Sistemul fonologic al limbii româ ne

1. Definiţie
2. Sunetul şi fonemul
3. Sistemul fonologic al limbii româ ne
3.1. Vocalele
3.2. Semivocalele
3.3. Diftongii şi triftongii
3.4. Hiatul şi evitarea lui în limba româ nă
3.5. Consoanele
3.6. Silaba
4. Sunetul şi litera
5. Alternanţele fonetice
5.1. Definiţie
5.2. Tipologia alternanţelor
6. Schimbă rile fonetice condiţionate
7. Accentul
7.1. Accentul în structura cuvâ ntului
7.2. Accentul silabic (accentul în cuvâ nt)
7.3. Accentul în propoziţie şi în frază
7.4. Alte tipuri de accent
8. Bibliografie

1. Definiţie

Fonetica este ştiinţa care studiază sunetele vorbirii. Mai precis, ea studiază
producerea sunetelor, combinarea şi modificarea sunetelor precum şi cauzele acestor
fenomene, structura acustică a sunetelor şi dispunerea acestora într-un sistem specific
unei limbi, unui grup de limbi etc. Studiul poate avea în vedere aspectul sincronic (adică
particularită ţile pe care le manifestă sunetele într-o perioadă de timp dată , mai precis, în
momentul cercetă rii) sau diacronic (adică evoluţia sunetelor de-a lungul timpului).
Fonetica funcţională (fonetica mai poate fi generală, descriptivă, istorică, experimentală
etc.) ocupă un loc deosebit, întrucâ t ea aduce preciză ri privind însă şi noţiunea de sunet şi,
prin acestea, schimbă definiţia foneticii.

2. Sunetul şi fonemul

Din definiţia de mai sus rezultă că fonetica, în sensul restrâ ns al noţiunii, se ocupă
de sunet ca fenomen fizic, material. Dar în analiza unei limbi ne interesează în mod
deosebit valoarea funcţională a unită ţilor sonore. De exemplu, dacă folosim procedeul
comutării, adică al înlocuirii unui sunet cu altul, obţinem cuvinte noi sau forme
gramaticale noi ale aceluiaşi cuvâ nt:
mă r – pă r – vă r
intru – intri – intră; intrăm – intram.
 Aceste unită ţi fonetice minimale cu valoare funcţională în structura cuvintelor se
numesc foneme, iar disciplina care le studiază se numeşte fonematică sau fonologie.
Prin raportare la sunet, fonemul se caracterizează prin urmă toarele tră să turi :
►Este general şi abstract (pe câ nd sunetul este material şi concret). Acelaşi sunet este
pronunţat diferit de că tre vorbitori diferiţi sau chiar de că tre acelaşi vorbitor, în momente
diferite: bine vs biñe.
▪ Acelaşi sunet este pronunţat diferit în diverse cuvinte, în funcţie de sunetele
vecine, care îl influenţează , în cadrul fenomenului fonetic numit coarticulaţie : a, din
acasă este diferit de a din an, şi faţă de a din ambiţie, din aortă etc. ; n din nas este diferit
de n din învăţ, în sensul că acesta din urmă se pronunţă aproape m [îmvăţ], sub influenţa
lui v urmă tor. Variantele fonemului se numesc alofone. Ele sunt nelimitate, teoretic, într-o
limbă dată . De exemplu, fonemul n din bine poate fi pronunţat ñ (biñe), ca fr. gn, sp. ñ etc.
Gradul de ‘înmuiere’ al lui n este diferit de la o regiune la alta şi de la un vorbitor la altul şi
chiar la acelaţi vorbitor, de la un moment la altul. În toate pronunţă rile există însă un n
tip, general valabil, care pă strează câ teva tră să turi invariabile.
Aşadar, în descrierea unei limbi se reţin numai invariabilele, adică numai acele
sunete care diferenţiază cuvintele şi formele flexionare şi derivative ale cuvintelor, care
sunt limitate ca numă r şi alcă tuiesc sistemul fonologic sau fonematic al limbii respective.
Aceasta înseamnă că noi reţinem numai clasa, tipul lui a sau n etc., nu şi variantele
sau varietă ţile acestora. Pentru comunicarea obişnuită , este importantă opoziţia dintre
nas, vas, ras, pas etc., nu dintre n simplu şi n nazal, dintre r velar, r uvular sau r graseiat.
Desigur, fonemul există în şi prin sunetele concrete emise de că tre vorbitori. Altfel
spus, vorbitorul emite sunete, iar receptorul percepe tot sunete, dar reţine foneme.
Putem, aşadar, formula urmă toarele concluzii:
1. Fonemul este cea mai mică unitate fonică (sonoră ) a unei limbi, avâ nd funcţia de
a constitui cuvinte sau de a deosebi cuvintele între ele, precum şi de a deosebi formele
gramaticale ale aceluiaşi cuvâ nt.
2. Sunetele, se manifestă , în general, identic cu fonemele (vocalice şi consonantice)
limbii româ ne, dar primele sunt:
▪concrete (materiale),
▪libere (individuale),
▪ilimitate numeric,
▪atipice, reprezentâ nd particularul,

pe câ nd cele din urmă , sunt :

▪abstracte (tipologice)
▪colective (cu caracter social),
▪limitate numeric,
▪tipice, reprezentâ nd generalul.
 3. Câ nd vorbim despre principii şi reguli ale ortografiei româ neşti, de exemplu,
avem în vedere nu sunetele, ci fonemele.
4. Câ nd vorbim despre sistemul fonetic al limbii româ ne, ne referim, de fapt, la
sistemul ei fonologic sau fonematic.
5. Deşi manualele şcolare şi, uneori, chiar unele tratate de specialitate folosesc
termenul sunet cu sensul de ‘fonem’, trebuie să înţelegem că cele două noţiuni sunt
diferite.
6. În consecinţă , trebuie reformulată definiţia foneticii, care este o ştiinţă a naturii
(precum anatomia, fiziologia etc.) ce studiază sunetele vorbirii, ca fenomene fizice. Fiind
caracteristice limbajului articulat, specific uman, sunetele vorbirii conferă foneticii şi
tră să turi de ştiinţă socială , care se foloseşte de datele lingvisticii, filologiei, psihologiei,
acusticii etc.
Corespunză tor, fonologia sau fonematica studiază funcţiile fonemelor într-o limbă
dată , la un moment dat (sincronic) sau de-a lungul unei perioade (diacronic). Aşadar,
fonologia inventariază fonemele din limba respectivă , stabileşte trăsăturile pertinente
(distinctive, esenţiale, relevante) ale acestora, urmă reşte evoluţia sistemului de foneme şi
implicarea sa în structura generală a limbii respective.

3. Sistemul fonologic al limbii române

Limba româ nă are, în principiu, 7 vocale şi 22 de consoane. Nu toţi lingviştii acceptă

această împă rţire a sistemului fonologic româ nesc. Dintre cele 7 vocale, 4 funcţionează şi
ca semivocale, iar dintre cele 22 de consoane, 2 (k’ şi g’) au statut incert, din punct de
vedere fonologic.

3.1. Vocalele

3.1.1. Trăsături definitorii

Vocalele sunt sunete continue, adică acele sunete pentru pronunţarea că rora nu
intervine nicio piedică în curentul de aer care se deplasează prin diferitele canale ale
aparatului fonator (aparatul vorbirii). Altfel spus, vocalele sunt sunete rostite fă ră
ajutorul altor sunete.
Vocalele pot alcă tui singure silabe, atunci câ nd sunt întregi (plenisone). De
asemenea, prezenţa vocalelor întregi este obligatorie în silabele care conţin una sau mai
multe consoane, precum şi în structura diftongilor şi triftongilor. Trei dintre cele şapte
vocale ale limbii româ ne sunt întotdeauna plenisone: a, ă, î.
3.1.2. Inventar
Cele 7 vocale ale limbii româ ne sunt: a, ă, î(â), e, i, o, u.
Grafic, fonemul î este redat şi sub forma â, din motive etimologice şi, respectiv,
ortografice.

3.1.3. Clasificare
După locul de articulare, vocalele limbii româ ne se împart în:
anterioare – e,i
centrale – a, ă, î
posterioare – o, u
După gradul de deschidere, vocalele limbii româ ne se împart în:
deschisă – a
mijlocii – e, ă, o
închise – i, î, u

Folosind aceste două criterii fundamentale de clasificare, sistemul vocalic al limbii

româ ne contemporane poate fi reprezentat grafic printr-un triunghi cu vâ rful în jos:
i î u
e ă o
a
Pentru alte clasifică ri şi variante ale vocabularului româ nesc se va consulta
Bibliografia.

3.1.4. Tendinţa de închidere a vocalelor româneşti

Încă din limba româ nă arhaică se manifestă o tendinţă de închidere a vocalelor a, o,
e, respectiv, la ă, u, i. fenomenul se constată în limba româ nă contemporană , dar numai în
limba populară , regională şi în special câ nd vocalele respective se află în poziţie
neaccentuată  :
a > ă : atăca, măgheran, săivan, în loc de : ataca, magheran, saivan etc.
Forţa acestei tendinţe se simte chiar şi la numele proprii: Mărin, Mărioara, Trăian
în loc de Marin, Marioara, Traian.
o > u: majur, puplin ş.a.
Dovada actualită ţii acestui vechi fenomen este numă rul relativ mare de neologisme
deformate astfel: avucat, cumpanie, rivuluţie etc.
Tendinţa este atâ t de generalizată , încâ t se manifestă chiar şi atunci câ nd o se află în
poziţie accentuată , (tonică ): majúr, maiúr, în loc de: majór, maiór. Unele dintre cuvintele
şi formele astfel deformate au fost acceptate în limba literară standard : súmbru (deşi
forma veche, explicabilă etimologic era sombru, deoarece provenea din fr. sombre), cf. şi
urangutan (< fr. orang-outan).
e > i : ficior, fimeie, diştept, şaptisprezece, accilărat, rigiment, frati-miu, siringă etc.
După cum se vede, fenomenul atinge în special pe e neaccentuat şi se manifestă
dialectal şi popular, la cuvinte uzuale, dar şi la neologisme. Ră spâ ndirea tendinţei
afectează însă şi cuvintele sau formele în care apare un e în poziţie accentuată  : trin, în loc
de tren.
Şi în acest caz, unele forme greşite au sfâ rşit prin a se impune în limba literară  :
supliment, diseară ar fi trebuit să aibă , corect şi etimologic explicabil, un e, în loc de i.
Forţa fenomenului provoacă ezită ri şi greşeli de exprimare chiar şi în vorbirea unor
persoane mai cultivate : inerva, dimisie, vasilină etc.
 Reacţia faţă de această tendinţă deformatoare este, adesea, crearea unor forme
hipercorecte (hiperurbanisme), adică a unor forme de asemenea greşite, dar în sens
invers : folosirea lui e în locul lui i chiar şi acolo unde acesta din urmă apare normal, din
dorinţa de a evita o eventuală greşeală nă scută din tendinţa cunoscută  : antelopă,
benoclu, desident şi cvasigeneralizatul mesadă.
●Care vocale ale limbii româ ne sunt întotdeauna plenisone (întregi) ?
3.2. Semivocalele
Semivocala este definită ca ‘o vocală în funcţie consonantică ’ (Rosetti-Lă ză roiu,
1982, p. 89), în sensul că ea este o vocală care nu se poate rosti decâ t împreună cu o altă
vocală şi că , din punct de vedere fiziologic, reprezintă un sunet intermediar între vocală şi
consoană , avâ nd tră să turi comune amâ ndurora.
Am precizat mai sus (3.1) că trei dintre cele şapte vocale ale limbii româ ne sunt
totdeauna întregi (plenisone); celelalte patru, e, i, o, u, pot fi, după împrejură ri, vocale
întregi sau semivocale, adică jumă tă ţi de vocale (cf. lat., it. semi ‘jumă tate’):
e = vocală , în: bere, stele, şterge, trece etc.
semivocală , în: bĕat, ştĕargă, trĕacă, stĕa, vrĕa, vrĕo etc.

După cum se observă , semivocala ě apare înaintea vocalelor plenisone cu care

formează diftongii ĕa, respectiv ĕo, după anumite consoane şi grupuri consonantice. Nu
apare niciodată ca al doilea element al combinaţiei cu o vocală .
i = vocală , în: fire, minte, vină, viţă etc.
semivocală , în: fĭară, maĭ, meĭ, pĭerd, spuĭ, viĭ, vĭaţă etc.

semivocala i este frecventă în limba româ nă , formâ nd diftongi câ nd este aşezată

înainte de a, e, o, u sau după oricare dintre vocalele sistemului vocalic româ nesc, după
anumite consoane sau grupuri consonantice.

o = vocală , în: oră, onor, obor, obosi etc.

semivocală , în: bŏală, cŏaptă, flŏare, pleŏapă etc.
Semivocala ŏ apare numai înainte de vocala a, formâ nd diftongul ŏa după anumite
consoane sau după grupuri de două consoane. De asemenea, mai rar, apare în grupuri
formate din triftongi (vezi plĕŏapă, lĕŏarcă etc.). Nu apare niciodată ca al doilea element
al combinaţiei cu a.

u = vocală , în : bun, cunună, unu, urma etc.

semivocală , în : cŭarţ, cŭartă (variantă a lui cvartă), boŭ, oŭ,
eŭ, daŭ, continuŭ etc.
Se observă că în poziţie iniţială semivocala ŭ apare numai înaintea vocalei a, cu care
formează diftongul ŭa, întâ lnit foarte rar – practic, la numai câ teva cuvinte.
Apare însă frecvent în poziţie secundară (oŭ, eŭ etc., cf. infra).

