Verbul

Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul

Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări
ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect
(Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a
obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite
acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune
(Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a acelui
verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a
merge etc.
Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în: verbe
predicative – au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător.
Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe auxiliare și verbe copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru toate persoanele
și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe intranzitive.

 Expresii verbale impersonale

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la infinitiv,
verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.

CONJUGAREA I CONJUGAREA A II-A CONJUGAREA A III-A CONJUGAREA A IV-A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi
a lucra a ședea a crede a veni
a alerga a vedea a duce a hotărî
a cânta a plăcea a pune a coborî
! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a agrea, a
veghea, a îngenunchea
Flexiunea verbului
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp,
persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative) și nepersonale (nepredicative).
Cele personale își schimbă forma după persoane și sunt patru la număr: modul
indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ, modul imperativ. Modurile
impersonale nu-și schimbă forma după persoane și sunt formate din: modul infinitiv, modul
participiu, modul gerunziu, modul supin.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor. Atunci când

acțiunea se petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul prezent. Când acțiunea se
petrece înainte de momentul vorbirii, verbul este la timpul trecut. Atunci când acțiunea se
petrece după momentul vorbirii, verbul este la timpul viitor.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival, complement direct,
complement indirect, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de scop,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială, adjectiv

Valorile stilistice ale verbului

Teste despre verb
Verifică-ți cunoștințele pe care le-ai acumulat cu testele noastre de gramatică. Dă click pe fiecare din
subiectele de mai jos pentru a consulta testele existente.
Identificarea verbelor
Conjugarea verbelor
Forma de infinitiv a verbelor
Originea verbelor
Verbe predicative/nepredicative
Verbe tranzitive/intranzitive

Verbe predicative și nepredicative

Verbe predicative
Verbele predicative au înțeles de sine stătător, adică pot spune ceva despre subiect, pot
forma singure predicatul când se află la un mod personal. În limba română, cele mai multe
verbe sunt predicative.
 Copiii au mâncat cu poftă prăjiturile.
 Mașina a accelerat brusc, încetinind după doar câțiva metri.
 A fost odată ca niciodată că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit.
Verbe nepredicative
Verbe nepredicative nu au înțeles de sine stătător, adică nu pot spune ceva despre subiect, ci
doar împreună cu alte cuvinte.
 A fost sărac până să câștige la loto.
Verbele nepredicativ sunt de două feluri: verbe auxiliare și verbe copulative.

Verbe copulative și auxiliare

Verbele auxiliare
Verbele auxiliare (ajutătoare) ajută la formarea modurilor, a timpurilor compuse și a
diatezei pasive. Verbe auxiliare sunt: a fi, a avea, a vrea (a voi).
MODURI, TIMPURI COMPUSE ȘI DIATEZA PASIVĂ FORMATE CU AJUTORUL VERBELOR AUXIL
A AVEA A FI A VREA
 perfect compus (modul indicativ)  viitor anterior (indicativ)  viitor
 viitor (modul indicativ)  perfect (conjunctiv)  viitor anterior
 prezent (modul condițional-optativ)  perfect (condițional optativ)
 perfect (modul condițional-optativ)  perfect (infinitiv)
 timpurile și modurile diatezei pasive
 conjunctiv (prezent)
 conjunctiv (perfect)
 condițional-optativ
 imperativ
 infinitiv (prezent)
 infinitiv (perfect)
Verbele copulative
Verbele copulative formează predicatul nominal împreună cu o altă parte de vorbire cu
funcția sintactică de nume predicativ. Verbul copulativ are rolul unui instrument gramatical,
face legătura între predicatul nominal și subiect, fiind purtător de categorii gramaticale (mod,
timp, diateză, persoană, număr).
Cel mai întâlnit verb copulativ este verbul a fi. Verbe copulative sunt și: a deveni, a
ieși, a rămâne, a ajunge, a se face, a părea, a însemna, a se naște,
a se chema, a se numi. Cu excepția verbului a deveni, care poate fi folosit doar ca
verb copulativ, toate celelalte verbe pot fi copulative sau predicative, în funcție de context.
 S-a născut într-o zi cu noroc. (verb predicativ)
 Niciun om nu se naște priceput. (verb copulativ)
 Va rămâne la serviciu până târziu. (verb predicativ)
 Au rămas împreună până la adânci bătrânețe. (verb copulativ)
Există situații în care verbul copulativ poate lipsi.

