbe este limitată doar la persoana a IlI-a sg., fapt determinat de
specificul lor semantic-valenţial.

C. 2. VERBE PRONOMINALE ŞI NEPRONOMINALE

După capacitatea lor de a se construi sau nu cu pronume reflexive, verbele se împart în:
1. pronominale (numite şi reflexive)
2. nepronominale.
Verbele pronominale au în structura infinitivului (şi la persoana a III-a sg. şi pl. la toate
timpurile şi modurile, cu excepţia modurilor nepersonale: participiu şi supin) formele de
acuzativ şi de dativ ale pronumelui reflexiv se, îşi: a se duce, a se gîndi, a se căsători, a se
înţelege, a-şi aminti, a-şi închipui.

Clasa verbelor pronominale este numeroasă şi eterogenă. Ele se subîmpart în 3 clase:

1)Verbele numai pronominale

2) Verbe intranzitive pronominale

3) Verbe reciproce

Mai mulţi lingvişti consideră drept verbe pronominale (numite reflexive) şi o serie întreagă de
verbe tranzitive (a spăla, a îmbrăca, a pieptăna), deşi elementul se alăturat lor nu face parte din

3
structura
verbului şi indică obiectul verbului: în propoziţiile Măria se îmbracă şi Măria te îmbracă sau în Eu
mă spăl şi Eu îl spăl avem de faţă verbele tranzitive îmbracă şi spăl şi complementele directe
pronominale se, te, mă, îl, adică nu avem a face cu morfeme ale verbelor a se îmbrăca şi a se
spăla care nu există ca unităţi întregi.
Intre Măria se spală şi Măria îl spală nu există nici o deosebire în ceea ce priveşte verbul predicat.
Şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu acelaşi verb a spăla (nu cu două).
Tot tranzitive ar fi şi unele verbe considerate reflexive cum sînt a se lăuda, a se contrazice, a se
întreba, în care pronumele reflexiv este complement direct (a se lăuda pe sine, a se întreba pe
sine etc.) şi nu morfem al unor unităţi independente, deosebite de cele tranzitive.
Notă. Nu sînt verbe pronominale aparte nici construcţiile pronominale invariabile cu verbul
la persoana a IlI-a (sg. şi pl.) în care pronumele reflexiv se atribuie construcţiilor cu valoare
de diateză pasivă. Cartea se citeşte — Cartea este citită; Congresul se organizează —
Congresul este organizat; Mărfurile se vînd—Mărfurile sînt vîndute. Cu alte cuvinte, verbele
în cazul dat nu sînt pronominale. Aceste verbe se construiesc cu pronumele reflexiv se
numai în calitate de echivalente ale logoformelor de pasiv.

C.3. PREDICATIVE ȘI NEPREDICATIVE

Predicativitatea - nucleul comunicării, asigură unităților din clasa verbelor un loc

central, reprezintă sensul sintactic al clasei verbului
Conform crit. sintagmatic - natura combinatorică

1. predicative -  verbele care în condiții adecvate pot exprima singure sensul predicativ
2. nepredicative - nu pot îndeplini singure sensul predicativ, funcția de predicat

Am lucrat (trecut, indicativ, p. comp) mult.

Subiect:
- Inclus – per. I, II
- Subânțeles – pers. III
Când verbul a vrea este sinonim cu verbul a dori este predicativ
După verbul a vrea, a avea urmează un complement direct sunt predicative
A avea
Predicativ: a poseda, a deține, a stăpâni
Nepredicativ: aptă la formarea mod/timp verbale
A vrea
Pred. – a dori

Nepred. – ajută la formarea mod/ timp verbale

A FI
4
 Pred. – a exista, a se afla, a se găsi
Nepred. auxiliar – ajută la formarea modurilor și timpurilor (eu să fi lucrat)
Nepred. Copulativ – ex. ea este prietena mea
*Dacă nu e sinonim cu verbele de la a fi predicative
Funcția copulativă – verbul se desemantizează, își pierde sensul, încât ar putea lipsi, face
legătură doar
Predicat nominal = verb copulativ, nume predicativ
Verb copulative – își pierd sensul, le trebuie ceva să le ajute (A DEVENI, A FI, a ajunge, a
ieși, a râmâne, a însemna)
ex. Eu ies afară – sens propriu zis
El iese președinte – își pierde sensul, pentru că „iese” are sens de „a deveni”
Eu însemn notițe – sens propriu zis
Ea înseamnă totul – își pierde sensul, cuv. „însemn” are sens de „este”
Nume predicativ = ea este una pe pământ
ex. Studenta este în sală (verb pred., pentru că ,,este” = se află)

