Accentul în rădăcinile cuvintelor

În limba română, rădăcina unui cuvînt (partea ireductibilă morfologic) poate avea între una şi
şase silabe. Structura accentuală a rădăcinilor este relativ liberă, dar nu poate avea absolut
orice configuraţie; de exemplu, în rădăcinile de patru silabe accentul nu poate cădea nici pe
prima şi nici pe a doua silabă. O vedere de ansamblu este prezentată în tabelul de mai jos, în
care datele statistice sînt cele obţinute de Emanuel Vasiliu prin numărarea tuturor celor 4780
de rădăcini mai mari de o silabă găsite în Dicţionarul limbii române al lui I. A. Candrea.[5]

Număr
Poziţii posibile
de Statistică şi exemple
ale accentului
silabe
1 Pe singura silabă. lup, spun, alb
Din cele 3123 de rădăcini:

2 Pe oricare. • 26% pe prima silabă: cuget, galben

• 74% pe a doua silabă: cartof, alerg

Din cele 1481 rădăcini:

• numai aproximativ 1% (12 rădăcini) pe prima silabă:

3 Pe oricare. veveriţă (-ă este sufix)
• 25% pe a doua silabă: acopăr

• 74% au accentul pe ultima silabă: adăpost

Din cele 155 de rădăcini:
Pe ultima sau
4 • 59 pe penultima: panegiric
penultima.
• 96 pe ultima: crestomaţie (-e este sufix)
Din 19 rădăcini:

Pe una din ultimele • 1 pe antepenultima: conopişteriţă (-ă este sufix)

5
trei • 11 pe penultima: preobrajenie (-e este sufix)

• 7 pe ultima: samavolnicie (-e este sufix)

6 Numai pe ultima Doar două rădăcini. Exemplu: anastasimatar

Diferitele tipuri de accentuare se numesc astfel:

• oxitonă: pe ultima silabă,

• paroxitonă: pe penultima silabă,
• proparoxitonă: pe antepenultima silabă.
[modifică] Accentul în cuvinte polimorfemice

Prin combinarea morfemelor într-un cuvînt, accentul este păstrat de unul singur dintre ele, şi
anume de ultimul care are un accent propriu. De exemplu, cuvîntul copilandru, format din
morfemele copil şi -andru, moşteneşte accentul acestuia din urmă: /ˌko.piˈlan.dru/. În astfel de
cazuri, primul morfem din alcătuirea cuvîntului primeşte opţional un accent secundar pe
prima sa silabă, ca în exemplul arătat înainte, cu condiţia ca acest accent secundar să nu fie în
imediata vecinătate a accentului principal; de aceea fetiţă, compus din fată + -iţ + -ă, devine
/feˈti.ʦə/ (în acest exemplu ultimul morfem nu are propriul său accent).

[modifică] Morfeme flexionare

O categorie importantă de morfeme este cea a morfemelor flexionare, care folosesc la

declinarea substantivelor, adjectivelor etc., şi la conjugarea verbelor. Din punct de vedere al
accentului, morfemele flexionare sînt de trei feluri:

• Neaccentuabile. Morfemele neaccentuabile sînt cele care nu conţin nici o vocală, deci
nu pot nici să formeze o silabă şi nici să poarte un accent. Un exemplu este
desinenţa /-m/ a persoanei I plural a mai multor forme verbale, ca în ducem, duceam,
duseserăm etc.
• Neaccentuate. Toate morfemele flexiunii nominale (substantive, adjective, articole,
pronume) şi o parte din morfemele flexiunii verbale conţin vocale, dar nu poartă nici
un accent intrinsec. Exemple: desinenţa /-lui/̯ a substantivelor masculine şi neutre
articulate în cazul genitiv sau dativ (lupului, scaunului); sufixul /-se/ al mai-mult-ca-
perfectului (făcuse, cîntaseşi); desinenţa /-rə/ a perfectului simplu şi mai-mult-ca-
perfectului la plural (mîncarăm, mîncaserăm).
• Accentuate. Aici intră numai morfeme ale flexiunii verbale, ca de exemplu
desinenţele /-ˈez/ şi /-ˈesk/ ale prezentului indicativ al unei părţi din verbele de
conjugarea I, respectiv a IV-a: lucrez, amintesc. În cuvîntul flexionat aceste morfeme
îşi păstrează accentul, în defavoarea rădăcinii, aşa cum s-a menţionat mai sus.

În funcţie de definiţia care se dă desinenţei, constatăm că segmentele /-ˈea.zə/, ̯ /-ˈe.ze/, /-

ˈeʃ.te/, /-ˈeas.kə/,
̯ /-ˈəʃ.te/, /-ˈas.kə/ (din lucrează, lucreze, citeşte, citească, urăşte, urască) pot
fi considerate fie desinenţe ireductibile,[6] fie compuse pe de o parte din desinenţa /-ˈez/ sau /-
ˈesk/ şi pe de alta din desinenţa /-e/ sau /-ə/. Această din urmă abordare are printre altele
avantajul că nu admite excepţii la observaţia că toate morfemele flexionare accentuate au
exact o singură silabă.