Observaţii :
 În afară de aceste situaţii, în care semivocalele apar marcate grafic, există
numeroase exemple în care diverse semivocale sunt rostite în mod real în cuvintele
româ neşti, dar nu sunt marcate în scris, din considerente ortografice.
De exemplu, pronumele eŭ se pronunţă în realitate ĭeŭ, chiar şi în limba româ nă
literară . De asemenea, se pronunţă ĭeste, ĭeram, zĭ-iar, deşi se scrie este, eram, ziar.
În alte cuvinte, tradiţia scrisă impune notarea unei anumite semivocale, dar
evoluţia pronunţă rii a adus în limba româ nă contemporană o altă semivocală , în
realitate : ŏaste (< lat. hostem) se pronunţă , de fapt, ŭaste etc.

Motivele acestor neconcordanţe în redarea semivocalelor vor fi explicate mai

detaliat în capitolul consacrat ortografiei şi ortoepiei limbii româ ne.
Semivocalele se numesc şi semiconsoane, deoarece sunt vocale scurte care au
comportament tipic consoanelor: nu pot fi pronunţate neînsoţite de o vocală şi nu pot
alcă tui singure o silabă .
Semivocalele nu pot fi niciodată accentuate în cadrul silabei. Această particularitate
le deosebeşte de vocalele notate grafic identic sau de vocalele din componenţa diftongilor
şi triftongilor. Pe de altă parte, aceasta reprezintă încă o tră să tură comună cu consoanele.

3.3. Diftongii şi triftongii

Din cele spuse despre semivocale, s-a înţeles că acestea apar împreună cu o vocală
întreagă , formâ nd grupuri care se numesc diftongi sau triftongi.

3.3.1. Diftongii
Un grup de două sunete diferite, dintre care unul este vocală , iar celă lalt
semivocală , rostite în aceeaşi silabă , formează un diftong.
3.3.1.1. Diftongii ascendenţi (urcători, crescânzi) sunt compuşi dintr-o semivocală , ca prim
element, şi o vocală (S-V sau ˘ ˉ)
ĭa : ĭarbă, fĭară, pĭatră
ĭe : mĭere, mĭez, mĭercuri
ĭo : ĭod, Ǐon
ĭu : ĭute, ĭunie, ĭulie
ĕa : ĕa, bĕa, trĕacă
ĕo : vrĕo, dĕodată
ŏa : tŏacă, tŏarnă, ŏarbă.

Observaţie :
În limba româ nă , semivocalele ĕ şi ŏ apar numai în diftongi ascendenţi.

3.3.1.2. Diftongii descendenţi (coborâtori, descrescânzi) sunt compuşi dintr-o vocală , ca

prim element, şi o semivocală (V-S sau ˉ ˘).
aĭ : aĭ  , daĭ , raĭ 
 ăĭ : măĭ  (interj.)
eĭ : eĭ  , meĭ, treĭ 
iĭ : copiĭ  , fiĭ , ţiĭ 
îĭ (âĭ): călâĭ  , rămâĭ 
oĭ : oĭ, doĭ  , noĭ 
uĭ : puĭ , cuĭ 
aŭ : aŭ, daŭ
ăŭ : fierăstrăŭ, hăŭ, tăŭ
eŭ : deşeŭ, leŭ, meŭ
iŭ : fiŭ, maroniŭ, viŭ
îŭ (âŭ): frâŭ, grâŭ, râŭ
oŭ : oŭ, boŭ, noŭ
uŭ : continuŭ, superfluŭ.

Aşadar, numă rul diftongilor descendenţi este relativ mare în limba româ nă , căci
oricare vocală poate să apară ca prim element, dar numai semivocalele ĭ şi ŭ pot fi folosite
ca al doilea element.
În principiu, numă rul diftongilor limbii româ ne este mai mare decâ t cel
exemplificat aici.

3.3.2. Triftongii
Un grup de trei sunete diferite, dintre care una este vocală , iar celelalte două sunt
semivocale, rostite toate într-o singură silabă , formează un triftong. După ordinea
dispunerii celor trei elemente, triftongii se clasifică astfel :
Triftongii ascendento-ascendenţi, în care vocala este încadrată între cele două semivocale
(S-V-S sau ˘ ˉ ˘)
ĕaĭ : bĕaĭ, pierdĕaĭ, ţinĕaĭ
ĕaŭ : bĕaŭ, pierdĕaŭ, ţinĕaŭ
ĭaĭ : altoĭaĭ  , bănuĭaĭ  , chinuĭaĭ 
ĭaŭ :  altoĭaŭ  , bănuĭaŭ , chinuĭaŭ 
ĭeĭ : ĭeĭ, mĭeĭ
ĭiĭ : pustĭiĭ
ŏaĭ : leŏaĭcă, tigrŏaĭcă, ursŏaĭcă.

Triftongii ascendenţi, în care cele două semivocale precedă vocala (S+S+V sau
˘ ˘ ˉ).
ĕŏa: lĕŏarcă
ĭŏa: aripĭŏară, creĭŏane, tămâĭŏaâsă.

Observaţii:
Triftongii ascendenţi sunt mult mai rar întâ lniţi decâ t cei de tipul S+V+S, prezenţa
lor reducâ ndu-se, practic, la câ teva cuvinte.
 Triftongii iau şi iai apar numai după o vocală , pe câ nd ceilalţi pot să apară atâ t după
vocale, câ t şi după consoane.
Triftongii se pot forma şi la îmbinarea a două cuvinte rostite într-o singură silabă şi
scrise cu liniuţă de unire:
ne-ai spus, le-au scris, i-ai dus, i-au confiscat.

3.4. Hiatul şi evitarea lui în limba română

3.4.1. Definiţie şi tipologie

Hiatul este întâ lnirea între două vocale plenisone care fac parte din silabe diferite.
În interiorul cuvântului, se pot afla în hiat :
vocale identice:
a-a : supraaglomerat
e-e : alee, muzeele, neexplicat
i-i : fiinţă, ştiinţă, viitor
o-o: alcool, cooperare, zoologie
u-u: atuuri, continuu

vocale diferite:
a-e: aer, aerotermă
e-a: real
e-î: neînvăţat
e-u: leul, neutru
i-a: oficial, pian, social, ziar
o-a: boa
o-e: poet
u-e: continue
u-o: respectuos etc.

Între cuvinte apar, de asemenea, numeroase situaţii de hiat. Acestea se numesc hiat
în fonetica sintactică :
a-a: a ajuns
a-e: aşa exemplu
a-o: la oraş
e-i: de inimă etc.
Observaţii :
Nu este hiat grupul format dintr-o vocală şi diftong sau triftong şi nici grupul format
din doi diftongi, triftongi etc. de exemplu, nu este vorba despre hiat în exemple ca : # ro-
ĭul, le-ŏaĭ-că, cim-pŏa-ĭe.
Hiatul trebuie avut în vedere la despă rţirea în silabe a cuvintelor.
3.4.2. Tendinţe de evitare a hiatului
Deoarece hiatul presupune un oarecare efort de pronunţare, în limba româ nă
contemporană se manifestă o puternică tendinţă de evitare a acestuia, mai ales în
vorbirea neîngrijită .

a) Contragerea sau reducerea celor două vocale la una singură este una dintre
modalită ţile frecvente de evitare a hiatului. Ea apare atâ t în cazul vocalelor identice, câ t şi
în cazul vocalelor diferite.
Vocale identice :
#alcol, #coperator, #finţă, #desfinţa, #înfinţa, #ştinţă, #zologie etc., în locul
formelor corecte: alcool, cooperator, fiinţă, desfiinţa, înfiinţa, ştiinţă, zoologie etc.
Vocale diferite :
#aspectos, #respectos, #tumultos etc., în locul formelor corecte :
aspectuos, respectuos, tumultuos etc.

b) Sinereza (sinizeza) este un alt procedeu foarte uzual de evitare a hiatului, în

vorbirea neîngrijită .
În cazul hiatului format din două vocale diferite, vorbitorii transformă , în mod
frecvent, una dintre vocale în semivocală , astfel încâ t, în locul hiatului, apare un diftong.
Această simplificare a rostirii, care înseamnă şi reducerea numă rului de silabe, implică
deseori şi deplasarea accentului în cuvâ nt.
Astfel, se pronunţă incorect :
#biblĭotecă, #biblĭotecar, în loc de : bibli-o-tecă, bibli-o-tecar
#cáĭs, #cáĭsă (reg.), în loc de ca-ís, ca-í-să
#gĕologie, #gĕografie, #gĕometrie, în loc de: ge-o-logie, ge-o-grafie
#hĭeroglifă, în loc de hi-e-roglifă
#polĭomĭelită, în loc de : poli-o-mi-e-lită etc.
Aşadar, prin sinereză , cele două vocale în hiat sunt reunite în diftong, în aceeaşi
silabă .

c) Epenteza este procedeul, aproape generalizat, de evitare a hiatului, prin

intercalarea unei semivocale între cele două vocale. Şi în această situaţie se creează un
diftong, care nu anulează însă nici una dintre vocalele existente în hiatul anulat, deci nu se
modifică nici numă rul silabelor.
Fenomenul nu este marcat grafic, de aceea nu este conştientizat nici de că tre
vorbitorii instruiţi, deşi apare aproape în aceeaşi mă sură ca şi în vorbirea oamenilor
neinstruiţi.
Se pronunţă a-ĭer, în loc de a-er
avi-ĭaţie, în loc de avi-aţie
cre-ĭa, în loc de cre-a
soci-ĭal, în loc de soci-al
zi-ĭar, în loc de zi-ar.
 Fenomenul este mult mai larg ră spâ ndit în limba româ nă , chiar şi în situaţii în care
vocala afectată nu se află în hiat, constituind una dintre cele mai uzuale încă lcă ri ale
principiului fonetic al ortografiei româ neşti. Absenţa semnului # din exemplele de la c)
indică faptul că această pronunţare, ca şi în cazul lui ĭel, ĭeste etc., nu este considerată
incorectă , atâ ta timp câ t forma apare scrisă fă ră semivocale, în cuvinte ca aer, el, este etc.
Vom reveni asupra lor în capitolul consacrat ortografiei şi ortoepiei.

Observaţii :
1. În toate aceste cazuri de evitare a hiatului acţionează o tendinţă generală a limbii,
bazată pe principiul economiei vorbirii. Oamenii manifestă în mod permanent tendinţa de
a face câ t mai puţin efort în vorbire, optâ nd instinctiv pentru formele mai simple, mai
uşor de folosit, ale cuvintelor şi îmbină rilor de cuvinte, chiar dacă prin aceasta se sacrifică
formele corecte ale exprimă rii.
2. Uneori, reducerea funcţionează chiar mai sever decâ t în cazurile semnalate mai sus,
ducâ nd la anularea totală a uneia dintre cele două vocale în hiat. Se pot auzi pronunţă ri ca
biblotecă, poliomelită, în care hiatul a fost evitat prin dispariţia completă a vocalei i.
3. Alteori, apare fenomenul invers, de creare a hiatului la cuvinte în care nu este justificat
etimologic. Astfel, se scrie şi se pronunţă precvent prooroc, deşi cuvâ ntul vechi slav din
care provine forma corectă româ nească proroc avea un singur o între cei doi r, cf. v. slv.
prorokŭ.
Exemplul acesta se încadrează în fenomenul mai larg al hipercorectitudinii
(hiperurbanismului), care constă în folosirea unor forme incorecte, considerate corecte,
îngrijite, de că tre vorbitorii care nu cunosc bine regulile în care se încadrează forma
respectivă .
4. Observaţia aceasta implică discutarea problemei surselor hiatului în cuvintele
româ neşti. În principiu, vocalele în hiat îşi au originea în forme explicabile în limbile de
provenienţă  :
●rom. alcool < fr. alcool < arab. alcohol ; după cum se vede, în arabă , între cele două vocale
a existat o consoană , h, dar cuvâ ntul respectiv a ajuns la noi prin filieră franceză , unde h
nu se pronunţă , aşa încâ t el a fost preluat sub forma scrisă cu doi o ;
●rom. cooperator < fr. cooperer < lat. con-operare (prefix+bază , cu pierderea consoanei
n) ;
●rom. geografie < fr. géographie > gr. ge(o)-graphia (prefixoid, provenit din subst. gr. ge
‘pă mâ nt’+baza; o este un afix specific prefixoidelor greco-latine);
●rom. zoologie < fr. zoologie < gr. zoon-logia (prefix+bază , cu dispariţia lui n).
În alte cazuri, combinaţia bază -afix s-a produs pe teren româ nesc:
aspect-u+os, respect-u-os – cu sufixul -os la tema consonantică , urmată de vocala de
legă tură -u-.

