2.1.

Principiile ortografiei româneşti

Orice limbă literară (standard) are la bază un sistem ortografic. Acesta se întemeiază pe câteva
principii, cărora li se subordonează un set de norme ortografice (de scriere corectă) aflate într-o relaţie
de interdependenţă cu normele ortoepice (de pronunţie corectă).
Ortografia limbii române este fonetică şi fonematică, în sensul că scriem cum pronunţăm, dar, de
foarte multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu corespund. Contradicţiile se datorează acţiunii
principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic şi silabic care reprezintă
temeiul doctrinar al sistemului ortografic şi ortoepic al limbii române. În acelaşi timp, acestea asigură
caracterul de interdependenţă între compartimentele limbii: vocabular, morfologie, ortoepie, sintaxă.

Principiul fonetic, fonematic sau fonologic este principiul fundamental al ortografiei româneşti
actuale: cele mai multe cuvinte din limba română se scriu aşa cum se pronunţă. Ortografia stabileşte
reprezentarea corectă a sunetelor luând în considerare rostirea literară actuală [5, p. 5]. Nu scriem sunetele
lipsite de valoare logică („producte brute ale gâtlejului nostru“ cum le numea T. Maiorescu), dar
fonemele. Prin principiul fonetic, urmărim să redăm, cu maximă fidelitate, rostirea literară. Acesta s-a
impus în ortografie prin simplitate şi accesibilitate. Potrivit prevederilor fonetice, redăm fiecare sunet prin
câte o literă, având în vedere rostirea literară actuală. De aceea, se impune să le scriem aşa cum le
pronunţăm: poet, epopee (fără i protetic la vocala e), greşeală, deşartă etc. Redarea sunetelor şi a
variaţiilor de sunete cu ajutorul cărora vorbim este preocuparea foneticienilor. Pentru noi, importantă
rămâne funcţia de comunicare a limbii, reţinută în scris prin litere ce redau foneme. O literă poate reda:
un fonem (m, a, p etc.), două foneme, dacă i se adaugă semnul diacritic (i/î, t/ţ, s/ş), trei foneme (a/ă/â,
roman, lacrimă, român), un grup de consoane (litera x poate reda grupurile cs – excursie şi gz – examen).
Totodată, un fonem poate fi redat printr-un grup de litere (ghe, ghi, ce, ci). Se evidenţiază, astfel, că
principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie, apropiind scrierea de pronunţare.
Exista în ortoepie tendinţa de a scurta cuvintele. Astfel se explică faptul că în latina populară au
dispărut consoanele finale. Şi aceasta o amintim pentru că majoritatea substantivelor româneşti îşi au
forma de Acuzativ derivată de la substantivele latineşti. Cuvintele precum focum, ursum, aurum au
pierdut consoanele finale, rostindu-se doar cu -u final (această normă existând în rostire şi scriere o vreme
mai îndelungată). Cu timpul, vocala finală s-a afonizat, apoi a fost omisă din rostire, căpătându-se ceea ce
avem şi astăzi: aur, urs, foc. La numerale şi pronume avem acelaşi proces fonetic: unum – unu, unam –
una, meum – meu etc. Scrierea cu -m final s-a păstrat numai în cuvintele în care se rosteşte: aluminiu(m),
amfiteatru(m) ş.a.
Se manifestă însă şi fenomenul de hipercorectitudine, când vorbitorul suprimă utilizarea
consoanelor finale la cuvintele a căror formare nu acceptă această regulă, fiind neologisme: servici, salar,
onorar, pentru serviciu, salariu, onorariu. Acest fenomen este frecvent întâlnit în prezent, dat fiind lipsa
de timp în exprimare şi laconismul vorbitorului sau preluarea de la alţi utilizatori ai limbii române sub
pretextul corectitudinii şi al lipsei de cunoaştere.