Majoritatea unităţilor din clasa verbului sînt predicative. Doar un grup restrîns de verbe se
actualizează în anumite condiţii ca nepredicative, deşi, cînd sînt utilizate cu sensurile lor
primare, pot juca şi rol de predicat. Ele se folosesc cu diferite funcţii:

● Verbe auxiliare

● Verbe copulative

Particularități:

De reţinut că realizarea predicativă sau nepredicativă a verbelor depinde în exclusivitate de

condiţiile de funcţionare sintagmatică. Unul şi acelaşi verb poate fi predicativ sau nepredicativ, în
funcţie de ce exprimă el în text.
IMPORTANT!!!!!
Astfel, verbul a fi este predicativ cînd:
- semnifică existenţa: Acum la franzelărie este pîine.
- este sinonim cu a exista,
a se afla,
a trece,
a se întîmpla
Notă: de cele mai multe ori poate fi înlocuit cu aceste verbe: Universitatea este (se află) pe strada
M. Kogălniceanu; Este (a trecut) mult timp de atunci; A fost (s-a întîmplat) un caz nemaipomenit;
Este (există) o părere contrară etc.
Cînd verbul a fi îşi pierde sensul, el se actualizează ca auxiliar (Casa este construită), ca

5
semiauxiliar (Era să cad, era să plîng...) şi copulativ (Cerul este senin; Poporul este stăpînul ţării).
În felul acesta verbul a fi este caracterizat ca plurifuncţional; el poate ocupa toate poziţiile legate
de predicativitate: predicativ, auxiliar şi copulativ.

Cu funcție copulativă se mai întrebuințează o serie de alte verbe (în alte studii -semicopulative):
● verbe copulative – împreună cu numele predicativ, formează predicatul nominal.
A fi - verb copulativ când nu poate fi înlocuit cu a trăi, a exista, a se afla.
Noi suntem cuminţi
- verb predicativ când poate fi înlocuit cu a trăi, a exista, a se afla.
Elevii au fost în excursie.
A deveni - întotdeauna este verb copulativ
În urma studiilor a devenit doctor.
A ajunge - verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni.
În doi ani a ajuns şef.
- verb predicativ când nu se poate înlocui cu a deveni.
A ajuns mai repede acasă.
A ieşi - verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni.
A ieşit medic din băncile facultăţii.
- verb predicativ când nu se poate înlocui cu a deveni.
A ieşit repede afară.
A rămâne - verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni.
De când a plecat a rămas la fel.
- verb predicativ când nu se poate înlocui cu a deveni.
A rămas în spatele meu.
A se face - verb copulativ când se poate înlocui cu a deveni.
Maria s-a facut judecător.
- verb predicativ când nu se poate înlocui cu a deveni.
S-a făcut multă zarvă în curte.
A părea - verb copulativ când are subiect
El pare de piatră.
- verb predicativ când nu are subiect.
Se pare că va veni
A însemna - verb copulativ când are sensul de a avea importanţă.
A însemnat mult pentru mine.
- verb predicativ când are sensul de a nota.
A însemnat pe carte.
A se numi - verb copulativ când se referă la nume
Prietena mea se numeşte Maria.
- verb predicativ când are sensul de a fi încoronat, a fi pus în funcţie.
Se va numi noul consiliu de administraţie.
A se chema - verb copulativ când se referă la nume
Ea se cheamă Iulia.
- verb predicativ când are sensul de a striga, a anunţa.
Mă cheamă la masă.

6
C.4. VERBELE PERSONALE ŞI IMPERSONALE
În funcţie de comportamentul lor faţă de categoria persoanei, verbele limbii române se divizează
în două clase:
1. personale

● Particularități:
-au forme distincte pentru toate persoanele
- se consideră a fi personale și așa-numitele verbe unipersonale, care admit un subiect, dar un
subiect specific, la pers.III sg. și pl. Aici e vorba de:
-verbe onomatopeice și cele care exprimă sunetele caracteristice ale animalelor și păsărilor
(a măcăi, a behăi, a mieuna, a lătra, a cotcodăci, a ciripi, a necheza, a guița etc.);
-verbe ale stării și chiar ale acțiunii, al căror conținut impune anumite restricții în ceea ce
privește exprimarea persoanei: a durea, a ustura, a podidi etc.
-verbul modal a trebui.

2. impersonale.