5. În toate cazurile descrise mai sus funcţionează regulile coarticulaţiei.

În unele situaţii, contracţia este foarte veche în limbă , poate din faza ‘latină dună reană ’ a
limbii noastre, rezultatul fiind o formă lexicalizată, adică transformată definitiv şi
încadrată ca atare în limba româ nă literară , fă ră ca vorbitorii să sesizeze formele
etimologice iniţiale;
rom. de +în > din, rom. de +între > dintre, rom. pre+în > prin.
În alte situaţii, eliziunea funcţionează , de asemenea, la întâ lnirea dintre două vocale
din două cuvinte diferite, ducâ nd la dispariţia vocalei finale a unui cuvâ nt în faţa vocalei
iniţiale a cuvâ ntului urmă tor. Fenomenul, marcat grafic prin liniuţă de unire, este mai
recent şi sesizabil de că tre vorbitorii obişnuiţi : rom. cu un > c-un ; rom. de atunci > de-
atunci etc.

Exerciţii :
1. Identificaţi vocalele, semivocalele, diftongii şi triftongii din cuvintele :
băiat, floare, iau.
2. Construiţi cuvinte cu diftongii : ĕa, ĭe, aĭ.
3. Construiţi cuvinte cu triftongii : eau, iei, iii, oai.
4. Daţi câ te un exemplu de triftong într-un cuvâ nt şi triftong în două cuvinte.
5. Rescrieţi cuvintele de mai jos, care conţin vocale în hiat : aeroport, alee, poezie, istoria.

3.5. Consoanele
3.5.1. Definiţie
Consoanele sunt sunete ale vorbirii, formate mai ales din zgomote, care se produc
prin închiderea totală , urmată de deschiderea bruscă a canalului fonator, într-un anumit
punct de pe traseul emisiunii sunetelor sau numai prin strâ mtarea canalului.
În ambele situaţii, consoanele constituie sunete care nu se pot pronunţa fă ră
ajutorul altor sunete.

3.5.2. Inventar
În limba româ nă există 22 de consoane.
Pentru a reda câ t mai fidel inventarul consoanelor româ neşti se impune folosirea
transcrierii fonetice pentru unele sunete:
k – pentru k din kaliu ;
c – pentru c din casă ;
č – pentru consoana redată în ce, ci ;
ğ – pentru consoana din ge, gi;
k’ – pentru consoana din che, chi ;
g’ – pentru consoana din ghe, ghi.
Nu vom folosi aici transcrierea fonetică internaţională ſ şi з, pentru care alfabetul
româ nesc are simbolurile ş, respectiv j. Se mai folosesc, uneori, š = ş, y = i
semiconsonantic etc.

3.5.3. Clasificare
Definiţia folosită , în general, pentru consoane are în vedere modul de articulare şi
locul de articulare a consoanelor, indicâ ndu-se, implicit, şi o primă clasificare a acestora.
Detaliind cele două categorii, putem înţelege mai bine specificul consoanelor, în raport cu
vocalele. În plus, consoanele, ca şi vocalele, de altfel, se mai caracterizează şi prin gradul
de sonoritate. Luâ nd în considerare numai esenţa acestor trei categorii fundamentale de
definire şi clasificare, sistemul consoanelor româneşti se poate prezenta schematic
astfel :

TABLOUL CONSOANELOR ROMÂNEŞTI

(după Th. Hristea, 1984, p. 169)

Locul de articulare Bilabiale Labiodentale Dentale Prepalatale Palatale Postpalatale (Velare) Laringale
---------------------------------------------------------------------------------------
surde sonore surde sonore surde sonore surde sonore surde sonore surde sonore surde sonore

Modul de articulare
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Neso- │Oclusive (explozive) p b t d k’ g’ k g
nante │--------------------------------------------------------------------------------------------------------
│Semioclusive (africate) ţ č ğ
│--------------------------------------------------------------------------------------------------------
│Constrictive (fricative) f v s z ş j h
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
So- │Oclusive nazale m n
nante │--------------------------------------------------------------------------------------------------------
│ Laterale l
│ Lichide --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

│ Vibrante r

3.3.3.1. După modul de articulare, consoanele se împart în :

■Oclusive întrerupte (explozive/implozive), consoane care rezultă din închiderea
(ocluziunea) canalului vocal şi deschiderea lui bruscă (explozie) : [p, b, t, d, k’, g’, k, g].
Tot oclusive sunt şi consoanele rezultate din închiderea canalului bucal, dar cu
emisiunea aerului prin fosele nazale : [m, n].

■Semioclusive (africate), consoane care rezultă din închiderea şi deschiderea treptată a

canalului vorbitor, urmate de o constricţie a acestuia : [ţ, č, ğ].
Din punct de vedere fonetic, aceste trei sunete nu sunt simple, ci duble : t+s, t+ş,
d+j.
Fiecare dintre cele două sunete este articulat mai slab decâ t în situaţiile câ nd apar
izolate. De exemplu, în č (= tš), ocluziunea lui t este incompletă , iar explozia lui ş începe
încă din rostirea primului element. Este un fenomen de combinaţie a sunetelor, adică de
acomodare reciprocă pentru rostirea grupată (oclusivă +spirantă ), nesesizat de că tre
vorbitorii obişnuiţi.
■Constrictive (fricative), consoane continue rezultate din emisiunea aerului prin canalul
fonator strâ ns (îngustat), dar nu închis complet, astfel încâ t sunetul rezultă nu din
zgomotul produs de eliberarea aerului, ci din frecarea acestuia de pereţii canalului : [f, v,
s, z, ş, j, h].
Şuierul produs în rostirea acestor consoane justifică şi denumirea de şuierătoare,
siflante, sibilante.

■Lichidele sunt, practic, tot nişte consoane constrictive, adică rostite prin îngustarea mai
pronunţată a canalului fonator, dar cu alt efect (= sonante) : l, r.
O lichidă este numită laterală, deoarece este pronunţată prin scurgerea aerului de-a
lungul celor două margini ale limbii : l.
Cealaltă lichidă este numită vibrantă, deoarece se rosteşte prin vibraţia limbii : r
(sau a uvulei, în cazul altor variante ale lui r : uvular, velar).

3.5.3.2. După prezenţa/absenţa zgomotului produs la pronunţarea lor, toate consoanele

menţionate mai sus se împart în :
■Nesonante (rezultate prin zgomotul produs de închiderea sau strâ mtarea canalului
vorbitor) :
▪oclusive
▪semioclusive
▪onstrictive
■Sonante (produse aproape fă ră vreun zgomot) :
▪oclusivele nazale
▪lichidele : -laterală
-vibrantă

3.5.3.3. După locul de articulare, adică după regiunile cavită ţii bucale unde sunt articulate
consoanele sau după punctele de pe bolta palatului atinse de limbă în timpul articulaţiei,
consoanele se împart în :
■Bilabiale (pronunţate prin ocluziunea aerului, apoi prin eliberarea lui bruscă cu ajutorul
ambelor buze) : p, b, m

■Labio-dentale (la ocluziune participă buza inferioară şi dinţii, mai ales incisivii
superiori): f,v

■Dentale (pronunţate prin atingerea dinţilor incisivi cu vâ rful limbii):

t, d ţ, s, z, n, l, r

■Prepalatale (pronunţate prin atingerea pă rţii anterioare a palatului cu partea anterioară

a limbii) : č, ğ, ş, j
■Palatale (pronunţate prin apropierea sau prin atingerea palatului gurii cu partea
posterioară a limbii) : k’, g’

■Postpalatale (velare, guturale) (pronunţate prin atingerea vă lului palatului cu partea

radicală , posterioară a limbii) : c, g

■Laringală (pronunţată cu un zgomot produs de fricţiunea aerului în laringe): h.

3.5.3.4. După sonoritate, adică după prezenţa sau absenţa vibraţiilor laringiene în timpul
emisiunii, consoanele se împart în sonore şi surde. Dintre cele 22 de consoane ale
sistemului fonologic româ nesc, 16 sunt distribuite în perechi corelative surdă /sonoră ,
fiind numite perechi/consoane omorganice :

■ Surde : p t c f s ş č k’
│ │ │ │ │ │ │ │
■ Sonore : b d g v z j ğ g’

Observaţii :
Dintre celelalte 6 consoane :
4 există numai în varianta sonoră – m, n, l, r – ,
iar 2 au numai varianta surdă – ţ, h.
Sonoritatea consoanelor (şi a vocalelor) este un element important în stabilirea unor
reguli de ortografie, după cum vom vedea la capitolul respectiv.

Atenţie :
►1. Descrierea de mai sus are în vedere numai criteriile fundamentale de clasificare,
prezentate aici succint. Astfel, în privinţa sonorită ţii, tratatele de specialitate disting şi
grade intermediare, semisonore, medio-surde etc. ; în privinţa locului de articulare,
consoanele se disting după partea limbii care intră în contact cu cavitatea bucală , în
subcategorii mai detaliate decâ t am încercat să ară tă m în clasificarea fă cută (apicale,
coronale, dorsale, radicale etc.)
►2. Printre alte criterii de clasificare a consoanelor, ar trebui menţionate :
2.1. Consoane simple : casă, măr etc.
duble : înnora, înnoi, interregn, superrapid.
Diferenţa cantitativă se marchează în scriere şi în pronunţare.
2.2. Consoane dure : pom, văd, zbor, iarbă etc.
muiate : pinten, mioară.
Înaintea vocalei prepalatale i, articulaţia specifică fiecă rei consoane este
însoţită de o articulaţie suplimentară , palatală (dosul limbii se ridică spre partea
anterioară a palatului). De exemplu, m propriu-zis (m dur, tare), din sg. pom se
palatalizează sub influenţa lui -i de la forma de plural, pomi, notarea fonetică fiind [pom’].
Cf. şi plopi, buni, vezi.
Această palatalizare, existentă în limba româ nă literară , nu este sesizată de că tre
vorbitori şi nu are rol fonologic.
În vorbirea regională , însă , palatalizarea provoacă schimbarea locului de articulare,
respectiv, transformarea unei consoane nepalatale într-o consoană palatală  :
picior > k’icior  ; piept > k’ept ; piatră > k’atră etc.
Tot în vorbirea regională se manifestă şi muierea consoanelor palatalizate : cele două
articulaţii succesive se suprapun, rezultatul fiind un singur sunet.

2.3. Consoane palatalizate : lupi, cartofi, morcovi

labializate : jocu.
În vorbirea neîngrijită , dialectală , în afară de consoanele labiale propriu-zise, unele
consoane nelabiale se pronunţă cu o uşoară rotunjire a buzelor, ca pentru rostirea unui
u : locu, focu.

3. O bună cunoaştere a sistemului fonologic al limbii româ ne ne ajută să înţelegem

regulile de ortografie şi de ortoepie (cf. infra).

3.6. Silaba
3.6.1. Definiţie
Segmentul fonic, superior fonemului, format dintr-o vocală sau dintr-o grupare de
foneme cuprinzâ nd în mod obligatoriu şi o vocală , rostit printr-un singur efort expirator,
reprezintă o silabă.
Această definiţie corespunde numai “silabelor izolate”, altfel spus, numai cuvintelor
monosilabice, care presupun, într-adevă r, “o singură pulsaţie a aerului expirat’, adică o
singură deschidere de gură”:
o, la, ia, iau, cap, merg, vreau etc.
Se observă din exemplele date că o silabă poate fi formată  :
•dintr-o singură vocală (plenisonă ): o
•o vocală (plenisonă ) + o consoană : la, pe etc.
+ două sau mai multe consoane: cap, merg, trup
+ o semivocală (formâ nd, aşadar, un diftong): ia
+ două semivocale (formâ nd triftong): iau
+ combinaţii de consoane, semivocale: dau, vreau
Toate aceste tranşe fonice (sunet sau grup de sunete rostite printr-o singură
deschidere de gură ) sunt caracterizate şi printr-o altă tră să tură fonică : au un singur
accent.
● Cele mai multe cuvinte din structura unei limbi sunt însă alcă tuite din mai multe
silabe. În cazul cuvintelor polisilabice, ră mâ n valabile cele două tră să turi definitorii ale
silabei – o singură pulsaţie expiratoare şi un singur accent:
a-pă, car-te, ie-pu-re, a-le-e, le-oai-că etc.

● Există numeroase situaţii în care silaba este formată din două cuvinte diferite sau
din pă rţi ale unor cuvinte diferite. Aceste posibilită ţi de combinare a vocalei cu alte
sunete trebuie adă ugate la cele enumerate mai sus :
•două cuvinte rostite într-o singură silabă :
mi-a (dat), şi-a (exprimat), l-a (văzut)
•un cuvâ nt rostit în aceeaşi silabă cu fragmentul iniţial al cuvâ ntului
urmă tor: mi-a-ra-tă, ţi-a-du-ce
•fragmentul final al unui cuvâ nt rostit în aceeaşi silabă cu cuvâ ntul
urmă tor: în-tr-o  ; prin-tr-un
•fragmentul final al unui cuvâ nt rostit în aceeaşi silabă cu fragmentul
iniţial al cuvâ ntului urmă tor: în-tr-a-de-văr  ; prin-tr-a-ce-le.