 O altă regulă, legată tot de principiul fonetic, se referă la scrierea şi pronunţarea neologismelor
intrate în limba română relativ recent. Ideea este că în cazul în care cuvintele neologice au pătruns într-o
perioadă mai veche sau au o largă circulaţie în vorbire, atunci el este „reprodus fonetic“ [75, p.1], altfel
spus se scrie aşa cum se pronunţă la noi. De exemplu: lider, aisberg, miting, vizavi etc. În această situaţie
sunt şi o mulţime de termeni din domeniul sportului: meci, ofsaid, fotbal ş.a., excepţie făcând rugby (care
se pronunţă ragbi), dandy (care se pronunţă dendi) etc.
Alte aplicaţii ale principiului fonetic fac referinţă la:
- scrierea prefixelor: des-, dez-, răs-, răz- înaintea sunetelor surde sau sonore: desface, dezarma,
dezbatere; răscroi, răspoimâine, răzbate, răzgândi. Consoana z cu care încep unele rădăcini nu
asimilează pe s din prefixele des-, răs- pentru a deveni z: deszăpezi, deszăvorî, răszice. La fel, consoana
fricativă nu se repetă datorită căderii ultimului sunet al prefixelor, ele devenind de-, ră-: deşira, dezice
ş.a. Alexandru Graur explică în felul următor situaţiile deja menţionate: „Ori de câte ori un prefix terminat
în s este alipit la o temă care începe cu o consoană sonoră, trebuie să ne aşteptăm la prefacerea lui s în
z, prin asimilare, şi invers, ori de câte ori un prefix terminat în z este pus înaintea unei teme care începe cu
o consoană surdă trebuie să ne aşteptăm la prefacerea lui s în z.“ [27, p. 20];

- scrierea şi pronunţarea consoanei dentale n înaintea consoanelor oclusive bilabiale p/b; n este asimilat
devenind m: în + bunătate = îmbunătăţii, în + puşcă = împuşca, deîmpărţit, bomboană, amplasa,
combate, impar. În neologisme compuse din elemente tematice, nu se aplică regula asimilării:
avanpremieră, avanpost, Istanbul, input ( în informatică, electronică);

- scrierea şi pronunţarea vocalei e la început de silabă precedată de o vocală: în cuvintele vechi, e se scrie
şi se pronunţă diftongat ie: ied, iepure, ieşire, caiet, vuiet, femeie, baie, voie, (excepţie câmpie, familie etc.
în care vocala e este precedată în silaba dinainte de vocala i ); în cuvintele noi (neologisme), e se scrie şi
se pronunţă e: epocă, erou, elan, efect, educaţie, eter, idee, epopee, alee.
Revenind la scrierea prefixelor, menţionăm faptul că academicianul Alexandru Graur a subliniat
tendinţa generală de a asimila consoana finală a prefixului. Astfel, con-, existent în cuvintele:
concetăţean, configuraţie, consemnare etc., devine, prin asimilare, co-: conaţional, colocatar,
colaborator etc. Şi în derivate la cuvinte ce încep cu o vocală: coautor, coabita etc. Fenomenul de
asimilare este mai evident înaintea bilabialelor b/p, care se pronunţă cu o explozie a buzelor, ceea ce
determină transformarea consoanei dentale n în bilabiala m: combatere, complacere ş.a. [27, p. 21].
Dominante în ortografia unei limbi sunt principiile fonetic şi etimologic. Niciunul însă nu se
manifestă în exclusivitate, acţionând doar în colaborare, completându-se. Preponderent în limba română
este principiul fonetic, fonologic sau fonematic, ajutat de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic şi
simbolic. În limba franceză (facem referinţă anume la ea, pentru că e la fel de origine latină) s-a impus
principiul etimologic. Acelaşi principiu este dominant şi în limba engleză – se scrie într-un anumit fel, dar
se pronunţă în alt fel, chiar dacă aparţin diferitor grupuri lingvistice.