● Particularități:

-denumesc acțiuni din natură

-denumesc stări ce se produc de la sine:

-formal, funcționează numai la pers. III sg.:

D. CRITERIUL MORFOLOGIC. CLASE FLEXIONARE

Din perspectiva particularităţilor de exprimare a sensurilor gramaticale (adică după criteriul

morfologic), verbele româneşti se grupează în clase cu acelaşi model de organizare
paradigmatică, numite conjugări. Verbele româneşti se modifică după 4 modele principale
şi se divizează din acest punct de vedere în 4 conjugări. Indicele de grupare după conjugări
este sufixul infinitivului prezent.
Conjugarea I-a

Conjugarea a II-a

7
Conjugarea a III-a

Conjugarea a IV-a

Particularităti:
● La conjugările I, a II-a şi a IV-a accentul cade pe sufixele infinitivului. Numai la
conjugarea a III-a accentul cade pe rădăcină.
● Aceste patru conjugări sînt inegale în ceea ce priveşte numărul de verbe şi
productivitatea lor. Conjugările I şi a IV-a sînt vii şi productive. Ele îşi îmbogăţesc
permanent inventarul cu lexeme verbale noi, formate pe teren propriu sau împrumutate din
alte limbi. Celelalte două clase sînt reduse numeric (au împreună mai puţin de 300 de
verbe) şi aproape neproductive (adică, după aceste modele, nu se mai formează verbe
noi).
● În cadrul acestor 4 mari clase flexionare, se delimitează subclase ce prezintă
diferenţe de flexiune. Prima divizare în acest sens are loc în cadrul conjugărilor I şi a IV-a.
Aici se disting două subclase:
1) Subclasa verbelor sufixate, adică a celor care primesc în structura flexionară a
prezentului indicativ şi conjunctiv şi a imperativului sufixele gramaticale -ez (conj. I) şi -esc/-
ăsc (conj. a IV-a): a lucra — lucrez — să lucrez;
a forma — formez — să formez;
a brăzda — brăzdez — să brăzdez;
a iubi —iubesc — să iubesc;
a hotărî — hotărăsc — să hotărăsc.
2) Subclasa verbelor nesufixate, care formează prezentul indicativ şi conjunctiv fără
sufixe:
a lăuda — laud — să laud;
a adăuga — adaug — să adaug;
a aproba — aprob — să aprob;
a fugi —fug — să fug;
a coborî — cobor— să cobor.
Notă. Unele verbe admit ambele posibilităţi de formare a prezentului indicativ şi conjunctiv,
dar, de regulă, numai una din ele (prima) e normativă, cealaltă fiind dialectală, vorbită sau
învechită (comp.: învîrtesc — învîrt, împart — împărţesc, ignorez — ignor, însemn —
însemnez, zvînt—zvîntez, mint — minţesc, stărui — stăruiesc ş. a.). Sînt normative ambele
variante numai cînd există anumite diferenţe de sens, căci marchează verbele omonime la
infinitiv: a manifesta, manifest tranz. (sentimente, atitudini) „a exprima (prin comportare)";
a manifesta, manifestez intranz. „a face manifestaţii, a participa la o manifestaţie"; a
ordona, ordon intranz. „a da un ordin; a porunci"; a ordona, ordonez tranz. „a pune în
ordine; a aranja"; a reflecta, reflect tranz. (lumina) „a schimba direcţia de propagare"; a
reflecta, reflectez intranz. „a gîndi profund; a cugeta"; a absolvi, absolvesc tranz. (o
instituţie de învăţămînt) „a termina ciclul prevăzut şi a primi actul respectiv"; a absolvi,
absolv tranz. (acuzaţi, vinovaţi) „a scuti de pedeapsă".
● Clasele verbelor în -a (conj. I), -i şi -î (conj. a IV-a) îşi organizează paradigmele după
8
 o singură temă flexionară — cea a infinitivului: toate modurile şi timpurile lor se formează
de la această temă.
● Clasele verbelor în -ea (conj. a II-a) şi -e (conj. a III-a) au la baza organizării
paradigmatice două teme flexionare: a prezentului şi a perfectului. De la tema prezentului,
care coincide cu cea a infinitivului, se formează prezentul şi imperfectul indicativ,
conjunctivul prezent, condiţionalul prezent, imperativul pozitiv, gerunziul. De la tema
perfectului se formează perfectul simplu şi mai mult ca perfectul indicativ, supinul şi
participiul.
CATEGORIILE GRAMATICALE ALE VERBULUI

Caracteristice pentru verb sînt următoarele categorii gramaticale:

Diateza
REGULĂ:

Verbul are trei diateze:

1.
2.
3.