 Nicio regulă, 1/nicio instituție, 2/totul pare a se petrece la întâmplare în aceste locuri.3/

Verbe personale și impersonale

Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Verbe personale și impersonale
Verbe personale
Verbele personale au forme pentru toate persoanele și admit un subiect cu care se acordă în
persoană și număr (se conjugă la toate persoanele – singular și plural).
 eu mănânc, tu mânânci, noi mâncăm etc; Mihai dansează; Ionel și
Costel dansează etc
Verbe impersonale
Verbele impersonale au o singură formă, doar pentru persoana a III-a singular, iar acțiunea
nu poate fi atribuită unei persoane. În categoria verbelor impersonale există verbe impersonale
absolute, care nu au subiect gramatical, precum: ninge, plouă, tună, fulgeră, se
înnoptează, se înseninează, se înnorează. Există și verbe impersonale care au
 un subiect gramatical; situația este des întâlnită în construcții de tipul verbul predicativ a fi +
subiect: e frig, e toamnă, e seară, e duminică etc
 Afară ninge.
 Astăzi se înnoptează mai devreme.
Există și cazuri în care verbele unipersonale au ca subiect o propoziție subordonată subiectivă.
Cele mai întâlnite verbe de acest fel sunt: trebuie, se întâmplă, se zice, se
spune, se cuvine etc
 Trebuie 1/ să mănânci. 2/ (propoziția 2 este propoziție subiectivă)

Verbe tranzitive și intranzitive

Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Verbe tranzitive și intranzitive
Verbe tranzitive
Verbele tranzitive sunt acele verbe care pot avea un complement direct. Caracterul tranzitiv
al verbului nu trebuie apreciat după prezența în propoziție a complementului direct, ci trebuie
analizată capacitatea verbului de a accepta un complement direct în acea propoziție.
 Copiii au mâncat prăjiturile cumpărate de mama lor. (au mâncat – verb tranzitiv;
prăjiturile – complement direct exprimat)
 Mai mănâncă, dacă mai dorești. (mănâncă – verb tranzitiv; complementul direct
neexprimat, dar poate avea un complement precum în mănâncă o prăjitură)
Există verbe, numite dublu tranzitive, care pot avea două complemente directe (un obiect și o
ființă).

 M-a rugat un lucru imposibil. (m-, un lucru – complemente directe)

Verbe intranzitive
Verbele intranzitive nu pot avea un complement direct. Verbele de mișcare (a merge, a
pleca, a veni) și cele care exprimă o stare (a sta, a exista, a ședea) sunt ușor de
recunoscut ca fiind intranzitive, deoarece acțiunea lor nu poate fi exercitată asupra unui
obiect. Alături de aceste verbe, verbele copulative și verbele impersonale sunt intranzitive.

Locuțiuni verbale
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Locuțiuni verbale

Locuțiunile verbale sunt grupuri de cuvinte care îndeplinesc împreună rolul unui verb şi care
conțin neapărat un verb. Locuţiunile verbale pot fi înlocuite cu un verb.
Verbul din locuțiunea verbală precizează persoana, timpul și modul acțiunii, iar celelalte
cuvinte precizează sensul locuțiunii.

LOCUȚIUNE VERBALĂ VERB

a băga de seamă a observa

a o lua la fugă a fugi

 a face demascări a demasca

a da comenzi a comanda

a arunca ocheade a privi

s-a dat de-a rostogolul – a se rostogoli

a lua la sănătoasa – a fugi

a aduce aminte – a aminti

a băga în seamă – a asculta

a avea bănuială – a  bănui

a avea asemănare – a semăna

a avea vreme – a avea timp

a avea haz – a fi amuzant

a avea minte – a fi deștept

a avea nădejde – a se încrede

a îndruga verzi și uscate – a minți

a îndruga vrute și nevrute – a  minți

a face rost – a obține

Diatezele verbelor
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Diatezele verbelor
Diatezele sunt formele pe care le iau verbele pentru a arăta raportul dintre acțiunea pe care o
exprimă și subiectul gramatical. În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și
pasivă.
CUPRINS
 Diateza activă
 Diateza reflexivă
 Diateza pasivă