 Principiul etimologic − numit de Theodor Hristea tradiţional-istoric – impune scrierea unor
cuvinte care să păstreze legătura cu o formă veche a cuvintelor sau cu tradiţia literară (etimon – cuvânt de
bază din limba de origine, forma din care acest cuvânt provine). Prin aceasta înţelegem deprinderea de a
scrie cuvintele după originea sau istoria lor grafică, după cum au fost pronunţate şi eventual scrise într-o
anumită perioadă sau limbă de origine sau cum s-a obişnuit a se scrie. Principiul dat se opune celui
fonetic – adică scriem altfel decât pronunţăm.
În ultimul timp se „oficializează“ tendinţa unui etimologism de coloratură culturală: folosirea lui
â, revenirea la sunt, de asemenea preferinţa pentru filosofie [11, p. 233], toate acestea fiind stipulate în
prevederile normei din 2005.
Uneori, la scrierea unor cuvinte se ţine seama de tradiţia lor grafică. Astfel, numeralele compuse
de la douăzeci şi unu până la douăzeci şi nouă şi celelalte în aceeaşi situaţie grafică se scriu aparte, iar
compusele cu zeci (douăzeci, optzeci, cincizeci etc.) se scriu împreună. Ortografia numeralelor compuse
prin juxtapunere urmează prima alternativă grafică (şaptezeci şi patru), iar cele prin contopire, pe a doua
(treizeci). În cazul cuvântului aisberg, împrumutat din limba engleză, unde este scris iceberg, ortografia a
hotărât reprezentarea lui fonetică, potrivit cu norma de pronunţare, care urmează aproximativ pe cea
originară, aisberg.
La ortografierea unor ortograme, au conturat legi fonetice specifice etimologiei. În acest sens,
vorbim despre „rămăşiţele etimologice“ prin care se păstrează ultima formă a evoluţiei istorice a
cuvântului. Uneori, sensul acestuia s-a menţinut prin tradiţie în evoluţia istorică a sa. Astfel, cuvinte ca:
oameni, oaspete (homo, hospes – toate din latină) se scriu şi se pronunţă cu o iniţial, deşi mulţi vorbitori
le pronunţă cu uoa-. Această inconsecvenţă ortografică – lipsa de concordanţă între scriere şi rostire – este
mai ilustrativă în cazul pronumelor personale eu de la ego, ei, ele și a formelor verbului a fi, toate
provenite din latină, care se pronunţă cu i proteic, ce se adaugă în pronunţie, la începutul cuvântului, fără
a-i schimba sensul. Aici vorbim despre aşa-numita preiotare (consemnată în capitolul anterior). Deci,
scriem eu şi rostim ieu, este – ieste etc. În aceste cazuri e iniţial marchează un diftong cu i – ie. Despre
pronunţarea diferită de scriere semnalăm şi în cazul diftongului ea, care se rosteşte după cum se scrie,
doar dacă precedă o consoană – înceată, meargă ş.a., iar la început de cuvânt, putem pronunţa doar ia
(pentru că ea nu se rosteşte la început): iarnă, iată etc.
Alte aplicaţii ale principiului etimologic se referă la:
- scrierea formelor verbale de indicativ, prezent, persoanele întâi singular şi întâi, a doua şi a treia plural:
sunt, suntem, sunteţi;
- scrierea cu â pentru toate cuvintele care au sunetul î în interiorul cuvântului, cu excepţia derivatelor sau
compuselor în care cuvântul de bază începe cu litera î: cântec, încânta, pârât – neîncălzit, bineînţeles etc;
la fel şi scrierea cu î la început şi sfârşit de cuvânt, precum şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse
cu un cuvânt care începe cu litera î: încet, izvorî, reîncepe etc. Anume principiul etimologic a impus
scrierea lexemelor şi derivatelor acestora român, România, româneşte ş.a.