●Silaba fonetică şi silaba ortografică

În situaţiile descrise mai sus, în scopul definirii segmentului fonetic numit silabă ,
am avut în vedere silaba fonetică, ideal formată dintr-o vocală simplă sau combinată cu
alt(e) sunet(e) şi caracterizată printr-un singur accent.
În lanţul vorbirii, aceasta nu corespunde total cu silaba ortografică, în sensul că
tranşa fonetică ce alcă tuieşte în mod teoretic o silabă nu este marcată , practic, în scris,
prin exact aceleaşi sunete care o definesc.
De exemplu, cuvâ ntul casă este alcă tuit în mod clar din două silabe, că ci se rosteşte
prin două tranşe fonetice: silaba fonică primă şi silaba fonică ultimă. Mai puţin clară este
limita dintre cele două silabe: ca-să sau cas-ă ?
Fiecare limbă îşi are regulile sale în privinţa silabaţiei (a descompunerii cuvintelor
în silabe), reguli care nu se bazează numai pe criterii fonetice, ci şi pe criterii morfologice
sau morfolexicale.
Vom discuta aceste probleme în cadrul capitolului consacrat Ortografiei, ortoepiei şi
punctuaţiei, cf. infra , cap 2.7.

3.6.2. Tipologia silabelor

3.6.2.1. Silabe închise şi silabe deschise
După sunetul final al silabelor acestea pot fi :
•închise, terminate în consoană : ac, trag, a-rac, tur-men-tat
•deschise, terminate în vocală : şa, ca-fea, a-co-pe-ri-re.

3.6.2.2. Silabe tonice, atonice, protonice, posttonice

După relaţia silabei cu accentul cuvâ ntului din care face parte, aceasta poate fi:
•tonică sau accentuată, în sensul că accentul cuvâ ntului cade pe respectiva silabă : -du-,
in-tro-dú-ce-re -a-, din á-pă etc.

În limba româ nă aceasta este, de obicei, şi silaba proeminentă, intonată diferit faţă
de celelalte.
•atonă sau neaccentuată : in-tro-...ce-re, din in-tro-du-ce-re
•protónică, adică situată înaintea unei silabe accentuate:
-tro-, din in-tro- dú-ce-re
•posttónică , situată imediat după silaba tonică : -ce-, din cuvâ ntul exemplificat mai sus.

3.6.2.3. Silabe omofone

Sunt acelea care se pronunţă la fel, dar se scriu diferit :
iau/i-au ; ceai/ce-ai ; nea/ne-a  ; sa/s-a etc.
3.6.2.4. Silabe prime, ultime etc.
După poziţia pe care o ocupă în cuvâ nt, în succesiunea numerică , se vorbeşte
despre :
•silabă primă: des- │
•silabă penultimă: -e- │ din: des-cri-e-re
•silabă antepenultimă: -cri- │
•silabă ultimă: -re │

3.6.2.5. Silabe lungi şi silabe scurte

În limba româ nă nu se poate vorbi despre lungimea vocalelor în aceiaşi termeni ca
în limba latină sau ca în unele limbi moderne (în cehă , de exemplu). Totuşi, lingviştii
consideră că există şi în româ nă silabe lungi şi silabe scurte, deoarece unele sunt alcă tuite
din mai multe sunete, iar altele – dintr-un singur sunet (o vocală ):

•silabă scurtă: e- │ din: e-lev

•silabă lungă: -lev │

3.6.2.6. Silabe de reduplicare

La unele verbe, ca a da, a sta, apar situaţii de dublare a ră dă cinii, ca marcă
flexionară pentru exprimarea unor valori temporale (perfectul simplu, imperfectul, mai
mult ca perfectul). Fenomenul reprezintă o moştenire din latină . Silaba suplimentară
apare în ră dă cina verbului, pentru a evita confuzia cu prezentul infinitivului sau
indicativului, respectiv:
-deam, -team, din: dă-deam, stă-team
-du-, -tu- din: dă-dui, stă-tui,
cf. şi formele populare: di-dei, ste-tei etc.

Despre regulile despă rţirii cuvintelor în silabe vom vorbi pe larg în capitolul consacrat
ortografiei şi ortoepiei limbii româ ne.
Exerciţiul nr. 2

1. Care sunt silabele tonice din cuvintele carte, acoperiş ?

2. Daţi câ te două exemple de silabe închise şi silabe deschise.

4. Sunetul şi litera

4.1. Litera

►În scris, sunetele sunt redate prin litere. Fiecare literă este caracterizată prin :
•o expresie grafică (semn grafic) ;
•o denumire ;
•una sau mai multe valori fonetice (pronunţă ri)
De exemplu, x = expresie grafică
ics = denumire
cs şi gz = pronunţă ri (valori fonetice), din [exterior], respectiv
[egzamen].

►Unele litere nu au, în anumite grupă ri, nicio valoare fonetică , în sensul că nu reprezintă
sunete de sine stă tă toare, ci funcţionează numai ca litere ajută toare, ca semne grafice
suplimentare pentru redarea unor sunete. Este cazul lui e, i, h, care pot fi :
▪semne grafice cu valori fonetice de sine stă tă toare – vocalele e, i, semivocalele ĕ, ĭ, în
cuvinte precum pere, vine, deal, iarnă, respectiv consoana h, în cuvinte ca han, paroh etc.;

▪semne grafice auxiliare (litere ajută toare), în cuvinte precum ceas, cioc, geam, fagi,
cheamă, unghi etc.

▪e şi i pot avea simultan ambele roluri – semn grafic cu valoare fonetică şi fă ră valoare
fonetică , în unele cuvinte, precum zece, cine, chem, chip, genere, ghem, ghimpe etc.

►Pentru a reda câ t mai bine sunetele, unele litere sunt însoţite de semne diacritice: ă, â, î,
ţ, ş ; altele se grupează : che, ghi etc.

►Pentru transcrierea valorilor fonetice se pot folosi semne din sistemul internaţional de
transcriere.

4.2. Alfabetul

Suma convenţiilor grafice, adică totalitatea literelor (inclusiv a semnelor diacritice)

dintr-o limbă formează alfabetul limbii respective. Limba româ nă foloseşte alfabetul latin,
adaptat necesită ţilor proprii actuale. (p. 29)
5. Alternanţe fonetice

5.1. Definiţie

Alternanţa fonetică (mai precis fonologică) este o schimbare regulată a unui sunet
din rădăcina sau tema unui cuvânt, în alt sunet, în procesul flexiunii (nominale sau
verbale) sau al derivării.
Fă ră să lipsească din alte limbi, fenomenul este larg răspândit în limba română,
mai ales la substantive, adjective şi verbe, constituind ‘una dintre trăsăturile cele mai
izbitoare ale sistemului fonetic românesc, în comparaţie cu ale celorlalte limbi romanice’
(Th. Hristea, 1984, p. 167). Una dintre dificultă ţile întâ mpinate de că tre stră ini în
învă ţarea flexiunii substantivelor, adjectivelor, pronumelor şi verbelor româ neşti
(oricum, mai bogată , mai complicată decâ t celelalte limbi romanice) este tocmai
manifestarea acestor alternanţe fonetice, în special consonantice, din limba româ nă .

5.2. Tipologia alternanţelor

5.2.1. Alternanţe vocalice (apofonia)

Vocală/vocală
a/ă : sare/săruri (subst.) ; mare/măreţ (adj.) ; taie/tăiem (vb.)
a/e : fată/fete  ; faţă/feţe ; pată/pete ; să vadă /să vezi
ă/e : măr/meri ; tânăr/tineri  ; văd/vezi
â/i : cuvânt/cuvinte  ; tânăr/tineri/tinerel  ; vând/vinzi
o/n : soră /surori ; mort/muritor ; (eu) port/purtă m

Semivocală/semivocală
ŭ/ĭ : boŭ/boĭ (subst.) ; meŭ/meĭ (pron.) ; daŭ/daĭ (vb.)

Diftong/diftong
ăŭ/aĭ : ferăstrăŭ/ferăstraĭe
ia/ie : iarbă/ierburi
iŭ/iĭ : solstiţiu/solstiţii ; portocaliu/portocalii

Vocală /diftong
e/ĕa : isteţ/istĕaţă; trece/trĕacă
o/oa : cot/coate ; frumos/frumoasă ; pot/poate

5.2.2. Alternanţe consonantice

Consoană/consoană
d/z: brad/brazi; solid/solizi; cred/crezi
d/j: oglindă/oglinjoară; veşted/veşteji
s/ş: bas/başi; gras/graşi; cos/coşi
t/ţ: frate/fraţi  ; lat/laţi ; pot/poţi
z/j: mânz/mânji  ; viteaz/viteji
c/č: sac/saci ; duc/duci  ; duc/duce
g/ğ: fag/fagi  ; drag/dragi  ; dreg/dregi  ; dreg/drege
c/k’: bloca/blochez
g/g’: larg/largheţe ; naviga/navighez

Observaţii:
În cazul perechilor c/č, g/ğ, c/k’, g/g’, scrierea marchează alternanţele simple,
consoană /consoană . Pentru că în grafia româ nească ele apar c/ce, c/ci, g/ge, g/gi, c/che,
c/chi, g/ghe, g/ghi, unele lucră ri le includ în categoria numită ‘alternanţe simple şi
compuse’, adică alternanţe consoană /grup consonantic, inexistent în realitate, în limba
româ nă (cf. C. Iordă chescu, 1995, p.13).

5.2.3. Alternanţe mixte

Multe dintre cuvintele a că ror flexiune sau derivare implică fenomenul
alternanţelor fonetice conţin atâ t schimbă ri vocalice, câ t şi schimbă ri consonantice (sau
chiar grupuri vocalice şi consonantice) manifestate simultan în cursul flexiunii şi
derivă rii:
carte/cărţi (alternează : a/ă şi t/ţ)
breaz/breji (alternează  : ea/e şi z/j)
oaste/oşti (alternează  : oa/o şi s/ş)
masă/măsuţă/mescioară (alternează  : a/ă/e şi s/sč)

grup consonantic/grup consonantic

sc/şt: broască/broaşte; omenesc/omeneşti; cresc/creşti
st/şt: oaste/oşti; nostru/noştri; albastru/albaştri
şc/şt: puşcă/puşti; mişcă/mişti
x/cş: ortodox/ortodocşi; sfinx/sfincşi; fix/ficşi

Nota bene!
Dintre aceste grupuri, numai şc/şt alternează , într-adevă r, integral. În celelalte
cazuri, alternează o singură consoană , de fapt, (s/ş; c/t), dar le analiză m în cadrul
‘alternanţelor compuse’ (alternanţe între grupuri de sunete), deoarece ele se înlocuiesc în
mod sistematic în aceste contexte de 2 sau 3 consoane.
Alternanţa x/cş pare realizată între o consoană simplă şi un grup consonantic,
motiv pentru care unele lucră ri o includ într-o asemenea subcategorie, inexistentă în
limba româ nă . În realitate, scrierea cu x maschează o consoană dublă cs, aşa încâ t este
mai corectă includerea acestei alternanţe la subcategoria grup consonantic/grup
consonantic.
Observaţii:
1. În toate aceste cazuri, este vorba, aşadar, despre înlocuiri de sunete în interiorul
cuvântului, în ră dă cini sau temă , adică în acea parte a cuvâ ntului despre care manualele
şcolare afirmă că ‘ră mâ ne neschimbată în cursul flexiunii şi derivă rii’.
Nu este vorba, subliniem acest lucru, despre schimbă rile aşteptate, normale, dintre
sunetele şi grupurile de sunete care constituie desinenţe, afixe, care reprezintă în mod
obişnuit mă rci ale flexiunii (fată /fete; intru/intri/intră etc.). includerea succesiunii l/i, din
exemple precum copil/copii, unde cele două sunete reprezintă articolele hotă râ te de
singular/plural masculin, N.-Ac., în fenomenul alternanţelor este o greşeală gravă !
Cel mult, pot fi incluse aici alternanţele Ø/consoană , de la formele de
infinitiv/participiu.

Alternanţele fonetice se petrec, aşadar, chiar în secvenţa de bază a cuvâ ntului,

constituind mă rci suplimentare de diferenţiere a formelor gramaticale, în cursul flexiunii
nominale sau verbale :
sg./pl. : fată /fete
sg./pl. şi N.-Ac./G-D: tot/tuturor
pers. I/pers. a II-a: văd/vezi
inf./part.: face/făcut etc.
De asemenea, se marchează suplimentar (pe lâ ngă mă rcile sufixale şi prefixale)
forme derivate ale unui cuvâ nt-bază : masă/măsuţă/mescioară.
În acest caz, practic, nu mai este vorba despre acelaşi cuvâ nt, ci despre cuvinte
diferite. Totuşi, fenomenul ră mâ ne valabil, în conformitate cu definiţia formulată , că ci
ră dă cina ră mâ ne relativ aceeaşi, în întreaga familie de cuvinte.
Se observă , în exemplele de mai sus, că într-o singură succesiune flexionară (sg./pl.,
m./f. etc.) pot să se manifeste concomitent două tipuri de alternanţă : breaz/breji;
carte/cărţi etc. (cf. supra, 5.2.3.).
Şi invers, aceeaşi alternanţă poate marca două sau mai multe forme flexionare
diferite.
În fată/fete – a/e marchează atâ t opoziţia sg./pl., câ t şi opoziţia N.-Ac./G./D.