Diateza activă
Diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical. Subiectul gramatical
poate fi sau nu exprimat în propoziție.
 Copiii merg la școală. (subiectul copiii efectuează acțiunea – “merg”)
 Ai cumpărat cartea pe care ți-o doreai. (subiectul neexprimat -“tu” efectuează acțiunea –
“cumpără”)
Diateza reflexivă
 Diateza reflexivă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical, dar este și suferită de
acesta. Verbul aflat în conjugare este însoțit întotdeauna de pronume reflexive sau pronume
personale neaccentuate – folosite ca pronume reflexive. Pronumele folosite astfel nu au
funcție sintactică, ele sunt semne gramaticale ale diatezei reflexive.
 Te-ai supărat ca măgaru pe sat. (“tu” – face și suferă acțiunea “a supăra”)
 Mă gândesc și acum la filmul pe care l-am văzut ieri. (“eu” fac acțiunea de a gândi și tot
“eu” o sufăr)
Nu orice verb însoțit de un pronume reflexiv este la diateza reflexivă. Atunci când pronumele
reflexiv are funcție sintactică proprie, verbele sunt la diateza activă pronominală. Ca mijloc de
control se verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume personal sau dacă
poate fi reluat printr-o formă de pronume personal accentuat. În această situație pronumele nu
face parte din structura verbului.

 Şi–au mâncat mâncarea în pauză. (au mâncat – verb la diateza activă

pronominală, și (lor) – complement indirect)
Diateza pasivă
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. Subiectul
gramatical – autorul acțiunii poate fi exprimat sau poate fi neexprimat. Diateza pasivă se
formează dintr-un verb auxiliar și participiul verbului de conjugat.
 Vei fi judecat săptămâna viitoare. (vei fi – viitorul auxiliarului “a fi” + judecat –
participiul verbului “a judeca”)
 Profesorii trebuie să fie respectați. (subiectul profesorii suferă acțiunea de a fi
respectați de terți)
Verbul auxiliar a fi își modifică forma după mod, timp, persoană, număr. Participiul se
acordă în număr și gen cu subiectul. (eu să fiu respectat, ea să fie
respectată, noi să fim respectați)
În majoritatea cazurilor verbele la diateza pasivă sunt însoțite de un complement de agent,
care arată cine face acțiunea. Existența unui complement de agent alături de verb (sau
adăugarea unuia dacă nu există) este o formă de a distinge între un verb la diateza pasivă și un
verb copulativ + nume predicativ.

 Copiii sunt plecați la școală. (a fi – verb copulativ + nume predicativ)

 Copiii sunt văzuți la școală. (verb la diateza pasivă poate primi complementul de agent
“de către părinți”)

Modurile verbelor
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Modurile verbelor

Modul este forma pe care o ia verbul, prin care este arătat cum consideră vorbitorul acțiunea:
reală (merg), realizabilă (să merg), dorită sau condiționată (aș merge), poruncită (mergi).
Modurile verbului se împart în două categorii: moduri personale și moduri nepersonale.
Moduri personale (predicative)
Modurile personale își schimbă forma după persoană. Totodată în aceste moduri verbele au
funcția sintactică de predicat, motiv pentru care sunt numite și moduri predicative. Modurile
personale sunt: indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ (pentru detalii vezi
legăturile anterioare).
PERS MODUL INDICATIV MODUL CONJUNCTIV MODUL MODUL IMPERATIV
 CONDIȚIONAL-
OPTATIV

eu mănânc să mănânc aș mânca –

tu mănânci să mănânci ai mânca mănâncă tu!
el/ea mănâncă să mănânce ar mânca –
noi mâncăm să mâncăm am mânca –
voi mâncați să mâncați ați mânca mâncați voi!
ei/ele mănâncă să mănânce ar mânca –

Modurile nepersonale (nepredicative)

Modurile nepersonale nu-și schimbă forma după persoane și nu pot avea funcția sintactică
de predicat. Mai sunt numite și moduri nepredicative. Modurile nepersonale
sunt: infinitiv, participiu, gerunziu, supin (pentru detalii vezi legăturile anterioare).
MODUL INFINITIV MODUL PARTICIPIU MODUL GERUNZIU MODUL SUPIN

a mânca mâncat mâncând de mâncat

a părea părut părând de părut
a scrie scris scriind de scris
a veni venit venind de venit