- menţinerea scrierii literei x în paralel cu cs: catadicsi, ticsi, micsandră, rucsac, vacs/xerox, ax, box,
excavator. În alte cuvinte, litera x este folosită pentru sunetele gz: auxiliar, exact, exotic. Sunetele gz pot
fi notate şi prin literele gz: Bogza, bogză (bufniţă), ba chiar şi prin literele cz: eczemă [75, p. 2]. De
asemenea, sunt greşite sau hipercorecte formele: excalada, excadrilă, excroc, explanadă, excapadă, în
locul celor corecte: escalada, escadrilă, escroc, esplanadă, escapadă. Cu cs se scriu şi anume acele
cuvinte care sunt de origine necunoscută sau greacă din fondul vechi al limbii sau în neologisme care în
limba de provenienţă se scriu cu cs (cocs – din engleză coke, pronunţat kouk). Despre cs vorbim şi în
cazul substantivelor masculine şi a adjectivelor care la Nominativ sing. se termină cu x şi fac pluralul în
csi. Ne referim aici la substantivul index – indecşi (forma neutră – indexuri), adjectivele complex –
complecşi, complexe, anex – anecşi, anexe etc. Greşelile de articulare a acestei consoane le-am consemnat
în capitolul anterior, demonstrând necunoaşterea regulilor de pronunţare, poate şi de scriere ale lui x (cu
formele sale cs, gz).
- scrierea unor neologisme neadaptate în limba româna: design (dizain), foehn (fën), bleu (blë) etc. Tot de
neologisme vorbim şi în cazul păstrării grafiei, dată fiind circulaţia internaţională a acestor cuvinte, fără
modificări de scriere şi rostire din limba de origine: marketing, mass-media, auto-service, diesel etc.
Rostim supţire, dar scriem subţire, pentru că, evident, adjectivul provine din latinescul subtilis.

Principiul silabic – stabileşte că valoarea unor litere este dată de contextul-silabă din care fac parte sau
de literele care urmează în cadrul aceleiaşi silabe [30, p. 56]. De cele mai multe ori nu citim doar câte o
literă, ci câte un grup de litere, respectiv cum este reprezentat un singur sunet prin două sau trei litere.
Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care,
indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeaşi silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar,
cheamă, gheaţă etc. [5, p. 79]. Sunetele redate de c, ch, g, gh sunt ĉ, ĝ, ḱ, ǵ. Potrivit principiului silabic,
sunetele nu reprezintă litere, ci silabe.
Pe calea acestui principiu se obţine o anumită regularizare a ortografiei formelor flexionare şi a
formelor în derivarea cu sufixe [11, p. 15].

Principiul morfologic – este principiul pe care se bazează ortografia actuală, cel care completează
principiul fonetic: cel care dă posibilitatea vorbitorilor să-şi însuşească regulile ortografice în mod
sistematic, raţional [30, p. 49]. Cercetătorul I. Gheţie afirmă că rolul acestuia constă în faptul de a
regulariza scrierea şi pronunţarea [...] are loc omogenizarea structurilor morfemelor şi reprezentarea lor
în scris [25, p. 185]. Morfologia, ca parte constructivă a structurii gramaticale, cuprinde totalitatea
regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuinţări. Scrierea trebuie să ţină seama de
aceste modificări, deoarece „se realizează o simetrie sau regularitate formală în cursul flexiunii şi al
derivării, se creează într-o mai mare măsură posibilitatea recunoaşterii unor unităţi
morfologice“ asigurând ortografiei norme unitare şi precise capabile să exprime organic sistemul limbii.
Numai astfel ortografia devine un mijloc adecvat de însuşire conştientă a acestui sistem. Modificarea
formei cuvintelor se realizează în rădăcină sau în sufixe şi desinenţe, prin alternanţe vocalice impuse de
legi fonetice. Principiul morfologic asigură distincţia necesară şi în cazul omofonelor, prevenind
identităţile aparente rezultate din pronunţare. Este cazul pronumelor personale şi al omofonelor acestora:
ea (ia – verb), ei (iei – verb), ele (iele – substantiv), al pronumelor şi adjectivelor demonstrative: aceea
(feminin singular) şi nu aceia (masculin plural), aceeaşi (feminin singular) şi aceiaşi (masculin plural) a
căror distingere în pronunţare e greu perceptibilă, dar care trebuie redată în scris.