2. Alternanţele consonantice sunt mai numeroase decâ t cele vocalice, deoarece şi

consoanele sunt mai numeroase.
Numă rul lor este mare şi datorită faptului că ele se menţin în limba româ nă actuală ,
în timp ce alternanţele vocalice tind să dispară la cuvintele relativ noi.
Astfel, în cuvinte ca pedagog, filolog, psiholog, femininul corect este pedagogă,
filologă, psihologă, cu dispariţia alternanţei obişnuite o/oa.
Mai clar se vede tendinţa actuală a manifestă rii alternanţelor vocalice şi
consonantice în flexiunea unor verbe neologice, precum acorda, evoca :
acord/acorzi/acordă │ - alternanţele consonantice d/z, c/č se menţin
evoc/evoci/evocă │ - alternanţele vocalice o/oa au dispă rut.
3. Asemenea evoluţii ale fenomenului alternanţelor fonetice impun două constată ri :

a) Limba româ nă este mai consonantică decâ t alte limbi romanice, fapt probat şi de alte
aspecte fonologice.
b) În scrierea şi pronunţarea unor forme gramaticale trebuie cunoscute şi respectate
normele ortografice întrucâ t tiparul mai vechi nu funcţionează în toate cazurile.

Exerciţiul nr. 4

1. Ce se înţelege prin apofonie ?

2. Daţi trei exemple de alternanţe vocalice diferite.
3. Daţi trei exemple de alternanţe consonantice diferite.

p.42

6. Schimbări fonetice condiţionate

BIBLIOGRAFIE :
●Cicerone Poghirc, Schimbările fonetice, în Al. Graur (coord.), Introducere în lingvistică,
Bucureşti, Edutura Ştiinţifică , 1972, p. 80-91.
●Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti,
Editura Albatros, 1980.
●Al. Rosetti, Aurelian Lă ză roiu, Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică , 1982.

6.1. Precizări preliminare

•Sunetele se află , ca şi celelalte elemente ale limbii, într-o permanentă schimbare.

Cauzele schimbă rilor fonetice sunt :
1. influenţa sunetelor învecinate
2. poziţia lor în cuvâ nt sau în frază .

Schimbă rile datorate acestor cauze se numesc combinatorii, respectiv poziţionale.

Mai precis, influenţele se manifestă prin :
- coarticulare ;
- interdependenţa sunetelor în timpul vorbirii ;
- influenţe reciproce în cuvâ nt (sau frază ).
Influenţa se manifestă în momentul tensiunii sau destinderii, respectiv, prima parte
a unui sunet este alterată de cel care o precede, iar ultima parte, de cel care o urmează .
Aceasta înseamnă că , practic, un sunet aflat într-un cuvâ nt nu este niciodată pur, clar, că ci
el începe să fie articulat, în ritmul vorbirii, încă înainte de a se termina de articulat
sunetul anterior. De exemplu, o consoană aflată între alte două consoane se confundă în
pronunţie cu finalul celei dintâ i şi cu momentul iniţial al celei de după ea, ajungâ nd chiar
să se piardă  : veştmâ nt (cf. lat. vestimentum, vesta) > veşmânt (formă generalizată şi
literară azi).
Efectul schimbă rilor constă în facilitarea pronunţă rii unor sunete sau grupuri de
sunete.

6.2. Tipuri de fenomene fonetice combinatorii (datorate combinaţiilor)

Cele mai frecvente sunt : asimilarea, disimilarea, metateza, epenteza, proteza,

sincopa.

6.2.1. Asimilarea
Transferul unor caracteristici privind modul şi locul de articulare (prin extinderea
mişcă rii articulatorii de la un sunet la celă lalt), astfel încâ t sunetele aflate în contact sau la
mică distanţă să devină asemă nă toare sau identice se numeşte asimilare. Ex.: subţire se
pronunţă , în realitate, [supţire].
▪ Ce se întâ mplă în pronunţia acestui cuvâ nt?
Consoana bilabială sonoră b devine bilabială surdă p. Coardele vocale, în loc să se
apropie şi să se întindă pentru pronunţarea lui b (sonor), ră mâ n relaxate şi îndepă rtate
pentru pronunţarea lui ţ încă înainte de rostirea acestuia, aşa încâ t b devine surd, sub
influenţa lui ţ.
De unde ştim că normal (corect) este b, aşa cum apare în scris? Din cunoaşterea
istoriei cuvâ ntului, care este un exemplu de dublet lexical de origine latină : subtilis (Ac.
subtilem) > subţire, subtil.
Trecâ nd peste această paranteză , care ne-a ară tat că p din pronunţie nu este cel
natural, altfel spus, că b este sunetul normal (cuvâ ntul acesta constituie un bun exemplu
de aplicare a principiului etimologic în ortografia limbii româ ne), reţinem că avem aici un
exemplu de asimilare a lui b în p, sub influenţa lui ţ.
Asimilarea este un fenomen fonetic combinatoriu larg ră spâ ndit în limbă şi se poate
(sub)clasifica astfel:
A) după natura care se modifică  : asimilare vocalică
asimilare consonantică

B) după gradul de apropiere asimilare în contact

asimilare la distanţă  

C) după direcţia acţiunii asimilare progresivă

asimilare regresivă
asimilare bilaterală
D) după gradul de asimilare asimilare parţială asimilare totală .

A. După natura sunetelor care se modifică  :

a. Asimilare vocalică:
■Între două vocale sau între o vocală şi o semivocală: adăuga < cf. lat. adaugere se
pronunţă adăoga (dovadă şi derivatul adaos, care este forma literară ).
Este o asimilare vocalică progresivă, în contact şi parţială, în care ă, vocală
posterioară medie, l-a asimilat pe u, vocală labială închisă , dar numai în privinţa gradului
de deschidere, transformâ ndu-l îm media corespunză toare (o). Nu este o asimilare totală ,
pentru că s-a pă strat caracterul de labială (a fost transformat numai modul, nu şi locul de
articulare).
■Consoana asimilează vocala (labializarea) :
fămeie > fomeie, fumeie (dialectal).
(f şi m sunt labiale, provocâ nd labializarea vocalei interioare, pe care o transformă în o.
este o asimilare bilaterală ).
Alt exemplu: văpsea > vopsea.
Consoana nazală este precedată de o vocală , fapt care produce nazalizarea acesteia. 
Este un fenomen frecvent în limba franceză (cf. enfant, pronunţat [ã fã ] ; bon [bõ ], en
[õ ]), dar caracterizează , într-o mă sură mai mică , şi alte limbi, inclusiv româ na.
b. Asimilare consonantică:
■O consoană asimilează altă consoană
Nazalizarea
Un fenomen particular al limbii româ ne este propagarea nazalită ţii, adică apariţia
lui n şi acolo unde nu se justifică etimologic:
identitate > indentitate ; buletin> bulentin, bolintin.
Uneori, acest mod de pronunţare se generalizează , cuvâ ntul intrâ nd ca atare în
limba româ nă literară  : lat. genuculus > rom. genunchi.

■Vocala asimilează consoana

Sonorizarea. O consoană surdă intervocalică se asimilează sub influenţa celor două
vocale, sonorizâ ndu-se. Fenomenul se manifestă mai ales în spaniolă şi în italiana de
nord:
lat. lacus, vita, amicus > sp. lago, vida, amigo.

♣Există însă două fenomene frecvente în româ nă , din această categorie a vocalelor
care asimilează consoane :
Palatalizarea – vocala palatală (ǐ semivocalic) face ca o consoană dură
premergă toare să se pronunţe parţial palatal, deci să aibă un timbru suplimentar:
pom – pomi; moş – moşi; lup – lupi [lup’].
Ce s-a întâ mplat în cazul acestor cuvinte ?
 •A existat iniţial un i : lat. lupi. Acesta a dispă rut din pronunţare, după ce a
palatalizat consoana. Se scrie ca atare mai mult pentru a nota grafic prezenţa caracterului
palatal al consoanei.
Înmuierea consoanelor dure – schimbarea totală a locului articulă rii unei consoane,
din poziţia normală , în zona palatală . Aşadar, nu avem de-a face cu un fenomen parţial, ca
la palatalizare, ci complet, rezultatul fiind obţinerea unei alte consoane. În vorbirea
populară , regională (din Banat, Transilvania, Moldova), consoanele (bilabiale şi labio-
dentale) p, b, m, f, v se transformă în : b’, p’, m’, fh’, (h’), vy (y’), sub influenţa lui e sau i :
bade > bag’e
piatră > pk’atră > k’atră = palatalizarea dentalelor
fiere > fh’ere > h’ere
vine > vy’ine > y’ine

•De asemenea, t devine t’ sau chiar č, sub influenţa vocalei e :

frate > frat’e > frače
ǐ + velare
Consoană labială + ǐ (aşa-numita palatalizare a labialelor – impropriu spus)
Este un fenomen diferit de cel de mai sus. Consoanele labiale se pronunţă fă ră
ajutorul limbii. Aşadar, ele nu pot trece prin trepte intermediare spre poziţia palatală .
În consecinţă , ǐ este cel care se consonantizează , provocâ nd naşterea unei consoane
adecvate. Apoi, consoana labială anterioară poate să dispară  :
copil > copk’il > (uneori) cok’il.

B. După gradul de apropiere :

a. Asimilarea în contact
[progresivă ]
desdoi > dezdoi
răsbuna > răzbuna (consoana surdă , s, devine sonoră , z – sub influenţa
consoanei urmă toare, d (care este perechea sonoră a lui t)
[regresivă ]
subsol > supsol (v. supra) ; fr. obtenir > optenir.

Cazuri frecvente de asimilare se manifestă la cuvintele derivate în care prefixul se

termină cu o consoană şi ră dă cina începe tot cu o consoană .
Fenomenul asimilă rii are cauze pur psihologice. El are caracter regulat, în sensul că se
produce aproape totdeauna câ nd cuvintele conţin sunetele respective.

b. Asimilarea la distanţă (armonică)

lat. serenus > rom. senin – vibranta alveolară r > nazala n, sub influenţa lui n,
aflat la distanţă de încă o vocală . Deci, este vorba despre o asimilare la distanţă şi
regresivă .
(a se mira) mirune > minune
 Asimilarea la distanţă  : •are cauze psihologice
•nu este frecventă şi nu are caracter regulat.

C) După direcţia asimilării

a) Progresivă – sunetul anterior îl asimilează pe cel urmă tor, prin menţinerea
tră să turilor articulatorii şi după ce s-a trecut la sunetul urmă tor.
•apare mai rar în contact :
sl. cбяmь > sfânt sl. жърmбъ > jertfă.

Asimilarea progresivă este un fenomen mai frecvent în limba germană . Totuşi,

aceea manifestată la distanţă se întâ lneşte destul de des şi în limba româ nă  :
aliveriş > alşveriş ; şosea > şoşea, şuşea (pop., reg.)
şosete > şoşete (dar mai frecvent regresiv : sosete)
fr. chausson > rom. şoşon

b) Regresivă – un sunet, anticipâ ndu-şi tră să turile articulatorii, îl influenţează pe cel

anterior :
•la distanţă  :
lat. serenus > rom. senin ; magh. gokb > rom. bumb
şosea > (uneori) sosea  ; şosetă > sosetă

•în contact : desdoi > dezdoi  ; înmulţi > îmmulţi

c) Bilaterală – un sunet influenţat atâ t de cel anterior, câ t şi de cel urmă tor :

poliloghie > polologhie

d) Reciprocă – fiecare sunet îl influenţează pe celă lalt:

Cladius > Clodius ;
lat. auricula > lat. pop. oricula > fr. oreille, rom. ureche

D) După gradul de transformare (asimilare)

a) Parţială (acomodare) – un sunet îşi transferă asupra celuilalt numai unele caractere,
altele ră mâ nâ nd specifice fiecă ruia :
desdoi> dezdoi
• s > z – s-a asimilat doar în privinţa sonorită ţii; modul de articulare nu a fost
influenţat, că ci z a ră mas fricativ, ca s, nu a devenit oclusiv, ca d.

b) Totală – un sunet îl influenţează pe celă lalt atâ t în privinţa locului, câ t şi în privinţa

modului de articulare, rezultatul fiind două sunete identice, care cu timpul se reduc la
unul: înmulţi > îmmulţi

Observaţii:
• Deosebirea dintre cele două sunete constă într-o singură mişcare articulatorie.
•Dacă apar mai multe deosebiri, atunci se produce întâ i o asimilare parţială, apoi o
asimilare totală.
Exemple :
obpono > oppono = asimilare totală , că ci b şi p sunt ambele oclusive labiale,
adtendo > attendo = d şi t sunt ambele oclusive dentale, deosebirea dintre ele
fiind numai de sonoritate : sonoră /surdă .