Diateza activă arată că acţiunea este săvârşită de subiectul gramatical (subiectul

gramatical coincide cu subiectul acţiunii sau subiectul logic). De exemplu:

Particularităţi:
● diateza activă caracterizează toate verbele care exprimă acţiuni (verbele predicative), care
pot avea subiect (verbele personale) şi verbele care pot / nu pot avea complement direct
(tranzitive / intranzitive), de ex.:

● verbele nepredicative, ca instrumente gramaticale care nu exprimă acţiuni, nu au categoria

diatezei.
● verbele impersonale, deşi nu pot avea subiect gramatical, au forma diatezei active: a
fulgera, a fulgui, a păsa etc. sau a diatezei reflexive: a se zice, a se părea, a se auzi etc.
prin forma lor unipersonală (persoana a III -a).
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acţiunea, săvârşită de un autor
(persoană / obiect) desemnat prin complementul de agent (subiectul gramatical nu
coincide cu subiectul acţiunii sau subiectul logic).
Notă: Diateza pasivă se întâlneşte numai la verbele tranzitive, însă există verbe tranzitive
care nu au diateza pasivă: a avea, a durea, a comporta etc.
Se exprimă prin:
● formele (conjugate) ale verbului auxiliar a fi care precedă participiul verbului de
conjugat:

9
 ● forma reflexivă / pronominală a verbului de conjugat, cu pronumele reflexiv la cazul Ac.:

Diateza pasivă a unui verb tranzitiv se poate forma de la diateza activă, prin
transformarea complementului direct în subiect gramatical şi a subiectului în complement
de agent.
De exemplu:

Diateza reflexivă arată că subiectul gramatical săvârşeşte şi suferă, în acelaşi timp,

acţiunea (subiectul gramatical coincide cu obiectul acţiunii).

Se exprimă cu ajutorul pronumelui reflexiv (formele neaccentuate de Ac.: se sau D. -şi

(îşi),) care precedă formele conjugate ale verbului:

Notă. Verbele însoţite obligatoriu de pronumele reflexiv se numesc verbe reflexive sau
pronominale.
Prezenţa pronumelui reflexiv înaintea verbului nu indică întotdeauna diateza reflexivă a
verbului:
- verbele însoţite de pronume reflexive care nu pot fi dublate de forma lor accentuată şi
nici înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în acelaşi caz aparţin diatezei
reflexive: a se gândi (a se gândi pe sine / a-l gândi pe el, pe copil sunt exprimări
imposibile)
- verbele însoţite de pronume reflexive care pot fi dublate de forma lor accentuată,
înlocuite cu pronumele personale sau cu substantive în acelaşi caz aparţin diatezei active
pronominale: a se spăla, a se spăla pe sine, a-l spăla, a-l spăla pe copil.
- verbele însoţite de pronume reflexive care pot fi înlocuite cu forme ale diatezei pasive
(cu auxiliarul a fi) sau care admit un complement de agent aparţin diatezei pasive: a se
convoca, a fi convocat de cineva etc.

PERSOANA ŞI NUMĂRUL
Categoria persoanei exprimă raportul dintre participanţii la actul comunicativ şi acţiune.
Categoria persoanei are deci un sistem tridimensional:
1) pers. I — persoana care vorbeşte (emiţătorul);
2) pers. a II-a — persoana căreia i se vorbeşte (receptorul);
3) pers. a III-a — obiectul despre care se vorbeşte (o altă persoană în afară de cei doi
vorbitori).
Actualizarea sensurilor gramaticale de persoană depinde de categoriile de mod şi timp.
Categoria persoanei se realizează integral în sistemul flexionar al modurilor indicativ,
condiţional şi prezumtiv. La conjunctiv diferenţe de persoană prezintă numai timpul prezent.
Perfectul conjunctivului nu diferenţiază persoana paradigmatic (prin formă), identificarea ei
se face numai în context.
Imperativul realizează formal numai pers. a II-a singular şi plural.
Modurile infinitiv, gerunziu, participiu şi supin sînt neutre faţă de categoria persoanei.

10
O particularitate a verbului românesc constă în capacitatea de a exprima clar persoana prin
logoforme. De aceea este redundantă marcarea suplimentară a persoanei prin pronume. Mai ales
dacă subiectul propoziţiei nu este exprimat (prin substantiv sau printr-un substitut al acestuia),
verbul se întrebuinţează fără pronume:

Notă. Erori de tipul Ce tu faci?; De unde tu vii; Cît ea costă? etc. au fost combătute de
nenumărate ori în lucrările de cultivare a limbii apărute la noi în decursul anilor.
Prezenţa pronumelui e justificată numai în cazurile de omonimie a persoanelor şi atunci
cînd situaţia cere evidenţierea persoanelor care săvîrşesc acţiunea:

Categoria numărului se realizează în sistemul flexionar al modurilor personale concomitent cu

cea de persoană. La participiu numărul se exprimă împreună cu genul
Uniform şi univoc opoziţia de număr şi persoană este marcată formal numai la pers. a II-a
sg. şi pl. respectiv prin desinenţele -i/-ţi:

Notă. În structura formelor de perfect simplu şi mai mult ca perfect, opoziţia singular/plural este
marcată suplimentar şi de morful -ră, care apare înaintea desinenţei de persoană la toate
logoformele de plural:
În structura formală a timpurilor compuse ale indicativului şi ale condiţional-optativului, la modul
prezumtiv şi la diateza pasivă persoana şi numărul sînt marcate prin auxiliarele respective.
Imperativul (pozitiv şi negativ) marchează opoziţia de număr numai la pers. a II-a sg. şi pl. La
plural toate verbele la ambele forme ale imperativului au desinenţă unică -ţi, comună şi altor
moduri:
MODUL şi TIMPUL

MODUL -

TIMPUL -

Timpurile de bază:

Pentru trecut, mai deosebim:

Notă: Timpurile care exprimă o acţiune raportată numai la momentul vorbirii sunt timpuri
absolute; cele care raportează acţiunea la alt moment al vorbirii sau fapt sunt timpuri
relative. Timpurile relative pot fi dependente de timpul altei propoziţii (regenta sau, uneori,
subordonata propoziţiei în care timpul relativ respectiv e predicat) sau chiar de întregul
context din care fac parte. Prezentul, perfectul simplu, perfectul compus, viitorul sunt
timpuri absolute; imperfectul, mai mult ca perfectul, viitorul anterior sunt de obicei timpuri
relative.

11
Modurile se clasifică:

❖ după funcţia sintactică

❖ după relaţia cu subiectul

Modurile predicative şi personale ale verbului sunt:

• indicativ

• conjunctiv

• condiţional-optativ

• imperativ

• prezumtiv

Modurile nepredicative şi nepersonale ale verbului sunt:

• infinitiv

• participiu

• gerunziu

• supin

Modurile predicative şi personale

MODUL INDICATIV
- un mod personal / predicativ alcătuit dint-un ansamblu complex de forme atît
sintetice, cât şi analitice, care exprimă informaţii legate de situarea temporală a
proceselor comunicate şi, simultan, informaţii referitoare la persoană şi număr.

Indicativul prezent în propoziţii principale exprimă numai valori absolute. El redă:

1. o acţiune în curs de executare, simultană cu momentul când e exprimată sau o
acţiune permanentă:

2. o acţiune săvârşită în trecut. Pentru redarea mai vie şi mai convingătoare a unor
fapte într-o naraţiune, se foloseşte adesea prezentul cu valoare de perfect; acest prezent
se numeşte prezent istoric:
3. o acţiune viitoare; pentru a reda această valoare, verbul este adesea însoţit de
12
determinări temporale care exprimă posteritatea:

Forme:

INDICATIV PREZENT
I II III IV

plec lucrez par merg fug iubesc cobor urăsc

pleci lucrezi pari mergi fugi iubeşti cobori urăşti
pleac lucrează pare merge fuge iubeşte coboară urăşte
ă
plecă lucrăm păre mergem fugim iubim coborâ urâm
m m m
plecaţ lucraţi păreţ mergeţi fugiţi iubiţi coborâţi urâţi
i i
pleac lucrează par merg fug iubesc coboară urăsc
ă

Timpul imperfect
Acţiunea redată de imperfect se situează în trecut (faţă de momentul vorbirii) şi e
durativă, neterminată în momentul la care se referă vorbirea.
Imperfectul are valori absolute:
a. Acţiune care durează în trecut:
b. Acţiune care s-a repetat în trecut (iterativ);
c. Imperfectul are valoare de perfect, exprimând deci o acţiune încheiată.
Timpul imperfect este marcat de sufixul specific -a- la verbele de conjugarea I şi
conjugarea a IV (verbele terminate la infinitiv în -î), respectiv de sufixul -ea- la verbele de
conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a. În structura verbului, sufixele specifice imperfectului
urmează sufixului verbal, fiind aşezate înaintea desinenţelor de persoană şi număr.

Forme:
INDICATIV IMPERFECT
I II III IV

pleca lucram păream mergea fugea iubeam cobora uram

m m m m
plecai lucrai păreai mergeai fugeai iubeai coboraţi uraţi
pleca lucra părea mergea fugea iubea cobora ura
pleca lucram păream mergea fugea iubeam cobora uram
m m m m
plecaţ lucraţi păreaţi mergeaţ fugeaţi iubeaţi coboraţi uraţi
i i
pleca lucrau păreau mergea fugeau iubeau coborau urau

13
 u u

Perfectul simplu

Perfectul simplu exprimă o acţiune terminată de curând (chiar în ziua în care se

vorbeşte), În literatură, perfectul simplu se întrebuinţează numai în naraţiuni.
Perfectul simplu este marcat de sufixul specific -ră-, numai la formele de plural.
Forme:

INDICATIV PERFECT SIMPLU

I II III IV

plecai lucrai părui mersei fugii iubii coborâi urâi

plecaşi lucraşi păruşi merseşi fugişi iubişi coborâşi urâşi
plecă lucră păru merse fugi iubi coborî urî
plecară lucrară părură merseră fugiră iubiră coborâră urârăm
m m m m m m m
plecară lucrarăţ părurăţ merserăţ fugirăţi iubirăţi coborârăţ urârăţi
ţi i i i i
plecară lucrară părură merseră fugiră iubiră coborâră urâră

Perfectul compus
Perfectul compus exprimă o acţiune care s-a terminat definitiv. Perfectul compus se
construieşte cu verbul auxiliar a avea urmat de participiul verbului de conjugat.
Forme:

INDICATIV PERFECT COMPUS

I II III IV

am am am am am am am am
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât
ai ai ai ai mers ai ai iubit ai ai urât
plecat lucrat părut fugit coborât
a a lucrat a părut a mers a fugit a a coborât a urât
plecat iubit
am am am am am am am am
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât
aţi aţi aţi aţi aţi aţi aţi aţi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
au au au au au au au au urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât

14
 Timpul mai mult ca perfect
Este un timp de relaţie, folosit pentru exprimarea unei acţiuni încheiate anterior
alteia din trecut.
Forme:

INDICATIV MAI MULT CA PERFECT

I II III IV

plecase lucrase păruse mersese fugisem iubisem doborâse urâse

m m m m m m
plecasei lucrasei părusei mersese fugiseşi iubisei doborâsei urâsei
şi
plecase lucrase păruse mersese fugise iubise doborâse urâse
plecaser lucraser păruser merseser fugiseră iubiseră doborâse urâser
ăm ăm ăm ăm m m răm ăm
plecaser lucraser păruser merseser fugiseră iubiseră doborâse urâser
ăţi ăţi ăţi ăţi ţi ţi răţi ăţi

plecaser lucraser păruser merseser fugiseră iubiseră doborâse urâser

ă ă ă ă ră ă
Timpul viitor
Exprimă o acţiune care se va petrece după momentul vorbirii.
Este un timp verbal compus din verbul auxiliar a vrea şi modul infinitiv al verbului de
conjugat.
Forme:

INDICATIV VIITOR
I II III IV

voi voi voi voi voi fugi voi iubi voi voi urî
pleca lucra părea merge coborî
vei vei vei vei vei fugi vei iubi vei vei urî
pleca lucra părea merge coborî
va va va va va fugi va iubi va va urî
pleca lucra părea merge coborî
vom vom vom vom vom vom vom vom
pleca lucra părea merge fugi iubi coborî urî
veţi veţi veţi veţi veţi veţi veţi veţi urî
pleca lucra părea merge fugi iubi coborî
va vor vor vor va fugi va iubi vor vor urî
pleca lucra părea merge coborî

15
 Timpul viitorul anterior (viitorul al II-lea)
Este un timp relativ, care exprimă o acţiune care se va petrece după momentul vorbirii,
fiind încheiată înaintea altei acţiuni viitoare.
Este un timp verbal compus din verbele auxiliare a vrea (indicativ prezent) şi a fi
(infinitiv), care precedă participiul verbului de conjugat.
Forme:

INDICATIV VIITOR ANTERIOR

I II III IV

voi fi voi fi voi fi voi fi voi voi fi voi fi voi fi

plecat lucrat părut mers fi iubit coborâ urât
fugit t
vei fi vei fi vei fi vei fi vei vei fi vei fi vei fi
plecat lucrat părut mers fi iubit coborâ urât
fugit t
va fi va fi va fi va fi va fi va fi va fi va fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborâ urât
t
vom fi vom vom vom vom vom vom fi vom
plecat fi fi fi fi fi coborâ fi urât
lucrat părut mers fugit iubit t
veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi veţi fi veţi fi veţi fi
plecat lucrat părut mers fi iubit coborâ urât
fugit t
va fi vor fi vor fi vor fi vor va fi vor fi vor fi
plecat lucrat părut mers fi iubit coborâ urât
fugit t

Timpurile modului conjunctiv

Modul conjunctiv are două timpuri: prezent şi perfect.