Principiul morfologic „dictează“ în următoarele situaţii:
- scrierea cu ea sau ia după:
- ch, gh scriem ea când există forme alternante cu e: cheamă − chem, gheată − ghete, gheaţă − îngheţ
(excepţie ochean/ocheane );
- ch, gh scriem ia când alternează cu ie sau când nu alternează: schiază-schiez, trunchiază- trunchiez,
unchiaş-unchiaşi, chiabur-chiaburi;
- scrierea verbelor a crea (a recrea ), a agrea; verbele a crea şi a agrea se conjugă după modelul
structurii unor verbe de conjugarea I, care la indicativ prez. au sufixul -ez. Radicalul lor este cre-, agre-, la
care se adaugă sufixe modale şi temporale, precum şi desinenţe de persoană şi număr. Unele dintre aceste
elemente încep cu e: cre -ăm, -ezi, -ează/agre -ezi, -ează. Alte elemente încep cu litere distincte: cre -ăm,
agre -ăm/cre -aţi, agre -aţi/cre -ând;
- compusele din cuvinte întregi care există în limbă şi în mod independent sunt formate prin alăturare cu
cratimă sau cu blanc, prin contopire sau sudare şi prin izolare din propoziţii sau fraze [75, p. 40]. Aceste
cuvinte se scriu diferit în funcţie de păstrarea structurii morfologice sau sintactice de către elementele ce
alcătuiesc cuvintele respective. De exemplu, flexionează: floarea-soarelui/florii-soarelui, bună-
credinţă/bunei-credinţe, Ana-Maria/Anei-Maria, bună-cuviinţă/bunei-cuviinţe, rea-voinţă/relei-voinţe etc.
La adjective: româno-american, franco-italiano-spaniol, instructiv-educativ, nord-american, drept-
credincios, nou-născuţi, liberi-cugetători [12, p. 187]. Acestea redau anume lexemele care îşi păstrează
individualitatea semantică. Termenii constructivi nu au realizat unitatea morfologică, de aceea îi scriem
cu cratimă şi, în unele cazuri, se declină ambele elemente componente;
- scrierea cu cratimă locuţiunile adverbiale formate din adjectiv demonstrativ, sensul „imediat, precedent“
+ substantiv: astă-vară, astă-toamnă, astă-noapte etc.; locuţiunile adverbiale formate din prepoziţia după
şi un substantiv: după-amiază, după-prânz ş.a.
Principiul morfologic se aplică şi la scrierea cu majuscule a cuvintelor. Astfel, se scriu cu iniţială
majusculă, conform DOOM2, ambele cuvinte ale formulelor de politeţe de tipul: Domnia Sa, Măria Sa,
Excelenţa Voastră etc. Se scriu tot cu iniţială majusculă numele proprii mitologice şi religioase: Buda,
Dumnezeu, Zeus, Venera etc. şi numele personajelor din basme: Baba-Cloanţa, Făt-Frumos, Strâmbă-
Lemne etc. Scrierea cu majuscule se poate folosi în scopuri stilistice, când autorul vrea să scoată în
evidenţă anumite cuvinte, persoane, idei etc.
Principiile morfologic şi sintactic sunt principii gramaticale, deoarece ţin de cele două mari
compartimente lingvistice: morfologia şi sintaxa. Acestea din urmă impun anumite reguli şi norme de
scriere unitară. Iar prevederile şi aplicaţiile principiului sintactic le vom afla în cele ce urmează.