În exemplele din limba româ nă , de tipul înbuna > îmbuna, cele două sunete care fac
obiectul fenomenului asimilă rii se deosebesc prin mai multe caractere :

n – nazală şi dentală = este vorba despre o asimilare parţială , pentru că n şi-a

b – orală şi labilă = schimbat numai locul de articulare, sub influenţa lui b,
devenind labială , dar a ră mas tot nazală .

•Uneori, la acelaşi cuvâ nt, se pot urmă ri ambele tipuri de asimilare:

ră dă cina-tema participiu perfect pasiv: lat. lego > leg-tus
•dar *legtus nu este atestat, ci lectus < asimilare parţială : g = oclusivă velară sonoră s-a
asimilat, sub influenţa lui t. este o asimilare în privinţa sonorită ţii. Între cele două sunete,
c şi t, ră mâ ne doar o singură deosebire.
O asimilare totală s-a petrecut în italiană : lat. lectus > it. letto.

6.2.2. Disimilarea este modificarea fonetică condiţionată care constă în schimbarea

statutului unui sunet (consoană ) dintr-un cuvâ nt sub influenţa altui sunet – identic sau
asemă nă tor – din acelaşi cuvâ nt (cf. Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de
terminologie lingvistică, Albatros, Bucureşti, 1980, s.v.). rezultatul concret este reducerea
corpului fonetic al cuvâ ntului.
Tipuri de manifestare a fenomenului:

A. După distanţa dintre sunetele în acţiune :

1) Disimilare în contact (diferenţiere):
lat. monumentum > mormânt
În acest caz, n a fost disimilat în r de că tre m urmă tor, deoarece era dificil să se articuleze
două nazale una după alta: n şi m;
rom. reg. sînt > sîmt (pronunţat astfel, sub influenţa lui t urmă tor).

2) Disimilare la distanţă (armonică) – este un tip de disimilare care implică acţiunea

unui sunet asupra altuia, aflat la distanţă . De exemplu, dialectal, se pronunţă Gligore, în
loc de Grigore, cu disimilarea lui r în l, sub influenţa lui r din ultima silabă .

B) După direcţia acţiunii :

1) Disimilarea progresivă, adică realizată de sunetul anterior:
 lat. fratrem > rom. frate;
rom. recrut > rom. pop. recut (primul r îl disimilează pe al doilea, pâ nă la
dispariţie).
2) Disimilare regresivă, realizată de sunetul posterior:
coridor > pop. colidor, în care primul r este disimilat în l de că tre al doilea
r.

C) După efectul cantitativ al fenomenului:

1. Disimilare parţială, fenomen al că rui rezultat este echivalent cu unul sau cu două
sunete modificate:
magh. hitlen > rom. viclean, unde t a fost disimilat în c, sub influenţa lui l
lat. minutus > rom. mănunt > mărunt, unde n a fost disimilat în r, sub influenţa
lui n urmă tor.
2. Disimilare totală, fenomen fonetic al că rui rezultat este dispariţia sunetului asupra
că ruia se exercită influenţa
abundent > pop abudent (în limbajul colocvial, în vorbirea neîngrijită )
fereastră > pop fereastă
propriu > pop propiu
3. Disimilare silabică (haplologie) – suprimarea unei silabe identice sau asemă nă toare
cu o silabă vecină , din acelaşi cuvâ nt sau din cuvinte învecinate: dreptătate > dreptate
mămăligă > măligă
mamă-sa > mă-sa
mineralologie > mineralogie
tragico-comic > tragi-comic
fr. spadassassin (asasin care se foloseşte de spadă ) > spadassin (luptă tor cu spada, duelist,
sportiv care practică probele de spadă )
lat. augustus (“august”) > fr. août
lat. digitale (“degetar”) > fr. dé
lat. asinus > fr. ân
Disimilarea silabică reduce corpul fonetic al cuvâ ntului în cadrul că ruia acţionează .

6.2.3. Metateza este fenomenul fonetic ce constă în modificarea condiţionată a locului

unor sunete (mai ales consoanele lichide l şi r) sau al silabelor dintr-un cuvâ nt (cf.
Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Metateza).
Termenul provine din fr. métathèse, unde a pă truns din gr. metathesis “deplasare”.
Fenomenul are un aspect istoric, fiind prezent mai ales în fazele de trecere de la
latină la româ nă , dar se manifestă şi în cazul împrumuturilor unor cuvinte dintr-o limbă
stră ină . De asemenea, fenomenul este semnalat în interiorul limbii, în procesul trecerii
unui cuvâ nt din limba literară în dialecte sau graiuri, precum şi în procesul învă ţă rii
limbii materne de că tre copii:
lat. cult. fimbria > la. pop. *frimbia > rom. frânghie
lat. integrum > rom. întreg
 lat. paludem > rom. pădure
lat. percipere > rom. pricepe
v. sl. protivnǐkŭ > rom. arh. protivnic > rom. actuală potrivnic
bg. krastaviţa > v. rom. crastavete > rom. actuală castravete
rom. capră > rom. (limbaj infantil) crapă
portocală > protocală potcoavă > poctoavă
rom. lit. sculptură > ro. pop. scluptură.

Observaţii:
Uneori, au loc mai multe schimbă ri în interiorul aceluiaşi cuvâ nt. Ele se petrec
succesiv, desigur, la scară istorică , dar noi le percepem, astă zi, ca fiind consecutive: lat.
populus > rom. plop
Avem de-a face aici :
•în primul râ nd, cu că derea consoanei finale -s, apoi cu dispariţia vocalei de
lâ ngă ea, -u-, obişnuită în evoluţia latină →româ nă (cf. lupus > lup) ;
•apoi cade vocala ŭ (aflat în poziţia slabă , că ci era un u scurt, în latină );
rezultatul trebuie să fi fost *popl.
•O asemenea grupare de sunete a pă rut greu de pronunţat, astfel încâ t vorbitorii au
schimbat ordinea, prin metateză : p/l = *popl > plop.

6.2.4. Epenteza (gr. epenthesis > fr. épenthèse “adaos înă untru”, “intercalare”, cf. epi “pe”
+ en “în” + thesis “aşezare”) se defineşte ca fenomen fonetic ce constă în modificarea
condiţionată a corpului fonetic al unui cuvâ nt, determinată de introducerea unui sunet
nou (epentetic sau eufonic) între două consoane greu de pronunţat.

A. Sunetul nou este, de obicei, tot o consoană :

v. sl. mlatiti > rom. reg. îmblăti ‘a treiera’, prin epenteza lui b;
tc. damlá > rom. damblá, prin epenteza lui b
fr. casserole > rom. castron, prin epenteza lui t
rom. lit. slab > rom. pop. sclab (incorect), prin epenteza lui c.

B. În alte situaţii, grupul consonantic greu de pronunţat este modificat prin introducerea
unei vocale. În acest caz, fenomenul se mai numeşte şi anaptixă.
•Vocala poate fi un i anterior, închis. Exemplele cele mai frecvente apar în graiul
muntenesc, zona Olteniei şi, mai puţin, în sudul Transilvaniei, unde anticiparea
caracterului palatal al unor consoane duce la diftongarea vocalelor o, u, a, e: oichi,
straichină, veichi, ureiche, roichie, păduiche
•Alteori, vocala epentetică este ă, care apare mai ales în interiorul grupului
consonantic hr, în vorbirea populară din vestul ţă rii: hărăni, hărană, hărean (dar şi:
hirean). Această modificare duce la mă rirea corpului fonetic al cuvâ ntului.

6.2.5. Proteza (< cf. fr. prothèse ; gr. prothesis < pro ‘înainte’ + thesis
 ‘aşezare’).
Este un fenomen din categoria modifică rilor condiţionate care constă în adă ugarea
unui sunet la începutul unui cuvâ nt ce debutează cu o consoană , fă ră ca respectivul
cuvâ nt să -şi modifice înţelesul:
rom. amesteca < mesteca, prin proteza a
alămâie < lămâie
amiroase < miroase.
În anumite zone rurale din Oltenia (în Mehedinţi, de exemplu) se pronunţă işcoală
pentru şcoală.
În dialectul aromâ n, care conţine chiar în numele să u proteza a, se foloseşte
frecvent această proteză : acumpru ‘a cumpă ra’ ; alăvdare ‘a lă uda’ ; arău ‘ră u’ ; aroşu
‘roşu’ ; arâd ‘râ d’ ; arăcoare ‘ră coare’ etc.

6.2.6. Sincopa (cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synkope ‘suspensie’ < syn ‘cu’ +
koptein ‘a tă ia’.
Este modificarea fonetică condiţionată care constă în dispariţia unei vocale
neaccentuate dintre două consoane sau a unei silabe neaccentuate din interiorul unui
cuvâ nt. Exemplele se pot urmă ri mai ales în urmă rirea evoluţiei cuvintelor din latină în
româ nă :
lat. popŭlus > rom. plop lat. calǐdus > rom. cald, unde se sincopează ŭ şi,
respectiv, ǐ neaccentuat; apoi cade consoana finală s şi amuţeşte
u  ;
lat. virǐde > rom. verde – prin sincoparea lui ǐ neaccentuat din a doua silabă ,
transformarea lui i accentuat din prima silabă în e şi căderea
consoanei finale m ;
lat. collocare > culca – prin sincoparea lui o neaccentuat, reducerea lui ll la l ; închiderea
lui o neaccentuat la u ; că derea grupului final -re.

Dar se pot da exemple şi din procesul trecerii unor cuvinte dintr-un registru al
limbii în altul, de obicei, din cel literar în cel popular, ca şi din alte situaţii. Astfel, la
origine, se spunea perină, dar prin sincoparea lui i neaccentuat, s-a impus forma pernă.
Popular şi regional se pronunţă cu i sincopat cuvinte ca: treburle, chipurle, lingurle
(pentru treburile, chipurile, lingurile), iar în vorbirea familiară se sincopează grupul -nu-
în pronunţarea cuvâ ntului dom’le.
Sincopa reduce corpul fonetic al cuvintelor.

6.2.7. Eliziunea (elidarea) (cf. fr. élision, lat. elisio < elidare ‘a elimina’). Este fenomenul
fonetic al suprimă rii vocalei finale a unui cuvâ nt, atunci câ nd cuvâ ntul urmă tor începe tot
cu o vocală .
A. Eliziunea obligatorie:
m-am străduit, cu elidarea vocalei ă, pentru: mă am străduit
s-au înţeles, cu elidarea vocalei e pentru: se au înţeles.
B. Eliziunea facultativă (la latitudinea vorbitorului):
A zis că a terminat vs A zis c-a terminat, cu eliziunea lui ă din că.

6.2.8. Afereza (cf. fr. aphérèse, gr. apheiresis ‘îndepă rtare’, ‘că dere’). Este modificarea
fonetică , ţinâ nd de evoluţia unei limbi, care constă în suprimarea vocalei iniţiale sau a
unui grup de sunete de la începutul cuvâ ntului. De exemplu:
•din lat. occasionare a rezultat rom. căşuna, printr-o serie de modifică ri fonetice: -afereza
lui o-
-reducerea grupului consonantic cc- la c-
-transformarea lui -a- neaccentuat în -ă-
-reducerea grupului consonantic -ss- la -s-
-transformarea, apoi, a lui -s- în -ş-, sub influenţa lui i
-trecerea diftongului -io- în diftongul -iu-
-apoi monoftongarea lui -iu- în -u-, prin reducerea lui -i- semivocalic.
•lat. agnellus > rom. miel, prin urmă toarele evoluţii:
sincopa lui a
gn > mn
n > -i-
-ll > -l-
s final > Ø (-u final amuţeşte).
Fenomenul se manifestă , totuşi, şi în plan diacronic şi sincronic (literar – popular):
lat. *extemperare > rom. astâmpăra > stâmpăra
Niculae > Culae, prin afereza lui Ni-.

Concluzii:
1. Schimbă rile fonetice condiţionate se datorează transformă rilor neîncetate ale materiei
organice a vorbirii (dat fiind faptul că vorbirea are două componente – materia sonoră şi
funcţia socială . Gradul de intensitate psihică în timpul pronunţă rii sunetelor vorbirii este
cel care determină procesul respectiv.

2. În principiu, acţionează ‘legea celui mai tare’, în sensul că fenomenul dominant, adică
sunetul plasat într-o poziţie mai tare modifică sunetul situat într-o poziţie mai slabă ; cel
dintâ i se numeşte ‘sunet inductor’, care modifică , din poziţia sa privilegiată , un alt sunet,
‘indus’ (lat. minutus > mănunt > mărunt).

3. Uneori, modificarea poate merge pâ nă la suprimarea totală a sunetului indus : fereastră

se pronunţă , în vorbirea neîngrijită , fereastă; alteori, un sunet este înlocuit de altul: fr.
bureau (bü ro) > rom. birou.

4. Totuşi, transformă rile nu se produc mecanic. Dacă pot duce la crearea unui sunet nou
sau dacă riscă să producă modifică ri de sens ale cuvâ ntului respectiv, atunci fenomenul
transformă rilor nu se mai manifestă sau se manifestă în sens invers.
5. Aceste modifică ri se pot remarca în sincronie sau în diacronie. Ele au, în principiu,
caracter de lege. Vorbim despre ‘legi’ ale limbii numai atunci câ nd fenomenul este
încheiat şi se manifestă cu regularitate, în aceleaşi condiţii. În celelalte cazuri, vorbim
numai despre ‘tendinţe’.