Timpul prezent conjunctiv

Exprimă o acţiune realizabilă, posibilă, care se petrece după momentul vorbirii.
Prezentul conjunctivului are uneori valoare de:
● imperativ, exprimând o poruncă, un îndemn, un sfat:

● optativ, exprimând o urare sau un blestem:

Prezentul modului conjunctiv este marcat de prezenţa morfemului specific să

Forme:

16
 CONJUNCTIV PREZENT
I II III IV

să să să să să să să să
plec lucre par merg fug iubesc cobor urăsc
z
să să să să să să să să
pleci lucre pari mergi fugi iubeşti cobori urăşti
zi
să să să să să să să să
plece lucre pară mearg fugă iubeas coboar urască
ze ă că e
să să să să să să să să
plecă lucră păre merge fugim iubim coborâ urâm
m m m m m
să să să să să să să să urâţi
plecaţi lucraţ păreţi mergeţ fugiţi iubiţi coborâţ
i i i
să să să să să să să să
plece lucre pară mearg fugă iubeas coboar urască
ze ă că e

Timpul perfect conjunctiv exprimă o acţiune realizabilă, posibilă, înainte de momentul

vorbirii.
Este un timp compus din conjuncţia să (marcă a modului), verbul auxiliar a fi şi
participiul verbului de conjugat.
Forma timpului perfect la modul conjunctiv este invariabilă, raportată la categoria persoanei
şi a numărului.
Forme:

CONJUNCTIV PERFECT
I II III IV

să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât
să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât
să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât
să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât
să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât

17
 să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi să fi
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât urât

Timpurile modului condiţional-optativ

Modul condiţional-optativ are două timpuri: prezent şi perfect.

Timpul prezent exprimă o acţiune condiţionată sau dorită, realizabilă în prezent sau
viitor.

Este un timp compus din verbul auxiliar a avea (cu flexiune specifică) şi modul
infinitiv al verbului de conjugat.

Forme:

CONDIŢIONAL-OPTATIV PREZENT
I II III IV

aş aş aş aş merge aş fugi aş iubi aş coborî aş urî

pleca lucra părea
ai ai lucra ai ai merge ai fugi ai iubi ai coborî ai urî
pleca părea
ar ar ar ar merge ar fugi ar iubi ar coborî ar urî
pleca lucra părea
am am am am am am am am urî
pleca lucra părea merge fugi iubi coborî
aţi aţi aţi aţi merge aţi fugi aţi iubi aţi coborî aţi urî
pleca lucra părea
ar ar ar ar merge ar fugi ar iubi ar coborî ar urî
pleca lucra părea

Timpul perfect exprimă o acţiune condiţionată sau dorită care nu s-a realizat în
trecut.
Este un timp compus din verbele auxiliare a avea (cu flexiune specifică) şi a fi (la
modul infinitiv), urmate de participiul verbului de conjugat.
Forme:
CONDIŢIONAL-OPTATIV PERFECT
I II III IV

aş fi aş fi aş fi aş fi aş fi aş fi aş fi aş fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
ai fi plecat ai fi ai fi ai fi ai fi ai fi ai fi ai fi urât
lucrat părut mers fugit iubit coborât

18
 ar fi plecat ar fi ar fi ar fi ar fi ar fi ar fi ar fi urât
lucrat părut mers fugit iubit coborât
am fi am fi am fi am fi am fi am fi am fi am fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
ai fi plecat aţi fi aţi fi aţi fi aţi fi aţi fi aţi fi aţi fi urât
lucrat părut mers fugit iubit coborât
ar fi plecat aş fi aş fi aş fi ar fi ar fi ar fi ar fi urât
lucrat părut mers fugit iubit coborât

Timpurile modului prezumtiv

Modul prezumtiv are două timpuri: prezent şi perfect.
Timpul prezent
Exprimă o acţiune presupusă, bănuită, care se desfăşoară în momentul vorbirii.
Este un timp compus din verbele auxiliare a vrea şi a fi care precedă modul gerunziu
al verbului de conjugat.
Forme:
PREZUMTIV PREZENT
I II III IV

voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi

plecând lucrând părând mergând fugind iubind coborând urând
vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi
plecând lucrând părând mergând fugind iubind coborând urând
va fi va fi lucrând va fi va fi va fi va fi va fi va fi
plecând părând mergând fugind iubind coborând urând
vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi
plecând lucrând părând mergând fugind iubind coborând urând
veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi
plecând lucrând părând mergând fugind iubind coborând urând
va fi vor fi vor fi vor fi vor fi va fi vor fi vor fi
plecând lucrând părând mergând fugind iubind coborând urând
Timpul perfect

Exprimă o acţiune presupusă, bănuită, care se desfăşoară înainte de momentul

vorbirii.
Este un timp compus din verbele auxiliare a vrea şi a fi care precedă modul participiu
al verbului de conjugat, având aceeaşi formă cu timpul viitorul anterior (viitorul al II-lea) al
modului indicativ.
Forme:
PREZUMTIV PERFECT
I II III IV

19
 voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi voi fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi vei fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
va fi va fi va fi va fi va fi va fi va fi va fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi vom fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi veţi fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât
va fi vor fi vor fi vor fi vor fi va fi vor fi vor fi urât
plecat lucrat părut mers fugit iubit coborât

Modul imperativ
• – serie de particularităţi:
• - are 2 forme: pentru pers. 2 şi 5;
• - nu cunoaşte distincţiile de timp;
• - structura afirmativă diferă de structura negativă (ia – nu lua, citeşte – nu citi).