Atunci cînd o rădăcină este urmată de unul sau mai multe morfeme flexionare constatăm
următoarele două situaţii:

• Dacă toate morfemele flexionare sînt neaccentuate sau neaccentuabile, atunci rădăcina
îşi păstrează accentul.
• Dacă secvenţa de morfeme flexionare conţine un morfem accentuat, atunci rădăcina îşi
pierde accentul. În acest caz în mod obligatoriu morfemul accentuat este primul din
secvenţă.

În ambele situaţii, un eventual morfem neaccentuabil apare fie la sfîrşitul secvenţei de

morfeme, fie la interior însoţit de o vocală ajutătoare. De exemplu, sufixul /-t/ al participiului
anumitor verbe este urmat de vocala /u/ atunci cînd nu este ultimul element dintr-o secvenţă
de morfeme flexionare, ca în /-kɨnˈta.tu.lui/.
̯

[modifică] Morfeme derivative

Morfemele derivative sînt acelea care contribuie la formarea cuvintelor derivate. Ele se pot
ataşa unei rădăcini atît ca prefixe cît şi ca sufixe. Spre deosebire de morfemele flexionare,
sufixele derivative nu pot fi decît accentuate sau neaccentuate, iar prefixele derivative pot fi
doar neaccentuate. Morfeme derivative asilabice (deci neaccentuabile) nu există, nici ca
prefixe, nici ca sufixe.

Sufixe derivative neaccentuate. Acestea determină o rădăcină accentuată şi nu pot avea o

lungime mai mare de o silabă. Unele sufixe derivative neaccentuate par a avea două silabe, ca
de exemplu -niţă (din viforniţă, zaharniţă), şi unele lucrări le consemnează astfel, dar ele
trebuie analizate ca fiind compuse din două morfeme, unul derivativ şi unul flexionar, în
exemplul citat -niţ- şi -ă.

Sufixe derivative accentuate. Acestea determină fie o rădăcină neaccentuată, fie una
accentuată; în al doilea caz rădăcina îşi pierde accentul. De exemplu lucrător se compune din
rădăcina neaccentuată lucr- (a verbului a lucra, care în toate formele sale are accent numai pe
morfemele flexionare ataşate) şi morfemul derivativ -ător, iar căutător se compune din
rădăcina accentuată caut şi acelaşi sufix -ător; în acest ultim exemplu pierderea accentului are
ca efect şi o modificare fonemică în rădăcină (transformarea lui a accentuat în ă neaccentuat).

Sufixele accentuate pot avea lungimea de o silabă (/-ˈan/, /-iʃ-/, /-ˈtor/, /-ˈuʦ/ etc.) sau de două
silabe (/-ˈa.tik/, /-ˈal.nik/, /-ˈa.ni-/, /-ˈe.liʃt-/, /-ˈeʃ.niʦ-/ etc.). Trebuie făcută aceeaşi observaţie
ca la sufixele neaccentuate, şi anume că unele sufixe derivative accentuate par a avea două
sau trei silabe, dar ele pot fi analizate ca o secvenţă formată dintr-un sufix derivativ şi un
morfem flexionar, ca în exemplele de mai jos, la care vocala finală este de fapt o flexiune:

• -ică, -eţe, -ime;

• -anie, -aştină, -eşniţă, -orniţă, -tudine.

Din analiza sufixelor derivative disilabice rezultă că acestea au invariabil accentul pe prima
silabă.

Sufixe derivative cu accentuare oscilantă. Unele sufixe derivative oscilează între categoria
celor accentuate şi a celor neaccentuate, înregistrîndu-se astfel variante de accentuare a
cuvintelor derivate. De exemplu cuvîntul doctoriţă se poate accentua fie ca /dok.toˈri.ʦə/, fie
ca /ˈdok.to.ri.ʦə/, în funcţie de caracterul accentuat, respectiv neaccentuat, al sufixului /-ˈiʦ-/.

Sufixe derivative multiple. În afară de cazurile expuse anterior există şi cuvinte formate prin
derivare succesivă, din două sau trei sufixe derivative. Din analiza acestor situaţii rezultă că
întotdeauna dintre două sau trei sufixe ataşate cel mult unul este neaccentuat. Astfel, au fost
înregistrate structurile accentuale expuse în tabelul de mai jos, unde ˈS reprezintă un sufix
accentuat, iar /.S/ unul neaccentuat:

Structură Exemplu
Două sufixe:
ˈS ˈS /-ˈʃug/ + /-ˈar/ meşteşugar
ˈS .S /-ˈist/ + /-.ik/ aprioristic
.S ˈS /-.ik/ + /-ˈos/ economicos
Trei sufixe:
ˈS ˈS ˈS /-ˈuʃ/ + /-ˈar/ + /-ˈesk/ căluşeresc
ˈS ˈS .S /-ˈan/ + /-ˈesk/ + /-.e/ golăneşte
ˈS .S ˈS /-ˈor/ + /-.ik/ + /-ˈesk/ arhipăstoricesc
.S ˈS ˈS /-.ik/ + /-ˈal/ + /-ˈism/ clericalism

Prefixe derivative. Acestea sînt întotdeauna neaccentuate, deci cuvintele derivate astfel nu
suferă modificări ale structurii accentuale.