6. În expunerea de mai sus, nu am marcat diferenţa dintre sunet şi fonem. Dar

‘schimbările fonemelor, provenite din schimbări fonetice, ... adoptate de limbă, intră în
sistemul fonetic al limbii’ (Rosetti-Lă ză roiu, 1982, p. 116)

7. Fiind un fapt social şi material, în acelaşi timp, schimbă rile fonetice trebuie încadrate în
sistemul limbii.

Exerciţiul nr.5
1. Explicaţi fenomenul fonetic suferit de cuvintele:
a) dezdoi
b) tragi-comic
c) oichi
2. Care dialect al limbii româ ne are proteza vocalică a drept caracteristică definitorie a
sistemului să u fonetic ?

7. Accentul

7.1. Definiţie

Accentul este un morfem suprasegmental care se manifestă prin pronunţarea mai

intensă (sau pe un ton mai înalt) a unei silabe din structura unui cuvâ nt, a unui cuvâ nt din
structura unei propoziţii ori a unei propoziţii din structura unei fraze.
• Prin ‘suprasegmental’ înţelegem faptul că (în limba româ nă ) accentul nu este
segmentat grafic (precum sufixele sau desinenţele, de exemplu), dar este purtă tor de sens
determinat lexical şi gramatical, precum acestea:
móbilă (subst.)/ mobílă (adj.)/ mobilắ (vb.)
(obiect) (caracteristică ) (acţiune)

Altfel spus, accentul contribuie la diferenţierea unită ţii pe care o caracterizează (silabă ,
cuvâ nt) faţă de celelalte de acelaşi fel, la precizarea şi nuanţarea mesajului.
Din definiţie rezultă că există cel puţin două mari tipuri de accent – în cuvâ nt şi în
propoziţie sau frază .

7.2. Accentul silabic (accentul în cuvâ nt)

7.2.1. Trăsături definitorii
• Aproape orice cuvâ nt din limba româ nă este caracterizat prin rostirea mai energică
a unei silabe din alcă tuirea sa, în raport cu celelalte silabe:
cásă, frumós, véselă, adúnă.
Această rostire mai intensă , mai energică a unei anumite silabe dintr-un cuvâ nt se
numeşte accent de intensitate (sau accent silabic, dinamic expirator).
• Rolul accentului de intensitate se manifestă :
a) la nivel lexical, facilitâ nd dezambiguizarea cuvintelor omografe:
ácele/acéle
áfin/afín
castánii/castníi
calomniá/calomnía
călătórii/călătoríi
colónie/coloníe
compánie/companíe
cópii/copíi
drésuri/dresúri
háină/haínă
imóbil/imobíl
înapóia/ înapoiá

b) la nivel gramatical, diferenţiind formele flexionare ale unuia şi aceluiaşi cuvâ nt:
adúnă/adunắ
cấtă/cântắ
• Rolul lexical al accentului silabic este, în acelaşi timp şi gramatical, că ci diferenţiază
nu numai sensuri, ci şi clase gramaticale, după cum se observă din exemplele de mai sus:
ácele (subst.)/acéle (pron.) etc.

7.2.2. Locul accentului în cuvânt

• În principiu, limba româ nă se caracterizează prin accent liber, în sensul că nu are
un loc fixat printr-o regulă unică , aceeaşi pentru toate cuvintele (ca în franceză , de
exemplu, - unde toate cuvintele sunt accentuate obligatoriu pe ultima silabă , sau ca în
cehă , maghiară – unde toate cuvintele sunt accentuate pe prima silabă , ca în polonă –
unde toate cuvintele poartă accent pe penultima silabă etc.).
Aşadar, în limba româ nă , accentul poate sta pe oricare silabă a cuvâ ntului:
- pe ultima silabă , ca în popór
- pe penultima silabă , ca în: táre
- pe antepenultima silabă , ca în: pásăre
- pe a patra silabă , ca în: véveriţă
- rar, chiar pe a cincea silabă , ca în: şáptesprezece.
 Totuşi, există în limba româ nă o anumită preferinţă cu privire la poziţia accentului
şi, mai mult chiar, accentul ră mâ ne obligatoriu, în principiu, pe silaba impusă de uzul
general, acceptat de normele limbii literare.
a) Cele mai multe cuvinte româ neşti au accent paroxiton, adică aflat pe penultima
silabă . Este, probabil, o moştenire latină , că ci în această limbă toate cuvintele erau
accentuate pe penultima silabă , cu condiţia ca respectiva silabă să fie lungă  : cásă, másă,
mérge, mấnă, ápă, acólo, înţelége, mărturisíre etc.
b) Foarte multe cuvinte din limba româ nă contemporană au accent oxiton, adică
aflat pe ultima silabă .
b1) Unele sunt astfel accentuate prin natura lor:
cuvấnt, popór, mâncá, fugí etc.
b2) În evoluţia istorică a limbii româ ne, numă rul cuvintelor cu accent oxiton s-a
mă rit prin diverse împrumuturi:
▫ din turcă : basmá, cazmá, sarmá, cafeá, bacşíş, ciubúc, ciobán, duşmán etc.
▫din franceză : afirmá, colonél, creión, magazín, elegánt, revér etc.
b3) Caracterul puternic derivativ sufixal al lexicului limbii româ ne contribuie în
mare mă sură la creşterea numă rului cuvintelor cu accent oxiton. Majoritatea sufixelor
sunt monosilabice, iar cuvintele formate cu ajutorul lor poartă accentul pe elementul
derivativ:
munci-tór, lucră-tór, îngriji-tór, storcă-tór, întrerupă-tór  ;
fier-ár, lemn-ár, zid-ár, min-ér, geam-gíu;
român-ésc, munten-ésc, castan-íu, arăm-íu, păr-ós, amăr-úi  ;
ţiu-í, înnegr-í, şuer-á, prăf-úi  ; piept-íş etc.

c) Există destule cuvinte care au accent proparoxiton, adică pe antepenultima

silabă :
áncoră, cámeră, cúmpănă, drágoste, pácoste, púpăză, répede.

• După cum se observă , numerotarea silabelor, pentru identificarea celei accentuate,

se face de la sfâ rşitul cuvâ ntului spre început. Aşa cum ară tam mai sus, cuvintele
accentuate pe a patra silabă sunt foarte rare în limba româ nă , iar cele cu accent pe a
cincea (sau chiar a şasea) silabă sunt, practic, numai compuse (şápte-spre-zece  ; (al)
nóuă-spre-zece-lea).

7.2.3. Stabilitatea accentului în flexiunea nominală a limbii române

Caracterul ‘liber’ al accentului româ nesc este valabil pentru totalitatea formelor de
bază ale cuvintelor, în sensul discutat mai sus (în contrast cu caracterul ‘fix’ al accentului
din alte limbi – în care acestea ocupă acelaşi loc pentru toate formele de bază ale
cuvintelor).
• În cursul flexiunii nominale, altfel spus, în timpul declinării, mai ales la
substantive şi pronume, accentul românesc are caracter stabil, în sensul că ră mâ ne
totdeauna pe aceeaşi silabă, indiferent de cazul sau numă rul gramatical al cuvâ ntului
româ nesc, indiferent de schimbă rile (alternanţele) fonetice suferite de respectivul lexem :
cása-cásei-cásele-cáselor
băiátul-băiátului-băiéte-băiéţii-băiéţilor
acésta-aceásta-acéstuia-acésteia-acéştia-acéstea-acéstora.
• Excepţiile de la această regulă sunt extrem de puţine. Este vorba despre:
câ teva cuvinte vechi româ neşti, cu flexiune neregulată :
subst. sóră-suróri, nóră-nuróri
pron., adj., tót-tóată-tóţi-toáte, dar G.-D. : tuturór, tuturóra
câ teva neologisme : zéro-zeróuri, móto-motóuri, rádio-radióuri.

7.2.4. Mobilitatea accentului în flexiunea verbală a limbii române

• În cursul flexiunii verbale se constată faptul că acentul este, de obicei, mobil,
manifestâ ndu-şi şi prin această mobilitate rolul de morfem gramatical, adică de purtă tor
al unor informaţii privind diverse categorii gramaticale (modul, timpul, persoana,
numă rul):
créd-crezúi-credeám-crezúserăm ;
cấntă-cântắ etc.

▫Caracterul liber şi, după caz, caracterul mobil al accentului de intonaţie în limba
româ nă contribuie la dezambiguizarea (diferenţierea ) cuvintelor şi formelor gramaticale
omografe, prezentate mai sus.

7.2.5. Fluctuaţii accentuale

Caracterul liber al accentului româ nesc duce uneori la variante accentuale pentru
unul şi acelaşi cuvâ nt, explicabile, majoritatea, dar creatoare de dificultă ţi şi greşeli de
exprimare.
Pentru toate situaţiile enumerate mai jos, ca şi pentru orice dubiu privind accentuarea
vreunui cuvâ nt din limba româ nă contemporană , trebuie consultat DOOM2.

►Dublete accentuale populare (accentuă ri corecte/ accentuă ri incorecte)

▫Unele cuvinte vechi sau forme gramaticale ale unor cuvinte vechi sunt utilizate
cu accent variabil, motivat, de obicei, de influenţa graiurilor din zona geografică
respectivă .
Tendinţa deplasă rii accentului spre începutul cuvâ ntului este mai vizibiă în
Transilvania, unde trebuie luată în considerare influenţa maghiarei:
#bólnav-bolnáv ; #dúşman-duşmán
În alte cazuri, accentul se deplasează , dimpotrivă , spre sfâ rşitul cuvâ ntului:
#jiláv/jílav ; #troíţă/tróiţă

▫Multe cuvinte neologice prezintă variaţii accentuale în uzul cotidian al masei

vorbitorilor. Asemenea fluctuaţii au explicaţii de ordin etimologic : ‘acelaşi cuvânt ne-a
putut veni concomitent sau la distanţă în timp şi în spaţiu din două sau mai multe limbi de
cultură şi civilizaţie, în care neologismele respective sunt diferit accentuate’ (Th. Hristea,
1984, p. 172).

▫Oscilaţii în accentuarea cuvintelor apar şi în unele nume proprii, fie în toponimie,

fie în antroponimie, cu aceeaşi tendinţă de regresiune fonetică :
#Ármand/Armánd
#Bálaci/Baláci
#Napóleon/Napoleón,
#Ştéfan/Ştefán
Problema accentuă rii acestor categorii de cuvinte face obiectul dicţionarelor şi
îndreptarelor ortografice şi ortoepice, a celorlalte lucră ri lexicografice cu caracter mixt
(explicativ, normativ): DOOM, DEX, DLRM, DN, Î.O.O.P (19955) etc.
a) Accentul corect se pune pe ultima silabă în cuvintele:
antíc, anóst, adultér, agorá, automobí, balonzáid, blestém (subst.), bolnáv, cabanós,
caractér, coláps, colibrí, cobái, colós, conectór, duşmán, fenomén, hrisóv, isón, încotró, leşín,
matúr, mirós, morbíd, neón, ostróv, pepít, perceptór, preambúl, prematúr, televizór, scorbút,
scrutín, sevér, simból, stabíl, taxí, trafíc, tranzistór, trufáş, tuturór, vatmán, vapór, vectór etc.
b) Accentul corect se pune pe penultima silabă în cuvintele: academíe, adío,
amnistíe, ántrax, cámfor, congéner, crestomaţíe, críchet, cúmul, Dobrógea, fáctor, fírav,
fósfor, frấnghie, gấngav, gíngaş, héring, húlpav, inspéctor, ínvers, jílav, legítim, lectícă,
mấrşav, mízer, papílă, pecéte, penuríe, pledoaríe, potrívnic, prevedére, púber, púhav,
redáctor, réctor, repórter, rúcsac, scrấnciob, spléndid, términ (verb), trấndavi, vífor etc.
c) Accentul corect se pune pe antepenultima silabă în cuvintele:
Acrópolă, ácvilă, ágrişă, árşiţă, avárie, butélie, cérere, cólică, fúrie, grániţă, ianuárie,
indústrie, máfie, óftică, podgórie, póteră, tómbolă etc.
d) Accentul corect se pune pe a patrea silabă a cuvâ ntului (numă râ nd de la sfâ rşit
spre început): călúgăriţă, diávoliţă, dóctoriţă, gắrgăriţă, véveriţă etc.

• Observă m că toate exemplele de sub d) sunt derivate cu sufixul moţional pentru

feminin -iţă . Accentul substantivelor se pă strează , deci, şi în cazul derivă rii, pe silaba din
forma de bază (masc că lú gă r, diá vol etc.), ca şi în cursul flexiunii, deşi am precizat mai sus
că majoritatea sufixelor schimbă accentuarea cuvâ ntului derivat, spre finalul sufixal.
Sufixele moţionale pentru feminin, în discuţie aici, sunt, însă , bisilabice. Ele ră mâ n sufixe
moţionale chiar şi în ultimele două cuvinte citate, care sunt exemple de substantive
epicene.
Pe de altă parte, se pot enumera şi cuvinte ca lápoviţă, prépeliţă, rắzmeriţă etc., cu
forme primare în -iţă.