Timpurile verbelor
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Timpurile verbelor

Timpul este o categorie gramaticală specifică verbului care exprimă momentul în care se

îndeplinește acțiunea. Prin forma verbului este indicată acțiunea ca petrecându-se în prezent,
trecut sau viitor.
Timpurile verbului
sunt prezentate pe larg,
în funcție de moduri, în
cadrul articolelor
despre modurile
verbului

modul indicativ, modul
conjunctiv, modul
condițional-optativ, mod
ul imperativ, modul
infinitiv, modul
participiu, modul
gerunziu, modul supin

CUPRINS
 Timpul prezent
 Timpul trecut
o Imperfect
o Perfect compus
o Perfect simplu
 o Mai mult ca perfect
 Timpul viitor
o Viitor anterior
Timpul prezent
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvârșită în momentul vorbirii.
 Maria învață să meargă pe bicicletă.
 Vasile culege mure.
Timpul trecut
Un verb la timpul trecut arată că acțiunea este efectuată înainte de momentul vorbirii.
 Maria a învățat să meargă pe bicicletă.
 Vasile a cules mure.
La modul indicativ, timpul trecut prezintă nuanțe exprimate prin: imperfect, perfect compus,
perfect simplu, mai mult ca perfect.

Imperfect
Imperfectul arată o acțiune petrecută în trecut față de momentul vorbirii, dar neterminată.
 Așteptam tramvaiul zgribulit de frig.
Perfect compus
Perfectul compus arată o acțiune realizată și terminată în trecut.
 Am așteptat tramvaiul zgribulit de frig.
Perfect simplu
Perfectul simplu exprimă o acțiune realizată în trecut și terminată de curând.
 Așteptai tramvaiul zgribulit de frig.
Mai mult ca perfect
Mai mult ca perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni trecute.
 Așteptasem tramvaiul zgribulit de frig.
Timpul viitor
Un verb la timpul viitor arată că acțiunea este făcută după momentul vorbirii.
 Maria va învăța să meargă pe bicicletă.
 Vasile va culege mure.
O nuanță a timpului viitor este exprimată prin viitorul anterior.

Există și o altă formă a viitorului, mai des întâlnită în limba vorbită, cunoscută sub numele de
viitor popular.

 Ai să mă vezi?
 O să faci exact ce-ți spun.
 Om face cum o vrea Dumnezeu!
Viitor anterior
Viitorul anterior exprimă o acțiune care se va înfăptui înaintea altei acțiuni viitoare.
 Maria va fi învățat să meargă pe bicicletă.
 Vasile va fi cules mure.

Funcțiile sintactice ale verbului

Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Funcțiile sintactice ale verbului
Funcțiile sintactice ale verbelor la modurile
personale
 predicat
Funcțiile sintactice ale verbelor la modurile
nepersonale
! La modurile nepersonal verbele nu pot avea funcția sintactică de predicat.
 subiect
 nume predicativ
 atribut verbal
 atribut adjectival
 complement direct
 complement indirect
 complement circumstanțial de timp
 complement circumstanțial de scop
 complement circumstanțial de mod
 complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Schimbarea valorii gramaticale a verbului
Prin schimbarea valorii gramaticale, verbul poate deveni:

 infinitiv lung – substantiv

 participiu – valoare adjectivală
 participiu – valoare substantivală
 participiu – valoare adverbială
 gerunziu – adjectiv
 gerunziu – substantiv
 supin – valoare adverbială

Valorile stilistice ale verbului

Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Verbul » Valorile stilistice ale verbului

Cele mai întâlnite figuri de stil realizate cu ajutorul verbului sunt: personificarea, enumerația,

repetiția, metafora.
Definiții și multe exemple pentru fiecare figură de stil în parte găsiți la figuridestil.ro.

Articolul
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Articolul

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce

măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument
gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului.
Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.
copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu
substantive, adjective, pronume sau numerale.
  un, o, niște stau înaintea unui substantiv un câine, o pisică, niște animale sau înaintea unei părți
de vorbire cu valoare de substantiv un harnic, un doi.
 -l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatul, fratele, fata, adjectiv înaltul, înalta, pronume altul,
alta și numeral primul, prima.
Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze obiectul
denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul comunicării.
‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)
‒ Am mâncat azi o banană. (nu mai e vorba de banane în general, ci de una pe care a mâncat-o)
‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una oarecare)
CUPRINS
 Clasificarea articolelor
o Articole după gradul de individualizare
 Articolul hotărât
 Articolul nehotărât
o După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
Clasificarea articolelor
Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și după poziția pe
care o au față de cuvântul articulat.