Principiul sintactic – reprezintă principiul „după care ortografia pretinde delimitarea tuturor cuvintelor,
potrivit cu sensul lor lexical şi cu valorile lor gramaticale“ [13, p. 19]. De asemenea acesta recomandă „să
scriem în două feluri ceea ce în simpla pronunţare este, adeseori, imposibil de deosebit“ [17, p. 42]. De
fapt, în discuţie sunt omofonele – cuvintele care se pronunţă la fel, dar se scriu diferit: aceleaşi elemente
constituitive, prezentate într-un cuvânt sau în mai multe, se scriu diferit în funcţie de sensul şi de rolul lor
sintactic [17, p. 47]. Scrierea în cuvinte separate se realizează atunci când elementele alcătuitoare îşi
păstrează individualitatea, de exemplu: cumsecade/cum se cade; deodată/de o dată [39, p. 3]. Aşadar,
funcţia sintactică a cuvântului sau a grupului de omofone corespunzător indică mai precis ortografierea.
Distingem două situaţii (care explică şi afirmaţiile de mai sus):
1) Se separă, prin cratimă, pronumele personale sau reflexive neaccentuate, când sunt ataşate la un
cuvânt: povesteşte-mi, amintindu-şi etc.
2) este necesară deosebirea omofoniei între adverbe, adjective, conjuncţii, pe de o parte, şi alte clase
gramaticale, pe de altă parte. În aceste cazuri vom fi atenţi la stabilirea sensului lexical, a funcţiei
sintactice şi a valorii morfologice: altădată – odinioară, cândva; altă dată – timp precis exprimat în
termeni calendaristici; cuminte – cu purtări bune, liniştit, calm; cu minte – cu judecată sănătoasă, înţelept,
cumpătat.
Principiul simbolic cere ca acelaşi cuvânt sau aceeaşi unitate grafică (sub raport sonor) să se scrie cu
literă iniţială majusculă, dacă se întrebuinţează cu sensul lui obişnuit sau dacă simbolizează ceva [31, p.
90], adică după conţinutul său noţional.
Aplicaţii ale principiului simbolic: Cuvântul „facultate“ se scrie cu iniţială mică atunci când are sensul de
„aptitudine“ şi cu majusculă atunci când apare în denumirea unei instituţii: Facultatea de Litere.
- denumirile marilor evenimente şi epoci istorice de asemenea se scriu cu iniţială majusculă: Comuna (din
Paris), Unirea (Principatelor), Renaşterea, dar cu iniţială mică epoci istorice şi geologice care nu au
semnificaţia unor „evenimente“: antichitate, capitalism, evul mediu etc.; dublă grafie trebuie folosită şi în
cazurile: semilună/Semilună (Imperiul Otoman), poartă/Poartă (Otomană), catedră (masă specială de la
care vorbesc profesorii)/Catedră (unitate într-o instituţie de învăţământ superior) [39, p. 32].
Pe lângă aspectele şi ariile de aplicare ale principiilor fonetic şi morfologic, trebuie să menţionăm
şi contribuţia lor la normarea DOOM-ului, ediţia 2005. Chiar dacă subdomeniul în care aceste principii au
fost antrenate nu se referă la obiectul nostru de studiu, totuşi considerăm utilă menţionarea aplicabilităţii
lor în DOOM2. Comparând DOOM1 și DOOM2, constatăm că despărţirea la capăt de rând a cuvintelor
acordă întâietate principiului fonetic şi celui morfologic. „Despărţirea după pronunţare are avantajul că
poate fi aplicată tuturor cuvintelor, fiind singura modalitate de despărţire pentru cuvintele simple şi pentru
majoritatea derivatelor cu sufixe. Procedeul despărţirii după criteriul morfologic poate fi aplicat numai la
limita dintre elementele componente ale unor cuvinte formate. Acest ultim procedeu de despărţire în
silabe are caracter cult, realizarea lui presupunând cunoaşterea elementelor componente ale cuvintelor“
[79, p. LXXXVIII].
Astfel, ajungem la concluzia că ortografia e mai puţin arbitrară decât se crede, iar capacitatea ei de
a fi modificată vine din anumite necesităţi de ordin lingvistic şi socio-cultural: de a fi pusă în acord cu
evoluţia limbii, mai ales a pronunţiei, pentru a i se corecta unele inconsecvenţe, pentru a o face mai
simplă şi mai uşor de însuşit.