►Dublete accentuale literare

Există o serie de cuvinte cu accentuare în variaţie liberă , acceptate drept corecte în
ambele variante în lucră rile normative ale limbii româ ne contemporane.
 ▫În fondul vechi al limbii gă sim foarte puţine asemenea exemple:
hátman/hatmán, míjloc/mijlóc etc.
▫ În fondul neologic al limbii numă rul lor este considerabil sporit:
á nost/anó st ; apéndice/apendíce ; á ustru/aú stru ; baríton/baritó n ;
crá ter/cratér ; íntim/intím ; facsímil/facsimíl ; má rcher/marchér ; néutru/neú tru ;
trnslá tor/translató r ; vérmut/vermú t etc.
▫Şi în această categorie de perechi accentuale în variaţie liberă se gă sesc şi
substantive proprii, nume de persoane şi, mai ales, nume de locuri:
Míron/Mirón
Búdapesta/Budapésta
Cópenhaga/Copenhága
Léningrad/Leningrád
Lúgoj/Lugój
Médiaş/Mediáş
Monáco/Monacó etc.
Spunem despre aceste cuvinte că reprezintă variante accentuale libere, deoarece
schimbarea poziţiei accentului nu aduce vreo informaţie suplimentară cu privire la
semantismul sau categoriile gramaticale ale cuvintelor respective.

► Dublete accentuale diferenţiate morfosemantic

Spre deosebire de situaţiile descrise mai sus, unele dublete accentuale româ neşti s-
au specializat semantic şi s-au diferenţiat ca parte de vorbire între ele, devenind, aşadar,
‘unită ţi lexicale distincte’, deşi pornesc, practic, de la acelaşi etimon:
coréctor = subst., m. ‘persoană care face corectură ’
corectór = 1. subst., n. ‘aparat de corectat’ ;
2. adj., ‘care are calitatwea de a corecta’

diréctor = subst., m. ‘persoană care conduce’

directór = 1. subst., m. ‘instrument, piesă care direcţionează ’;
2. adj., ‘care indică direcţia’

vestíbul = subst., n. ‘prima cavitate a urechii interne’

vestibúl = subst., n. ‘încă pere, curte’ etc.

Faptul că unele dintre aceste perechi accentuale au genuri gramaticale diferite sau
forme diferite de plural (coréctor – coréctori şi corectór – corectore ; diréctor – diréctori şi
directór – directoáre ; vestíbul – vestíbule şi vestibúl – vestibúluri etc.) reprezintă o dovadă
că respectivele variante au devenit unită ţi lexicale de sine stă tă toare.
•Cele discutate în paragrafele de mai sus (8.2.1.1.) sunt, în majoritate, cuvinte diferite, cu
etimologii diferite, care au, întâ mplă tor aceeaşi formă grafică (omografe) :
ácele = pl. de la ac (subsr., n.)
acéle = pl. f. de la acel (pron. demonstr.)
•Unele cuvinte cu manifestă ri accentuale duble tind să treacă , în limba româ nă actuală , de
la categoria variantelor libere (nediferenţiate semantic sau flexionar) la categoria
dubletelor accentuale specializate semantic.
Specialiştii constată că se folosesc tot mai frecvent variante accentuale cu
semnificaţii diferite, pentru cuvinte ca:
trafíc de influenţă
trfíc de stupefiante ‘comerţ ilicit cu...’
dar
tráfic intens ‘circulaţie mare de vehicule’ cf şi tráfic aerian, naval etc.

carácter popular/ livresc

caractér nobil/frumos ; om de caractér
caractér ‘fire, mentalitate, structură psiho-comportamentală ’.

Lucră rile normative ale limbii româ ne au acceptat această diferenţă accentuală , cf.
DOOM2, s.v. trafic, dar numai unele o acceptă şi pe cea lexicală . Din exemplele citate,
numai o formă este considerată corectă , indiferent de sensurile atribuite (cf. supra,
7.2.1.4, a, cf. şi DOOM2, s.v. caracter).

7.2.6. Cuvinte fără accent (cuvinte neaccentuate, cuvinte atone ?)

Teoretic, nu există cuvinte lipsite de accent, dacă sunt pronunţate individual,
separate de alte cuvinte. Cuvintele monosilabice îşi au, firesc, accentul pe silaba care le
reprezintă :
om, deal, vrea, un, cele, că, să etc.

În fluxul vorbirii unele dintre acestea îşi pierd accentul, deoarece devin pă rţi
componente ale unei unită ţi gramaticale, cu accent pe alt cuvâ nt din alcă tuirea unită ţii
respective. Fac parte din această categorie:
a) articolele: o fátă, un băiát, al tắu, cel míc etc.
b) pronumele personale şi reflexive în D şi Ac.:
îmi dắ, mi se páre, şi le adúnă, te aúde, iá-ţi-le, grăbéşte-te etc.
c) verbele auxiliare: au ajúns, ar vení, fír-ar, spús-au, voi ţíne etc.
d) prepoziţiile: de băút, de-acúm, după cásă, lângă blóc, la scáră etc.
e) conjuncţiile:
créde că poáte, să spére, ázi şi mấine, răspúnde dacă ştie etc.

•Absenţa accentului este încă mai vizibilă câ nd aceste categorii de cuvinte se folosesc în
unită ţi conjuncte: mi-arátă.

7.2.7. Accent principal şi accent secundar

În schimb, cuvintele polisilabice au două silabe diferite accentuate în cursul
aceleiaşi rostiri. Este vorba despre două subtipuri de accent intensiv : accentu principal
(tare) – pe silaba considerată , în general, ca accentuată (vezi oricare dintre exemplele de
mai sus) ; accentul secundar (slab) – pe o altă silabă , situată , de obicei, spre cealaltă
extremitate a şirului de silabe care alcă tuiesc cuvâ ntul respectiv :
cónstitúţie: con- = silabă cu accent secundar ;
-tu- = silabă cu accent principal

mánifestáţie: ma- = silabă accentuată slab ;

-ta- = silabă accentuată tare ;

réprezentáţie: re- = silabă accentuată slab ;

-ta- = silabă accentuată tare ;

pérspicacitáte: per- = silabă accentuată slab ;

-ta- = silabă accentuată tare ;

• Succesiunea accentelor principale şi secundare determină ritmul vorbirii şi are un

rol important în versificaţie.

7.3. Accentul în propoziţie şi în frază

Pronunţarea mai energică a unui cuvâ nt întreg într-o propoziţie ori într-o frază sau
a unei propoziţii într-o frază se numeşte accent sintactic.
Exemple:
Acesta este învingătorul ! (... şi nu altul)
‘... care dintre cai a veni la jăratec să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie’. (Ion
Creangă , Povestea lui Harap-Alb)
Va încerca să intervină, dacă va considera necesar !

Această subliniere a importanţei unui cuvâ nt sau a unei propoziţii etc. din structura
enunţului se mai numeşte şi accent logic.

• În unele manuale şi tratate, problema este discutată la capitolul ‘intonaţie’, care se

referă însă , în sens restrâ ns, mai ales la accentul muzical, inexistent în româ nă .
▫Totuşi, în rostirea unui enunţ, vorbitorul îşi modulează tonul (tot aşa cum este
modulat şi în rostirea silabelor dintr-un cuvâ nt), în funcţie de conţinutul mesajului (cf.
Laurenţia Dască lu-Jinga, Melodia vorbirii în limba română, 2001, Bucureşti, Univers
Enciclopedic).
În vorbirea obişnuită , modifică rile de înă lţime a tonului se realizează în limita a cel
puţin trei nivele, dintre cele patru esenţiale, stabilite de că tre foneticieni:
1 = jos ; 2 = mediu ; 3 = înalt ; 4 = foarte înalt.
 De obicei, o propoziţie începe pe un ton mediu (2), celelalte fiind distribuite în
raport de natura (logică ) a propoziţiei.
a) ton descendent (↓), constâ nd în diminuarea înă lţimii vocii spre sfâ rşitul comunică rii
= propoziţie afirmativă: A rezolvat problema

b) ton ascendent (↑), constâ nd în ascensiunea bruscă şi rapidă a vocii în cursul enunţului
= propoziţie interogativă : - A rezolvat problema ?

c) ton susţinut (→), constâ nd în menţinerea constantă a înă lţimii vocii, uneori cu
lungirea uneia dintre vocalele finale ale ultimului cuvâ nt din enunţ:
propoziţie exclamativă : - Să rezolve problema!
sau propoziţie dubitativă: Cine ştie ! (...dacă va rezolva problema)

▫ Accentuarea unui cuvâ nt dintr-o frază aduce informaţii semantice suplimentare în

comunicarea respectivă :
Ionel a răspuns astăzi întrebării noastre.
Accentuat logic, fiecare dintre cuvintele acestei propoziţii nuanţează suplimentar
conţinutul comunică rii :
Ionel (şi nu altcineva !)
a răspuns (totuşi; nu a fă cut altceva!)
astăzi (nu ieri, nu în altă zi!)
întrebării (nu altei provocă ri!)
noastre (nu a altcuiva!)

▫Acelaşi proces se petrece şi cu propoziţiile, în structura frazei.

▫Pauzele au şi ele un rol important în modularea intonaţiei.
Construcţiile incidente, construcţiile gerunziale şi participiale, intercală rile şi toate
situaţiile sintactice marcate prin virgulă , se rostesc pe un ton mai coborâ t decâ t restul
enunţului.
Ionel, răspunzând întrebării, a clarificat situaţia.
▫ Modifică rile de intonaţie, pentru pronunţarea unui anumit tip de propoziţie, diferă
destul de mult de la o limbă la alta. De exemplu, în limba rusă , tonul ascendent se
foloseşte pentru un enunţ care presupune o continuare printr-o explicaţie sau o
enumeraţie. Un asemenea enunţ este marcat grafic prin două puncte ( :) şi nu prin semnul
întrebă rii ( ?), ca în româ nă  :
Ionel a rezolvat problema  :
înseamnă că a clarificat situaţia şi nu că rezolvarea ei este incertă .
Această intonaţie a silabelor în cuvâ nt (sau a cuvintelor în propoziţie etc.), specifică
fiecă rei limbi, se învaţă mai greu de că tre un vorbitor stră in. De aceea se spune că are
‘accent’ (ceea ce înseamnă ‘accent stră in’), chiar dacă şi-a însuşit foarte bine regulile
gramaticale şi vocabularul limbii noi pe care a învă ţat-o. În sens larg, prin ‘accent’ (stră in,
regional etc.) se caracterizează pronunţarea incorectă a cuvintelor, în general. În acest
caz, noţiunea de ‘accent’ este folosită impropriu, dar problema ţine, oricum, şi de sfera
foneticii şi fonologiei.

7.4. Alte tipuri de accent

• Româ na nu are accent muzical, după cum am spus, aşa cum aveau latina şi greaca
veche, sau cum au astă zi chineza, japoneza etc. totuşi, o oarecare intonare a silabelor se
remarcă şi în româ nă (Cf. Laurenţia Dască lu-Jinga, 2001).
• Ca semn grafic, sisteme fonologice din alte limbi folosesc:
accentul ascuţit : (′)
accentul circumflex : (^)
accentul grav : (`

Problemele accentului sunt foarte importante pentru : ortografie şi ortoepie

morfologie şi sintaxă vocabular (probleme de semantică ) stilistică , versificaţie (ritm,
metrică , prozodie) (pentru implicaţiile modale, sintactice, lexico-gramaticale ale
intonaţiei şi ale accentului,cf. Laurenţia Dască lu-Jinga, ‘Organizarea prozodică a
enunţului’, în GALR, II, p. 902-944).

Exerciţiul nr. 6 :

1. Daţi trei exemple de cuvinte româ neşti în care accentul are rol de dezambiguizare
semantică sau gramaticală .
Rezolvare: cópii/copíi ; tórturi/tortúri  ; fúră/furắ.

2. Ară taţi care este cuvâ ntul care poartă accentul logic (afectiv) în urmă torul enunţ:
Frumoasă fată, n-am ce zice  !
Rezolvare: Frumoasă.

Test de autoevaluare

•Care vocale ale limbii româ ne sunt întotdeauna plenisone (întregi)?

Rezolvare: a, ă , î

•Daţi câ te trei exemple de cuvinte în care grupul vocalic i-e să alcă tuiască a) hiat ; b)
diftong.
Rezolvare: a) câm-pi-e ; hâr-ti-e ; po-e-zi-e (în al treilea exemplu există două
situaţii de vocale în hiat : o-e şi i-e) ;
b) scân-te-ie  ; co-pa-ie  ; o-da-ie.

•Care dintre cuvintele clocoteau, zăreai, zăceau conţin triftongi ?

Rezolvare: clocoteau ; zăreai ; în ceea ce priveşte cuvâ ntul zăceau, litera e contribuie la
realizarea fonemului č, deci nu face parte din grupul eai (fals triftong) ; în realitate, avem:
č-au (consoană + diftong).