Articole după gradul de individualizare

După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit, articolul poate fi
hotărât sau nehotărât.

Articolul hotărât
Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3 feluri:

 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori, articolul
este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.
După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia, după el sau
poate avea poziții diverse.

Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt

independent, un câine, o pisică, niște animale, articolul se numește proclitic. Articolele
nehotărâte sunt întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-zis cu forma lui la G și
D.
Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este numit enclitic câinele, câinii,
pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele propriu-zise, la toate formele cu excepția
formei lui.
Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ (adjectival).

Adjectivul
Gramatica » Morfologia » Părți de vorbire flexibile » Adjectivul
 Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și
determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.
(om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)
În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină frumoasă),
dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea
substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită
accentuarea însușirilor unui anumit obiect (mândrul soare, dulce grai).
Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care îl
ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe adjective, adjectivele
se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele sau sunt legate prin
cuvintele dar, nici, însă.
CUPRINS
 Clasificarea adjectivelor
 Gradele de comparație ale adjectivului
 Funcțiile sintactice ale adjectivului
 Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului
 Valorile stilistice ale adjectivului

Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun, rău,
frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin
contopirea mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade,
atotputernic, multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de
unire (social-politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).
Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă etnicitatea
(nord-american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică (franco-
română, româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții în acest caz,
atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte (dacoromân, istroromân,
macedoromân, meglenoromân)
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb (înainte-
mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)
După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu,
lung, cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).
(detalii Flexiunea adjectivelor)
Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează locuțiunile
adjectivale (detalii Locuțiuni adjectivale).
Gradele de comparație ale adjectivului
Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de superioritate
– mai mare, de egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai puțin mare),
superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel mai
puțin mare, absolut – foarte mare).
Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care
reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).
Funcțiile sintactice ale adjectivului
 Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume
predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză.
Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului
 prin conversiune: substantiv, adverb
 cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb
Valorile stilistice ale adjectivului
epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet
personificator, antiteză

Numeralul
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină
un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.
CUPRINS
 Clasificarea numeralelor
 Valorile numeralului
 Funcțiile sintactice ale numeralului
 Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau numărul
obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o
înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi,
patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale
multiplicative (îndoit, întreit, dublu), numerale distributive (câte unul, câte
doi), numerale adverbiale (o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate,
sfert).
Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial
de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv

Substantivul
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte (ființe, lucruri,
fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare
  Pentru mai multe exemple, vezi exemple de substantiv.
CUPRINS
 Reguli de recunoaștere a substantivelor
 Clasificarea substantivelor
 Genurile substantivelor
 Numărul substantivelor
 Declinarea substantivului
 Proveniența substantivului
 Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
 Valorile stilistice ale substantivului
Reguli de recunoaștere a substantivelor
Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv. Aceasta
este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis
Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această metodă
poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un pom – doi pomi, o casă – două case, un ceas – două ceasuri
Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea obiectelor:
acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care unui substantiv nu i se
poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această metodă pentru a identifica un
substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta
Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul lor,
ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe situații,
se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru corespunde
lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin
numărarea respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin analizarea
formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul, Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele două
sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se numesc substantive
epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă acestea denumesc
nume de meserii. pilot, chirurg
Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau cele care
formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se numesc substantive mobile.
Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect sau mai
multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la numărul plural. În
mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și
o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se numesc substantive

defective de număr.
Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții
sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste
funcții sintactice, substantivul își schimbă forma casa, casei, al casei, pe casă – primește în
construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție diferite
funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea de forme
cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui
substantiv.
Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung, adverbe,
prin derivare, compunere, conversiune.

 Pentru mai multe detalii, vezi Proveniența substantivului.

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea gramaticală
în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.

 Pentru mai multe detalii, vezi Schimbarea gramaticală a substantivului.

Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru realizarea
unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție, comparație,
personificare, antiteză, hiperbolă.

 Pentru mai multe detalii, vezi Valorile stilistice ale substantivului.