Actele de limbaj (II)

În comunicare, orice locutor urmărește varii scopuri comunicative: 1) să

prezinte stări de fapte din lumea reală; 2) să-l determine pe interlocutor să
îndeplinescă o acțiune, dând ordine, formulând rugăminți; 3) să ceară o informație;
4) să își ia angajamente legate de acțiuni viitoare; 5) să își exprime sentimente,
emoții; 6) să instituie, prin cuvinte, o schimbare în lumea reală.

În toate aceste situații, locutorul performează, adică produce diverse acte de

vorbire sau de limbaj:

1) reprezentative (acte de vorbire prin care este reprezentată realitatea în plan

discursiv)
2) directive (acte de vorbire prin care se dau
directive/ordine/porunci/instrucțiuni etc.)
3) întrebări (acte de vorbire prin care se pun întrebări)
4) comisive/promisive (acte de vorbire prin care se fac promisiuni)
5) expresive (acte de vorbire prin care sunt exprimate sentimente, emoții,
atitudini)
6) declarative (acte de vorbire prin care se fac declarații)

Există, în general, corelații specifice între actul de vorbire performat și

structura sintactică a enunțului. Astfel, aserțiunile se corelează cu sintaxa
asertivă/enunțiativă; întrebările cu sintaxa interogativă; directivele, cu sintaxa
imperativă, expresivele cu sintaxa exclamativă, promisivele/comisivele și
declarativele nu au mărci formale specifice, însă, de cele mai multe ori, se
realizează prin structuri cu sintaxă enunțiativă. Acestea sunt cazurile generale de
corelații, dar există, bineînțeles, și multe excepții. Selecția tipurilor sintactice prin
care locutorul realizează un anumit tip de act de vorbire este dependentă de mai
mulți factori, dintre care: relațiile instituite între vorbitori în actul de comunicare,
parametrii spațio-temporali ai situației de comunicare, strategia discursivă adoptată
de interlocutori, forța persuasivă a enunțului într-un context dat etc.

Semnificațiile suplimentare decurg din intersecția celor patru tipuri

sintactice cu operațiile logico-semantice de negație și modalizare, cât și operații
semantico-sintactice cum sunt cele emfatice.
 Enunțurile asertive

Orice limbă naturală are ca enunțuri fundamentale enunțurile asertive.

Acestea sunt enunțuri ce pot fi calificate ca adevărate sau false, în funcție de
rezultatul comparării lor cu starea de fapte descrisă.

După maniera în care sunt structurate, enunțurile asertive se împart, de

regulă, în enunțuri obiective (neutre) și enunțuri subiective, acestea traducând, la
nivelul logico-semantic, nonimplicarea/implicarea afectiv-emoțională a locutorului
în prezentarea mesajului său.

Enunțurile asertive apar, în marea lor parte, în realizarea unor acte

reprezentative, dar ele pot avea impact și în cadrul unor acte directive, promisive,
expresive și declarative.

Enunțurile asertive pot exprima, din punct de vedere pragmatico-discursiv, o

descriere a unui fapt, o constatare, o mărturisire, o opțiune, o predicție etc,
îndreptate dinspre locutor spre interlocutorul său.

Enunțurile imperative

Sunt enunțurile care nu pot fi catalogate drept adevărate sau false. Spre
deosebire de enunțurile asertive care, în majoritatea lor, descriu stări de fapte reale
sau doar imaginare, enunțurile imperative sunt formulate de locutor cu scopul de
a-l determina pe alocutor să acționeze într-un anumit fel. Cele mai multe enunțuri
imperative exprimă ordine și interdicții, sau îndemnuri și rugăminți, în funcție de
contextul situațional.

Prin enunțuri imperative se realizează acte de vorbire directe al căror mod

de realizare poate fi direct sau indirect.

La o primă abordare, s-ar crede că numai modul imperativ (afirmativ și

negativ) exprimă ordine și, respectiv, interdicții. Dar structura enunțurilor
imperative se poate fundamenta și pe alte moduri verbale, personale și
nepersonale: Indicativ (prezent, viitor), Conjunctiv (ordinul se transmite printr-o
terță persoană), Infinitiv și Supin.
 Enunțurile exclamative

Aparțin construcțiilor de tip afectiv și exprimă sentimente, emoții sau

atitudini ale locutorului față de un proces/eveniment sau stare care l-a surprins, l-a
bucurat sau mâhnit, în funcție de contextul situațional în care se află.

În structura enunțurilor exclamative se remarcă prezența frecventă a

pronumelor și adjectivelor pronominale exclamative, a unor adverbe care exprimă
intensitatea sau cantitatea, a interjecțiilor marcând surpriza, bucuria, neliniștea,
după caz, iar din punct de vedere logico-semantic, aceste enunțuri se caracterizează
prin modificări de topică, semn că locutorul vrea să pună în relief un anumit
segment al comunicării lui.

Enunțurile exclamative se încadrează în formularea unor acte de vorbire

expresive reliefând un întreg evantai de reacții și atitudini psihologice (afirmative
și negative ) ale locutorului.

Enunțurile interogative

Sunt acele enunțuri corelate tipului de interogații formulate de locutor.

Acestea pot fi:

1) interogație totală (prin care se solicită un răspuns afirmativ sau negativ

Da/Nu,…)
2) interogație parțială (al cărei răspuns variază în funcție de parametrul vizat
de cuvântul interogativ, acesta fiind un pronume sau adjectiv pronominal
interogativ (care?, cine?, ce?, cât(ă)?, câți?, câte?) sau un adverb interogativ
(unde? când? cum?)
3) interogație alternativă (prin care se așteaptă ca interlocutorul să opereze o
alegere între două sau mai multe elemente prezentate ca opțiuni posibile;
enunțurile care exprimă interogații alternative se construiesc, la nivel
propozițional sau frastic, prin medierea conjuncțiilor coordonatoare
disjunctive: ori, sau, fie).
 Observație:

Interogația fiind, după modul de adresare, directă și indirectă, și enunțurile

interogative vor fi structurate conform cu aceeași orientare către alocutor a actului
de vorbire întrebare.