Modurile nepredicative şi nepersonale

Infinitivul – o formă nepersonală / nepredicativă, care se îndepărtează de statutul verbal,

prin pierderea flexiunii de persoană şi de număr şi, implicit, îşi pierde natura procesual-
predicadivă a verbului.
Infinitivul cunoaşte doi termeni, distincţi ca formă şi ca valoare temporală:
a) Infinitiv nontemporal (o formă curentă), caracterizat prin lipsa valorilor temporale
proprii şi lipsa valorilor aspectuale. În alcătuirea formei intră: morfemul mobil – a şi
radicalul verbal:
b) Infinitiv perfect (o formă rară, livrească), caracterizat prin trăsături temporale şi
anume, trecut şi anterioritate în raport cu un punct de reper. Are o formă compusă, cu
structura: două elemente mobile – a, fi – şi participiul verbului:

Notă: Disocierea se face tot prin clitice adverbiale şi pronominale (de la un clitic până la
cinci):

Construcţiile infinitivale
Tiparul sintactic al CI are structura: prep. + a + inf. + Subiect (inf.) + componente
subordonate (ale inf.):

Prin urmare, CI are următoarele caracteristici:

- este izolată fonetic prin pauză;
20
 - sintactico-semantic, are valoare circumstanţială, implicând un alt grup verbal la mod
personal;
- are o anumită autonomie sintactică;
- are libertate de topică.
Funcţii sintactice:
- de subiect
- de atribut
- de complement direct
- de complement circumstanţial
Participiul - o formă nepersonală / nepredicativă a verbului a cărei caracteristică este
comportamentul intermediar între adjectiv şi verb. Participiul se apropie prin
numeroase trăsături de adjectiv, dintre care cea mai importantă este raportarea obligatorie
la un regent nominal (substantiv, pronume, numeral), cu care se şi acordă :

Participiul este o formă simplă, continuă, marcată sufixal, cu structura R(radical) + Suf.
(sufixul participiului). S. are realizări diferite, în funcţie de clasa de conjugare: -at, -ut, -s,
-t, -it, -ât:

Dubla natură: adjectivală şi verbală

Natura adjectivală:
- se comportă ca adjectivele variabile cu patru forme;
- forma şi poziţia morfemului de negaţie are aceleaşi caracteristici ca la adjectiv:
nedeschisă, necitită, nemâncată etc.,
- în contexte specifice comportă grade de comparaţie: carte foarte citită de către
studenţi, se lasă mai rugat decât ceilalţi;
- se manifestă prin acord (acordul cu un nominal, substantiv, pronume, numeral);
- acceptă poziţia antepusă faţă de regent (chinuitul elev);
Natura verbală:
- se manifestă prin păstrarea parţială a vecinătăţilor verbului prototipic (de ci ale
verbului la mod personal);
- încorporează lexical valori de diateză.

Gerunziul - o formă nepersonală / nepredicativă a verbului, cu comportament verbal,

adverbial şi, mai rar, nominal şi adjectival.
G. se caracterizează ca formă unică, construită cu sufixele specifice –ând, sau -ind.
Forma negativă a gerunziului se realizează – ca şi la participiu şi la supin – cu ajutorul
morfemului de negaţie (de tip prefix) ne-:

Construcţii gerunziale
G. este folosit mult mai des cu adjuncţi proprii, ca centru de grup verbal, decât ca formă
unică, lipsită de compliniri sintactice.Topica este foarte liberă.

Supinul - o formă nepersonală / nepredicativă a verbului care, ca expresie, se

21
caracterizează prin omonimia cu participiul, ca distribiţie, prin apariţia obligatorie în
contextul unei prepoziţii, iar, ca tip de comportament, se caracterizează fie prin trăsături
substantivale şi verbale, fie prin trăsături adjectivale şi verbale, mai rar, şi prin
compartiment adverbial.
Forma supinului este omonimă cu a participiului, având structura R(radical) + Suf.(sufixul
participiului), dar care au la bază o serie de trăsături diferenţiatoare, dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
❖ Mari diferenţe de sens
❖ Morfologia formelor este total diferită: general variabilă - în cazul participiului -, dar
general invariabilă – în cazul supinului.
❖ Distribuţia formelor este diferită: supinul apare obligatoriu în context prepoziţional, în
timp ce participiul nu admite vecinătatea de stânga a unei prep.
Este imposibilă substituţia celor două forme, imposibilitate explicabilă prin diferenţele de sens.

22
23
24
25
26
27
28
29